EXTRAS DIN ”DISCURSUL PAPEI ADRESAT MEMBRILOR CURIEI ROMANE CU PRILEJUL CRĂCIUNULUI 2014”

Curia este chemată să se îmbunătățească, să devină mai bună totdeauna și să crească tot mai mult în comuniune, în sfințenie și în înțelepciune, pentru a-și realiza pe deplin misiunea. Și totuși, ea, ca orice alt trup, ca orice all corp uman, este expusă și bolilor, relei funcționări, infirmităților. Și aici aș vrea să amintesc unele din aceste probabile boli, boli curiale. Sunt boli mai obișnuite în viața noastră curială. Sunt boli și ispite care slăbesc slujirea noastră a Domnului. cred că ne va ajuta „catalogul” bolilor - pe urmele Părinților deșertului, care făceau acele cataloage - despre care vorbim astăzi: ne va ajuta să ne pregătim pentru Sacramentul Reconcilierii, care va fi pentru noi un frumos pas în vederea pregătirii la Nașterea lui Cristos.

1.     „Boala de a ne simți nemuritori, imuni și chiar indispensabili, neglijând necesarele și obișnuitele controale. O curie care nu-și face autocritică, care nu se aggiornează, care nu caută să devină mai bună este un corp infirm. O obișnuită vizită la un cimitir ne-ar putea ajuta să vedem numele multor persoane, dintre care poate că unii credeau că sunt nemuritori, imuni și indispensabili! Aceasta este boala bogatului nechibzuit din evanghelie, care credea că vavtrăi veșnic, cât și a celor care se transformă în patroni și se simt superiori tuturor și nu în slujba tuturor. Ea derivă deseori din patologia puterii , din „complexul Aleșilor”, din narcisismul care-și privește pasional propria imagine și nu vede imaginea lui Dumnezeu imprimată în chipul celorlalți, mai ales în cel al celor mai săraci și mai nevoiași. Antidotul pentru această epidemie este harul de a ne simți păcătoși și de a spune din toată inima: Suntem slujitori inutili. Am făcut numai ceea ce trebuia să facem.

2.     Există o altă boală, cea a „martalismului” (care vine de la Marta), din operozitatea excesivă: adică a celor care se cufundă în muncă, neglijând, inevitabil, „partea cea mai bună”: a se așeza la picioarele lui Isus. Din acest motiv Isus i-a chemat pe discipolii săi să „se odihnească puțin”, pentru că a neglija odihna necesară duce la stress și la agitație. Timpul odihnei, pentru cel care și-a dus la bun sfârșit propria misiune este necesar, obligatoriu, și trebuie trăit cu seriozitate: a petrece un timp cu propria familie și a respecta concediul ca moment de reîncărcare spirituală și fizică; trebuie să încățăm ceea ce ne învață Qohelet: „există un timp pentru fiecare lucru”.

3.     Există și boala împietririi mintale și spirituale: adică a celor care posedă o inimă de piatră și un „gât înțepenit”; a celor care, pelegrinând prin lume, își pierd liniștea interioară, vivacitatea și curajul și se ascund sub hârtii, devenind „aparate de practici birocratice” și nu „oameni ai lui Dumnezeu”. Este periculos să pierdem sensibilitatea umană necesară care să ne facă să plângem cu cei ce plâng și să ne bucurăm cu cei ce se bucură! Este boala celor care pierd „sentimentele lui Isus” pentru că inima lor, cu trecerea timpului, se împietrește și devină incapabilă să-l iubească necondiționat pe Tatăl și pe aproapele. De fapt, a fi creștini, înseamnă a avea aceleași sentimente care au fost în Isus Cristos, sentimente de umilință și de dăruire, de detașare și de generozitate.

4.     Boala planificării excesive și a funcționalismului: atunci când apostolul planifică totul cu minuțiozitate și crede că făcând o planificare perfectă lucrurile progresează cu adevărat, devenind astfel un contabil. A pregăti toate bine este necesar, dar fără a cădea niciodată în ispita de a îngrădi și a pilota libertatea Duhului Sfânt care rămâne totdeauna tot mai mare, mai generos decât orice planificare umană. Se cade în această boală pentru că „este totdeauna mai ușor și mai comod să ne fixăm în propriile poziții statice și imutabile. În realitate, Biserica se arată fidelă Duhului Sfânt în măsura în care nu are pretenția de a-l conduce și a-l domestici... A domestici pe Duhul Sfânt... El este prospețime, fantezie, noutate”.

5.     Boala relei coordonări: atunci când membrii pierd comuniunea între ei și trupul își pierde funcționalitatea lui armonioasă și temperanța lui, devenind o orchestră care produce gălăgie, pentru că mădularele lui nu colaborează și nu trăiesc duhul comuniunii și al echipei. Atunci când piciorul spune brațului „nu am nevoie de tine”, sau mâna spune capului: „comand eu”, cauzând astfel suferință și scandal”.

6.      „Există și așa numitul alzheimer spiritual: adică al uitării „istoriei mântuirii”, al istoriei personale cu Domnul, al „primei iubiri”. Este vorba de un declin progresiv al facultăților spirituale care, într-un interval mai scurt sau mai lung de timp cauzează grave handicapuri persoanei, făcând-o să devină incapabilă de a face vreo activitate autonomă, trăind într-o stare de absolută dependență de punctele lui de vedere deseori imaginare. Vedem acest lucru în cei care și-au pierdut memoria întâlnirii lor cu Domnul; în cei care nu fac sensul deuteronomic al vieții lor; în cei care depind complet de „prezentul lor”, de pasiunile, capriciile și maniile lor; în cei care construiesc în jurul lor ziduri și obișnuințe, devenind tot mai mult, sclavi ai idolilor pe care și i-au sculptat cu înseși mâinile lor”.

7.     Boala rivalității și a orgoliului: atunci când aparența, culoarea hainelor și însemnele de onoare devin obiectivul primar al vieții, uitând cuvintele Sf. Paul: „nu faceți nimic din rivalitate sau orgoliu, dar fiecare dintre voi, cu toată umilința, să-i considere pe alții superiori sieți. Nu căutați interesul vostru propriu, dar și pe cel al altora. Este boala care ne conduce să devenim bărbați și femei falși și să trăim un misticism fals și o falsă liniște. Același Sf. Paul îi definește „dușmani ai crucii lui Cristos”, pentru că se laudă cu ceea ce ar trebui să se rușineze, și nu se gândesc decât la cele pământești”.

8.     Boala schizofreniei existențiale: este boala celor care trăiesc o viață dublă, rodul ipocriziei tipice celui mediocru și al progresivei goliri spirituale, pe care diplome sau titluri academice  nu o pot umple. O boală care îi lovește deseori pe cei care, abandonând slujirea pastorală, se limitează la activitățile birocratice, pierzând astfel contractul cu realitatea, cu persoanele concrete. Creînd astfel o lume a lor paralelă, unde pun deoparte tot ceea ce învață cu severitate pe alții și încep să trăiască o viață ascunsă și deseori depravată. Convertirea este destul de urgentă și indispensabilă pentru această boală gravă”.

9.     Boala bârgei, a murmurării și a vorbărelii inutile: despre această boală al vorbit de multe ori și niciodată destul: este o boală gravă care începe simplu, poate chiar pentru a spune două vorbe, și ia în stăpânire persoana, făcând-o să devină „semănătoare de zizanie” (ca satana) și în multe cazuri „omucid cu sânge rece” al faimei propriilor colegi și al confraților. Etse boala persoanelor lașe, care neavând curajul să vorbească direct, vorbesc pe la spate. Sf. Paul ne atenționează: „faceți toate fără murmurări și fără ezitări, pentru a fi ireprehensibili și curați”. Fraților, să fim atenți față de terorismul bârfei!”.

10.  Boala de a diviniza șefii: este boala celor care curtează superiorii, sperând să obțină bunăvoința acestora. Sunt victimele carierismului și al oportunismului, onorează persoanele și nu pe Dumnezeu. Sunt persoane care-și trăiesc slujirea gândindu-se numai la ceea ce trebuie să obțină și nu la ceea ce trebui să dea. Persoane meschine, nefericite și inspirate numai de propriul egoism fatal. Această boală i-ar putea lovi și pe superiori, atunci când curtează pe unii din colaboratorii lor pentru a obține supunere, lealitate și dependență psihologică, dar rezultatul final este o adeovrată complicitate”.

11.  Boala indiferenței față de alții: atunci când fiecare se gândește numai la sine și își pierde sinceritatea și căldura relațiilor umane. Atunci când cel mai expert nu-și pune cunoștințele în slujba colegilor mai puțin experți. Atunci când se află deva și se ține pentru sine în loc să fie împărtășit în mod pozitiv cu ceilalți. Atunci când, din gelozie sau șmecherie, se încearcă bucurie văzându-i pe alții căzând, în loc să fie ajutați să se ridice sau să fie încurajați”.

