Dietele filosofilor

În problemele dietei, nu ar trebui confundate nici teoria cu practica, nici idealurile cu posibilităţile. Precarităţile materiale sau de sănătate ale celor invocaţi şi-au spus deseori cuvântul. Calitatea unei vieţi nu se măsoară totuşi nici în proteinele acumulate, nici în caloriile consumate.

Pe la 1825, Anthelme Brillant-Savarin publica Fiziologia gustului - o carte care frapa tocmai prin ineditul temei chestionate. Socotită drept bizară de unii, redusă de alţii la condiţia unui stufos compendiu gastronomic, scrierea sus-pomenită aducea în atenţie obişnuitele desfătări ale trupului - omise cu premeditare de studiile sistematice, cu pretenţii de seriozitate, de până atunci. Filosof de formaţie, autorul nu-şi propusese defel un excurs frivol. O sugera chiar subtitlul lucrării (Meditaţii de gastronomie transcendentă), omis inexplicabil în versiunea românească (Meridiane, 1988).

Ce se înţelegea la vremea respectivă prin „fiziologie”? Dictionnaire Littré o prezintă drept „studiul care ia ca obiect, într-un mod filosofic şi abstract, fenomenele vieţii”. Este vorba, în fapt, despre o nouă sensibilitate preocupată a deschide breşe către cercetarea intimităţii şi a satisfacţiilor mijlocite de simţuri în rutina cotidianului. Aceasta explică proliferarea în epocă a numeroaselor „fiziologii”, dedicate fie căsătoriei (Balzac, 1829), fie plăcerii (Paolo Montegazza, 1859), postului (Luigi Luciani, 1869) sau criticii (Albert Thibaudet, 1930).

Brillant-Savarin era de părere că plăcerile simţurilor meritau aceeaşi consideraţie ca şi jubilaţiile raţiunii. Scrise într-o manieră degajată, cu frecvente inserturi narative şi anecdotice, textele francezului conţin reflecţii despre gust, gastronomie, apetit, alimente, sete, băuturi, gurmanderie, digestie, obezitate, somn, vise, post şi istovire… O suită de aforisme sinetizează liniile de forţă ale unei posibile „ştiinţe” gastronomice: „Animalele îşi potolesc foamea; omul mănâncă; singur, omul de spirit ştie să mănânce”; „Soarta naţiunilor atârnă de felul în care se hrănesc”; „Spune-mi ce mănânci şi îţi voi spune cine eşti”; „Gurmanderia este un act al judecăţii noastre prin care ne manifestăm preferinţa pentru acele lucruri care sunt plăcute la gust, în dauna celor care nu au această însuşire”; „Cei care fac indigestie sau se îmbată nu se pricep nici la mâncare, nici la băutură”; „Un desert fără brânză e ca o fată frumoasă cu un ochi lipsă”…

Care ar fi rostul invocării lui Brillant-Savarin? Acesta este primul care dă hranei, alimentaţiei, o „dimensiune metafizică, chiar ontologică”. Aprecierea aparţine lui Michel Onfray, autorul unei scrieri vizând Raţiunea gurmandă. Filosofia gustului (Nemira, 2001). Sustrasă derizoriului, gastronomia devine astfel o artă a desfătărilor gustative, iar bucătăria - emblema perceptibilă a comunităţii. Plăcerea de a mânca este naturală şi solitară; plăcerea de a fi la masă este una socială şi convivială, oferind indicii ale civilităţii, ospitalităţii şi bunului-gust. Gustul, în fapt, este marea problemă.

Oare cum arată bucătăriile filosofilor? Au dietele acestora un repertoriu aparte? Sunt cumva lesne de imitat? Este suficient să reiterezi reţetele culinare ale lui Hegel, bunăoară, pentru a gândi şi scrie la fel? Voi căuta argumente ilustrative tot la Michel Onfray. Apărută în 1989, Les ventres des philosophes (Burţile filosofilor) se recomanda drept o „critică a raţiunii dietetice”. Gusturile şi practicile culinare se pliază unui mod anume de a gândi. Iată doar trei din exemplele invocate…

Jean-Jacques Rousseau este de partea simplităţii. Autorul Contractului social promovează întoarcerea la natură şi rusticitatea primitivă. Frustă şi austeră, dieta sa pare de inspiraţie spartană, cazonă, ostilă oricărei inovaţii gastronomice. Mâncatul este justificat de exigenţa supravieţuirii, nu a plăcerii. În afara strictului necesar, totul este sursă a răului. Laptele, apa şi pâinea compun triada alimentară perfectă. Gastronomia este o ştiinţă a inutilului şi a luxului, un semn al decadenţei şi al gustului pervertit. Ce conţine farfuria ideală? Lapte, ouă, verdeţuri, brânzeturi, pâine neagră, vin roşu, „gros de să-l tai cu cuţitul”. Rousseau încurajează entuziasmul ieşirii la iarbă verde, promovând ideea picnicului frust, nesofisticat. Cruzimea este urmarea consumării de carne. Tocmai de aceea, copii trebuie feriţi de o atare primejdie. Soluţia lui Rousseau? Vegetarianismul.

Opţiunile lui Immanuel Kant, în schimb, nu erau tot atât de radicale. Experimentase starea de beţie în tinereţe, însă nu-i păstra amintiri plăcute. Refuza berea, suspectată a fi cauza hemoroizilor, dar degusta la prânz un pahar de vin. În Antropologia din perspectivă pragmatică, descrie beţia în termeni depreciativi („starea potrivnică naturii care constă în incapacitatea de a ordona reprezentările sensibile potrivit legilor experienţei, în măsura în care această stare este rezultatul consumului excesiv de alcool”). Alcoolul are însă şi părţi bune: stimulează imaginaţia, dezleagă nodul limbii, sporeşte sinceritatea şi fortifică sociabilitatea. Ingestia băuturilor „serveşte cherchelelii generale a mesenilor, cu deosebirea că beţivănelile cu bere duc mai degrabă la izolarea în vis şi sunt deseori fruste, pe când cele cu vin sunt vesele, zgomotoase şi de o spirituală prolixitate”. În Metafizica moravurilor, Kant va glosa „Despre abrutizarea de sine prin folosirea nemoderată a plăcerilor sau a hranei”, unde sancţionează în principiu toate excesele. În privinţa meselor, Kant era previzibil; mânca trei feluri, la care adăuga brânză şi unt. Prefera supa de carne, supa de orz cu fidea, peştele, folosind muştarul ca ingredient universal. Ca digestiv, la final, „trăgea o duşcă” de vin roşu îndulcit, încălzit şi aromat cu coajă de portocală. Urmau una-două ceşti de cafea şi, invariabil, pipa zilnică.

Friederich Nietzsche includea nutriţia printre artele frumoase, întrebându-se totodată dacă n-ar fi cumva posibilă o „filosofie a hranei”. În Gaya Scienza (Ştiinţa veselă), critică bucătăria germană, socotind-o grea şi lipsită de subtilitate. Ce mânca autorul Voinţei de putere în 1877? La prânz - decoct din plante (doar un vârf de linguriţă înainte de masă), două sandvişuri cu jambon şi un ou, şapte-opt nuci cu pâine, două mere, puţin ghimbir, doi biscuiţi. Seara - un ou cu pâine, cinci nuci, lapte îndulcit cu pesmet sau trei biscuiţi. Ulterior, va descoperi gustul jambonului şi al cârnaţilor - scumpi însă şi greu de procurat. Spre bătrâneţe, optează pentru fructe, absente până atunci din alimentaţia sa, la fel ca şi peştele. Critică sever băuturile alcoolice, îndeosebi berea, suspectând-o a fi vinovată de „lenta degenerare a spiritului”. Dieta lui Nietzsche este una a măsurii. „De fapt, până în anii maturităţii târzii, am mâncat întotdeauna prost…”, va recunoaşte filosoful.

În problemele dietei, nu ar trebui confundate nici teoria cu practica, nici idealurile cu posibilităţile. Precarităţile materiale sau de sănătate ale celor invocaţi şi-au spus deseori cuvântul. Calitatea unei vieţi nu se măsoară totuşi nici în proteinele acumulate, nici în caloriile consumate. Vegetarianul Rousseau a trăit 66 de ani, disciplinatul Kant - 80, iar neglijentul Nietzsche - doar 56. Oare cum s-ar fi scris istoria dacă Rousseau şi-ar fi permis şi altceva decât reţetele frugale, ţărăneşti; dacă un Kant şi-ar fi abandonat tabieturile culinare zilnice, repetate cu precizie de ceasornic; dacă un Nietzsche ar fi consumat în tinereţe mai multe fructe şi, măcar la răstimpuri, o carafă de vin? Altfel, cu siguranţă altfel…

 

Petru Bejan este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie din cadrul Universităţii ”Al.I.Cuza” şi membru al AICA (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Artă)

Sursa: www.ziaruldeiasi.ro