Temele în jurul cărora se dezvoltă filosofia augustiniană sunt indicate de Augustin însuși într-una din primele sale opere, Soliloquia, unde el se întreabă: „Ce vrei să cunoști?”, și răspunde: „Doresc să cunosc pe Dumnezeu și omul”. Insistă: „Nimic mai mult?”: răspunde din nou: „Absolut nimic altceva” . Din această impostare, care nu exclude cunoașterea lumii sensibile, dar o ordonează, ca o proprie finalitate, cunoașterii omului, unde lumea sensibilă este coroana și preotul , se naște celebra rugăciune: „O, Dumnezeule care ești totdeauna același, fă ca eu să mă cunosc pe mine și să te cunosc pe Tine” .
În discursul augustinian, transcendența divină trebuie unită totdeauna cu imanența: cele două aspecte sunt strânse într-o unitate cu ajutorul unor formule foarte eficace, ca de exemplu acestea: „Dumnezeu este internul-eternul” , „foarte îndepărtat și foarte prezent” ; „foarte sus și foarte aproape” ; „mai intim decât partea mea cea mai intimă și mai înalt decât partea mea cea mai înaltă” ; cel mai intern al oricărui lucru, pentru că toate lucrurile există în El, și cel mai extern, pentru că se află dincolo de orice lucru . Prezent și absent: pentru că este prezent îl cunoaștem, iar pentru că este absent îl căutăm.
Nu putem, deci, să ne gândim la transcendență fără să ne gândim la imanență: Dumnezeu este Ființa, și, deci, transcende, prin natura lui, toate; dar mai este și putere creatoare și, deci, este prezent, prin natura lui, în toate, mai ales în om. Pentru a-l înțelege pe Dumnezeu trebuie să ne gândim la om, pentru a înțelege omul trebuie să ne gândim la Dumnezeu. Rezultă că nu are fundament afirmația celor care susțin că Augustin a lăsat în umbră omul pentru a se fixa în întregime în Dumnezeu. antropologia nu este o preocupare exclusivă a cercetătorilor moderni: nu fost însă nici a lui Augustin, și pe aceasta a aruncat foarte multă lumină. În realitate el a fost filosof al omului la fel ca și al lui Dumnezeu. Vom vedea în continuare cele două preocupări filosofice ale lui Augustin.
I - DUMNEZEU
1) Existența
Augustin a descris deseori itinerarul minții în Dumnezeu, nu atât pentru a-i demonstra existența – a nega existența lui Dumnezeu este, crede el, „o nebunie a câtorva oameni” –, cât pentru a medita asupra unui argument atât de important și a confirma cu rațiunea credința .
Itinerarul augustinian este în general totdeauna același: „pleacă de la lucrurile exterioare spre cele interioare, de la cele inferioare spre cele superioare” , are, adică, trei momente. Primul moment constă în considerarea lucrurilor sensibile: „interoghează lumea” . Omul interoghează lumea fixându-și atenția asupra ei și descoperind acolo ordinea, mișcarea, frumusețea: „Întrebările mele erau contemplația mea; răspunsurile lor, frumusețea lor” . Răspunsul lor este unanim: „Nu suntem noi Dumnezeul tău, caută deasupra noastră” . Al doilea moment este reîntoarcerea în noi înșine: „revin-o în tine însuți”, pentru că „în omul interior locuiește adevărul” . Al treilea moment este: „transcende-te pe tine însuți” pentru a-l găsi pe Dumnezeu care se află deasupra omului, Dumnezeu Ființă, Adevăr și Iubire, pentru că și omul este ființă, gândire, iubire.
Cu toate că este unul în substanța lui, itinerarul augustinian se poate împărți în trei căi convergente după forma triadică a spiritului uman: calea ființei, calea adevărului, calea iubirii.
Calea ființei pleacă de la mutabil și imutabil. Această cale a fost parcursă de însăși filosofii păgâni. Aceștia au interogat trupurile, și au văzut că fiecare trup este mutabil; au trecut la suflet, și au văzut că și acesta este mutabil; au trecut peste suflet căutând ceva care să fie imitabil; și astfel au ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu: „Au intuit că Dumnezeul Suprem nu este nimic din ceea ce devine” . Augustin însă insistă: „Trebuie să depășești nu numai tot ceea ce este vizibil, dar și tot ceea ce este mutabil… dacă vrei să ajungi la Dumnezeu” . Forța care probează această cale stă în al treilea principiu amintit mai sus: numai imutabilul este ființa prin esență; dar cel care-l caută pe Dumnezeu, caută ființa pentru esență.
A doua cale – care se poate numi, cu condiția ca să nu fie înțeleasă în sens exclusiv, mai direct augustiniană – pleacă de la auto-conștiință și, cu ajutorul adevărurilor irecuzabile universale și necesare care strălucesc minții, ajunge la Adevărul care le conține pe toate și le oferă rațiunea de a exista: „De aceea nu vei putea absolut să negi – conchide Augustin un lung discurs asupra cunoașterii umane sensibile și inteligibile, studiată în vederea înălțării către Dumnezeu – că Adevărul imutabil există și care conține tot ceea ce este imutabil adevărat, un adevăr despre care nu se poate spune că este al tău, sau al meu, sau al oricărui alt om, dar care este universal accesibil și se arată, ca o lumină admirabil expusă și ascunsă în același timp, tuturor celor care cunosc imutabilele ca fiind adevărate”
Această cale este rezumată într-un celebru text din De vera religione unde se afirmă: „Nu ieși în afara ta, reintră în tine însuți: în omul interior locuiește adevărul. Și dacă vei găsi că și natura ta este mutabilă, transcende-te pe tine însuți. dar amintește-ți, atunci când te transcenzi pe tine însuți, că tu transcenzi un spirit care raționează. Tinde, deci, spre acolo unde se aprinde lumina rațiunii” . În acest fel se ajunge la Adevărul pentru care sunt adevărate toate lucrurile care sunt adevărate . O cale, aceasta, care poate fi parcursă plecând de la orice adevăr, chiar și cel mai simplu, așa cum face Augustin, care pleacă de la autoconștiința pentru care omul știe că există, să trăiește, că gândește. Acest fapt l-a convins că scrie, în momentul în care a descoperit pentru prima dată lumina inteligibilă și imutabilă deasupra minții lui, acele cuvinte puternice pe care citatul din Rom 1, 20 nu le ascunde, dar mai degrabă îl clarifică: „M-aș fi îndoit mai degrabă de viața mea decât de existența Adevărului, care se vede înțelegându-l cu ajutorul lucrurilor care au fost făcute” .
Fundamentul metafizic al acestor cuvinte stă în celelalte care privesc imposibilitatea dubiului absolut și, de aceea, al evidenței cel puțin al unui adevăr – adevărul dubiului –, evidență care derivă din adevărul iluminant al minții noastre. „Oricine știe că dubitează, știe un lucru adevărat, și de acesta este sigur, deci este sigur de adevăr. De aceea, cel care dubitează dacă adevărul există, are în sine (în dubiul său) un adevăr de care nu dubitează. Acum, nimic nu este adevărat decât numai în virtutea Adevărului; de aceea nu poate dubita de Adevăr cel care a putut să dubiteze de orice al lucru” .
A treia cale conține o dublă mișcare, cea care pleacă de la considerarea bunătății lucrurilor și cea care coboară în profunzimea spiritului uman pentru a scruta acolo aspirațiile acestuia. Toate lucrurile pe care noi le iubim sunt bune, dar bunătatea lor este o calitate accidentală; nu sunt, deci, binele la care în mod necesar trimit. „Tu nu iubești cu siguranță decât binele:… bun este pământul… bună este mâncarea… bună este sănătatea… bun este omul drept… bune sunt bogățiile… Acesta este bun, acel este bun. Descoperă-mi pe acesta sau pe acela, și contemplă binele însuși, dacă poți; atunci îl vei vedea pe Dumnezeu, care nu primește bunătatea lui de la un alt bine, dar este El însuși Binele oricărui bine…, Binele care nu este altceva decât bine (binele bine)” .
Spre acest bine este îndreptat spiritul uman cu însăși natura lui. Într-adevăr, omul este, prin natura lui, o ființă neliniștită – „neliniștită este inima noastră” – până nu aderă la Binele Suprem . Lipsa lui „este astfel că nu poate fi satisfăcută dacă omul nu devine fericit”, dar „a satisface această lipsă nimic nu este suficient decât numai Dumnezeu” . Sau există, deci, Binele Suprem care explică și satisface tensiunea constitutivă a omului sau omul este o ființă fără semnificație, fără scop, fără sens.
Fiecare din cele trei căi – care sunt – așa cum s-a spus, convergente, plecând de la univers, și mai ales de la om, care le rezumă și cu gândul și cu iubirea îi depășește perfecțiunile – se termină într-una din cele trei noțiuni fundamentale cu care-l concepem pe Dumnezeu: Ființa, Adevărul, Iubirea. Dumnezeu, deci, apare ca unica explicație a omului ca ființă existentă, gânditoare, iubitoare.
Această certitudine îl face pe Augustin să spună că „atât de mare este evidența adevăratei divinități încât nu poate rămâne ascunsă în întregime creaturii raționale care este capabilă să-și folosească rațiunea” .
2) Dumnezeu inefabil
Dar, dacă „nimănui nu-i este dat să-l ignore pe Dumnezeu, nimănui nu-i este permis să-l cunoască așa cum El este” : Dumnezeu este inefabil. Augustin insistă asupra teologiei apofatice: „Dacă înțelegi, nu este Dumnezeu” ; observă însă că „nu este un mic indiciu al cunoașterii lui Dumnezeu dacă, înainte de a cunoaște ceea ce el este, să începem a înțelege ceea ce el nu este” .
Textul clasic în această privință este cel din De Trinitate: „Să-l concepem pe Dumnezeu, dacă putem, atât cât putem, bun fără calitate, mare fără cantitate, creator fără necesitate, pe primul loc fără loc, conținând toate lucrurile fără exterioritate, peste tot prezent fără loc, totdeauna veșnic fără timp, autor al lucrurilor mutabile, rămânând absolut imutabil, străin oricărei pasivități. oricine în concepe pe Dumnezeu astfel, chiar dacă nu poate descoperi în mod perfect ceea ce este, evită cel puțin cu pioasă diligență, atât cât poate, să-i atribuie ceea ce nu este” .
Motivul este că atunci când este vorba de Dumnezeu, există un decalaj mare între cuvânt, „gând și realitate, pentru că gândul este mai adevărat decât cuvântul, iar realitatea este mai adevărată decât gândul” . De aceea, „maiestății divine i-ar conveni mai mult o tăcere onorifică decât un cuvânt uman, oricare ar fi acesta” . Dar trebuind să se vorbească, este necesar ca aceasta să fie făcută cu un profund sens al misterului, „respectând inefabilitatea acelei maiestăți” , căreia îi convine „mai mult pioasa mărturisire a ignoranței decât profesarea științei” .
3) Cunoașterea din partea noastră a lui Dumnezeu
Dar omul vrea să-l cunoască pe Dumnezeu, atât cât poate, și din punct de vedere pozitiv. augustin îl îndeamnă să facă acest lucru cu exemplul și cuvintele, dintre care cele ale celebrului imperativ: „Iubește mult să înțelegi” (intellectum valde ama) . Calea este triplă; adică, așa cum va fi numită mai târziu, a afirmației, a negației, a eminenței. Această triplă cale se găsește sintetizată într-un text din Confesiuni: „Tu, deci, Doamne, le-ai creat (cerul și pământul), tu care ești frumos, pentru că sunt frumoase; care ești bun, pentru că sunt bune; care ești, pentru că sunt. Nu sunt atât de frumoase, nici atât de bine, nici nu sunt așa cum tu, Creatorul lor, față de care nu sunt frumoase, nici nu sunt bune, nici nu sunt” .
El însuși scrie pagini sublime despre perfecțiunile divine , insistând, în special, asupra absolutei simplități: „În Dumnezeu a fi și a avea sunt același lucru, cu el un singur lucru toate atributele” ; asupra imensității: „Dumnezeu este peste tot, peste tot totul, și în sine însuși totul peste tot” ; asupra atotputerniciei, care a creat totul din nimic și face ca totul să reintre în ordine; asupra științei, despre care putem să avem vreo idee dacă separăm de la știința umană mutabilitatea și trecerea de la gând la gând sau, mai bine spus, dacă încercăm să o gândim fără aceste limite: „Deci, atunci când voi fi eliminat toate acestea și voi fi lăsat numai vivacitatea unui adevăr cert și de neclintit, care cu o unică și eternă viziune contemplă toate lucrurile, ba chiar nu-o voi fi lăsat pentru că aceasta în știința umană nu există, dar, atât cât este posibil, o voi fi gândit, îmi trece prin cap în vreun fel ideea științei lui Dumnezeu” .
Mai mult, între știința umană și cea divină există încă această diferență, „surprinzătoare dar adevărată”, că lucrurile nu ar putea fi de noi cunoscute dacă nu ar exista; contrar, ele nu ar putea să existe dacă Dumnezeu nu le-ar cunoaște . Mai este necesar să amintim încă, că noțiunea cea mai înaltă despre Dumnezeu pe care Augustin o propune este luată, așa cum s-a spus mai înainte, din cartea Exodului: Dumnezeu este Cel care este prin excelență, adică Ființa înseși. Această noțiune foarte înaltă se poate intui în vreun fel, dar nu poate fi explicată. „Ce este, spune Augustin poporului său, Ființa înseși? Cum îl voi defini dacă nu Ființa înseși? Dacă sunteți capabili, fraților, înțelegeți ce este Ființa înseși, pentru că în ceea ce mă privește pe mine, oricare alt cuvânt aș vrea să mai adaug, nu aș spune nimic mai mult decât spun cu expresia Ființa înseși” .
De aceea, împotriva dualismului maniheu el trimite, ca spre un argument definitiv și incontestabil, la Eu sunt Cel ce sunt din cartea Exodului (3, 14), pentru a conchide că nimic nu poate fi contrar lui Dumnezeu, pentru că nimic nu poate avea ființa, oricare lucru ar fi acesta, decât numai de la Cel care este în gradul cel mai înalt. „Dumnezeu, de fapt, care este ființa supremă, adică, este în gradul cel mai înalt, și de aceea este imutabil, a dat ființa lucrurilor pe care le-a creat din nimic, nu ființa supremă așa cum el însuși este, dar unora le-a dat mai mult, altora mai puțin, ordonând astfel, pe nivele, natura ființelor” . Între acestea, pe cel mai înalt nivel al lumii sensibile, a așezat omul.
Va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial