UN STĂVILAR PUTERNIC ÎMPOTRIVA INDIFERENTISMULUI MORAL/1

Obiecțiunea de conștiință 1 | Analiză antropologică

ROMA, joi, 5 iulie 2012 (ZENIT.org).- Obiecțiunea de conștiință este o temă etic sensibilă, și la fel, o joncțiune crucială în sfera juridică și pentru toate democrațiile moderne.

În sfera medicală, sanitară și experimentală, legislația noastră juridică (italiană, nrd.) permite obiecțiunea de conștiință în normativele următoare: Legea 194/1978, art. 9 (Norme pentru tutela socială a maternității și asupra întreruperii voluntare a sarcinii); Legea 413/1993, art. 1 (Norme asupra obiecțiunii de conștiință față de experimentarea asupra animalelor); Legea /2004, art. 16 (Norme în materie de procreare medical asistată). Pe lângă aceste ipoteze expres prevăzute și disciplinate, mai există cele definite problematice și care au o codificare controversată, ca de exemplu cele ce privesc distribuirea din partea farmacistului a c.d. „contraceptive de urgență”, promovate cu recentele formulări hormonale ca „pilula din ziua următoare” și „pilula după a cincea zi”. Mai există, apoi, ipoteze care nu sunt codificate pentru că nu sunt prevăzute de nici o lege, dar care din mai multe locuri se cere să fie considerate legitime și sine lege (Mantovani F., Obiezione di coscienza tra presente e futuro. Iustitia2011;64 (2):141-156).

Numărul semnificativ de obiectori în sfera privată și care operează activitățile auxiliare a fost asumat de unii ca justificare pentru a vrea să se modifice, sau cel puțin să se redeclineze recurgerea la obiecțiunea de conștiință. Un astfel de proiect de manifestă prin afirmații foarte ciudate, ca de exemplu: „în dezbaterea asupra obiecțiunii de conștiință nu se pune aproape niciodată în discuție principiul că operatorii sanitari pot să revendice dreptul la obiecțiunea de conștiință”, sau „medicul bun nu obiectează”.

Chestiunea care se pune nu este formală, ci substanțială. Lăsând la o parte reflecțiile critice care în această privință ar putea fi multiple, se observă preliminar considerația, în sine absolut non-reziduală, că obiecțiunea de conștiință are un fundament constituțional, pentru că reprezintă expresia tutelei pe care legislația constituțională o recunoaște libertății individuale (Eusebi L., Obiezione di coscienza del professionista sanitario, in Rodotà S., Zatti P. (diretto da) Trattato di Biodiritto. Giuffrè, Milano 2011; pp.173-187). Încercarea de a modifica recursul la obiecțiunea de conștiință, remodulând aplicații sau redefinind procedurile de asumare a personalului sanitar, reprezintă o chestiune fundamentală în raportul dintre cetățean și Stat.

Este evident că și această temă reprezintă un motiv având contrapoziții conflictuale. Începând de la recursul abuzat la radicalizarea pozițiilor, ca de exemplu catolici versus laici și viceversa. Primii calificabili ai poziției identitare confesionale, ai doilea a celei raționale. O antiteză aceasta, manihee, și nepotrivită deja în lumina unei analize care să fie mai atentă și mai argumentată. Chiar și tema obiecțiunii de conștiință s-ar vrea să se reconducă la o contrapoziție între catolici și laici. Rezultă evident, ținând cont de unele preconcepte și prejudecăți ideologizate destul de înrădăcinate, că dezbaterea asupra obiecțiunii de conștiință astfel trasată nu rezistă. A obiecta nu este o formă de disensiune care să poată fi adjectivată sau să reprezinte patrimoniul unei părți. Obiecțiunea de conștiință este înscrisă în natura fiecărui om.

Amintea Norberto Bobbio: „Această răspândire a indiferentismului moral se vede în facilitatea cu care se acuză de moralism pe oricine ar vrea să îndeplinească o încercare timidă de a pune problemele timpului nostru coborând la principiile prime, ca de exemplu «nu ucide», «nu minți», «respectă-l pe celălalt ca persoană», etc. A pune o problemă în termeni morali este considerată deseori ca un semn de slăbiciune sau, mai rău, de tâmpenie. Mă refer mai ales la cei care se profesează laici, adică ne-credincioși ai nici unei religii care, prin evitarea tot mai inconștientă de a pune problemele conduitei din punctul de vedere al moralei, par să dea dreptate celui care a spus: «Dacă Dumnezeu nu există, totul este permis» […]. S-a considerat interzicerea avortului exclusiv din punct de vedere juridic, înțeleg al dreptului pozitiv, ca și cum depenalizarea, adică faptul că Statul nu înțelege să intervină pentru a pedepsi penal pe cel care face sau ajută să facă avortul, l-a fi făcut să devină din punct de vedere moral indiferent. Ca și cum, cu alte cuvinte, liberalizarea juridică s-ar rezolva de la sine în liberalizarea morală” (Cit. in Palini A., Norberto Bobbio e il problema dell’aborto. Nuova Umanità 2008; 176(2): 237) .

Obiecțiunea de conștiință (din latinescul ob-jactare), reglementată de legile Statului, nu reprezintă o atitudine anti-juridică de neascultare. Concretizează punerea unor acte, prescrise de legislație (lege pozitivă), dar contrarie propriilor convingeri, adică pentru motive interioare. În consecință, referința se face la instanța conștiinței care se fondează pe legi imutabile: angajează totalitatea persoanei și nu sunt supuse schimbărilor ca legislațiile umane.

 Este semnificativă și eroică istoria obiecțiunii de conștiință care și-a avut cea mai cunoscută expresie literară în Antigon care refuză să asculte de Creontes, în numele legilor nescrise (agrapha dogmata) ale pietății și ale dreptății. Pentru Jacques Maritain, cu Antigon se încarnează ideea dreptului natural, adică conștiința că „există, prin virtutea înseși a naturii umane, o ordine sau o dispoziție pe care rațiunea umană o poate descoperi și după care voința umană trebuie să acționeze pentru a se acorda scopurilor necesare ființei umane. Legea nescrisă sau dreptul natural nu este altceva decât aceeasta” (Maritain J., I diritti dell’uomo e la legge naturale. Vita e Pensiero, Milano 1977, pp.55-57).

Obiecțiunea de conștiință nu se limitează, nici nu se epuizează în simpla negare de ascultare a unei legi. Nu poate fi considerată numai ca act negativ sau un simplu refuz. Reprezintă o mărturie (pro-test) în favoarea unui adevăr mai mare și mai obligatoriu față de ceea ce o lege pozitivă pateu să definească. Este rechemare neîncetată față de o fidelitate ce obligă fără rezerve. Este recunoașterea unor valori ireductibile și reclamă salvgardarea de penalizări. Este un dig în fața indiferentismului moral. A reformula sau amenda obiecțiunea de conștiință, și pe cale procedurală, ar însemna să fie golită progresiv în timp (slippery slope), până la inconcludență, rubricizând-o ca fiind moralistă sau irațională, din acest motiv de limitat sau de încălcat. A apăra obiecțiunea de conștiință este un răspuns datorat derivei culturale și etice care ar vrea să facă avortul moral indiferent.  

Autor: Lucio Romano

Università degli Studi di Napoli Federico II
Dip. Scienze Ostetrico Ginecologiche
Presidente nazionale Associazione Scienza & Vita