vineri, 10 octombrie 2014

BIBLIA ȘI SF. FRANCISC DE ASSISI

Sf. Francisc a fost destul de repede recunoscut ca fiind „cel foarte
asemănător cu Cristos”, capabil el, simplex et idiota de a lăsa să transpară în spatele chipului și acțiunii lui umanitatea lui Cristos. Dar de unde se năștea această asemănare spirituală, această micșorare pentru ca Isus Cristos să crească în inimile celor care-l întâlneau? Din familiaritatea lui Francisc cu Scripturile și, în special, cu Evanghelia[1], din frecventarea ei asiduă și faptul că ținea în mare cinste textele biblice: o venerație care-l face pe Francisc să adnoteze în Testament: „dacă găsite în locuri indecente, ele (bucăți de hârtie conținând Cuvântul Domnului) trebuie să fie adunate și așezate într-un loc potrivit[2]. Astfel este sfințenia Scripturilor încât cei care o explică trebuie să fie onorați ce fiind cei care ne administrează duhul și viața[3].
În interiorul Scripturilor, Francisc privilegiază referința la NT și mai ales la evanghelii. Mai mult, la Evanghelie, pe care el îl numește totdeauna și numai la singular, pentru că în diferitele evanghelii este totdeauna același Cristos care ne vorbește. Și care vorbește astăzi, aici. Este frecventă expresia: „sicut dicit Dominus”, urmată de un citat evanghelic[4], sau „dicit Dominus in evangelio”[5], sau, mai simplu, „dicit Dominus”[6]. Francisc nu folosește verbul la timpul trecut, pentru că în Evanghelie Domnul vorbește la prezent, îi vorbește lui Francisc și fraților săi în prezentul lor.
Indicațiile pentru misiune adresate într-o vreme de Isus discipolilor, pentru Francisc sunt cuvinte care-i privesc pe frații care pleacă în misiune „printre sarazini”: „Spune Domnul: «Iată, eu vă trimit ca niște oi în mijlocul lupilor. Să fii, deci, prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii»” (Mt 10, 16)[7]. În Evanghelie vorbește Cristos: textul biblic, și mai ales Evanghelia, este prezența lui Cristos. Reiese de aici o concepție sacramentală a Scripturii, motiv pentru care trebuie să „onorăm în cuvintele lui pe Domnul care le-a pronunțat”[8]. Abordarea Scripturii din partea lui Francisc nu este una intelectuală, nici nu este împins de vreun interes istoric, dar este una implicată, participativă, vitală, orientată să dea formă existenței creștine, astfel că putem vedea întreaga lui viață de radicalitate creștină ca o exegeză finală a celei de-a patra evanghelii. Mai mult, o putem încadra între lectura inițială a Sinopticilor și lectura finală a celei de-a patra evanghelii, ca pentru a indica un drum și o evoluție spirituală care-l face pe Francisc să privilegieze evanghelia ioaneică.
Toma de Celano povestește episodul în care Francisc, după ce a ascultat în timpul Liturghiei lectura textului evanghelic prezent în Sinoptici privitor la mandatul de a predica și trimiterea apostolilor în sărăcie, a cerut explicații preotului și a exclamat: „Acest lucru îl vreau, pe acesta îl caut, pe acesta doresc să-l fac cu toată inima”[9]. Textul este interesant și datorită dimensiunii lui simbolice: Cuvântul lui Dumnezeu este predat lui Francisc de către Biserică, în interiorul unei lungi tradiții care în liturgie își găsește instrumentul lui privilegiat, și cu siguranță liturgia a fost instrumentul fundamental al cunoașterii Sf. Scripturi din partea Sf. Francisc. O altă tradiție povestește despre intrarea Sf. Francisc, împreună cu fratele Bernard, primul lui discipol, în biserica Sf. Nicolae, unde a deschis de trei ori cartea evangheliilor, găsind succesiv trei expresii: „Dacă vrei să fii perfect, mergi, vinde tot ce ai și dă-l săracilor” (Mt 19, 21); „Nu luați cu voi nimic în călătorie” (Lc 9, 3); „Cine vrea să mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).
Reacția lui Francisc arată că el a primit aceste cuvinte evanghelice ca fiind cuvinte vii și însuflețitoare, adresate lui și lui Bernard, cuvinte de ascultat și de pus imediat în practică: „Aceasta este viața și regula noastră și a tuturor celor care vor vrea să se unească frăției noastre”[10] . Pentru Francisc, textele evanghelice sunt sfaturi de urmat, porunci de ascultat, cuvinte cu care să se intre în dialog. Pentru el, cuvintele evangheliei reprezintă revelarea voinței Domnului. Cu referință la această triplă deschidere a Scripturii din partea lui, Francisc va spune în Testamentul său: „După ce Domnul mi-a dăruit frați, nimeni nu mi-a arătat ceea ce trenuia să fac, dar însuși Cel Preaînalt mi-a revelat ce trebuia să fac, după forma Sfintei Evanghelii”[11].
„Revelația” nu se referă la nici un fenomen mistic, ci la ascultarea cuvintelor evanghelice care vor semna forma radicalității creștine căreia Francisc îi va da viață[12]. Acum, dacă la începutul drumului lui spiritual este atestată importanța evangheliilor sinoptice, la sfârșitul vieții lui este evanghelia a patra cea care-i furnizează lui Francisc expresiile mai potrivite pentru trăirea lui spirituală. În apropierea morții sale, „în timp ce frații vărsau lacrimi amare... a poruncit să i se aducă pâine, a binecuvânta-o, a frânt-o și a dat fiecăruia o bucățică. A cerut și cartea evangheliilor și a poruncit să i se citească evanghelia după Ioan, de la textul care începe cu cuvintele: „Înainte de sărbătoarea Paștilor...” (In 13, 1)[13]. Pagina capitolului al XIII-lea din evanghelia după Ioan conține acea spălare a picioarelor, care este corespectivul ioaneic al instituirii Euharsitiei din Sinoptici și este programul de viață fraternă a-l discipolilor Sf. Francisc: „Nimeni să nu fie numit prior, dar cu toții să fie chemați frați minori, și fiecare să spele picioarele celuilalt”[14]. Textul din Vita secunda mai sus citat indică și profunda unitate spirituală pe care Francisc a simțit-o și trăit-o între Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistie. În Prima scrisoare către custozi el afirmă că Sf. Scriptură trebuie să fie venerată ca fiind trupul lui Cristos: să se venereze „mai mult decât orice alt lucru Preasfântul trup și sânge al Domnului nostru Isus Cristos, și sfintele nume și cuvinte despre El scrise, care consacră trupul”[15]. Această venerație este adresată prezenței Domnului care se manifestă în cuvântul însuși al Evangheliei. Astfel, la Francisc nu găsim exemple de exegeză alegorică sau tipologică, răspândite în epocă, ci o lectură imediată și practică. Reiese de aici un criteriu de interpretare drag lui Francisc: Scriptura se înțelege trăind-o.
Viața este locul fundamental pentru a înțelege Scriptura. Un alt criteriu este unitatea Scripturii: VT și NT formează un corp unic: deseori Francisc unește un citat din VT cu unul din NT pentru a arăta unitatea celor două Testamente și împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament. Un alt criteriu este cel cristologic. În Scrisoarea către credincioși Francisc spune: „Mi-am propus să vă amintesc... cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui, și cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh și viață”[16]. Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu în care se condensează întreaga revelație, este cel care s-a „prescurtat” odată cu întruparea lui în sânul Mariei, este cel care prescurtează, adică face esențiale cuvintele și poruncile în porunca iubirii. Francisc cunoaște bine toate acestea, dar tema așa numitului   Verbum abbreviatum, asupra căreia au reflectat foarte mult exegeții și teologii medievali, este de el înțeleasă cu o extremă simplitate ca fiind indicație de scutime și de esențialitate a cuvântului din partea fraților, așa cum Domnul a făcut discursuri scurte: el le cere lor să predice „cu discursuri scurte, pentru că Domnul a făcut discursuri scurte pe pământ”[17].
Simplitatea în folosirea Sf. Scripturi ascunde în realitate o profundă inteligență spirituală și o mare libertate care-l face pe Francisc să unească texte biblice memorate, să le pună împreună ca într-un mozaic și să le țeasă împreună ca într-un covor. A lua Sf. Scriptură „la literă”, înseamnă pentru Francisc a face ca Scrriptura să vorbească direct, conștienți fiind că frazele biblice îl descoperă pe Domnul care ne vorbește. Avertismentul al VII-lea este un exemplu clar al acestei abordări, aplicat versetului Sf. Paul: „Litera ucide, în vreme ce Duhul Sfânt este cel care dă viață” (2Cor 3, 6). Litera este orgoliul cunoașterii și a științei, în vreme ce Duhul îl conduce pe om să nu-și atribuie sieși cunoașterea, ci lui Dumnezeu de la care provine tot binele. Un text din Vita secunda  a lui Toma de celano exprimă bine raportul Sf. Francisc cu Scripturile. Văzându-l bolnav și suferind, un tovarăș de-al lui l-a sfătuit să caute mângâiere în Scripturi, așa cum făcuse de multe alte ori. Francisc îi răspunse: „Este bine a citi Scripturile și a-l căuta în ele pe Domnul Dumnezeul nostru. Dar, cât mă privește, am luat deja mult din Scripturi, astfel că îmi este suficient pentru meditația și reflecția mea. Nu am nevoie de mai mult, fiule: îl cunosc pe Cristos cel sărac și răstignit”[18]. Cunoașterea Scripturilor conduce la cunoașterea participativă, în propriul trup, al lui Cristos, și acesta răstignit.

Autor: Enzo Bianchi
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian





[1] Secondo le Concordantiae verbales curate da Giovanni Boccali, in essi sono presenti 248 citazioni dell'AT, di cui 172 tratte dai Salmi, e 426 dal NT, di cui 268 dai vangeli.
[2] Testamento 12.
[3] Testamento 13.
[4] Regola non bollata IV,4; IX,13.
[5] Rnb II,14; V,10; XVI,8.
[6] Rnb XVI,1; XXII,1.
[7] Rnb XVI,1-3
[8] Lettera a tutto l'Ordine IV,36.
[9] Vita prima IX,22.
[10] Bonaventura, Leggenda maggiore III,3.
[11] Testamento 14.
[12] Cf. Rnb I.
[13] Tommaso da Celano, Vita seconda CLXIII,217
[14] Rnb VI,3-4
[15] Prima lettera ai custodi 2
[16] Lettera ai fedeli 3
[17] Regola bollata IX,4
[18] Tommaso da Celano, Vita seconda LXXI,105.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial