Sf. Francisc a fost destul de repede
recunoscut ca fiind „cel foarte
asemănător cu Cristos”, capabil el, simplex et idiota de a lăsa să transpară
în spatele chipului și acțiunii lui umanitatea lui Cristos. Dar de unde se năștea
această asemănare spirituală, această micșorare pentru ca Isus Cristos să
crească în inimile celor care-l întâlneau? Din familiaritatea lui Francisc cu
Scripturile și, în special, cu Evanghelia[1],
din frecventarea ei asiduă și faptul că ținea în mare cinste textele biblice:
o venerație care-l face pe Francisc să adnoteze în Testament: „dacă găsite în
locuri indecente, ele (bucăți de hârtie conținând Cuvântul Domnului) trebuie să
fie adunate și așezate într-un loc potrivit[2].
Astfel este sfințenia Scripturilor încât cei care o explică trebuie să fie
onorați ce fiind cei care ne administrează duhul și viața[3].
În interiorul Scripturilor, Francisc
privilegiază referința la NT și mai ales la evanghelii. Mai mult, la
Evanghelie, pe care el îl numește totdeauna și numai la singular, pentru că în
diferitele evanghelii este totdeauna același Cristos care ne vorbește. Și care
vorbește astăzi, aici. Este frecventă expresia: „sicut dicit Dominus”, urmată
de un citat evanghelic[4],
sau „dicit Dominus in evangelio”[5],
sau, mai simplu, „dicit Dominus”[6].
Francisc nu folosește verbul la timpul trecut, pentru că în Evanghelie Domnul
vorbește la prezent, îi vorbește lui Francisc și fraților săi în prezentul lor.
Indicațiile pentru misiune adresate
într-o vreme de Isus discipolilor, pentru Francisc sunt cuvinte care-i privesc
pe frații care pleacă în misiune „printre sarazini”: „Spune Domnul: «Iată, eu vă trimit ca niște oi în mijlocul lupilor.
Să fii, deci, prudenți ca șerpii și simpli ca porumbeii»” (Mt 10, 16)[7].
În Evanghelie vorbește Cristos: textul biblic, și mai ales Evanghelia, este
prezența lui Cristos. Reiese de aici o concepție sacramentală a Scripturii,
motiv pentru care trebuie să „onorăm în cuvintele lui pe Domnul care le-a
pronunțat”[8].
Abordarea Scripturii din partea lui Francisc nu este una intelectuală, nici nu
este împins de vreun interes istoric, dar este una implicată, participativă,
vitală, orientată să dea formă existenței creștine, astfel că putem vedea
întreaga lui viață de radicalitate creștină ca o exegeză finală a celei de-a
patra evanghelii. Mai mult, o putem încadra între lectura inițială a
Sinopticilor și lectura finală a celei de-a patra evanghelii, ca pentru a
indica un drum și o evoluție spirituală care-l face pe Francisc să privilegieze
evanghelia ioaneică.
Toma de Celano povestește episodul în care Francisc,
după ce a ascultat în timpul Liturghiei lectura textului evanghelic prezent în
Sinoptici privitor la mandatul de a predica și trimiterea apostolilor în
sărăcie, a cerut explicații preotului și a exclamat: „Acest lucru îl vreau, pe
acesta îl caut, pe acesta doresc să-l fac cu toată inima”[9].
Textul este interesant și datorită dimensiunii lui simbolice: Cuvântul lui
Dumnezeu este predat lui Francisc de către Biserică, în interiorul unei lungi
tradiții care în liturgie își găsește instrumentul lui privilegiat, și cu
siguranță liturgia a fost instrumentul fundamental al cunoașterii Sf. Scripturi
din partea Sf. Francisc. O altă tradiție povestește despre intrarea Sf.
Francisc, împreună cu fratele Bernard, primul lui discipol, în biserica Sf.
Nicolae, unde a deschis de trei ori cartea evangheliilor, găsind succesiv trei
expresii: „Dacă vrei să fii perfect, mergi, vinde tot ce ai și dă-l săracilor”
(Mt 19, 21); „Nu luați cu voi nimic în călătorie” (Lc 9, 3); „Cine vrea să mă
urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze” (Mt 16, 24).
Reacția lui Francisc arată că el a primit aceste
cuvinte evanghelice ca fiind cuvinte vii și însuflețitoare, adresate lui și lui
Bernard, cuvinte de ascultat și de pus imediat în practică: „Aceasta este viața
și regula noastră și a tuturor celor care vor vrea să se unească frăției
noastre”[10] .
Pentru Francisc, textele evanghelice sunt sfaturi de urmat, porunci de
ascultat, cuvinte cu care să se intre în dialog. Pentru el, cuvintele
evangheliei reprezintă revelarea voinței Domnului. Cu referință la această
triplă deschidere a Scripturii din partea lui, Francisc va spune în Testamentul
său: „După ce Domnul mi-a dăruit frați, nimeni nu mi-a arătat ceea ce trenuia să
fac, dar însuși Cel Preaînalt mi-a revelat ce trebuia să fac, după forma
Sfintei Evanghelii”[11].
„Revelația” nu se referă la nici un fenomen mistic, ci
la ascultarea cuvintelor evanghelice care vor semna forma radicalității
creștine căreia Francisc îi va da viață[12].
Acum, dacă la începutul drumului lui spiritual este atestată importanța
evangheliilor sinoptice, la sfârșitul vieții lui este evanghelia a patra cea
care-i furnizează lui Francisc expresiile mai potrivite pentru trăirea lui
spirituală. În apropierea morții sale, „în timp ce frații vărsau lacrimi
amare... a poruncit să i se aducă pâine, a binecuvânta-o, a frânt-o și a dat
fiecăruia o bucățică. A cerut și cartea evangheliilor și a poruncit să i se
citească evanghelia după Ioan, de la textul care începe cu cuvintele: „Înainte
de sărbătoarea Paștilor...” (In 13, 1)[13].
Pagina capitolului al XIII-lea din evanghelia după Ioan conține acea spălare a
picioarelor, care este corespectivul ioaneic al instituirii Euharsitiei din
Sinoptici și este programul de viață fraternă a-l discipolilor Sf. Francisc:
„Nimeni să nu fie numit prior, dar cu toții să fie chemați frați minori, și
fiecare să spele picioarele celuilalt”[14].
Textul din Vita secunda mai sus citat
indică și profunda unitate spirituală pe care Francisc a simțit-o și trăit-o
între Cuvântul lui Dumnezeu și Euharistie. În Prima scrisoare către custozi el afirmă că Sf. Scriptură trebuie să
fie venerată ca fiind trupul lui Cristos: să se venereze „mai mult decât orice
alt lucru Preasfântul trup și sânge al Domnului nostru Isus Cristos, și
sfintele nume și cuvinte despre El scrise, care consacră trupul”[15].
Această venerație este adresată prezenței Domnului care se manifestă în
cuvântul însuși al Evangheliei. Astfel, la Francisc nu găsim exemple de exegeză
alegorică sau tipologică, răspândite în epocă, ci o lectură imediată și
practică. Reiese de aici un criteriu de interpretare drag lui Francisc:
Scriptura se înțelege trăind-o.
Viața este locul fundamental pentru a înțelege
Scriptura. Un alt criteriu este unitatea Scripturii: VT și NT formează un corp
unic: deseori Francisc unește un citat din VT cu unul din NT pentru a arăta
unitatea celor două Testamente și împlinirea Vechiului Testament în Noul
Testament. Un alt criteriu este cel cristologic. În Scrisoarea către credincioși Francisc spune: „Mi-am propus să vă
amintesc... cuvintele Domnului nostru Isus Cristos, care este Cuvântul Tatălui,
și cuvintele Duhului Sfânt, care sunt duh și viață”[16].
Cristos este Cuvântul lui Dumnezeu în care se condensează întreaga revelație,
este cel care s-a „prescurtat” odată cu întruparea lui în sânul Mariei, este
cel care prescurtează, adică face esențiale cuvintele și poruncile în porunca
iubirii. Francisc cunoaște bine toate acestea, dar tema așa numitului Verbum abbreviatum, asupra căreia au reflectat foarte mult exegeții și
teologii medievali, este de el înțeleasă cu o extremă simplitate ca fiind
indicație de scutime și de esențialitate a cuvântului din partea fraților, așa
cum Domnul a făcut discursuri scurte: el le cere lor să predice „cu discursuri
scurte, pentru că Domnul a făcut discursuri scurte pe pământ”[17].
Simplitatea în folosirea Sf.
Scripturi ascunde în realitate o profundă inteligență spirituală și o mare
libertate care-l face pe Francisc să unească texte biblice memorate, să le pună
împreună ca într-un mozaic și să le țeasă împreună ca într-un covor. A lua Sf.
Scriptură „la literă”, înseamnă pentru Francisc a face ca Scrriptura să
vorbească direct, conștienți fiind că frazele biblice îl descoperă pe Domnul
care ne vorbește. Avertismentul al VII-lea este un exemplu clar al acestei
abordări, aplicat versetului Sf. Paul: „Litera ucide, în vreme ce Duhul Sfânt
este cel care dă viață” (2Cor 3, 6). Litera este orgoliul cunoașterii și a
științei, în vreme ce Duhul îl conduce pe om să nu-și atribuie sieși
cunoașterea, ci lui Dumnezeu de la care provine tot binele. Un text din Vita secunda a lui Toma de celano exprimă bine raportul Sf.
Francisc cu Scripturile. Văzându-l bolnav și suferind, un tovarăș de-al lui l-a
sfătuit să caute mângâiere în Scripturi, așa cum făcuse de multe alte ori.
Francisc îi răspunse: „Este bine a citi Scripturile și a-l căuta în ele pe
Domnul Dumnezeul nostru. Dar, cât mă privește, am luat deja mult din Scripturi,
astfel că îmi este suficient pentru meditația și reflecția mea. Nu am nevoie de
mai mult, fiule: îl cunosc pe Cristos cel sărac și răstignit”[18].
Cunoașterea Scripturilor conduce la cunoașterea participativă, în propriul
trup, al lui Cristos, și acesta răstignit.
Autor: Enzo Bianchi
Sursa: www.monasterodibose.it
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
[1] Secondo le Concordantiae verbales curate da
Giovanni Boccali, in essi sono presenti 248 citazioni dell'AT, di cui 172
tratte dai Salmi, e 426 dal NT, di cui 268 dai vangeli.
[2] Testamento 12.
[3] Testamento 13.
[4] Regola non bollata IV,4; IX,13.
[5] Rnb II,14; V,10; XVI,8.
[6] Rnb XVI,1; XXII,1.
[7] Rnb XVI,1-3
[8] Lettera a tutto l'Ordine IV,36.
[9] Vita prima IX,22.
[10] Bonaventura, Leggenda maggiore III,3.
[11] Testamento 14.
[12] Cf. Rnb I.
[13] Tommaso da Celano, Vita seconda CLXIII,217
[14] Rnb VI,3-4
[15] Prima lettera ai custodi 2
[16] Lettera ai fedeli 3
[17] Regola
bollata IX,4
[18] Tommaso
da Celano, Vita seconda LXXI,105.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial