Ora de religie, cui prodest?

De aproape două decenii, învăţământul preuniversitar laic găzduieşte prezenţa orei de religie. Introdusă la începutul anilor ’90 pe un val de entuziasm, într-o atmosferă în care se aştepta, cu totul lipsit de realism, ca această întoarcere a religiei în şcoală să determine, peste noapte, convertirea în masă a învăţământului românesc, această prezenţă a ajuns să fie resimţită astăzi, de către tot mai mulţi, ca una nedorită, inoportună şi invazivă, ba chiar ca o nouă formă de învăţământ ideologic. Cauzele acestei antipatii crescânde sunt, desigur, complexe şi vina pentru insuccesul evident al orei de religie trebuie distribuită de ambele părţi ale interacţiunii religie–şcoală. Se poate invoca, pe de o parte, indisponibilitatea pentru religie a societăţii româneşti, o societate care, deşi declarativ „majoritar creştin-ortodoxă”, asumă instinctiv dacă nu un ateism făţiş, cel puţin un indiferentism religios by default atunci când vine vorba de educaţie, cultură sau ştiinţă; fapt pentru care mulţi elevi (şi mai ales părinţi), dar şi destui profesori sunt oricând dispuşi să conteste legitimitatea şi utilitatea existenţei religiei ca disciplină de studiu în învăţământul public, livrând-o reflex sectorului vieţii private şi închizând-o în clişee ignare de genul „fiecare cu credinţa lui”. Pe de altă parte, prestaţia celor care predau religia în şcolile laice a acoperit, în timp, toate registrele lamentabilului, de la pietismul siropos ori folclorismul „colindător”, dădăceala moralizatoare sau dresajul ritual, până la fundamentalismul agresiv şi anticultural sau la lăutărismul (aş zice chiar manelismul) didactic.
Ca unul a cărui viaţă profesională este aproape coextensivă, ca durată, cu această istorie bidecenală a predării religiei, ca unul care a încercat – şi încă mai încearcă, aproape cu disperare – să schimbe ceva din interiorul sistemului, dar care n-a reuşit până acum decât să fie (încă) un glas care strigă în pustie, voi încerca să rezum, pentru cine are urechi de auzit şi mai ales mijloace de intervenit, deficienţele pe care o expertiză onestă şi echidistantă le poate reproşa felului în care religia a fost şi este predată elevilor laici. Mai păstrez încă speranţa, poate neverosimilă, că într-o bună zi se va stârni, undeva, o benefică furtună dacă măcar un fluture va continua să bată din aripi…
Nu mă voi avânta într-un rechizitoriu de amploare, cu toate că situaţia de fapt ar justifica cu prisosinţă unul, ci mă voi limita la punctarea câtorva aspecte a căror voită ignorare va duce, mai devreme sau mai târziu, la o consecinţă inevitabilă şi, poate, într-un anumit sens benefică: eliminarea orei de religie din învăţământul laic. Aşadar, care ar fi, după mine, aceste deficienţe?

1) Un cadru legal generator de confuzie şi contradictoriu în sine

Articolul 18 din Legea educaţiei naţionale, care trasează acest cadru legal, identifică nepermis – din punctul de vedere al religiei, care este integrată în trunchiul comun de discipline – învăţământul laic cu cel confesional, încălcând principiul fundamental al laicităţii, şi anume separarea Bisericii de Stat (principiu întru totul conform cu Evanghelia). Formularea din alineatul 1 al articolului citat legiferează această gravă confuzie: „Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun. Elevilor aparţinând cultelor recunoscute de stat (sic), indiferent de numărul lor, li se asigură dreptul constituţional de a participa la ora de religie, conform confesiunii proprii (s.m., G.M.).” Cu aceasta, orei de religie i se defineşte explicit un format strict confesionalizat, lichidându-i-se aprioric orice echidistanţă confesională şi, implicit, orice intenţie de generalitate şi deci de ştiinţificitate, calităţi indispensabile unei discipline predate în învăţământul laic; ea este aruncată, astfel, direct în arena diferenţelor (şi diferendelor) interconfesionale.
Beneficiarul (şi poate chiar autorul?) acestei (dorite?) confuzii este, bineînţeles, confesiunea creştin-ortodoxă care – în numele intens clamatei, dar formalei sale majorităţi sociale – şi-a anexat în acest mod, discriminant dar perfect „legal”, spaţiul învăţământului laic, considerându-se îndreptăţită să transforme ora de religie în oră de catehism confesional, care în mod normal ar trebui să se desfăşoare numai în comunitatea bisericească. Ca urmare, elevii celorlalte confesiuni creştine sunt expediaţi să urmeze ora de religie în cadrul propriilor comunităţi (cum este şi normal, şi legal pentru un învăţământ laic). Dar ne putem, fireşte, întreba, aplicând acelaşi principiu al neutralităţii confesionale a învăţământului laic: nu era la fel de normal şi de legal ca şi pentru ortodocşi să se întâmple la fel?
Alineatul 2 al aceluiaşi articol de lege încearcă apoi, de-a dreptul stupefiant, să salveze, totuşi, ceea ce tocmai anulase alineatul precedent, adică libertatea de opţiune (a)religioasă, promulgând că „la solicitarea scrisă a elevului major, respectiv a părinţilor sau a tutorelui legal instituit pentru elevul minor, elevul poate să nu frecventeze orele de religie (sic)”. Se ajunge, adică, într-o rizibilă contradicţie internă cu alineatul 1, în care religia era declarată „parte a trunchiului comun”, i.e. disciplină obligatorie. Aşa că ne găsim în situaţia, inconsistentă juridic, în care consecinţa de facto a acestei prevederi legale poate desfiinţa statutul de jure al orei de religie: în cazul, deloc exclus, în care toţi părinţii/elevii ar depune cerere de retragere, ora de religie ar dispărea, literalmente, din orar.
Pe de altă parte, aceeaşi Lege a educaţiei naţionale interzice clar – şi de data aceasta legitim pentru un stat laic – prozelitismul religios în instituţiile învăţământului de stat (cf. art. 7, alin. 1). Altfel spus, într-un învăţământ (ca şi într-un stat) laic, ora de religie nu-şi poate propune convertirea elevilor la un angajament activ şi afectiv faţă de o religie sau de o confesiune. Ora de religie nu ar trebui să urmărească ceea ce – în condiţiile impuse de contextul didactic în care se desfăşoară – nu are cum să obţină, şi anume formarea de practicanţi fervenţi ai religiei; aşa cum nici ora de limba română nu-şi poate propune să formeze poeţi şi prozatori sau ora de matematică – creatori de teoreme. Argumentul triumfalist invocat în mediul ecleziastic autohton pentru a para această suspiciune, îndreptăţită, de prozelitism, acela că în societatea (şi, implicit, în şcoala) românească am avea de-a face cu o „populaţie majoritar ortodoxă”, este unul neavenit: dincolo de nonsensul la care conduce o asemenea pretenţie (dacă ar fi într-adevăr vorba de o majoritate ortodoxă, atunci nu devine ora de religie-cateheză redundantă faţă de ceea ce elevii „majoritar ortodocşi” au învăţat deja sau pot învăţa la biserică?), se uită că această „ortodoxie majoritară” (statistic cotată undeva în jurul a 80 de procente din populaţia României) este, în fapt, una cutumiar asumată, formală în exerciţiu şi simplu declarativă la nivelul angajării. Dacă judecăm în termeni absoluţi, a vorbi de ortodoxie (de data aceasta în sensul autentic al cuvântului) majoritară este o contradicţie în termeni, dacă ne gândim fie şi numai la Parabola semănătorului, în care Iisus însuşi a anticipat că numai a patra parte (deci, doar 25 %!) dintre cei care vor auzi cuvântul lui Dumnezeu îl vor primi şi vor aduce roade, adică vor fi drept-slăvitori (şi drept-practicanţi). Iar dacă – dimpotrivă – ortodoxia instituţională se simte mandatată să (re)evanghelizeze lumea (restului de 75 %?), ar fi de aşteptat ca aceasta să nu se facă, totuşi, prin metode opuse Evanghelizării apostolice, adică nu invaziv, prin anexarea şi chiar monopolizarea instituţiilor statului.

2) Pe cale de consecinţă: lipsa unor programe şi manuale adecvate învăţământului laic (de fapt, dezinteresul constant şi total pentru alcătuirea lor), precum şi fixarea unor obiective nerealiste pentru ora de religie

Sub aspect strict didactic, pe lângă lipsa acută a profesorilor cu adevărat competenţi pentru a preda religia nu în maniera unui catehism „de joc de glezne”, ci – ca să mă exprim husserlian – ca pe o „ştiinţă riguroasă”, o altă problemă de fond o constituie însuşi conceptul orei de religie, creat de programele şi manualele impuse pentru studiu de Patriarhia Română şi girate miop de Ministerul de resort; acest concept este, aşa cum am spus deja, unul de plată catehizare monoconfesional-ortodox(ist)ă. Programele de studiu elaborate în cancelariile B.O.R. nu sunt, s-o spunem fără înconjur, decât simple decalcuri ale conţinuturilor programelor şi manualelor (ele însele anacronice) predate în învăţământul confesional ortodox, minim cosmetizate pentru a da impresia, total neconvingătoare, a unei adaptări de faţadă la contextul laic. Cu un asemenea suport logistic, ora de religie nu mai poate avea ca efect decât îndoctrinarea prost disimulată şi mimetismul ritual; într-adevăr, în majoritatea situaţiilor de fapt ea e doar o imitaţie falacioasă – sub aspectul formei şi conţinutului – a orelor din învăţământul seminarial ortodox, precum şi – în cazul deplasării pionieresc încolonate a elevilor la slujbele religioase în zilele de sărbătoare – a manifestărilor cultice şi rituale, care nu se pot desfăşura firesc decât în condiţiile unui angajament religios asumat existenţial şi numai în spaţiul consacrat al unei comunităţi ecleziale.
Studiul religiei [1] înseamnă, fireşte, cu totul altceva decât suprasaturaţie catehetică şi dresaj ritual. De ce să nu pornim de la premisa că elevii – în special cei de liceu – ar fi mai degrabă receptivi la o prezentare a religiei dintr-o perspectivă de maximă generalitate care ignoră voit, cel puţin într-o primă fază, circumscrierile stricte şi „idiomurile” confesionale, o prezentare care vizează familiarizarea lor cu domeniul sacrului ca unul care expune o viziune despre lume şi om cu nimic mai prejos decât oricare alta în ceea ce priveşte rigoarea, coerenţa internă şi eficienţa formativă? Dacă am citi cu atenţie Evangheliile, am vedea că o asemenea soluţie este – în pofida celor care se grăbesc să o declare, inchizitorial, „new age-istă” – deplin conformă cu litera şi spiritul învăţăturii lui Hristos însuşi, care scandaliza, în epocă, tocmai prin caracterul ei transconfesional/transpartinic (înlăuntrul mozaismului) şi transreligios în acelaşi timp [2].
De ce să nu acceptăm că misiunea profesorului de religie este mai degrabă una culturală, şi anume de a le prezenta elevilor săi un fenomen şi totodată un limbaj universal, o textură coerentă de idei, credinţe şi semnificaţii ce posedă un logos propriu care aşteaptă să fie descifrat? Profesorului de religie nu i se cere să fie un apostol sau un maestru spiritual chemat să-şi transforme elevii în persoane implicate activ în viaţa unei comunităţi religioase; acest lucru ar presupune opţiunea personală, neconstrânsă a elevului şi, mai ales, abilitatea cu totul subtilă de a crea în el circumstanţele favorabile producerii unei mutaţii profunde la nivelul fiinţei, pe care ar fi enorm ca profesorul să creadă că o poate determina printr-un simplu oficiu ex cathedra şi care, de altfel, este posibilă numai printr-o pedagogie sacră, iniţiatică şi personalizată, desfăşurată într-un cadru net diferit de al învăţământului laic.
Scurt spus, ca profesori cred că am fixa un obiectiv mult mai bine adaptat situaţiei de fapt, chiar dacă mai temperat în aşteptări, dacă am înţelege că ora de religie are a prilejui elevului o primă luare de contact – motivată şi condusă, prioritar, cultural şi intelectual – cu universul sacrului, o propedeutică pentru apropierea avizată de religie, în general. Dacă această iniţiere culturală va fi urmată, din partea elevului, şi de asumarea unei religii ca mod de viaţă, aceasta rămâne o chestiune „extraşcolară”, de alegere liberă, pe care profesorul n-o poate forţa şi nici nu şi-o poate propune ca obiectiv didactic. Bineînţeles, această prioritate culturală nu înseamnă că profesorul va neutraliza ora din punct de vedere spiritual şi o va transforma în „cultură religioasă”; această extremă, a unei echidistanţe reci şi neimplicate, ar fi la fel de inoportună ca şi cea a prozelitismului exaltat. Participarea afectivă a profesorului, ca şi dorinţa lui de a imprima elevilor o afinitate faţă de religie rămân ingrediente oricând necesare, cu condiţia de a fi atent dozate şi de a însoţi neostentativ demersul didactic.

3) Modul predominant descriptiv al predării religiei

Ceea ce se predă în şcolile româneşti la ora de religie este, în cel mai fericit caz, „religiografie”, ca să comit o licenţă lingvistică. Se crede, în general, că rostul orei de religie este de a expune descriptiv „tipurile de rugăciune”, „sărbătorile de peste an”, „momentele liturghiei”, „veşmintele preoţilor” sau „vieţile sfinţilor”. Prin natura obiectului ei, religia nu poate fi, însă, o disciplină descriptivă (asemenea geografiei sau biologiei – care, privite la rigoare, nu sunt, nici ele, ştiinţe exclusiv descriptive), ci una hermeneutică (asemenea istoriei, literaturii sau psihologiei). Obiectivul principal al orei de religie ar trebui să fie atunci înţelegerea şi interpretarea sensurilor pe care le au textele, doctrinele, practica şi comportamentele religioase, toate acestea exprimând o viziune specifică şi coerentă despre Dumnezeu, lume şi om. În alţi termeni, ceea ce va interesa va fi interogarea pe care o putem adresa religiei, precum şi capacitatea ei de a ne oferi răspunsuri credibile şi mai ales actuale. Orizontul de aşteptare al elevului laic solicită, de obicei, abordarea religiei nu sub semnul imperativului inflexibil şi descurajant intelectual („crede şi nu cerceta!”) – manieră întotdeauna vecină cu habotnicia şi fundamentalismul – ci sub semnul, euristic, al interogării, precum şi sub cel, hermetic, al tâlcuirii.
Şi încă ceva: din moment ce religia este plasată în mediul didactic al unor discipline cu statut ştiinţific confirmat, mă întreb dacă sarcina prioritară a profesorului de religie nu este cumva aceea de a arăta că (şi totodată prin ce anume) disciplina pe care o predă îşi poate proba un statut ştiinţific credibil în actualul context de cunoaştere? Altfel spus, de a arăta că religia mai prezintă, încă, un interes epistemic? Ceea ce ne conduce la ultima deficienţă pe care o voi semnala şi comenta aici.

4) Lipsa unui interes minimal, în predarea religiei, pentru corelaţii interdisciplinare şi interreligioase

Sunt destule discipline predate în învăţământul preuniversitar cu al căror domeniu religia – şi în special creştinismul – a interacţionat de-a lungul istoriei ideilor, discipline care îşi păstrează încă un potenţial de dialog cu domeniul sacrului şi din comerţul cu care religia însăşi s-ar putea face şi astăzi mai bine înţeleasă: în afară de cele care, prin natura obiectului lor, sunt conexe religiei – precum istoria, filosofia, logica, psihologia sau filologia – putem adăuga fizica sau matematica, sub impactul unor rezultate prin care aceste ştiinţe se deschid, în prezent, dacă nu explicit spre spiritualitate, măcar spre un teritoriu al interogării metaştiinţifice. Insist asupra faptului că aceste posibile corelaţii multi-, inter-, ba chiar transdisciplinare nu trebuie să îmbrace un aspect ornamental, de vitrină (deşi ele lipsesc cu desăvârşire, fie şi sub această formă, din programele şi manualele „corecte confesional”), ci reprezintă o necesitate metodologică, de vreme ce religia este introdusă în programa şcolară alături de discipline cu statut ştiinţific cert, cu care trebuie să întreţină măcar o vecinătate amiabilă, iar nu un compromis mai mult sau mai puţin galant.
Cât despre apetitul interreligios, el nu este nici măcar în stare latentă prezent în suporturile oficiale de predare a religiei, care atunci când se referă la alte religii decât creştinismul o fac în ridicolă necunoştinţă de cauză şi de pe poziţii fundamentaliste şi exclusiviste. E drept că, în gimnaziu, mesajul orei de religie nu poate ieşi prea mult din contextul creştinismului (deşi nu e deloc obligatoriu ca acest început de drum să se facă dominant în manieră catehetică şi ritualistă); dar, la liceu, acelaşi spirit universalist patent al creştinismului, de care scriam mai sus, obligă la studierea nu doar concesivă a altor religii, tocmai pentru a înţelege mai bine creştinismul prin contactul cu diversitatea religioasă. A rămâne, şi în liceu, la prezentarea insulară, parohială a religiei, refuzând a întâlni continentul şi, în cele din urmă, universul religios, înseamnă a refuza, până la urmă, percepţia şi înţelegerea propriei situări. Pentru că, aşa cum se spune, „cel mai scurt drum către tine însuţi este un ocol în jurul lumii”…

Gabriel Memelis este profesor de religie la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Ploieşti.

---

[1] Ne putem întreba, fără îndoială, dacă nu cumva însăşi denumirea orei de religie este nefastă, în acest context, şi dacă ea, în primul rând, nu ar trebui să fie cea schimbată? Nu doar că ar avea o altă sonoritate, dar ar fi oricum mai legitimă o denumire care să fie omologabilă în nomenclatorul disciplinelor academice umaniste la ora actuală, precum „ştiinţa religiei” sau ceva asemănător.
[2] Este cu totul discutabilă teza că Iisus ar fi dorit să întemeieze o nouă religie printre altele. Dimpotrivă, învăţătura Sa se dispune pe un vector transreligios, implicit pe un universalism funciar, care suspendă criteriile discriminatorii, fie acestea sexuale (bărbat vs femeie), sociale, etnice sau chiar religioase. Nu întâmplător personajele pe care Domnul le alege ca exemplare în parabolele Sale sau faţă de care îşi manifestă preferinţa sunt, consecvent, heterodocşi şi „heteroetici”. A se vedea în acest sens, pe larg, Gabriel Memelis, Adrian Iosif, Dan Răileanu, Realitatea transdisciplinară. O fuziune de orizonturi ale teologiei, ştiinţei şi filosofiei, Editura Curtea Veche, 2010, pp. 9-16.

Autor: G. Memelis
Sursa: www.oglindanet.ro