de Maurizio Moscone
ROMA, sâmbătă, 29 septembrie 2012 (zenit.org). Omul occidental, după Marx, Freud și Nietzsche,
privește cu „suspiciune”[1]
marile religii tradiționale care afirmă existența lui Dumnezeu și prezența în
ființa umană a unei legi morale naturale. În special, Biserica Catolică este
acuzată de dogmatism și de intoleranță pentru că afirmă, în mod absolut, o serie de adevăruri absurde pentru omul de astăzi;
de fapt, Biserica declară nu numai că Dumnezeu există, dar și că El este Unul
și Întreit, și că s-a întrupat din punct de vedere istoric într-un om care a
trăit acum două mii de ani în urmă. În afară de acest adevăr, Biserica spune că
tâmplarul Isus din Nazaret, fără să fi frecventat școlile Legii în Israel, este
cel mai mare înțelept al lumii și i-a salvat pe toți oamenii suferind răstignit
pe un lemn, biruindu-l pentru totdeauna pe unicul adevărat dușman al omului,
care nu este gaura din ozon sau un posibil conflict nuclear, ci diavolul, un
înger rebel care vrea să conducă cu sine oamenii în infern, „în focul veșnic,
pregătit diavolului și îngerilor lui”[2].
Omul occidental, care este informat asupra
tuturor lucrurilor cu ajutorul mijloacelor de comunicare socială, cunoaște
rezultatele modernei exegeze „științifice” care, de la Bultmann înainte, pune
în dubiu adevărurile de credință afirmate cu autoritate de către Biserică. Aceasta
din urmă este deseori luată în râs, iar miniștrii ei ridiculizați în spoturile
publicitare. Magisteriul ecleziastic este tot mai mult refuzat, dar acest refuz
nu înseamnă respingere a religiozității ca atare. Procesul de „laicizare”,
prevăzut de sociologia anilor ‛70, după care tehnica și știința ar fi emancipat
omul de orice instanță religioasă, nu s-a împlinit[3].
De fapt, se asistă astăzi la un revival
al fenomenului religios, chiar dacă religiozitatea actuală este foarte diferită
de cea tradițională, pentru că este caracterizată de căutarea de experiențe
care să satisfacă cele mai diferite nevoi de „spiritualitate” prezente în sufletul uman,
motiv pentru care rezultă satisfăcătoare acele mișcări sau secte „religioase” ce par să ofere un
răspuns imediat celor mai variate cereri umane. „Religia” este văzută astăzi,
tot mai mult, ca un supermarket al sacrului, acolo unde fiecare poate să aleagă
după propria plăcere produsul „religios” care îi folosește mai mult. „Astfel – scrie
în această privință Vernette – fiecare elaborează propria personală religie,
după propria măsură, împrumutând elemente din toate credințele, într-o vastă
nebuloasă de opinii”[4].
În această climă de relativism religios
are succes New Age, după care
viitoarea eră a Acvariului va reprezenta apusul Creștinismului; aceasta nu este
în sens strict o mișcare sau o sectă, dar este un „năvod” care înglobează în
sine sectele și mișcările din cele mai diferite, cu finalitatea de a oferi „clientului”
un vast campion de mărfuri cu caracter esoteric, magic, spiritist, sincretist,
etc., al cărui consum ar trebui să producă în ființa umană o amplă conștiință
cosmică. Afirmă în această privință Ferrari: „New Age (Noua Eră) este un fenomen de tendință, care în societatea
de astăzi obține un mare succes. Ideile ei sunt răspândite un vast lanț de grupuri,
mișcări, școli de gândire. De unii este definită și metanetwork sau network
of networks. Aceste grupuri sau mișcări
nu depind unele de altele, însă se recunosc într-o ideea precisă, într-o
înțelegere comună și ca și schimbare de «paradigmă», care ar trebui să se
realizeze în conștiințe odată cu sosirea iminentă a presupusei ere astrologice
a Acvariului, care ar trebui să înlocuiască ceea ce în ambientul New Age
este considerată bimilenara eră a Peștilor, adică a Creștinismului. În această
nouă eră, conștiința ar trebui să se lărgească spre un nivel care să depășească
dimensiunea personală și care este proclamată de cultorii New Age ca experiență
de tip «transpersonal»”[5].
În contextul socio-cultural actual, în
care „se pot multiplica – scrie Vattimo – liberele reconstrucții ale realului,
toate dincolo de adevăr și de fals”[6],
este evident că centrul religiozității nu este căutarea Dumnezeului adevărat și
sfânt, de adorat și de slujit, cât nevoia de a găsi o satisfacere „spirituală”
a setei de sacru, tot mai avertizată de către o umanitate sătulă de bunuri materiale, dar fundamental
dezorientată pentru că este lipsită de sensul profund al vieții care să
orienteze existența ei.
[3] Scrive in proposito Pellegrini:"I tempi [...]
cambiano con estrema velocità. Il cosiddetto "ritorno del fattore
religioso" è stato una sorpresa per i sociologi della secolarizzazione.
Venti anni fa si predicava un irreversibile declino della credenza
religiosa" (L.PELLEGRINI, Ateismo e indifferenza religiosa, in
"Sette e Religioni", 1/1994, p.49).
[5] G.FERRARI, Presentazione, in C.MACCARI, La
New Age di fronte alla fede cristiana, Elle Di Ci, Torino 1995, p.5.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial