Despre "neliniştea" lui Dumnezeu şi tăcerea omului

Tăcerea e marele maestru. Ea vorbeşte inimii omului. Tăcerea nu e golul vidului: Dumnezeu locuieşte aici. - Pere Jacques

Dumnezeu este "neliniştit" în Fiinţa Sa

"'Neliniştită este inima mea'... Aşa cum spune Sfântul Augustin, inima nu este satisfăcută cu nimic altceva decât cu Dumnezeu şi numai în felul acesta inima devine plină de iubire. Neliniştită este inima noastră căutându-L pe Domnul şi rămâne astfel, în ciuda tuturor eforturilor de anesteziere care se fac astăzi ca să "elibereze" omul de această nelinişte. Nu numai noi suntem însă neliniştiţi căutându-L pe Dumnezeu; inima Lui este neliniştită în aşteptarea noastră. Dumnezeu ne caută. Şi nici El nu cunoaşte liniştea până când nu ne găseşte. Neliniştită este inima Domnului şi de aceea a pornit la drum spre noi - la Betleem, pe Calvar, de la Ierusalim în Galileea şi până la capătul pământului."

- Papa Benedict al XVI-lea, Solemnitatea Epifaniei, 2012 (L'Osservatore Romano, 11 ianuarie 2012).

"Tăcerea nu este deloc ceva pur şi simplu negativ; şi nu înseamnă simpla absenţă a vorbirii. Este o lume pozitivă şi completă în sine însăşi. Tăcerea are măreţie prin simplul fapt că există. Adică - şi în aceasta constă măreţia sa - tăcerea e existenţă pură."

- Max Picard, Lumea Tăcerii, 1948.

"Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut. În tăcere ascultăm şi ne cunoaştem mai bine pe noi înşine, în ea se nasc şi sunt aprofundate gândurile, prin ea înţelegem cu o mai mare claritate ceea ce dorim să spunem sau ceea ce aşteptăm de la altcineva, prin ea alegem cum să ne exprimăm. Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre."

- Papa Benedict al XVI-lea, Mesajul pentru a XLVI-a Zi Mondială a Comunicaţiilor, 20 mai 2012.

* * *

Ne-am obişnuit cu ideea că Dumnezeu se află în pace şi repaus. Dacă nu ar fi aşa, înseamnă că i-ar lipsi ceva absolut necesar pentru ca beatitudinea în care există să fie completă. Dumnezeu nu a creat lumea fiindcă avea nevoie de ceva care Îi lipsea. Şi totuşi, cosmosul, deşi nu era necesar nici din punctul de vedere al Domnului şi nici din al lumii, a fost creat cu un scop, să spunem aşa un scop uman. Revelaţia creştină este unică, fiindcă are la bază faptul că Dumnezeu iese din viaţa Sa Trinitară "ca să locuiască printre noi". Întruparea implică faptul că în lume lipsea ceva ce numai Domnul putea să împlinească sau cel puţin să inspire.

Atunci când a creat acea fiinţă liberă şi inteligentă pe care o numim "om", Dumnezeu şi-a asumat un risc. El a creat lumea pentru ca să ia părtaşi alte fiinţe raţionale şi libere. Procedând astfel, ştia însă că libertatea nu ar fi avut sens dacă răspunsul omului faţă de El nu ar fi fost liber. Iar Dumnezeu nu poate face astfel încât să excludă posibilitatea ca omul să se ridice împotriva Lui. Dacă ar fi făcut altfel, înseamnă că Dumnezeu ne-ar fi creat în acelaşi timp liberi, dar şi fără libertate. În felul acesta omul reprezintă riscul pe care Dumnezeu şi l-a asumat, în sensul că Dumnezeu, creând omul, l-a lăsat liber. Dacă n-ar fi fost aşa, omul n-ar fi avut nici o importanţă şi nici un merit.

Riscul decurge aşadar din însăşi natura şi scopul Creaţiei. Scopul Domnului a fost să invite alte fiinţe libere în propria Sa viaţă Trinitară. Creaţia este pentru om şi nu omul pentru Creaţie. Pentru a realiza acest scop, Dumnezeu trebuie, să spunem aşa, să joace corect. El nu putea să facă lumea un loc determinist, unde ceea ce doreşte El se împlineşte automat chiar şi atunci când se referă la fiinţele libere. Semnificaţia creării unor fiinţe reale, finite, libere şi raţionale este ca planul lui Dumnezeu să fie liber acceptat de către acestea. Şi dacă iniţial planul nu a fost acceptat, după cum se vede, Dumnezeu a trebuit să răspundă liber şi inteligent, aşa cum a făcut-o, la alegerea liberă a omului.

Acest răspuns al Domnului se află la originea noţiunii utilizate de Papa Benedict al XVI-lea privind faptul că Dumnezeu este "neliniştit" în fiinţa Sa. Lumea noastră nu este pur şi simplu una în care căutăm răspuns la ceea ce suntem, un răspuns la propria noastră nelinişte. Această nelinişte a fost pusă în noi chiar de la început, fiindcă suntem creaţi - şi invitaţi - să participăm la viaţa de pace şi linişte în Dumnezeire. Un astfel de răspuns implică o providenţă activă din partea Domnului. Răspunsul său constant la răul din om este să găsească ceea ce este bun şi să scoată din acesta ceva şi mai bun, respectând totuşi libertatea omului. Acesta este ceea ce se numeşte "planul divin pentru mântuirea omului".

Oare noi am auzit vreodată această "nelinişte" dumnezeiască în sufletele noastre? Într-un anumit sens, am putea-o numi har. Harul nu este simplă dreptate. Felul în care Dumnezeu ne-a mântuit, prin Cruce - cale pe care nimeni dintre noi nu ar fi ales-o -, reprezintă ceva dincolo de aşteptările noastre. Calea Domnului se înscrie însă în ordinea libertăţii, atât umane, cât şi divine. Şi totuşi, se întâmplă ceva plin de risc în noi. Aceasta este semnificaţia cea mai profundă a iadului. Faptele noastre nu sunt lipsite de importanţă. În fiecare zi luăm hotărârea ce suntem şi ce anume vom fi. Facem aceasta în cadrul limitelor propriilor vieţi, indiferent unde şi când se desfăşoară. Ni s-a dat suficientă funie, cum se spune, să ne spânzurăm, şi mai mult decât suficientă pentru ca să înţelegem darul mântuirii. Aceasta este semnificaţia relaţiei între dreptate şi îndurare. Într-adevăr, aşa cum spune Sf. Paul, harul Domnului este "suficient" pentru noi. Nimeni dintre noi! , niciodată, nu este lăsat singur. Dar suntem lăsaţi liberi.

* * *

În continuarea acestei reflecţii de la Epifanie asupra "neliniştii" lui Dumnezeu, Papa Benedict al XVI-lea a scris o scurtă dar puternică reflecţie despre tăcere în Mesajul pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale. Sfântul Părinte se arată conştient de ceva ce observăm în fiecare zi în şcolile şi universităţile noastre, şi anume lipsa tăcerii în vieţile elevilor şi studenţilor. Cu internetul şi telefoanele celulare şi diferitele alte gadgeturi, fiecare poate fi ocupat toată ziua sau noaptea, în fiecare zi a anului, ascultând şi vorbind.

"O mare parte din dinamica actuală a comunicării este orientată spre întrebări în căutare de răspunsuri", scrie Sfântul Părinte. "Motoarele de căutare şi reţelele sociale constituie punctul de plecare al comunicării pentru multe persoane care caută sfaturi, sugestii, informaţii, răspunsuri. În zilele noastre, Internetul devine tot mai mult locul întrebărilor şi al răspunsurilor; ba chiar, adesea omul contemporan este bombardat de răspunsuri la întrebări pe care nu şi le-a pus vreodată şi la nevoi pe care nu le simte".

Privind astăzi lumea digitală, avem impresia nu a libertăţii, ci a unui gen de sclavie, a incapacităţii de a se mai baza pe memoria sau experienţa umană. Întotdeauna se va găsi o autoritate care să modifice, să contrazică sau să confirme ceea ce fiecare crede că ştie. Puţini sunt cei care ar putea să nege importanţa cunoaşterii "faptelor" şi accesibilitatea lor imediată. Totuşi, Sfântul Părinte are dreptate. Este oarecum straniu să ai răspunsuri înainte de a pune întrebări, sau să fii mânat de nevoi de care nici măcar nu erai conştient cu câteva clipe înainte.

Din nou, nu prea ne mai desfăşurăm viaţa într-o lume a tăcerii. O clipă de tăcere aproape ni se pare o risipă iresponsabilă de timp, când am putea să facem ceva folositor. În celebra introducere la opera sa "Despre Îndatoriri", Cicero îl citează pe Marcus Tullius Scipio care spunea că "niciodată nu a fost mai puţin leneş decât atunci când nu avea nimic de făcut şi niciodată mai puţin singur decât atunci când era lăsat cu sine însuşi". Creştinii ar adăuga la aceste cuvinte memorabile că, pentru noi, aceasta înseamnă să vezi faţa lui Dumnezeu. Şi să învăţăm să vorbim cu El. El nu este o fiinţă izolată sau inertă. "Atunci când cuvântul şi tăcerea se exclud reciproc", ne spune Pontiful roman, "comunicarea se deteriorează, fie pentru că provoacă o anumită confuzie, fie, dimpotrivă, pentru că creează o atmosferă de răceală; în schimb, atunci când se integrează reciproc, comunicarea capătă valoare şi semnificaţie".

* * *

În lumea de astăzi, a tuturor informaţiilor şi noutăţilor, următoarea afirmaţie a Papei este aproape şocantă: "Tăcerea este parte integrantă a comunicării şi fără de ea nu există cuvinte pline de conţinut". Cuvântul ne aduce realitatea. Fiecare lucru care există merită şi invită la meditaţie. Dar adeseori noi privim doar la suprafaţă lucrurile, chiar şi unii pe alţii. "Tăcând, îi permitem celeilalte persoane să vorbească, să se exprime pe sine, iar noi reuşim să nu rămânem legaţi, în lipsa unei confruntări oportune, de cuvintele ori ideile noastre". În tăcere vocea celorlalţi ajunge şi se face auzită în noi. Dar dacă nu am reflectat noi înşine ce anume este aceasta, nu ne-am întrebat şi nu am cercetat despre ce e vorba, nu vom recunoaşte cu uşurinţă ceea ce auzim. Tăcerea nu este destinată să ne închidă în noi, ci să ne facă liberi să ascultăm ceea ce nu este al nostru.

"O reflectare profundă ne ajută să descoperim relaţia dintre evenimente care la prima vedere par a nu avea vreo legătură între ele, să evaluăm, să analizăm mesajele; iar acest lucru face posibilă împărtăşirea de opinii bine gândite şi pertinente, dând naştere unei adevărate cunoaşteri împărtăşite". Aristotel considera că ceea ce au în comun cei mai buni prieteni este consensul asupra celor mai înalte lucruri. Sfântul Părinte subliniază că mare parte din ceea ce cuplurile căsătorite ştiu unul despre celălalt au aflat în tăcere. Multe persoane acordă atenţie "întrebărilor ultime ale existenţei umane: de ce exist? ce pot afla? ce trebuie să fac? ce pot să sper? Este foarte important să mergem în întâmpinarea persoanelor care formulează astfel de întrebări, oferindu-le posibilitatea unui dialog profund, făcut din cuvinte, dar şi din invitaţie la reflecţie în tăcere, care uneori poate fi mai elocventă decât un răspuns grăbit".

