Nașterea Domnului, Răsăritul veșniciei

Teologia liturgică închinată Sărbătorii Întrupării lui Hristos este bogată şi diversă. În ea umanitatea eclesială se minunează de Lumina Cea veşnică a lui Dumnezeu, Hristos Care devine Om fără a înceta să locuiască în sânul de iubire al Treimii. Metaforele Întrupării sunt înălţările de gândire ale sfinţilor care aprofundează mistic taina înomenirii Fiului şi puterea pe care umanitatea o primeşte prin intrarea în ea a lui Dumnezeu Cuvântul.

Sărbătoarea Naşterii Domnului a luat fiinţă în primele veacuri ale Bisericii primare, fiind stimulată şi de referatul biblic al Sfinţilor Evanghelişti Matei şi Luca, dar şi de dezvoltarea anului liturgic după un model hristologic bine definit care lua evenimentele din viaţa Mântuitorului ca puncte de reper liturgic şi sacramental.

Betleemul Naşterii lui Iisus devine cămara de sus a înţelegerii teologice, locul unde Hristos Se naşte în inima omului şi devine totul întru toate: 'Să prăznuim mai înainte popoarelor sărbătoarea Naşterii lui Hristos şi ridicându-ne mintea spre Betleem să ne suim cu gândul şi să vedem cu ochii cei sufleteşti pe Fecioara, mergând să nască în peşteră pe Domnul tuturor şi Dumnezeul nostru'. Înainteprăznuirea este aşadar ritualul interior de aprofundare a sărbătorii, pregătirea pentru intrarea în timpul sfinţit şi sfinţitor şi pregustarea marilor bunătăţi spirituale.

Înnoirea omului eclesial
Semnificaţiile teologice ale Crăciunului în textele liturgice sunt atât de diverse, încât este cu neputinţă să le analizăm exhaustiv. Totuşi cele referitoare la relaţia dintre timp şi eternitate sunt revelatoare pentru întreaga teologie a Bisericii asupra timpului.

Atmosfera teologică de naştere din nou a Bisericii la fiecare Crăciun nu este doar una sinergică, ci derivă din consubstanţialitatea ei cu Hristos, Capul Bisericii. Aşadar, întreaga Biserică se naşte din nou, odată cu celebrarea Întrupării Domnului. O adiere de înnoire a omului eclesial bate aşadar în fiecare Biserică locală.

Crăciunul este de asemenea şi praznicul maternităţii dumnezeieşti a Fecioarei Maria. Odată cu ea, întreaga Biserică Îl leagănă pe Pruncul dumnezeiesc şi îl îmbrăţişează cu iubire de mamă. Colindele de Crăciun afirmă această bucurie tainică şi acest fior nepătruns al Bisericii care trăieşte adormirea Pruncului Dumnezeu în braţele umanităţii: 'Linu-i lin şi iarăşi lin'. Acest somn învietor al lui Dumnezeu în braţele omului este profeţia eshatologică a odihnei eterne a neamului nostru în braţele Tatălui ceresc. Iubirea care se revarsă din inima Fecioarei şi Îl îmbrăţişează pe Prunc este iubirea lui Dumnezeu pentru creaţia dăruită omului pentru ca el să o întoarcă înapoi într-o fluiditate unică a iubirii: 'Cel ce a plecat cerurile şi în Fecioară S-a sălăşluit vine să se nască cu trupul în peştera Betleemului, precum este scris, şi să fie văzut prunc, Cel ce dă viaţă pruncilor în pântece'. Pruncia lui Dumnezeu de la 'plinirea vremii' (Gal. 4, 4) este aşadar izvorul prunciei fiecărui om, ca început neprihănit al umanităţii în el şi ca temei al întoarcerii prin pocăinţă la Dumnezeu, Pruncul veşniciei: 'De nu vă veţi întoarce şi veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în Împărăţia lui Dumnezeu' (Mt. 18, 3).

Maternitatea dumnezeiască devine prin Maica Domnului o permanenţă a umanităţii, puterea ei de-a naşte duhovniceşte pe Dumnezeu prin Sfintele Taine. De aceea, Fecioara Maică este paradigma îndumnezeirii umane, pentru că în ea se întâlnesc vocaţiile umanităţii în libertatea primitoare de har a iubirii: 'Izvorul cel primitor de viaţă şi pururea curgător, sfeşnicul harului celui de lumină purtător, Biserica sfinţilor, cortul cel cu totul de aur, ceea ce este mai desfătată decât cerurile şi decât pământul, pe Născătoarea de Dumnezeu, credincioşii să o mărim'.

Hristos, Unsul lui Dumnezeu pentru a fi Prooroc desăvârşit, Arhiereu veşnic şi Împărat a toate, este mireasma dumnezeiască a lumii, iar Fecioara este amfora Dumnezeirii Lui din care se varsă 'Mirul cel nedeşertat şi de mântuire lumii': 'Fecioara, alabastrul cel înţelegător, poartă pe Hristos ca pe un Mir nedeşertat şi vine în peşteră, cu Duhul, să-L deşerte cu adevărat, ca să umple sufletele noastre de plăcuta Lui mireasmă'.

'Primăvara harului'
Universul de metafore mistice ale Părinţilor imnografi arată că lumea este o realitate interioară accesibilă spiritual, iar cunoaşterea obiectivă este doar o participare la universul de viaţă al sufletului omenesc care asumă şi transcende în sine lumea: 'Norul cel luminos şi însufleţit purtând ploaia cea cerească vine acum să o verse pe pământ ca să-i adape faţa. Primăvara harului, rândunica cea înţelegătoare având înăuntru în pântece naşte în chip de negrăit risipind iarna necunoştinţei de Dumnezeu. Cămara cea curată şi nespurcată aduce în peşteră întrupat pe Împăratul'. Observăm în acest tropar dimensiunea sfinţitoare pe care înţelegerea teologică o aduce întregului univers şi întregii istorii: vremea şi timpul se înnoiesc în Naşterea Domnului, iar Maica lui Hristos este 'primăvara harului' şi 'izvorul limpede al nemuririi' , pentru că în ea înviază întreaga lume prin Viaţa-Hristos Care se naşte din ea.

Imnografii eclesiali insistă pe abisul de înţelegere dintre firea dumnezeiască cea necuprinsă şi smerenia firii omeneşti a Pruncului din Betleem. Un Prunc este întruparea adevăratei smerenii iubitoare. El primeşte integral iubirea celor din jur, fără de care ar muri în câteva ore. El este receptaculul deplin al iubirii şi dăruieşte iubirea prin frumuseţea lui tainică în care Dumnezeu surâde lumii. Un prunc este numai dăruire pentru că el poate fi ignorat, rănit şi nu poate răspunde decât prin plâns. Pruncia este frumuseţea integrală care se dăruieşte fără să ceară nimic în schimb, ca surâsul florilor care există, indiferent de privitor. Pruncul este frumuseţea înlăcrimată a lumii. El este dependent de iubirea părinţilor în toate dimensiunile umanităţii sale smerite şi feciorelnice: el trebuie învelit ('N-are scutec de-nfăşat, nici hăinuţe de-mbrăcat, Preacurata, pentru Pruncul de-mpărat' ), încălzit, hrănit la sân, iubit fără încetare, ani de zile până când va deveni de sine lucrător. Aşadar, pruncia este starea de rai a lumii, pentru că în ea nu este nici o urmă de egoism, separare sau individualism, ci doar iubire împărtăşită şi dependenţă reciprocă a persoanelor în Dumnezeu.

Acest abis de smerenie a Logosului întrupat se măreşte odată cu răutatea şi indiferenţa lumii la naşterea în ea a lui Dumnezeu. Smerenia Fiului lui Dumnezeu se loveşte de mândria şi autosuficienţa oamenilor, iar Lumina care răsare în noaptea lumii nu este primită nicăieri. Omul nu primeşte pe Dumnezeu: 'Întru ale Sale a venit, şi ai Săi nu L-au primit' (In. 1, 11), şi prin aceasta omul condamnă lumea la pieire, pentru că nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Rătăcirea Maicii cu Pruncul printre oameni este dublată de suferinţa fugii în Egipt şi a condiţiei de străin şi rătăcitor în lumea pe care El a creat-o.

În temporalitatea Crăciunului, Biserica se adapă din iubirea lui Dumnezeu, Care uneşte în sine vremea şi veşnicia, pentru a le dărui omului credincios: 'Împărăţia Ta este Împărăţia tuturor veacurilor şi stăpânirea Ta rămâne întru tot neamul şi neamul'.

Universul întreg devine prin ochii deschişi ai Bisericii o proorocie a frumuseţii dumnezeieşti aduse de Hristos Care însumează în Sine toate raţiunile fiinţiale ale făpturii.

Sursa: www.ziarullumina.ro