12.  Boala chipului de înmormântare: adică cea a persoanelor cătrănite și ursuze, care cred că pentru a fi serioși este necesar să-și vopsească fața cu melancolie, severitate și să-i trateze pe ceilalți – mai ales pe cei crezuți mai inferiori – cu rigiditate, duritate și aroganță. În realitate, severitatea teatrală și pesimismul steril sunt deseori sinonimele fricii și ale nesiguranței de sine. Apostolul trebuie să încerce să fie o persoană manierată, senină, entuziastă și veselă, care transmite bucurie peste tot unde se află. O inimă plină de Dumnezeu este o inimă fericită, care iradiază și contagiază cu bucurie pe toți cei care stau în jurul lui: acest lucru se vede imediat. De aceea, să nu pierdem acel spirit de bucurie, plin de umor, și chiar autoironic, care ne face persoane amabile, chiar și în situațiile dificile. Cât bine ne face o doză bună de umor! Ne va face mult bine să recităm deseori rugăciunea Sf. Thomas Morus. Eu mă rog în fiecare zi și îmi face bine.

13.  Boala de a aduna: atunci când apostolul caută să umple golul său existențial din inima lui acumulând bunuri materiale, nu din necesitate ci numai pentru a se simți mai sigur. În realitate, nimic din cele materiale nu vom lua cu noi, pentru că „hainele de mort nu au buzunare”, și toate tezaurele noastre pământești – chiar dacă sunt regale” – nu vor putea umple niciodată acel gol, ba chiar îl vor face tot mai exigent și mai profund. Tu spui: „sunt bogat, m-am îmbogățit, nu mai am nevoie de nimic. Dar nu știi că ești un nefericit, un mizerabil, un sărac, un orb  și un om gol... Fii, deci, zelos și convertește-te”. Adunatul de lucruri numai îngreunează și încetinește drumul în mod inexorabil! Și mă gândesc la o anecdotă: într-o vreme, iezuiții spanioli descriau Compania lui Isus ca o „cavalerie ușoară a lui Cristos”. Îmi amintesc de mutarea un tânăr iezuit care, în vreme ce încărca într-un camion multele lui averi: bagaje, cărți, obiecte, cadouri primite, a auzit spunându-i-se, cu un surâs plin de înțelepciune, din partea unui iezuit în vârstă care se uita la el: aceasta ar fi „cavaleria ușoară a Bisericii?!”. Mutările noastre sunt un semn al acestei boli.

14.  Boala grupurilor închise: unde apartenența la grup devine mai puternică decât cea a Trupului, și în unele situații, la Cristos însuși. Și această boală începe totdeauna cu cele mai bune intenții, dar cu trecerea timpului sclavizează pe membri, devenind un „cancer” care amenință armonia Trupului din cauza atâtor rele – scandaluri – mai ales față de frații mai mici. Autodistrugerea sau „focul prieten” al tovarășilor este pericolul cel mai ascuns. Este răul care lovește din interior și, așa cum spune Cristos: „orice împărăție divizată în sine se ruinează”.

15.  Și ultima boală este cea a profitului lumesc, al exhibiționismului: atunci când apostolul transformă slujirea în putere, iar puterea lui în marfă, pentru a obține profituri lumești sau mai multe puteri. Este boala persoanelor care caută fără încetare să multiplice puterile și în acest scop sunt capabile să calomnieze, să vorbească rău și să-i discrediteze pe alții, chiar și în ziare și în reviste. Evident, toate acestea pentru a fi mai vizibili și a se demonstra mai capabili decât ceilalți. Și această boală face mult rău trupului, pentru că duce persoanele să justifice folosirea oricărui mijloac, numai pentru a ajunge la acel scop, desoeir în numele dreptății și al transparenței! Și aici îmi vine în minte un preot care chema jurnaliștii să să povestească (și să inventeze) lucruri private proprii și rezervate numai confraților și parohienilor. Pentru el conta numai să se vadă în primele pagini ale ziarelor, pentru că așa se simțea puternic și seducător, cauzând astfel mult rău altora și Bisericii. Sărăcuțul!

Sursa: http://vaticaninsider.lastampa.it/fileadmin/user_upload/B0979-XX.01.pdf
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian