UN STĂVILAR PUTERNIC ÎMPOTRIVA INDIFERENTISMULUI MORAL/2

Obiecțiunea de conștiință 2 / Analiză filosofică

ROMA, vineri, 6 iulie 2012 (ZENIT.org) – Nu este posibil, cu siguranță, ca în puține rânduri și numai să creionăm istoria unei tematici articulate și complexe, așa cum este cea a obiecțiunii de conștiință. Știm foarte bine: alegerea obiecțiunii – tocmai pentru că despre o alegere este vorba – a fost repropusă cu putere în secolul al XX-lea, mai ales cu privire la acea angajare militară care, „în secolul scurt” însângerase Europa încă convinsă de a fi centrul lumii. Astăzi în schimb, chestiunea se prezintă cu putere mai ales cu privire la tematicile bio-sanitare și, în consecință, cu acele situații noi spre care progresele științifice și tehnologice ne-au recondus, și care ne solicită o atentă reflecție și pe plan moral.

Totuși, repet, nu ne este posibil să aprofundăm aici evoluția ei și diferitele aspecte ce-i sunt proprii. Țin, atunci, să identific, chiar dacă schematic, două modele de obiecție, două forme în care ea se poate exprima, oricare ar fi câmpul ei de exercițiu. Mă interesează mai ales să arăt, plecând de la această reflecție, că alegerea obiecțiunii nu coincide totuși cu un simplu „a spune nu”, dar, în cazurile în care se pune în practică mai deplin, implică mai degrabă o alternativă posibilă, un scenariu diferit față de ceea ce nu este licit să se accepte, așa cum, în fond, indică însușii uzul cotidian al verbului „a obiecta”.

Cele două modele pot fi exemplificate făcând referință la două figuri semnificative pentru tema noastră. Prima este cea a lui Bartleby scribul, protagonistul unei faimoase povestiri a lui Herman Melville. A doua, în schimb, este cea a Sf. Maximilian, tânărul care, în secolul al III-lea d.C., a fost martirizat în urma refuzului de a efectua stagiul militar.

Bartleby este cunoscut pentru răspunsul pe care îl dădea celor care-l îndemnau să facă ceva mai mult decât meseria lui de scrib. Răspunsul lui era totdeauna: „nu aș prefera”. Mai înainte în povestire, el va renunța să mai muncească, repetând totdeauna aceeași frază.

Este vorba de un răspuns defensiv, de o reacție față de ceea ce i se pare să deranjeze liniștea lui cu multă gelozie păstrată. Este răspunsul pe care, uneori, birocratul îl furnizează celui care i se adresează, chiar și numai prin comportamentul său. Numai că Bartleby are avantajul de a se exprima cu voce tare.

Maximilian simte în schimb conflictul dintre convingerile lui profunde, dintre conștiința lui de creștin, și ceea ce i se cere din partea unei instituții. Obiecțiunea lui nu este un refuz de a face ceva, dar este o revendicare a propriei libertăți. Aceasta trimite spre posibile acțiuni de diferit tip, motivate în acest caz de intenția de a promova viața în locul culturii morții. Este o revendicare care este valabilă pentru sine și pentru alții, și care este pusă în mișcare, punându-se până la capăt în joc și opunându-se activ unei instituții care, în schimb, înțelege să nege această libertate. Este clar că cele două poziții exemplificate sunt două modalități decis opuse de obiecție.

Prima formă, am putea spune, este forma negativă. Ea vrea numai să apere propriul spațiu față de prezumptiva ingerință a altuia. Pentru a obține acest scop este de ajuns să nu se facă nimic. Obiecțiunea, aici, semnifică a se abține de la a face ceva. Nu sunt indicate alte scenarii, nu se acceptă să se pună la încercare pentru a obține altceva. Iată pentru ce Bartleby nu este un martor, ci numai un exemplu de rezistență care ajunge într-o lene deprimantă.

Diferit, radical diferit este cazul lui Maximilian. Acesta afirmă: „Sunt creștin și nu pot face răul”. Mărturia lui este făcută în numele unui scenariu diferit, al unei lumi în care să nu mai existe conflicte și violențe. Cu scopul de a arăta că această lume este posibilă – ba mai mult, pentru a o anticipa în înseși viața noastră, chiar dacă numai în parte – trebuie să fim coerenți cu ceea ce credem. Sunt necesare, cu alte cuvinte, gesturi semnificative care să inaugureze deja acum acest scenariu nou, gesturi care să trimită la o altă dimensiune.

Iată pentru ce obiecțiunea lui Maximilian are un caracter de pozitivitate. Iată de ce nu țintește numai spre conservarea propriului spațiu, dar deschide spre spații noi. După această linie, după linia lui Maximilian mai degrabă decât după cea a lui  Bartleby, cred că poate fi pusă în lumină autentica semnificație etică a obiecțiunii de conștiință. care nu înseamnă numai a spune nu. Desigur: rezistența este un element caracteristic al obiecțiunii. Și totuși, rezistența se configurează, în cazul acestei alegeri, ca o specie de „grad zero”.

Trebuie însă să fie clar cum în înseși obiecțiunea de conștiință, și în mărturia în care aceasta se întrupează, emerge – ba chiar rezultă deja pusă în operă tocmai cu ajutorul acestei mărturii – acel scenariu de valori ce reprezintă o reală alternativă față de situația împotriva căreia are loc obiecțiunea. În acest caz obiecțiunea de conștiință are un caracter constructiv. Ca atare, rezultă a fi un act profetic.

Aceasta este ceea ce reflecția morală, privitor la tematica tratată, este în stare să pună în evidență. Este vorba de o tematică care, așa cum spuneam, poate să găsească o multiplicitate de articulații și să se repropună în toate acele sfere în care o instituție împiedică unei ființe umane să-și urmeze propriile convingeri profunde. Obiecțiunea de conștiință este tocmai un răspuns, pacific și ferm, la această piedică. Este un răspuns care afirmă existența unor alternative concrete de viață, și nu un simplu nu sau da. Și care le spune în fața tuturor și pentru toți. Într-adevăr, din moment ce în acest gest este inerentă o revendicare de libertate, obiecțiunea de conștiință se configurează ca salvgardare, pentru fiecare în parte și pentru toate persoanele, a patrimoniului fundamental al unei comunități care vrea să se numească cu adevărat democratică.   

Autor: Adriano Fabris*

*Professore Ordinario di Filosofia Morale,
Università di Pisa
Consigliere nazionale Associazione Scienza & Vita

Traducător: Pr. Pătrașcu Damian