Este uimitor cât de mulţi studenţi trec prin universităţi fără ca măcar să se întrebe cu privire la aceste probleme de bază şi la răspunsurile la ele, chiar şi în tăcere. Într-adevăr, cât de mulţi oameni trec prin viaţă fără să îşi fi pus aceste întrebări?! Cultura conspiră să nu răspundă niciodată la ele, fiindcă ea însăşi este închisă faţă de izvorul tăcerii şi revelaţiei în care se aud aceste răspunsuri. Ea neagă existenţa unei ordini în natură şi în sufletul omului, ca şi înţelepciunea şi planul lui Dumnezeu acţionând în istorie. Prin urmare, nu este nimic de căutat şi nici un răspuns de auzit. Cultura doreşte ca răspunsul să fie: "Nu există răspunsuri. Prin urmare, toleraţi totul; negaţi adevărul din orice". Sfântul Părinte adaugă însă pe drept cuvânt: "Omul nu se poate mulţumi cu un superficial şi tolerant schimb de opinii şi de experienţe de viaţă sceptice".

Sfântul Părinte se întreabă dacă nu ar fi binevenite cel puţin câteva situri web care să ne îndrume spre tăcere şi meditaţie. El subliniază că chiar şi numai un verset din Sfânta Scriptură ne poate înrădăcina în realitatea transcendentului. Dar ajungem la sensul acestuia numai în tăcere, chiar dacă citim sau auzim versetul mai întâi în public. Papa Benedict al XVI-lea reaminteşte frumoasa omilie din Sâmbăta Sfântă, despre întreaga lume aflată deodată în tăcere, ca şi cum a plecat ceva şi se aşteaptă ceva.

Pontiful revine apoi asupra temei principale din cartea sa, Isus din Nazaret : "Dacă Dumnezeu ne vorbeşte chiar şi în tăcere, noi descoperim la rândul nostru în tăcere posibilitatea de a vorbi cu Dumnezeu şi despre Dumnezeu". Toate lecturile din Vechiul şi Noul Testament, toţi erudiţii subliniază faptul că Isus a fost Cine a spus El că a fost. A fost Cuvântul care a locuit între noi. "Eu şi Tatăl una suntem". De aceea, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi, oricât de mult am dori să fie la fel - tocmai din cauza acestui fapt. "Contemplaţia în tăcere ne cufundă în izvorul Iubirii, care ne îndrumă spre aproapele nostru, pentru a simţi suferinţa lui şi a-i oferi lumina lui Cristos..."

Planul de mântuire al lui Dumnezeu se împlineşte în istoria noastră prin cuvânt şi faptă. În lumea noastră zgomotoasă, totul conspiră la a ne împiedica să vedem cum planul de mântuire lucrează în vieţile noastre şi ale celor pe care îi iubim. Dar planul se împlineşte. În tăcere auzim; în lumină vedem. O Zi Mondială a Comunicaţiilor Sociale nu înseamnă nimic dacă ceea ce se comunică nu este esenţa a ceea ce suntem. Vedem cel mai bine această profunzime în tăcerea care ne învaţă ce înseamnă pentru noi şi pentru semenii noştri cuvintele şi Cuvântul.

Autor: pr. James V. Schall, SJ
Traducător: Ecaterina Hanganu

De la obârşie la bucuria existenţei depline

Într-o lume modernă, în care ierarhizarea valorilor se realizează după tipare abstracte şi caduce, esenţa valorilor religioase se estompează din viaţa omului, pierzându-se sensul fecund al existenţei. Omenirea încă păstrează sentimentul că face parte dintr-o lume închisă, organică, care, în lipsa unei legături cu Dumnezeu, încearcă cu disperare să descopere măcar permanenţa unei legi. Omul, descumpănit în faţa sentimentului echivoc al lumii pe care şi-o închipuie ca rezultat al propriei lucrări, afişează o stare sufletească searbădă, ce îl predispune la o sete de experienţă, o cădere în concret, o adaptare la trăirea fragmentară.

Viziunea creştină autentică nu poate fi realizabilă dacă ne adaptăm imanenţei, mărginindu-ne astfel orizontul, ci doar prin inteligibilitatea condiţiei umane în întregul ei, a stării ei incipiente şi finale. Se impune astfel un model de referinţă bazat pe învăţătura Sfinţilor Părinţi asupra aspectului cunoaşterii stării primordiale a creaţiei. Vorbind de începutul lucrurilor sau de sfârşitul lor, aflăm care este de fapt scopul vieţii noastre: de unde venim, ce vrem, unde ne ducem? La aceste întrebări care arată aspectul critic al problemei existenţei umane, gândirea Sfinţilor Părinţi răspunde exhaustiv şi elocvent, epatând într-o problemă atât de anodină şi simplistă pentru omul modern şi desacralizat, dar atât de ineluctabilă din planul divin al mântuirii omului.

Subiectul creaţiei poate fi abordat deplin doar printr-o comprehensibilitate patristică autentică a acestuia, gândirea raţională întâmpinând aspecte inextricabile în acest domeniu. Dumnezeu creează omul datorită iubirii Sale, viaţa omului fiind o mare aventură a dragostei lui Dumnezeu care se vrea iubit de o faptură liberă, căreia i-a dat putinţa de alegere. În acest cadru, cunoaşterea actului creaţiei apare imposibilă: "Dorinţa de a face inteligibil actul creator, de a găsi pentru el un temei înseamnă o neînţelegere a lui. A înţelege actul creator înseamnă a accepta caracterul său inextricabil". Participarea creaţiei la Divinitate are ca scop împlinirea umanului-sfinţirea vieţii - în acest sens, abordarea problematizării actului creator conform învăţăturii Sfinţilor Părinţi vine să ofere un pilon de susţinere şi un punct de referinţă pentru inteligibilitatea sensului existenţei umane, care numai prin aflarea coordonatelor şi scopului în care a fost aşezată poate dobândi o fecundă dimensiune şi exhaustivă valoare.

Pentru omul modern, lipsit de dimensiunea existenţei verticale, importanţa obârşiei, a devenirii şi a finalităţii sale trebuie actualizată şi permanentizată, o nouă raportare la sensul vieţii făcând posibilă transpunerea naturii umane într-un plan existenţial corespunzător şi fecund. În acest sens, gândirea teologică a Sfinţilor Părinţi găseşte ecou în problematizarea actului creator divin care reprezintă punctul forte al modului de raportare a umanului la Existenţă. Fără această elucidare a obârşiei, scopului si finalităţii umanului, omul pierde dimensiunea transcendentului, anulând astfel scopul final - îndumnezeirea. Prezentarea şi înţelegerea actului creator divin oferă o inteligibilitate a scopului devenirii fiinţei umane întru Existenţa Absolută - Dumnezeu (de la "devenirea întru devenire" la "devenirea întru Fiinţă", C. Noica), transformând complet scara valorică la care trebuie să se raporteze omul. Astfel, printr-un demers de reliefare a conţinutului teologic al existenţei umanului în planul creator divin extern, se estompează aspectul caduc al existenţei plafonate şi se reorientează fiinţa spre un plan dimensional transcendent fecund, spre Dumnezeu Creatorul-Adevărata Existenţă.

Autor: V. Stănescu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Iubirea va salva lumea...

„Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi îl cunoaşte pe Dumnezeu” (1In 4, 7)

            Interesante lecturile biblice din această duminică! Mă miră mai ales faptul că Isus, în vederea cunoașterii lui Dumnezeu, nu ne spune că este nevoie să ne rugăm, să medităm cuvântul său, ci să ne iubim. Nici un text biblic, și nici un autor biblic nu vorbește despre iubire mai mult, mai profund și mai frumos decât apostolul Ioan, ucenicul iubit al Mântuitorului. Așadar, cheia și lăcata cunoașterii lui Dumnezeu, instrumentul predilect al lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră este iubirea. Geaba te rogi dacă nu iubești, geaba citești cuvântul lui Dumnezeu dacă nu iubești, fără iubire totul este în zadar. De aceea bine spune Sf. Paul, un alt îndrăgostit de Dumnezeu, ba chiar împătimit: „Şi eu vă voi arăta o cale şi mai minunată. Dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dar nu aş avea iubire, aş deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Şi dacă aş avea darul profeţiei, şi dacă aş cunoaşte toate misterele şi toată ştiinţa, şi dacă aş avea toată credinţa aşa încât să mut munţii, dacă n-aş avea iubire, n-aş fi nimic. Şi dacă toată averea mea aş da-o ca hrană săracilor, şi dacă mi-aş da trupul ca să fie ars, dar n-aş avea iubire, nu mi-ar folosi la nimic. Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândreşte. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ţine cont de răul [primit]. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură. Iubirea nu încetează niciodată. Profeţiile vor dispărea, limbile vor înceta. Ştiinţa se va sfârşi. Căci noi cunoaştem în parte şi profetizăm în parte, însă când va veni ceea ce este desăvârşit, ceea ce este în parte va dispărea. Când eram copil, vorbeam ca un copil, gândeam ca un copil, judecam ca un copil. Când am devenit matur, m-am lăsat de cele copilăreşti. Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci [vom vedea] faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin. Iar acum rămân acestea trei: credinţa, speranţa şi iubirea. Dar mai mare decât toate acestea este iubirea” (1Cor 13, 1-13).

Sacramentul iubirii, cale în vederea cunoașterii lui Dumnezeu, cale spre mântuire! Sacramentul iubirii turnat în inima fiecărui om, la îndemâna tuturor, niciodată limitat, pentru că iubirea nu are măsură, exigent cu cei care-l îmbrățișează, jug greu dar dulce și ușor pentru cei care-l pun în practică, miezul credinței creștine și al oricărei virtuți, locașul și îmbrăcămintea inimii, niciodată steril sau cu rod puțin...

Viața după moarte

Există o oarecare obiecţie [la ideea vieţii de după moarte] căreia nu ar trebui să i se dea prea mare importanţă, dar care cântăreşte mult în imaginaţia oamenilor deoarece îşi are originile chiar în imaginaţie. Cel mai simplu exemplu este cel al sloganelor potrivit cărora hainele albe, cununile aurite şi ramurile de palmieri nu alcătuiesc o perspectivă atrăgătoare; şi “dacă aşa arată raiul”, nu ne dorim să ajungem acolo. Numai celor leneşi sau foarte obosiţi le place “pacea”, adică “inerţia”. Sau că nimeni nu ar putea să îşi petreacă eternitatea lăudându-l pe Dumnezeu. Acestea implică nu doar o confuzie de gândire care sugerează că ceea ce ne place acum sunt efortul, lupta, creşterea ca atare şi nu doar victoria, sau cel puţin expresia puterii, şi anume a personalităţii şi a vieţii implicate în fiecare moment al acestora; ci şi o reflecţie similară asupra vieţii viitoare, cu ajutorul imaginaţiei, asupra lucrurilor cu care suntem obişnuiţi în această viaţă. Ne-o imaginăm cuprinzând varianta sublimă, purificată a ceea ce considerăm a fi aici un comportament bun; ne imaginăm raiul ca fiind forma supremă a mersului la biserică şi lauda neîncetată a lui Dumnezeu, şi în cele din urmă, recitarea unei psaltiri interminabile…

Iadul este nedrept?

Instinctul modern se retrage mai puţin din faţa fericirii închipuite a raiului decât din faţa scenelor în flăcări ale iadului… Ceea ce resping oamenii este ideea generală a unei pedepse atât de înspăimântătoare şi care trebuie considerată “eternă”. Revolta împotriva dogmei catolice din care au ieşit sectele protestante includea şi negarea plină de dispreţ a purgatoriului, dar insista cu tărie asupra iadului; în prezent, cei care mai cred în suferinţa de după moarte insistă că aceasta trebuie să ţină doar de purgatoriu şi că nu vor să audă nimic despre iad. Iar fundamentul lor este moral, implicând întregul caracter al vieţii umane, pe de-o parte, şi concepţia noastră despre Dumnezeu, pe de altă parte; nu există nimic în umanitate, vor susţine ei, cu care iadul să poată fi proporţional: pedeapsa care nu vindecă este imorală; dreptatea lui Dumnezeu, care nu este mai mică decât mila Lui, şi puterea Lui, care este egală cu iubirea Lui, sunt ofensate dacă considerăm că El creează sau permite “iadul”. Gândirea modernă nu este prima care a simţit în mod chinuitor această problemă.

“Ei bine, prin urmare oricât de mare ar fi un păcătos, nu merită aşa ceva. El nu ştie ce face: este prea slab pentru a scoate la iveală binele pe care îl cunoaşte; în lume nu există suficient rău pentru a garanta iadul. Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi drept şi să îl trimită pe un om acolo; El nu poate fi puternic şi înţelept dacă nu reuşeşte să inventeze, şi neglijează să creeze o lume în care nimic să nu facă iadul posibil; nu poate fi milostiv dacă îi pedepseşte pe toţi din ‘răzbunare’; nu poate fi iubitor dacă poate suporta, în fericirea Sa eternă, cunoştinţa faptului că sufletele sunt condamnate; nu poate fi deloc Dumnezeu dacă creează astfel o lume, dar nu reuşeşte să o facă un ‘succes’. Chiar şi pierderea unui singur suflet este eşec”.

Aceasta este acuzaţia gravă şi cumulativă împotriva unui Dumnezeu care trimite un suflet în iad. Trebuie să afirmăm mai întâi faptul că nu este revelat numărul sau proporţia sufletelor care sunt pierdute. Majoritatea catolicilor ar spune că se ştie că Iuda este pierdut; totuşi, pentru rasa umană nu se cunosc numere sau proporţii. Ştim însă că există îngeri “pierduţi”; şi dacă chiar şi un singur “suflet” ar fi pierdut, problema rămâne. Perspectiva noastră se poate modifica, dar faptul rămâne.

Speranţă pentru păcătoşi

Este clar apoi că dogma catolică implică de asemenea faptul că dacă un om este condamnat, el merită să fie astfel. Dacă noi putem găsi motive pentru milostenie – care sunt motive adevărate şi nu scuze incorecte -, Dumnezeu vede mult mai multe. “Slăbiciunea” poate justifica păcatele făcute din pasiune; mândria şi ignoranţa le fac posibile. Dar să nu spunem vreodată că omul nu poate fi niciodată mai bun decât este sau că nu poate şti mai mult decât ştie. Rămâne o anumită culpabilitate. Dar este suficientă pentru a fi condamnat? Este incurabilă? Ei bine, pentru tot ceea ce nu este suficient pentru condamnarea veşnică, care trebuie doar îndreptat, există purgatoriul.

Păcatul poate fi diferit de ceea ce pare, iar scuza lui, dacă există vreuna, este acolo unde nu o căutăm. Capacitatea de a face binele – probabil un bine mare – poate să existe în continuare. Acest lucru se înţelege mai uşor la cei care par a fi desfrânaţi în mod iremediabil. Puterea de a venera adevărata frumuseţe, capacitatea pentru dragostea adevărată există acolo, sau poate exista, şi totuşi personalitatea învolburată este deviată şi azvârlită de idolul plăcerii. Şi probabil printr-o mică schimbare a direcţiei, acest sine deviat poate fi redirecţionat către adevăr, iar sufletul poate fi salvat; pentru că în tot acest timp, omul căuta, în caricatura distorsionată, frumuseţea pură pe care o dorea cu adevărat. Dacă noi putem intui acest fapt, cu atât mai mult Dumnezeu poate fi conştient de el; şi apare foarte clar că dacă Dumnezeu poate pronunţa după dreptate o sentinţă asupra unui suflet, noi nu putem.

Convertiri pe patul de moarte

Cei care îşi bat joc de convertirile pe patul de moarte nu cunosc natura omului şi nici pe cea a lui Dumnezeu, considerând că aceste convertiri ar fi nesincere. Cine ştie ce modificări uluitoare ale personalităţii se pot petrece în acel moment unic, şi în profunzimile sinelui – chiar, ar putea spune cineva, trebuie să se petreacă în sufletul desprins de trup, sau să aibă şansa să se petreacă? Sunt nebuni cei care dispreţuiesc efortul plin de grijă al Bisericii şi administrarea Sacramentelor chiar şi celor care par inconştienţi, sau chiar şi păcătosului împietrit, dacă ar exista vreun semn că acesta îşi doreşte să primească efectele lor. Am putea presupune de asemenea că în sufletul interior se petrece acea recunoaştere şi îmbrăţişare divină misterioasă, care nu se poate exprima prin nici un simptom exterior.

Trebuie să ne amintim apoi faptul că iertarea păcatelor este un articol din Crezul nostru. Aici nu intervine o condamnare arbitrară la mijlocul vieţii; nici o serie fatală mecanicistă; nici măcar karma. Există un singur suicid complet şi ireversibil al sufletului: actul de a muri cu dorinţa de rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Am spus deja că sufletul are un apetit pentru infinit; şi totuşi, sufletul nu este infinit. Ne putem imagina că sufletul se poate revărsa într-un act de cunoaştere, pe care nu îl mai poate face; a devenit cunoaşterea sa; este actul său propriu; timpul nu mai există pentru el. Astfel, ne putem imagina şi faptul că un suflet poate obosi într-un act de dorinţă: el s-a exprimat complet în alegerea pe care a făcut-o; astfel, aceasta este dorinţa; sufletul se poate face pe sine ceea ce este opus lui Dumnezeu. Acel act gigantic se poate produce într-adevăr; este un sine rău; el este propriul său iad.

Aceasta ne poartă însă dincolo de aspectul juridic al problemei pe care se bazează aceste dificultăţi “morale”. Dar dacă un om se trezeşte “în iad”, el singur s-a trimis acolo. Nici o predestinare calvinistă nu ne trimite. “Aceasta este dorinţa lui Dumnezeu, sfinţirea voastră. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi”. Iar în ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, trebuie să ne reamintim că în El toate sunt una – mila, dreptatea, puterea, iubirea. Numai intelectul nostru limitat, non-exhaustiv şi analizator fixează aceste “atribute” ca şi cum ar fi unul împotriva celuilalt. El nu îşi poate învinge mila prin justiţie, nici justiţia prin milă; ambele sunt ştiinţă: în toate El este adevărat cu sine însuşi; acţiunea Lui este Sinele Său; El singur este în sens deplin, Sinele Său. Nu este posibilă nicio deviere de la adevăr fără a înceta să mai fie Dumnezeu. Acest fapt îl ştim fără îndoială. Conform aspectului moral, ceea ce ştim judecăm; iar în verdictele oamenilor este loc pentru aproape toate erorile.

Trebuie să fim liberi să greşim

Aşa cum am afirmat, miezul acestei probleme, cu excepţia aspectului eternităţii este altul şi coincide cu “dificultatea” mult mai largă a răului. Şi totuşi, putem sugera următoarele: trebuie să afirmăm că Dumnezeu ar fi putut să creeze o lume unde nu exista nici o ispită, sau unde sufletele ar fi atât de inundate cu “har” încât nu cedează niciodată ispitei. De fapt, în rai, îngerii şi sufletele salvate sunt libere, şi astfel “nu pot” păcătui. Dacă oamenii ar şti că, indiferent cât de slabi ar fi, ar putea câştiga, cu un ajutor relativ coercitiv, atunci toată elasticitatea şi motorul acţiunii ar dispărea pentru mulţi, dacă nu chiar pentru toţi.

Pereţii Oraşului lui Dumnezeu sunt înalţi, iar şanţul este adânc. Şi cu toate acestea, noi cerem să îl escaladăm, şi am fi jigniţi dacă ni s-ar oferi o macara. “Ştiu că pot aluneca; pot chiar încerca să fac o scufundare… şi totuşi niciodată nu voi renunţa să ajung sus pe parapet…” Trebuie să am libertatea de a greşi. Cu siguranţă că vor fi ore în care mă voi simţi atât de obosit sau atât de păcătos încât îl voi striga pe Dumnezeu să mă salveze în ciuda sinelui meu. Strig şi eu împreună cu Sf. Augustin, care a pătruns cel mai bine lipsurile naturii umane, ale sale: “Nostras etiam rebelles ad te compelle voluntates” – “Chiar şi atunci când dorinţele noastre sunt rebele, Doamne, dorinţele noastre către tine ne obligă.” Dar noi vom fi ales acea violenţă necoercitivă. Noi încă mergem pe cel mai mic efort posibil.

O problemă falsă

Există acolo, nu aici, o “problemă falsă”? Adică, una de a cărei rezolvare ar depinde cunoştinţele noastre asupra a două fapte pe care noi le cunoaştem doar în parte. Dacă încercăm să le “reconciliem”, am putea folosi în acel scop exact acele părţi în care nu rezidă elementul de reconciliere. Orice reconciliere efectuată astfel ar fi în mod obligatoriu iluzorie şi falsă. Acum, această problemă conform căreia Dumnezeu a creat o astfel de lume “în ciuda” faptului că ştia că omul ar putea să îşi folosească incorect în această lume oportunităţile şi natura sa, se referă la două libertăţi şi la interacţiunea lor: libertatea noastră şi cea a lui Dumnezeu. Dar nici măcar libertatea noastră nu putem să o analizăm cu adevărat. Din această libertate avem o intuiţie directă care este principială şi nu poate fi lăsată deoparte. Dacă o negăm, orice pas înainte în viaţă neagă propria negare. Dar ocoleşte analiza corespunzătoare. Cu atât mai puţin poate fi libertatea lui Dumnezeu percepută de intelectul uman.

În libertatea noastră ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu; şi continuăm – paradox derutant – să semănăm tocmai când şi pentru că îl negăm în mod liber. Şi astfel libertatea noastră umană este destul de misterioasă; şi la fel, libertatea divină, un mister total. Este falsă problema care apare dintr-o contradicţie între doi termeni pe care nu îi înţelegem pe deplin. Prin urmare, se poate spune că Dumnezeu respectă atât de mult acest fapt transcendent al libertăţii, chiar şi această libertate a noastră, participată, încât stima Lui pentru ea întrece (ca să o exprimăm în termeni umani) chiar şi dorinţa Lui pentru fericirea noastră, şi astfel, chiar şi o lume în care libertatea a fost folosită incorectă nu este un eşec.

Râvnesc după viaţa abundentă

O altă problemă morală mai puţin spinoasă înainte de a trece mai departe. “Raiul în sine este imoral”. A face binele de dragul recompensei este greşit. Nu. Este un nonsens. Binele trebuie răsplătit. Efortul implică viaţa şi creează pretenţia pentru mai multă viaţă. Această creştere de viaţă este un efort – putem spune, necesar – ce merită recompensa: dacă acţionez în mod corect, exist mai bine şi am o capacitate mai mare de a face binele. Astfel, binele ar trebui să vină la mine. Altfel, apare disproporţia. Prin urmare, ar trebui să îmi doresc aceasta: să doresc mai multă viaţă; să o dobândesc; să îmi displacă nedreptatea care o refuză. Astfel, societatea însăşi se dezvoltă. Prin urmare, am dreptate să acţionez în mod pozitiv, în acest scop.

Dar, la fel, pot acţiona şi în mod dezinteresat; să fac ceea ce îmi aduce o recompensă, dar totuşi nu pentru aceasta; regretând recompensa pentru că ar putea degrada “intenţia pură”; totuşi, nu cumva să se creadă că am muncit numai pentru “plată”. Aceste motive nu trebuie să nege răsplata. Pot acţiona pentru un părinte sau un prieten doar de dragul lor, indignat, derutat, dacă se menţionează “răsplata”. Şi totuşi, dragostea reciprocă, cel puţin, este aşteptată. Chiar dacă aleg să acţionez, să servesc, să iubesc în secret, tot se ajunge la ceva bun. Eu sunt mai bun: eu sunt mai “om”. Sporirea vieţii mele, necerută, necăutată, s-a împlinit. (Aşa că nu trebuie să acţionez cu plăcere şi nici nu pot să o subordonez; dar fiecare sporire a bunăstării participă la “plăcerea” sa şi aş putea îndepărta aceasta doar distrugând viaţa.) Dar atunci când rezultatul acţiunilor mele bune este sporirea participării mele la viaţa lui Dumnezeu, aş putea acţiona oricât de dezinteresat doresc dar nu pot regreta sau refuza rezultatul şi de fapt trebuie să îl caut, deoarece este chiar viaţa.

Cristos a venit ca să dea acea “viaţă mai abundentă” după care eu râvnesc din instinct. Dorinţa mea este să împlinesc dorinţa Lui: iar dorinţa Lui este mântuirea mea. Adevăratul meu sine este sinele meu salvat: eu sunt raiul meu. Aroganţă suicidală să respingi asta; futilitate, să o ocoleşti; adevărată realizare a sinelui datorită adevăratei tradiţii a sinelui; împlinire, datorită sacrificiului; renunţarea este o funcţie a dorinţei. Eu vreau sa îl iubesc pe Dumnezeu: prin urmare, să fiu unit cu El; prin urmare “să ajung în rai”. Înspre acest rai se îndreaptă catolicul, prin el care este atât ţintă cât şi calea, şi în acelaşi timp este viaţa.

Autor: C. C. Martindale SJ
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, martie 2007

De ce pâine de grâu?

Mulţi oameni sunt uimiţi de faptul că Biserica nu permite folosirea pentru pâinea de la Sfânta Împărtăşanie a unei alte făini decât cea de grâu. În schimb, Biserica recomandă ca aceia care de exemplu suferă de boala celiacă [1], să fie împărtăşiţi doar cu vinul sacramental. Pentru mulţi această recomandare pare arbitrară, inflexibilă sau chiar crudă. Pare o discriminare injustă a-i exclude pe cei suferinzi de această boală de la împărtăşirea cu ostia consacrată, asemenea majorităţii credincioşilor. Cei care susţin această poziţie se întreabă ce diferenţă ar fi dacă pâinea pentru Împărtăşanie ar fi făcută cu alt fel de făină. Chiar l-ar interesa pe Isus dacă pâinea ar fi făcută cu făină de grâu sau cu alt tip, care nu conţine gluten (ca de exemplu de orez)?

Să începem răspunsul la aceste întrebări prin a reaminti faptul că toate Sacramentele folosesc lucruri materiale drept canale ale harului, realizând cu adevărat efectele spirituale pe care le simbolizează. Este evident că unele materiale sunt mai potrivite decât altele mare la a sluji la o anumită funcţie simbolică. Acest fapt nu aşează unele materiale pe o poziţie inferioară ca demnitate faţă de altele, ci le consideră doar mai puţin potrivite în valoarea lor reprezentativă pentru un anume scop. De exemplu, când Domnul nostru a instituii Sacramentul Botezului, drept renaştere spirituală, El a vorbit explicit despre apă (Ioan 3,5). Într-adevăr, doar apa este substanţa potrivită pentru Botez, deoarece mai mult ca oricare alt lichid este aptă pentru a simboliza ceea ce se produce în suflet: curăţarea de păcat şi regenerarea la viaţa nouă a harului sfinţitor.

Întrebarea iniţială aşteaptă încă răspunsul. De ce, dintre toate grânele, grâul este cel mai potrivit pentru Preasfântul Sacrament, în care Cristos însuşi este cu adevărat prezent sub forma pâinii? (Matei 26,26, Marcu 14,22, Luca 22,19, 1Corinteni 11,23-24, Catehismul Bisericii Catolice nr. 1375-1377). În primul rând, grâul este asociat cu semănarea, căderea, zdrobirea, îngroparea, dar apoi reînvie pentru a deveni pâine şi a hrăni mulţimile. Acestea toate sunt simboluri ale patimii, morţii, învierii lui Cristos şi ale comuniunii cu Biserica Sa prin jertfa liturgică. Mai mult, în lumina soarelui, un lan de grâu străluceşte ca aurul. Vasele sacre în care se ţine Preasfântul Sacrament sunt făcute din aur, un metal scump, asociat cu acest Sacrament.

Unii ar putea însă spune că aceste proprietăţi le au şi alte cereale. Ceea ce ar putea însemna că acele cereale ar putea fi la rândul lor materie validă pentru Preasfântul Sacrament – cel puţin în cazul în care este necesară o excepţie de la practicile standard ale disciplinei Bisericii. Adevărul este că această doctrină catolică nu poate fi demonstrată folosind doar raţiunea umană. Poate fi totuşi justificată pe baza Scripturii. Astfel, orice creştin care acceptă Scriptura drept Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu ar trebui să fie capabil de a înţelege motivele profunde ale acestei poziţii a Bisericii Catolice.

O imagine a lui Cristos…

Ştim că Isus s-a numit pe sine “pâinea vieţii” (Ioan 6,35.48.51). De asemenea, ne amintim că în Evanghelia după Ioan 12,24, în timpul Săptămânii Patimilor, Isus aseamănă trupul Său cu grâul, spunând: “Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult”. Aici observăm simbolurile însămânţării, căderii, îngropării şi învierii referindu-se la Cristos însuşi, El devenind astfel “pâinea vieţii” (în 1Corinteni 15,20, Pavel sugerează acelaşi lucru).

Apostolii Săi şi succesorii lor

În timpul Cinei celei de Taină, Isus îl compară pe Petru (şi prin extensie şi pe ceilalţi apostoli) cu grâul (Luca 22,31-32), când îi pune în gardă: “Simon, Simon, iată, Satana a pretins ca să vă cearnă ca pe grâu; Eu însă m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; iar tu, când te vei fi întors, întăreşte-i pe fraţii tăi”. Aceste cuvinte implică participarea Episcopilor şi a preoţilor (succesorii şi delegaţii apostolilor) la lucrarea mântuitoare a Domnului. Şi ei trebuie să treacă printr-un proces asemănător cu treierarea grâului, care în final devine pâine pentru a-i întări pe ceilalţi. Cu alte cuvinte, ei sunt alter Christi cu misiunea de a hrăni Biserica cu roadele jertfei lor de sine (a se vedea şi Geneza 3,19). Dacă Cristos este “pâinea vieţii”, la fel sunt şi slujitorii Bisericii.

Laicii

Laicii, parte a Bisericii, sunt şi ei asemănaţi cu grâul în parabola grâului şi a neghinei. Matei 13,24-30, se încheie cu îndemnul: “Grâul adunaţi-l în grânarul meu”. De remarcat faptul că în Psalmul 1,4, necredincioşii sunt asemănaţi cu pleava, rămăşiţele spicelor după treierat, altă referinţă la grâu. Termenul pentru pleavă în latină este detritus şi cel pentru grâu este triticum – aşadar, ca într-un joc de cuvinte, pleava este ceva des-grânat. Sfântul Ioan Botezătorul a precedat analogia lui Cristos între cei aleşi şi grâu, în contradicţie cu cei pierduţi şi pleava, spunând mulţimilor că acela care va veni după el “grâul îl va aduna în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge” (Matei 3,12, Luca 3,17).

Biserica Universală

În fine, în Marcu 4,26-28, Isus compară creşterea întregii Bisericii (cu El ca şi Cap, cf. Efeseni 1,22-23;5,23) cu procesul de coacere a grânelor, în diferite etape. Unele versiuni ale traducerii vorbesc nu despre boabe în general, ci chiar despre grâu (vezi şi 1Corinteni 15,37). Deoarece Euharistia este Sacramentul unităţii, conţinând în esenţă toate bunurile Bisericii Universale (cel mai important dintre ele fiind Capul ei), substituirea făinii de grâu cu cea din alte cereale este de neconceput, ţinând cont de toate pasajele biblice analizate până acum.

Pavel: “Îl imit pe Cristos”

Pe lângă aceste texte evidente, în Biblie mai întâlnim şi o întrepătrundere de teme mult mai subtile. În Matei 26,26, Marcu 14,22, Luca 22,19 şi 1Corinteni 11,23-24, suntem martorii aceluiaşi eveniment pascal. Isus ia pâinea, o binecuvântează, o frânge, în timp ce rosteşte formula de consacrare a Euharistiei: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu”. Apoi, în Luca 24,30-31.35, întâlnim scena cu discipolii mergând pe drumul spre Emaus, recunoscându-l pe Domnul Înviat numai “la frângerea pâinii”. În Fapte 2,42 vedem cum membrii Bisericii primare “erau stăruitori în învăţătura apostolilor şi în comuniunea fraternă, la frângerea pâinii şi la rugăciune”. În 1Corinteni 10,16, Pavel întreabă retoric: “Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtăşire cu Trupul lui Cristos?” Ultimele două pasaje biblice citate se referă la continua reînnoire a Cinei celei de Taină în Sfânta Liturghie, aşa cum a poruncit Isus.

Desigur, aceste versete sunt arhi-cunoscute, până la punctul în care aproape devin banale. La o primă vedere par să nu aibă nici o legătură cu discuţia noastră despre grâu ca fiind singura materie primă acceptată pentru pâinea liturgică. Dar în Fapte 27,35-38, se spune că Pavel “a luat pâinea, i-a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şi, frângând-o, a început să mănânce”. Urmează apoi argumentul decisiv, în următoarele versete (Fapte 27,38), de unde se înţelege clar că pâinea folosită de Pavel era de grâu. Pavel declară în 1Corinteni 11,1 că “îl imită pe Cristos”. De aceea el nu ar fi deviat de la ceea ce a făcut Cristos la Cina cea de Taină. Discipolii urmau îndeaproape îndemnurile Învăţătorului, incluzând ingredientele fundamentale pentru Liturghie. Cu toate că ceea ce este descris în pasajul din Fapte 27 nu este o Liturghie în adevăratul sens al cuvântului, simbolismul frângerii pâinii regăsit aici sugerează că pâinea de la Cina cea de Taină a fost de grâu.

Probabilitatea Paştilor

Un argument auxiliar duce la consultarea Vechiului Testament. Deoarece Cina cea de Taină a fost o celebrare a Paştilor, este logic să fi fost folosită aceeaşi pâine nedospită pe care o folosise şi Moise la celebrarea mesei pascale. Unii ar putea avea convingerea că acea pâine era de orz, deoarece în Ioan 6, Isus a înmulţit pâini de orz pentru a sătura mulţimile, înainte de a ţine discursul despre Pâinea Vieţii – o minune care a prefigurat într-adevăr transformarea pâinii în Trupul Său în Joia Sfântă.

Dacă citim însă Exod 9,22-32;10,4-6.12-15, găsim relatat faptul că plaga grindinei asupra Egiptului a distrus toate culturile de orz şi in. De asemenea, invazia de lăcuste care a urmat a distrus tot ce a mai rămas după grindină. Dar conform versetului 9,32, “grâul şi ovăzul nu s-au stricat, pentru că acestea erau mai târzii”. Nu mult după aceste evenimente a urmat ieşirea evreilor din Egipt, aşadar lipsa orzului se făcea însă simţită. Singurele alternative rămăseseră grâul şi ovăzul. Având în vedere textele citate anterior, dintre care nici unul nu menţionează măcar orzul, deducem prin eliminare că Isus a folosit pâinea de grâu la Cina cea de Taină. Aceea a fost prima Liturghie, ale cărei atribute esenţiale nu pot fi schimbate, aşadar, în concluzie, materia validă pentru transsubstanţiere este pâinea de grâu.

Grâul vieţii

În Cântarea Cântărilor 7,3 se profeţeşte despre mireasa (prefigurare atât a Preasfintei Fecioare cât şi a Bisericii) al cărei trup este “snop de grâu, încins frumos cu crini din câmp”. Acest vers este semnificativ, deoarece Fecioara Maria l-a purtat în pântecele său pe Mesia, devenind astfel femeia “plină de har” (Luca 1,28), Maica plină de “grâu”. Cristos este prezentat în mod continuu lumii, în fiecare Sfântă Liturghie, din pântecele sacru al Bisericii, astfel că “trupul” Bisericii (“fără pată”, conform Efeseni 5,25-27, Apocalips 21,2.10-11) este de asemenea plin de “grâu”. În consecinţă Isus, “pâinea vieţii” (Ioan 6,35.48.51), este în mod irevocabil “grâul vieţii”. Dar nu putem închide încă discuţia. Găsim şi alte profeţii şi evenimente din Vechiul Testament care prefigurează identificarea trupului lui Cristos cu grâul.

În primul rând, pentru ritul consacrării la preoţie a lui Aaron şi a fiilor săi, Domnul îi spune lui Moise să facă “cu făină aleasă de grâu, nişte azime, turte nedospite, frământate cu untdelemn, şi plăcinte nedospite, stropite cu untdelemn”. (Exod 29,2). Contextul acestui verset este plin de prevestiri ale Liturghiei: făina, sângele şi vinul prefigurează jertfa lui Isus. De asemenea, referinţa la uleiul de măsline amestecat cu făină, regăsită în Levitic şi Numeri, simbolizează acţiunea Spiritului Sfânt, care la epicleză este invocat să coboare pe altar şi să transforme pâinea în Trupul lui Cristos.

În Isaia 55,10-11 găsim o analogie între ploaia cerească care udă pământul (făcându-l fertil pentru însămânţare şi roadă) şi “cuvântul” trimis de Dumnezeu să îi îndeplinească misiunea. Într-adevăr, ştim din Ioan 1,1 şi Apocalips 6,9,19,13 că acest “cuvânt” venind de la Dumnezeu Tatăl este Răscumpărătorul nostru, Domnul Isus Cristos. Isus, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Drept, care a căzut din cer ca roua peste un deşert al păcatului, este sămânţa rodnică a Tatălui care ne asigură pâinea spirituală (Ioan 6,32-35.48-58).

Cristos – Grâul cel mai bun

Ce legătură au toate acestea cu grâul? O cheie a problemei o găsim în Ieremia 23,28-29. Aici Dumnezeu este revelat ca un foc şi ca un ciocan care sfărâmă stânca, şi de asemenea Cuvântul divin este comparat cu grâul. Sfântul Ioan Botezătorul, vestind pe Mesia, spunea că acesta “va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” şi îşi va curăţa aria şi îşi va strânge “grâul în grânarul său, iar pleava o va arde în focul care nu se va stinge” (Luca 3,17).

Cristos este semănătorul seminţei supranaturale. El este Cuvântul Veşnic răspândind cuvântul evanghelic al adevărului în parabola de la Matei 13,1-23. Deoarece acest pasaj este imediat înaintea parabolei despre grâu şi neghină (Matei 13,24-30), deducem că sămânţa semănată este grâu. Însă unele dintre aceste boabe de grâu sunt călcate în picioare, culese de păsări, zdrobite şi înăbuşite de spini – probabil o profeţie tainică privind suferinţa lui Cristos şi a sfinţilor atunci când cuvântul adevărului este respins şi Pâinea Vieţii dispreţuită (vezi Ioan 15,20; Luca 10,16).

Dacă ne întoarcem cu observaţiile asupra textului din Ieremia 23, îl auzim pe Domnul comparându-şi Trupul (şi pe credincioşii uniţi cu El) cu grâul, deoarece atât El cât şi cei care îl urmează sunt boabe de grâu sfărmate pentru a face pâinea care se înalţă spre a aduce mântuire omenirii. Deşi recunoaştem chipul desfigurat al lui Cristos în orice suferinţă, pe de altă parte, contemplăm chipul Cuvântului întrupat atunci când prevalează caritatea – atunci când pâinea este frântă şi împărţită tuturor prin actele milei spirituale şi trupeşti (vezi Isaia 21,14;58,6-8 şi Matei 25,34-40). În Psalmul 80,15 este proclamată promisiunea divină de a hrăni Biserica Sa cu “grâul cel mai ales”, acesta fiind Fiul Său preaiubit, care se identifică clar cu grâul.

O jertfă la fel de preţioasă ca aurul

În special în Vechiul Testament există episoade în care grâul este comparat cu aurul. În 1Cronici 21,18-28 ni se vorbeşte despre un interesant târg între regele David şi Ornan Iebuseul (un locuitor al Ierusalimului). David dorea să cumpere de la Ornan un pământ pentru un jertfelnic. Ornan a vrut să ofere terenul fără nici o plată, plus “boi pentru ardere de tot şi uneltele de treierat ca lemne pentru foc şi grâu pentru prinos”. Regele a refuzat ca darul să fie gratuit şi a insistat să îi plătească lui Ornan o sumă mare în aur.

Este remarcabil faptul că această jertfă de ardere a fost adusă pe Muntele Moriah, unde Avraam a urcat să îl aducă jertfă pe fiul său Isaac (un prototip al lui Cristos), unde a fost construit mai apoi templul original al lui Solomon. Aproape de acel loc, în Ierusalim, a fost jertfit Fiul lui Dumnezeu (numit în Evanghelii şi Fiul lui David), pe lemnul crucii, ca ispăşire pentru păcatele lumii. Prin urmare, grâul treierat simbolizează trupul zdrobit al lui Cristos, considerat ca aur preţios, care de-a lungul secolelor a fost folosit pentru fabricarea vaselor pentru Preasfântul Sacrament.

Mai apoi, în 1Samuel 6,1-15 ni se povesteşte despre trimiterea înapoi în Israel, la Betşemeş (Casa Luminii, sau Casa Soarelui), a chivotului legământului, într-un car nou tras de două vaci, însoţit de o ladă cu obiecte din aur, ca jertfă pentru păcat. Locuitorii din Betşemeş, care “secerau grâul în vale”, s-au bucurat să îl vadă, “au despicat lemnele carului, iar vacile au fost aduse ardere de tot Domnului”, obiectele de aur fiind aşezate pe o piatră mare. Acest pasaj conţine o tipologie extraordinar de profundă ce gravitează în jurul lui Cristos (“lumina lumii” în Ioan 8,12;9,5 şi “soarele dreptăţii” în Maleahi 3,20), a Mariei (pe care Litania de la Loreto o numeşte “Casa Aurului” şi “Chivotul Legământului”, pornind de la Apocalips 11,19;12,1) şi a vizitei ei la Elisabeta, a manei Euharistiei oferite de Cristos – Noul Moise şi Grâul de Aur.

Există o diferenţă

Bazându-se pe o abundenţă copleşitoare de referinţe biblice (şi mai există încă multe), Biserica nu poate să accepte alte cereale în afară de grâu ca fiind materie validă pentru Euharistie. Transsubstanţierea, transformarea pâini în Trupul lui Cristos, poate avea loc doar dacă se foloseşte făină de grâu nealterată (vezi CBC nr. 1412 şi CIC can. 924). Nu există nici un suport biblic pentru nici un alt fel de cereale. Chiar şi orzul ocupă un depărtat loc al doilea – să nu mai vorbim despre secară, mei, sau orez, acesta din urmă nefiind menţionat nici măcar o dată. Într-adevăr, simbolismul puternic al grâului predomină, până la excluderea celorlalte cereale, în parabolele metaforice ale lui Cristos despre El însuşi, ierarhia apostolică, aleşii Lui, şi chiar istoria Împărăţiei Lui pe pământ. Nu este o exagerare să spunem, potrivit chiar afirmaţiilor lui Cristos, că întreaga Biserică, atât Capul cât şi membrele ei, trebuie privite ca un lan de grâu. De aceea “o pâine, un trup”, amintite în 1Corinteni 10,16-17;12,12-13 şi Efeseni 4,4, fără dubiu se referă la faptul că trupul universal al Bisericii trebuie considerat o pâine de grâu.

Împreună în Cristos

În concluzie ce ar trebui făcut în situaţia tristă a celor care suferă de afecţiunea celiacă? Din fericire, există acum o pâine de grâu cu conţinut scăzut de gluten, aprobată de Biserică, pâine din care chiar şi o mică bucăţică este suficientă pentru a-l primi pe Isus, care este prezent întreg (“trup, sânge, suflet şi divinitate”) în fiecare bucăţică tangibilă dintr-o ostie consacrată. Puţinele persoane care pot avea o reacţie alergică chiar şi la cea mai mică părticică de pâine cu conţinut scăzut de gluten pot să îl primească pe Cristos întreg consumând doar câteva picături din Sângele Său preţios, sub forma vinului de struguri consacrat.

Cu toate acestea, pâinea pentru altar valid ă trebuie să conţină o anumită cantitate de gluten. În mod ironic, prezenţa acestei substanţe vâscoase potenţial alergenice face făina de grâu (mai mult decât cea din orice alt tip de cereale) să posede în mod natura o consistenţă foarte coezivă. Este aşadar capabilă să joace, la gradul superlativ, rolul sacramental de a reprezenta unitatea Bisericii (trupul lui Cristos) în comuniune cu Capul ei. Aşa după cum spune Paul în Coloseni 1,17, “toate se ţin prin El”- aşa cum în aluatul din făină de grâu întregul amestec stă împreună în virtutea proteinei lipicioase. Să remarcăm de asemenea Psalmul 121,3, în care Ierusalimul, interpretat mistic ca fiind Biserica, este văzut ca o cetate “ale cărei porţi sunt strâns-unite” – sau “făcută dintr-o bucată”, în alte traduceri.

A ieşit deja mult bine din această controversă deranjantă. Aşa cum se întâmplă adesea în urma unor erezii, acum avem o mai înţelegere mai puternică a ceea ce este în joc aici. Înţelegem de ce Biserica nu poate face excepţii cu privire la ceea ce poate părea, la o privire superficială, o problemă minoră în privinţa căreia se poate face un compromis. Şi putem începe să înţelegem că Dumnezeu cere standarde atât de înalte pentru celebrarea Sacramentelor pentru ca fiii Lui să nu cadă în greşeala gnostică de a crede că materia nu are importanţă.

Gnosticismul în centrul problemei

La originea multor bătălii ale culturii contemporane stă un conflict cu privire la relevanţa materiei şi distincţiile materiale. Gnosticismul, revenind periodic în istorie, a căutat cu dispreţ să exalte conştiinţa şi voinţa umană în detrimentul elementelor trupeşti cu o demnitate mai mică. În zilele noastre, prin progresul ştiinţific contemporan, o ideologie utilitaristă influentă a dus la considerarea embrionilor umani drept bunuri de consum ce pot fi fabricate spre folosul părinţilor sau drept ţesuturi embrionare consumabile, folosite pentru aşa-zise scopuri nobile (cum ar fi prelevarea de organe sau de celule rădăcină).

Indiferentismul gnostic vis a vis de materie a invadat, în mod nesurprinzător, şi domeniul Sacramentelor. Susţinătorii feminismului consideră că sexul unei persoane nu are relevanţă pentru preoţie, în timp ce promotorii agendei homosexuale cer recunoaşterea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex. În joc este faptul dacă persoanele umane se bucură de prerogativele de a stabili materia potrivită pentru Sacramente.

Puţin este suficient

În “Normele pentru folosirea pâinii sărace în gluten şi a mustului” (22 august 1994), Congregaţia pentru Doctrina Credinţei a declarat că pâinea fără gluten este “materie invalidă pentru celebrarea Euharistiei”, dar “ostiile cu nivel scăzut de gluten sunt materie validă, dacă ele conţin suficient gluten pentru a putea obţine pâinea, nu sunt adăugaţi nici un fel de aditivi străini şi dacă procedura prin care se fac ostiile nu alterează natura substanţei pâinii”.

Notă[1] Boala celiacă constă în intoleranţă la gluten, adică consumul oricăror cereale care conţin o anumită proteină (alpha-gliadin) provoacă o reacţie alergică ce produce vătămarea gravă a intestinului.

Autor: David P. Lang
Traducere: Manuela Olteanu
Sursa: This Rock, ianuarie 2009

Transformarea în Cristos prin Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu

<><> <><> <><>

Ven. pr. Felix Rougier

Adeseori, în timpul celor mai dificile perioade ale istoriei, Domnul îşi manifestă mai mult mărinimia faţă de noi. El ne inspiră modele noi de integrare în viaţa spirituală, care fac mai uşoară apropierea de El şi cresc capacitatea noastră de a iubi cu aceeaşi generozitate. Fiindcă, aşa cum sugerează documentul Gaudium et spes al Conciliului Vatican II, o parte din "răspunderea pe care o poartă membrii Bisericii este să citească semnele timpului şi să le interpreteze în lumina Evangheliei". Avem nevoie de o nouă conştientizare a modului în care să ne trăim credinţa, în raport de necesităţile epocii no! astre [1]. Atenţia Iubitoare reprezintă o integrare nouă a practicii spirituale tradiţionale şi a rugăciunii, utilă pentru Biserică şi mai ales o "perlă de mare preţ" pentru preoţii ocupaţi, suprasolicitaţi ai zilelor noastre. Trăim vremuri zguduite de criza abuzurilor sexuale, de criza vocaţiilor, cu previziuni negre legate de numărul insuficient de preoţi activi care slujesc o populaţie catolică în creştere şi ne confruntăm cu realitatea închiderii sau grupării mai multor parohii. Întrucât este accesibilă oricui, practica Atenţiei Iubitoare este atitudine specială, plină de forţă, a "rugăciunii vii", care ajută la revigorarea credinţei şi le oferă preoţilor instrumentul adecvat de aprofundare a ministeriului lor în condiţiile actuale.

De fapt, practica Atenţiei Iubitoare a fost instituită în creuzetul acelor timpuri foarte dificile ale revoluţiei mexicane şi s-a dovedit eficientă în formarea preoţilor "uniţi în Cristos şi! conduşi de Spiritul Sfânt să meargă hotărât mai departe spre Împărăţie" [2]. Ei celebrau acasă Sfânta Liturghie, ascunzându-se de autorităţi şi erau adesea supuşi martiriului. Atenţia Iubitoare a fost introdusă de Venerabilul preot Felix Rougier, M.SP.S., (1859-1938), co-fondatorul Misionarilor Spiritului Sfânt. Această congregaţie religioasă de preoţi a fost întemeiată în 1914 în Mexic, în momentul de maximă opresiune a Bisericii de către guvernul mexican. Carisma Misionarilor Sfântului Spirit este îndrumarea spirituală a sufletelor (în special a preoţilor), îndrumarea spirituală şi Sacramentul Penitenţei. Când Papa Pius al X-lea a auzit care este scopul principal al congregaţiei, se spune că ar fi exclamat: "Binecuvântat fie Dumnezeu! Este exact ce îi trebuie acum Bisericii: să aibă buni îndrumători spirituali!" [3] Şi noi am putea spune acelaşi lucru pentru vremurile noastre!

Ce înţelegea Venerabilul Felix Rougier, M.SP.S., prin term! enul: Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu? El a introdus această expresie, ce exprimă practica de "a merge în prezenţa Lui Dumnezeu, de a raporta absolut orice eveniment şi orice lucru la Dumnezeu şi în orice circumstanţă să vezi mâna Domnului" [5]. El spunea că tot ce trebuie ca să trăieşti în felul acesta este să îţi îndrepţi privirea sau să îţi focalizezi inima mereu spre Domnul şi spre cei pe care îi întâlneşti. În aceste cuvinte el a sintetizat ceea ce l-a atras în întreaga sa viaţă spre iubirea de Dumnezeu: crucile din viaţă, misiunea noii congregaţii, şi bucuria întregii vieţi, aflată toată, în unitate, în mâinile pline de iubire ale Lui Dumnezeu.

El a îndrumat preoţii "să trăiască viaţa de rugăciune" [5], încurajându-i "să îşi unească întreaga lor viaţă cu Dumnezeu, fiindcă această forţă îi va ajuta să împlinească toate faptele - mari şi mici - ale lui Dumnezeu, pentru Dumnezeu şi în acord cu voinţa lui Dumnezeu" [6]. I-a sfătuit s! ă se implice cu regularitate în rugăciune şi în Adoraţia Euharistică, precum şi în dezvoltarea spiritului sau a atitudinii de rugăciune care pătrunde întreaga viaţă. Pentru el, acest caracter omniprezent al rugăciunii sau Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu, a fost modul de a-şi organiza şi integra întreaga sa viaţă şi slujire în Dumnezeu, făcând din propria sa viaţă o ispăşire şi dăruind har celorlalţi.

Îndreptându-ne în mod firesc atenţia inimii spre Dumnezeu în rugăciune de-a lungul întregii zile, aşa cum sugera Ven. Rougier, te transformi încetul cu încetul în Cristos. Devii în stare să te uneşti cu iubirea şi intenţiile Domnului pentru ceilalţi. Înclinaţiile naturale ale inimii şi percepţiile minţii sunt amplificate şi iradiate cu însăşi lumina Domnului şi cu nestinsa Sa iubire. Această simplă privire a omului spre interior şi spre Dumnezeu pentru nevoile celorlalţi devine un drum atât pentru propria sfinţire, cât şi o cale de rugăciu! ne pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Într-o noapte, părintele Felix a povestit unui grup de fraţi, surori şi preoţi, impactul pe care îl poate avea această practică simplă asupra fiecăruia, relatându-le propria sa transformare în lumina lui Cristos. Pe atunci era capelan militar în Columbia. Într-o noapte, în timpul unui conflict armat, a mers el însuşi pe câmpul de luptă. Îşi spusese că îi va ajuta pe răniţii din ambele tabere, fiindcă "vedea în cei care suferă faţa lui Cristos în pătimirea Sa, în special în duşmanii răniţi!" [7] Prin această practicare simplă a Atenţiei Iubitoare, îndreptându-şi privirea spre Isus în mijlocul tuturor evenimentelor, pr. Felix ne arată cum se poate lua parte la "bucuria, speranţa, durerea şi frica oamenilor din timpul nostru [...] urmându-L pe Cristos." [8]

Astăzi, în epoca media, multe persoane, inclusiv preoţii, se prăbuşesc sub presiunea unor "forme noi de sclavie în modul de viaţă şi de gândire"," [9] cu! pornografia pe internet, cu ritmul de viaţă alert şi neobosita goană după prestigiu şi câştig material. Intuiţia Părintelui Felix ne ajută să ne îndreptăm mintea şi inima spre Cristos, ca să ne transformăm în Cristos şi "să ducem mai departe lucrarea Lui sub îndrumarea Spiritului Sfânt." [10]

În plus, practica Atenţiei Iubitoare ne ajută să creştem în sensibilitate spirituală şi în libertate a inimii, astfel încât să fim în stare să răspundem harurilor Sale, oferindu-ne viaţa ca ispăşire şi răspândind harul iubirii asupra celorlalţi. Învăţând să trăim cu Isus privindu-ne unul pe altul, intrăm într-o comuniune foarte personală, într-un canal viu de har care ne mişcă şi ne orientează toate acţiunile şi pasiunile noastre în fiecare moment al vieţii. Acest canal viu de har aminteşte de râul dătător de viaţă care curge din sanctuarul viu al Domnului, "râul care împrospătează totul, care aduce sănătate şi vindecare tuturor fiinţelor vii care ! se scufundă în el" (Iez. 47,9). Sau, cum spune Ven. Rougier, "Stând în prezenţa Ta, Preaiubite Tată, am văzut râul etern. Oare l-am văzut? Sau a fost doar în imaginaţia mea? Tu erai oare, fântână a divinităţii? Aş vrea să fiu cu totul al Tău şi să te iubesc cu patimă de-a lungul timpului, în eternitate; fiindcă sunt o picătură din acel râu... Fiindcă sunt cu adevărat copilul Tău; nu-i aşa, Tată?" [11] Pentru preoţi, Atenţia Iubitoare oferă ritmul firesc prin care se poate trăi preoţia într-un mod spiritual şi dătător de putere, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru cei pe care sunt chemaţi să îi slujească.

La o primă vedere, practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu pare asemănătoare cu ideile deja sugerate de un iezuit, pr. Jean-Pierre de Caussade (1675-1751), în cartea sa intitulată Abandonarea în Providenţa Divină. El afirma că: "Sfinţenia se produce în noi prin voinţa lui Dumnezeu, acceptată de noi. Aceasta implică sch! imbarea atitudinii, adică atunci când spui 'eu vreau', prin ascultare voinţa ta devine una cu voinţa lui Dumnezeu". [12] Deşi pr. J.-P. de Caussade, SJ, menţionează inima omului, modul principal de creştere în asemănarea şi unirea cu Dumnezeu începe mai curând cu o supunere seacă a propriei fiinţe la voinţa lui Dumnezeu pe care o întâlnim în cererile momentului prezent. La fel, fratele Laurenţiu (aprox. 1614-1691) se apropie de paradigma pr. Felix în lucrarea spirituală devenită clasică, Practica Prezenţei Lui Dumnezeu. Fratele Laurenţiu menţionează că a ajuns la "sentimentul prezenţei permanente a lui Dumnezeu [...] alungând din minte orice ar fi fost în stare să îmi întrerupă gândul la Dumnezeu" [13] ceea ce i-a permis să aibă pur şi simplu "atenţia şi privirea pline de înflăcărare îndreptate spre Dumnezeu şi aceasta i-a oferit o dulceaţă şi o desfătare mai mare chiar decât aceea pe care o are un copil la sânul mamei sale" [14]. Deşi fratele Laurenţiu se focalizează a! supra intelectului, el face să se înţeleagă că simpla atenţie îndreptată spre Dumnezeu implică mai mult decât intelectul.

Pentru alţii, Atenţia Iubitoare, ca atitudine de rugăciune vie, se aseamănă mult cu exerciţiul Sfântului Ignaţiu de Loyola din examinarea zilnică a conştiinţei. Acest exerciţiu ignaţian conferă capacitatea de a recunoaşte invitaţia spirituală pe care Domnul ne-o adresează în fiecare clipă, în mijlocul tuturor ocupaţiilor vieţii noastre, să îl găsim şi să îl recunoaştem în totul. Există într-adevăr numeroase asemănări între aceste două practici, pe care de altfel pr. George Aschenbrenner, SJ, le expune în articolul său, devenit clasic, intitulat "Examenul de conştiinţă". El descrie propunerea Sf. Ignaţiu de examinare zilnică a conştiinţei ca o structurare în două părţi a rugăciunii, de două ori pe zi, pentru a putea trece în revistă mişcările spirituale cu înălţările şi căderile implicite, care să facă posibilă o mai m! are sensibilitate spirituală şi ordonare a vieţii [15]. Întrucât atât Ven. pr. Felix cât şi Ven. Concepcion, s-au format la şcoala spiritualităţii ignaţiene, au avut ocazia să îşi însuşească practica atenţiei spirituale faţă de Dumnezeu şi să o folosească drept mijloc de ispăşire şi de obţinere a harurilor, pe care să le folosească apoi spre binele celorlalţi. Iată de ce pr. Felix le atrăgea atenţia novicilor: "Faceţi-vă un examen de conştiinţă privind Atenţia voastră Iubitoare pentru Dumnezeu pentru că aceasta este, poate, cea mai bună examinare pe care o putem face şi cea mai practică" [16]. Focalizarea nu este pe simpla ordonare a mişcărilor interioare, ci pe realizarea acesteia printr-o iubire profundă pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi, printr-o iubire pastorală.

Pentru Ven. pr. Felix Rougier, Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu este cea "mai rapidă, mai directă şi mai sigură cale spre sfinţenie" [17]. Este calea spre a-l iubi ! pe Dumnezeu şi a dezvolta o relaţie profundă de iubire cu fiecare dintre persoanele Sfintei Treimi. Prin practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu, el a făcut ca propria-i viaţă să fie un dar de iubire pentru salvarea celorlalţi. Scriind cuiva care nu înţelesese modul lui de a privi lucrurile, Ven. pr. Felix menţionează că Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu înseamnă "să te îndrăgosteşti de Dumnezeu. E o iubire plină de pasiune. Aceasta nu înseamnă să uiţi vreo clipă de Isus. Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu este pasiunea puternică, înflăcărată, covârşitoare pentru Isus, pentru Tatăl şi pentru Spiritul Sfânt" [18]. Reculegerea în Dumnezeu, pentru pr. Felix Rougier, implică toate energiile persoanei, devenind în mare măsură ca unirea de inimă dintre un bărbat şi o femeie care se iubesc. Iată de exemplu dialogul cu un novice care fusese logodit înainte de a intra în comunitate. Pr.Felix i-a spus: "Ai avut vreodată o prietenă?" "Da, părinte", îi răspunse no! vicele. "Ai iubit-o mult?" "Da, părinte." "Te gândeai adeseori la ea?" "Da, părinte." "Ei bine, atunci pune-l pe Dumnezeu în locul ei. Aceasta e Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu." [19]

Ven. Felix îşi exprima convingerea că experienţa unirii cu Dumnezeu în rugăciune în fiecare moment (Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu) conduce în întregime corpul, mintea şi sufletul omului în lumina transformatoare a inimii lui Isus, astfel încât slujirea pe care omul o oferă celorlalţi se transformă într-o cale directă care îl uneşte pe Dumnezeu cu ceilalţi. Aceasta permite ca energiile persoanei care slujeşte (de exemplu preotul) să devină aproape "un canal sacramental" pentru Dumnezeu, prin care El ajunge la poporul Său. Mai mult, Ven. Felix afirma că nimic din slăbiciunile omeneşti nu stă în calea practicării Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu. El spunea adeseori preoţilor: "Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu poate fi practicată m! ereu, chiar în mijlocul unei vieţi atât de ocupate ca a noastră. Iubirea este singurul lucru care face posibilă o viaţă de rugăciune. Iubirea nu uită niciodată. Iubirea uneşte." [20] Iubind în acest fel, în sincronicitate cu iubirea Lui Dumnezeu, preotul creşte în maturitate, ca soţ al Bisericii.

Viziunea pr. Felix se apropie până la identitate de o serie de idei recente privind iubirea şi slujirea; de exemplu cele exprimate de Papa Benedict al XVI-lea în Deus Caritas Est: "Nici spiritul, nici trupul nu iubeşte singur, ci omul în întregime, persoana, creatura unică, alcătuită din trup şi suflet. Numai când ambele dimensiuni sunt cu adevărat unite, omul atinge adevărata sa măreţie" [21]. Pentru Ven. Felix (şi la fel, pentru Papa Benedict) mintea atentă şi slujirea sunt răspunsul persoanei în întregime, care îl iubeşte pe Dumnezeu şi care devine în acest fel în stare să îi iubească pe ceilalţi, indiferent de obstacole şi de cruci. Iubirea ! este lumina şi puterea care îl întăreşte şi îl înflăcărează pe om, făcându-l să înainteze plin de curaj chiar şi atunci când totul în jur pare întunecat şi imprevizibil.

Iar viaţa pr. Felix. Rougier o demonstrează. În 1914, când aproape toate bisericile fuseseră confiscate şi închise de guvernul mexican şi mulţi preoţi, fraţi şi surori fuseseră martirizaţi pentru credinţă, pr. Rougier s-a întors în Mexic. După un exil în Franţa care durase zece ani, s-a întors să îşi îndeplinească misiunea: să întemeieze o nouă congregaţie de preoţi, Misionarii Spiritului Sfânt, împreună cu prietena sa spirituală, Ven. Concepcion Cabrera de Armeda (1862-1937) [22]. Şi în prima sa după-amiază în Mexic, Arhiepiscopul de Guadalajara, Francisco Orozco Y Jimenez, l-a felicitat dar i-a spus: "Părinte, nu suntem în situaţia de a întemeia nimic, nici măcar de a lucra; aproape toţi Episcopii se ascund sau au plecat din Republică. Vino cu mine la Havana cu primul vapor; ! acolo am să te pot ajuta. În acest moment, naţiunea noastră e pe moarte." Iar pr. Felix a considerat acesta drept un semn de la Dumnezeu şi i-a făcut cunoscut Arhiepiscopului o revelaţie pe care o avusese cu zece ani înainte în Mexic. Domnul i-a spus că "noua temelie se va pune exact în momentul în care naţiunea se va afla în chinurile morţii" [23].

Ne-am putea întreba, în mod firesc, de unde oare pr. Rougier şi-a luat forţa să se confrunte cu asemenea adversităţi? Cum a reuşit să formeze preoţi, când erau hăituiţi şi martirizaţi la fiecare colţ de stradă? El îl găsise pe Dumnezeu care îl însoţea în fiecare clipă, ca un prieten credincios, iubindu-l fără preget şi dăruindu-i tot de ce avea nevoie. Conştientizarea personală a lui Dumnezeu este cea care, mişcându-le inima şi mintea, umplându-le de iubirea glorioasă a lui Isus, i-a transformat pe pr. Felix şi pe preoţii lui. Aceasta i-a împins spre cruce în vremurile sângeroase ale revoluţiei mex! icane. Într-o zi, pe stradă, unul dintre membrii noii congregaţii a alergat la pr. Rougier, spunându-i îngrozit că armata tocmai a venit, a sechestrat cele patru case ale comunităţii şi i-a alungat pe preoţi. Pr. Felix a răspuns: "Patru case? Păi, mulţumim lui Dumnezeu că nu am avut decât patru case şi nu zece" [24]. Răspunsul apare surprinzător, dar ni-l arată pe Ven. Felix gata să îl vadă pe Dumnezeu în orice clipă, în orice acţiune, chiar şi atunci când se înalţă umbra crucii.

Probabil că pr. Rougier ar avea multe de spus preoţilor de astăzi, cum să se confrunte cu provocarea ridicolului, a descurajării, a rutinei, a suprasolicitării şi cum să sufere respingerea din partea celorlalţi sau suspiciunile lor: să lăsăm gloria vie a iubirii lui Isus să ne îmbrăţişeze şi să ne întărească prin practicarea Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu. Şi prin aceasta, să înotăm în "Apele Vii care curg din sanctuar" [25].

În viziunea Ven. Rougier, practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu reprezintă un proces gradual de învăţare a concentrării asupra ta, care îl iubeşti pe Dumnezeu în fiecare clipă şi în felul acesta devii sfânt. El recomanda ca practica să înceapă prin focalizarea privirii interioare asupra Lui Dumnezeu pe parcursul întregii zile, prin intermediul actelor de voinţă care să fie motivate de iubirea pentru Dumnezeu. El spunea "primul lucru la care să te gândeşti când te dai jos din pat dimineaţa să fie intenţia de a te afla mereu sub privirea Preasfintei Treimi şi să creezi pentru tine atmosfera care să îţi permită să rămâi acolo întreaga zi." [26] Iar această capacitate creşte pe măsură ce înveţi să îţi linişteşti trăirile, astfel încât tot ce faci şi ce simţi să corespundă mişcărilor Spiritului Sfânt în orice clipă. Perfecţiunea actelor noastre se judecă în raport cu gradul unirii cu Dumnezeu care le-a motivat. De aceea este necesar să încetinim ritmul, să fac! em lucrurile în mod conştient, în prezenţa lui Dumnezeu şi nu automat, ca să fim demni de Cel care ne iubeşte. El repeta adeseori că "Lucrurile obişnuite făcute bine (sau cu iubire) sunt acelea care-l fac sfânt pe om" [27].

La fel, Ven. Concepcion Cabrera de Armida, prietena sa spirituală şi co-fondatoare a Congregaţiei Misionarii Spiritului Sfânt urmărea să trăiască într-o permanentă şi iubitoare atenţie pentru Dumnezeu în fiecare dintre experienţele vieţii de zi cu zi, ca soţie şi mamă. Ca să îşi impregneze întreaga viaţă de prezenţa dinamică a Lui Dumnezeu, ea obişnuia să mute mereu un scaun prin casă, un scaun care era pus acolo pentru Isus, amintindu-şi astfel în fiecare clipă, în orice lucru pe care îl făcea, că El se află acolo, o priveşte şi veghează asupra ei. Iată un mijloc simplu, prin care Ven. Concepcion, a fost în stare să răspundă Iubitului Său dumnezeiesc.

Pentru pr. Felix, a trăi în unire intim! ă şi mereu mai profundă cu Isus implica exercitarea virtuţilor în timpul rugăciunii sau în timp ce "lucra, mergea şi vorbea" [28]. El insista ca novicii să folosească orice ocazie ca să îşi purifice inima şi să îşi dezvolte ascultarea faţă de superiori. Prin exemplul său demonstra că practicarea liniştii, a tăcerii şi concentrării, făceau să apară şi întreţineau vii toate deprinderile bune şi acţiunile întregii zile.

Prin urmare, co-fondatorii Misionarilor Spiritului Sfânt insistau asupra comuniunii cu Isus pe durata întregii zile, inclusiv prin rugăciuni scurte, aşa cum era cea favorită a pr. Felix: "Dumnezeu, Dumnezeu, Dumnezeu în tot şi pentru tot" [29]. Mai mult, Ven. Felix şi Ven. Cabrera recomandau să se folosească provocările vieţii de zi cu zi ca mici sacrificii pentru Isus, pentru sfinţirea proprie şi a celorlalţi. Pentru ei, rugăciunea, sacrificiul, blândeţea şi supunerea inimii erau combustibilul spiritual care "aprinde focul viu al ! iubirii de Dumnezeu" [30] şi care face vie imaginea Lui Isus.

Iar toate duc la conştientizarea faptului că această urmărire activă a divinului prin Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu reprezintă etapa pregătitoare "prin care se ajunge la Atenţia Iubitoare pasivă, un har special pe care Dumnezeu îl oferă sufletelor generoase" [31]. Într-o scrisoare către unul dintre primii Misionari ai Spiritului Sfânt, căruia pr. Felix îi dăruia deplina sa încredere, Venerabilul îi descrie astfel experienţa Atenţiei Iubitoare pasive: "În sufletul meu nu sunt decât dorinţe şi doruri bune şi această prezenţă a lui Dumnezeu, care, prin graţia Sa divină şi fără nici un merit din partea mea - ba aş zice chiar dimpotrivă - nu mă părăseşte niciodată" [32]. La fel, jurnalul spiritual al Ven. Concepcion descrie această Atenţie Iubitoare infuză ca pe un mare dar, ceva care îi este dat de Dumnezeu. Chiar şi atunci când merge să spele rufe şi să a! ibă grijă de copii sau în orice face, Dumnezeu o urmează şi o veghează, conducând voinţa, intelectul şi sentimentele ei omeneşti la unirea cu El. Ea spune: "Nu mai muncesc acum să îmi liniştesc simţurile şi facultăţile mentale, ci mai curând ele însele se aşează în ordine. Dumnezeu are grijă de aceasta. Îmi trăiesc viaţa ca şi când nu aş trăi-o, fiindcă viaţa mea e El. Nu ştiu cum să explic aceasta, dar prezenţa Sa nu mă părăseşte şi mă îndeamnă mereu să fac fapte supranaturale" [33].

Este ca şi cum, odată ce o persoană îşi manifestă fidelitatea faţă de Dumnezeu, căutându-l mereu, atât în rugăciune cât şi în viaţa obişnuită, Dumnezeu începe să primească acea persoană în lumina Sa vie sau în prezenţa Sa prin propria Sa iniţiativă. În plus, Dumnezeu răspunde în mod special celor care practică Atenţia Iubitoare. Într-o după-amiază, în timp ce lucra acasă, Ven. Concepcion (Concha) Cabrera de Armeda a primit în mod clar cuvintele lui Dumneze! u în inimă: "Uite, Concha, a fi uitat mă răneşte mai mult decât toate păcatele lumii, fiindcă a fi uitat vine chiar de ai mei mă loveşte în inimă. Nu mă uita şi nu-i lăsa nici pe ai tăi să mă uite, fiindcă uitarea arată nerecunoştinţă, care îmi străpunge cu spini inima. Fă această ofrandă reparatorie pentru neglijenţa vinovată care îmi sfâşie inima iubitoare" [34].

Aceste cuvinte pline de iubire pe care Concepcion le-a simţit venind de la Domnul, ne ajută să înţelegem cât de impresionat e Dumnezeu de eforturile noastre simple, omeneşti, atunci când îi slujim pe ceilalţi. Atenţia noastră Iubitoare faţă de El determină un puternic răspuns, generând revărsare de haruri asupra celorlalţi şi punând amprenta Sa asupra noastră, asupra a ceea ce gândim şi simţim.

Alături de încercarea de a trăi întreaga viaţă ca rugăciune, pr. Felix recomanda două metode de rugăciune care ajută la dezvoltarea conştiinţei iubitoa! re infuze pentru Dumnezeu: citirea meditativă şi rugăciunea afectivă. El recomanda ca atunci când se citeşte din Sfânta Scriptură sau din texte religioase, "să fie citite lent şi să gustaţi ceea ce citiţi. Întrerupeţi-vă lectura din când în când ca să faceţi acte de iubire pentru Dumnezeu" [35]. Reflectarea şi meditarea la lucruri legate de Dumnezeu, cu angajarea inimii, duce la ceea ce pr. Felix numeşte rugăciunea afectivă. Pentru el, rugăciunea nu activează numai voinţa şi intelectul şi exprimă reflectarea îndelungă asupra Domnului, ci în primul rând angajează inima şi pe Dumnezeu cel plin de iubire, în timp ce învăţăm despre El. Prin aceasta, Ven. Felix vrea să spună: "Lăsaţi-vă inima să vorbească! Vorbiţi cu Isus, cu toată încrederea!" [36]

După ce au vorbit deschis cu Isus, cu toată încrederea, preoţii pot să aibă mai uşor încredere în El, să se odihnească în prezenţa Sa vie, să îl afle prezent când se grăbesc de la o întrunire la alta, s! au când ascultă necazurile sau reproşurile cuiva, sau când deschid ziarul şi citesc o ştire impresionantă. Totuşi, ar putea spune unii, dacă te odihneşti în Domnul, nu este acesta timp pierdut sau pur şi simplu, lene? Ven. Rougier răspunde: "Sufletele care îl iradiază pe Dumnezeu sau care îl iubesc cu pasiune nu sunt niciodată leneşe. A te focaliza asupra Lui Dumnezeu, chiar şi fără a spune nimic, este un mare act de iubire. Iar scopul final al oricărei rugăciuni e unirea" [37]. Unirea cu Dumnezeu, pe care această Atenţie Iubitoare te ajută să o cultivi, îl motivează pe preot să îşi iubească turma "aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe Sine pentru ea, pentru a o sfinţi" (Efeseni 5,26). Iubind în felul acesta, preotul trăieşte o viaţă "care este plină şi demnă de laudă prin natura sa, şi angajează pentru binele său şi al Bisericii imensele resurse ale lumii moderne" [38].

În rezumat, Ven. Felix i-ar sfătui pe preoţii de astăzi s! ă se întoarcă în mod constant spre Isus, ca "floarea soarelui care se întoarce mereu spre soare, până la asfinţit" [39]. El i-ar încuraja să practice Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu, ca mijloc eficient de a-L iubi cu adevărat pe Isus şi astfel să aibă întreaga lor fiinţă cufundată în gloria vie a lui Dumnezeu, vie în ei şi în jurul lor. Apoi, ei vor putea să surprindă o licărire a Sa, pe măsură ce fac faţă provocărilor vieţii, oferindu-şi vieţile ca sacrificiu viu pentru ei înşişi şi pentru turma pe care o păstoresc. Iar pe măsură ce înaintează în credinţă, Isus păşeşte în întâmpinarea fiecăruia, aducându-i în Sine Însuşi, fără efort din partea lor. Iubirea orientează toate facultăţile şi energiile omeneşti spre Dumnezeu, prin practica Atenţiei Iubitoare pentru Dumnezeu.

Din această perspectivă, Atenţia Iubitoare pentru Dumnezeu ne oferă tuturor şi în special preoţilor, răspunsul la "întrebarea neobosită pe care o pun oam! enii privind viaţa actuală şi viaţa ce va veni şi cum se corelează una cu cealaltă" [40].

Note

1. Gaudium et Spes, par. 4.

2. Gaudium et Spes, par. 1.

3. Felix de Jesus Roguier, Autobiography (Mexic, 2009) 28.

4. Jesus Maria Padilla, The Spirituality of Fr Felix Rougier, M.Sp.S., Loving Attention to God, trans., Thomas Shafer (Mexico, 2011) 10; pe scurt Spirituality.

5. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 17.

6. Felix de Jesus, Collection of the Letters to the Missionaries of the Holy Spirit (scrisoare datată pe 17 decembrie 1925); pe scurt Letters.

7. Conversaţie privată cu pr. Domenico Di Raimondo, provincialul Misionarilor Spiritului Sfânt din SUA, 1 aprilie 2011.

8. Gaudium et Spes, par. 1.

9. Gaudium et Spes, par. 4.

10. Gaudium et Spes, par. 3.

11. Felix Rougier, M.Sp.S. Letters (nedatată).

12. Jean-Pierre De Caussade, S.J., Abandonment to Divine Providence (New York: Doubleday Books, 1975) 27 şi 35.

13. Brother Lawrence, The Practice of the Presence of God (Old Tappen, NJ, Spire Books, 1958) 31.

14. Brother Lawrence, The Practice of the Presence of God, 37.

15. În eseul său, "Consciousness Examen," pr. George Aschenbrenner, SJ, afirmă că "prezenţa Spiritului lui Isus Înviat în inima credinciosului face posibilă simţirea şi ascultarea acestei invitaţii şi, de aceea, să ne pregătim pe noi înşine pentru această revelaţie", Review for Religious, vol. 31 (1972) 14-21.

16. Pr. Felix de Jesus, Letters scrisoare către A. Perez (26 iunie 1927) şi către novici (30 martie 1926).

17. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 19.!

18. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către Fiicele Spiritului Sfânt (23 iunie 1924).

19. Pr. Felix de Jesus, Platicas Espirituales (Private Edition {1929}, 1966) 166.

20. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către pr. M.Lira (18 mai 1927).

21. Papa Benedict XVI, Deus Caritas Est, par. 5.

22. Ven. Concepcion a fost soţie, mamă a nouă copii, mistică şi fondatoare a "Operelor Crucii", precum şi o deosebită scriitoare de spiritualitate, unii pretinzând că de nivelul teologiei Sf. Toma de Aquino.

23. Felix de Jesus Roguier, Autobiography, 38.

24. Conversaţie privată cu pr. Domenico Di Raimondo, provincialul Misionarilor Spiritului Sfânt din SUA, 1 aprilie 2011.

25. Iezechiel 47,12

26. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 28.

27. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 32.

28. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 10.

29. Pr. Felix de Jesus, Platicas Espirituales, 83.

30. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 33.

31. Jesus Maria Padilla, Spirituality, 35.

32. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către pr. F. M. Alvarez (15 iulie 1925).

33. CCA AC Vol 22, p 342.

34. CCA 46,87 Oct. 20, 1925.

35. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către Gauadalupe Zavala.

36. Pr. Felix de Jesus, Letters, scrisoare către J Castro (martie 1917).

37. Pr. Felix de Jesus, LaCruz, Mexico,1927, p229-230 răspuns la cineva care dorea un sfat despre rugăciune.

38. Gaudium et Spes, cap. 9.

39. Felix de Jesus Roguier, Platicas Espirituales (Aug 7, 1932) 43.

40. Gaudium et Spes, par. 4.

Autor: Mary Gannon Kaufmann
Traducător: Ecaterina Hanganu