Filosofia augustiniană poate fi calificată ca filozofie creaționistă, nu numai pentru că a pus în centrul problemei ființei creația, ci și pentru că, și mai ales, pentru că despre creație a aprofundat aspecte din cele mai diferite și mai dificile. Sunt acestea: creația din nimic, creația care are început în timp, creația după rațiunile eterne, creația ca act de iubire, creația liberă, creația simultană.
Dacă se face abstracție de acest ultim aspect, născut dintr-o interpretare greșită a Scripturii, pe celelalte aspecte le-a expus și apărat mai ales împotriva maniheilor, împotriva platonicienilor, împotriva origeniștilor, fiecare din aceștia negând creația sau propunând un concept inacceptabil atât credinței cât și simplei rațiuni. De fapt, creația este o învățătură atât a credinței cât și a rațiunii: „Credința catolică poruncește să se creadă, iar rațiunea învață într-un anumit fel…” . Se mai poate adăuga că Augustin a aprofundat și două foarte dificile argumente legate de creație: răul și timpul.
1) Originea universului
a) Creația din nimic. Creația nu este o doctrină ușoară, iar Augustin știe acest lucru. Din acest motiv revine asupra ei deseori, răspunzând dificultăților lui și celor ale altora. Prima este însuși conceptul de creație, care este distinctă de cele două concepte de noi evident cunoscute, adică: generare și fabricare. Nefiind nici unul nici celălalt lucru, este un concept care nu se poate deduce din experiență, dar poate fi intuibilă numai cu rațiunea, un concept foarte metafizic: este o operație din nimic, adică nici din substanța celui care operează (generare), nici dintr-o materie preexistentă (fabricare); o operație, deci, care face să fie ceea ce absolut nu era; nu era, spun, nici după formă, nici după materie, și de aceea după nici una din componentele naturii sale: creația îl face să fie în întreaga lui substanță.
Ceea ce unul face – explică filosoful nostru – sau îl face din substanță sau din ceva din afara lui sau din nimic. omul, care nu este atotputernic, din substanța lui generează fiul, și, ca un tâmplar, din lemn face arca, dar nu și lemnul; a putut să facă vaza, dar nu și argintul. Nici un om nu poate face ceva din nimic, adică să facă să fie ceea ce absolut nu există. Dumnezeu în schimb, pentru că este atotputernic, din substanța lui l-a generat pe Fiul, din nimic a creat lumea, din pământ a plăsmuit omul. Există o mare diferență între ceea ce Dumnezeu a generat din substanța lui și ceea ce a făcut nu din substanța lui, ci din nimic: a făcut ca să primească existență și să fie pus între lucruri care sunt ceea ce absolut nu exista .
Dumnezeu, deci, nu este numai cel care plăsmuiește lucrurile, ci și creatorul materiei din care lucrurile sensibile au fost formate. Augustin insistă împotriva oricărui dualism, cel al materiei și cel al celor două principii al maniheilor, și împotriva oricărei ispite de panteism. „Au fost împreună create și materia și forma” : între materie și formă nu există o ordine de timp, ci numai una de origine și de cauzalitate, ca între sunetul vocii și modulația ei .
A obține conceptul de materie informă l-a costat mult efort pe Augustin: l-a conceput, în sfârșit, ca o „capacitate de a asuma forme”, principiu intern al mutabilității lucrurilor materiale, aproape un nimic, dar însă nu chiar un nimic; ci, dacă s-ar putea spune așa, „un nimic care este ceva”, un „este care nu este” , prin care trec mutațiile lucrurilor mutabile.
Chiar dacă este dificilă, noțiunea de creație din nimic este necesară pentru a evita absurditatea panteismului și al dualismului. Iată principiul augustinian: „Orice bine sau este Dumnezeu sau este de la Dumnezeu” . Acum, lucrurile mutabile și limitate nu sunt Ființa, Adevărul, Frumusețea, Binele, dar participă la El; nu sunt deci Dumnezeu, dar provin din El; provin, însă,, nu prin generare pentru că i-ar fi egali, nu prin fabricare pentru că ar exista ceva care nu provine de la Dumnezeu. pentru a înțelege, deci, originea lucrurilor mutabile nu rămâne decât creația din nimic: „Nu provin din natura Lui, nici din vreun alt lucru care să nu fi fost creat, ci din nimic” .
Iată textul sintetic scris de Augustin foarte degrabă (în anul 391 când încă era laic): „Dar tu spui: pentru ce lucrurile dispar? Pentru că sunt mutabile. De ce sunt mutabile? Pentru că nu sunt în gradul suprem. De ce nu sunt în gradul suprem? Pentru că sunt inferioare Celui de care au fost făcute. Cine le-a făcut? Cel care este în gradul suprem. Cine este acela? Dumnezeu, Trinitatea imutabilă care le-a făcut cu ajutorul înțelepciunii și le păstrează cu mare benignitate. De ce le-a făcut? Pentru ca să fie. De fapt, ființa, oricât de mică ar fi, este un bine, deoarece ființa supremă este binele suprem. Din ce le-a făcut? Din nimic” . Și încheie: „Deci, pentru că lucrurile sunt bune, provin de la Dumnezeu; pentru că nu sunt binele suprem, nu sunt Dumnezeu” .
b) Universul creat cu timpul. Dar Augustin găsește imediat în drumul său adversari puternici și dornici de război: platonicienii. Aceștia admiteau creația – așa interpretează Augustin gândirea lor - dar susțineau că era necesară și eternă, propunând concepția ciclică a timpului și a istoriei. Filosoful nostru respinge ambele afirmații și consecințele pe care le trag. Explică: dacă spunând creație eternă vor să spună că lumea nu a fost creată de Dumnezeu, „sunt prea departe de adevăr” și spun o „prostie”. Dacă în schimb vor să spună că a fost dintotdeauna făcută, ceea ce, chiar dacă a fost făcută, nu a avut un început, exprimă o opinie „de abia inteligibilă” . Merită să observăm că, cu aceste cuvinte, pare că nu creadă imposibilă, chiar dacă foarte dificil inteligibil, ipoteza creației ab aeterno. Se știe că în lunga discuție medievală asupra argumentului, „augustinienii”, contrar tomiștilor, îi vor apăra imposibilitatea.
Cât privește apoi creația în timp, Augustin susține că nu se poate vorbi de creație în timp, pentru că nu poate exista timp înainte ca să fie creatura mutabilă, dar trebuie să se vorbească de creație cu timpul . Filosofii păgâni luau în râs această doctrină și credeau că aveau împotriva ei argumente concludente, ca cea a imutabilității divine care, fără a se schimba, nu poate fi înainte să nu fi creat iar apoi creat.
Episcopul de Hipona este convins că „soluții concludente” pot să distrugă și distrug acest argument. Într-adevăr „Dumnezeu știe să acționeze în timpul odihnei și să se odihnească în timpul acțiunii. Unei opere noi poate să-i aplice un plan care nu este nou, dar care este etern”. Acel înainte și după „se referă la ființele care înainte nu existau dar apoi au existat… dar Dumnezeu, cu o singură, imutabilă, eternă voință, a făcut astfel ca lucrurile create să nu fie înainte când nu erau și să fie după, atunci când au început să existe” .
Schimbarea se află, deci, în creaturi, nu în Dumnezeu. Această temă a relațiilor temporale ale lui Dumnezeu cu creaturile este tratată în De Trinitate, unde se explică că o nouă relație se poate naște fără ca să existe schimbare într-unul din cei doi termeni la care relația se referă. Dumnezeu este Domn din momentul creației, este Tată din momentul justificării, este Refugiul nostru atunci când ne adresăm Lui, dar nu pentru că a avut loc o schimbare în Dumnezeu, ci pentru că schimbarea a avut loc în noi .
Pentru a încheia, se poate spune că Augustin insistă asupra a trei afirmații despre care nu are nici o îndoială: 10 numai Dumnezeu este etern; 2) orice natură care există și nu este Dumnezeu, a fost creată din nimic; 3) creatura nu poate fi împreunăveșnică cu Creatorul .
c) Creație după rațiunile eterne. Cealaltă temă care intră în conceptul de creație este cea a ideilor sau a cauzelor exemplare. Filosofia augustiniană atribuie acestora o importanță fundamentală, astfel încât susține că „nimeni nu poate fi înțelept dacă nu le cunoaște” ; ba mai adaugă că a le cunoaște este dat „câtorva” . Între aceștia, fără îndoială, același Augustin.
Sunt „rațiunile stabile și imutabile ale lucrurilor sau formele principale (așa numitele logoi ale filosofiei grecești) existente în mintea Creatorului”. A le gândi (așa cum credea Platon) în afara minții divine ar fi un sacrilegiu. Toate lucrurile au fost create după aceste rațiuni. „Fiecare lucru a fost creat după propria idee sau rațiune”: alta cea a calului, alta cea a omului. Rezultă că „prin participarea la aceste idei se întâmplă că orice lucru este tot ceea ce este, oricare lucru ar fi acesta” .
Sunt acestea principiile metafizice care susțin doctrina exemplarismului divin, atât de importantă în gândirea episcopului de Hipona. Pe baza acestora putem să recunoaștem în lucruri ideile divine ca într-un vestigiu sau într-o imagine, și să urcăm de la contemplarea lor la contemplarea ideilor existente în mintea divină. În Dumnezeu, de fapt, „durează stabile cauzele tuturor lucrurilor instabile; și de toate lucrurile mutabile se păstrează în Tine imutabile principiile, și de toate lucrurile iraționale și temporare subzistă în Tine totdeauna veșnice rațiunile” . De aceea Dumnezeu este „mare în lucrurile mari, dar nu este mic în lucrurile mici” . Și în acestea, ba chiar în mod special în acestea, se manifestă măreția artei lui și minunățiile operelor sale.
d) Creație pentru iubire. Pentru a completa filosofia creației este necesar să adăugăm că Dumnezeu nu creează din interes sau din nevoie sau din necesitate, ci liber, numai din iubire pură. Motivul creației este numai acesta: „Că Dumnezeu este bun și că lucrurile create sunt bune” . În această privință Augustin se ia de origeniști, ba chiar împotriva lui Origen însuși care, în De Principiis, ar fi susținut că lumea sensibilă a fost creată pentru a pedepsi sufletele păcătoase . Odată demonstrate aceste inconveniențe ale acestei opinii, conchide: era oportun ca trei concepte principale să ne fie comunicate (din partea Scripturii) despre lucrurile create: autorul, instrumentul, scopul; adică cine le-a făcut, prin cine le-a făcut, de ce le-a făcut. La prima întrebare se răspunde: Dumnezeu; la a doua: prin Cuvântul său; la a treia: pentru că lucrurile sunt bine. „Și într-adevăr, nu există autor mai perfect decât Dumnezeu, nici artă mai eficace decât Cuvântul lui Dumnezeu, nici motiv mai bun decât cel pentru care Dumnezeu bun a creat orice lucru bun” .
În altă parte rezumă astfel gândirea lui: „Este proprie lui Dumnezeu suprema benignitate, care este sfântă și dreaptă, și, fără îndoială, iubirea pentru operele lui care provine nu din nevoie, ci din binefacere” . Iar motivele pentru care Dumnezeu iubește creatura sa sunt două: „pentru ca să fie și pentru ca să rămână în ființă” . Creația și păstrarea lucrurilor este rodul iubirii lui Dumnezeu, al acelei iubiri care nu presupune, ci creează bunătatea în lucrurile înseși pe care Dumnezeu le iubește. Este valabil pentru iubire ceea ce s-a spus mai sus despre știință: Dumnezeu nu iubește lucrurile pentru că sunt bune, dar lucrurile sunt bune pentru că Dumnezeu le iubește. Iar Dumnezeu le iubește – ne place să repetăm – nu din „nevoie”, cât mai degrabă „datorită abundenței binefacerii sale” .
e) Creații după rațiunile seminale. Este aceasta una din intuițiile geniale ale episcopului de Hipona care, pentru aspectul filosofic pe care o conține, a rechemat atenția și interesul. Teoria rațiunilor seminale s-a născut din meditarea Scripturilor (Geneza) și pentru a înțelege Scripturile. Mai concret, pentru a pune împreună acel A creat împreună toate lucrurile , pe care îl înțelege în sens temporal (Dumnezeu a creat toate în același timp, în vreme ce noi înțelegem în sens universal: le-a creat pe toate de asemenea), și Tatăl meu mai lucrează . Dumnezeu mai lucrează, chiar dacă a creat împreună toate lucrurile, pentru că le-a creat nu în sine înseși, dar „în mod invizibil, în mod potențial, în mod cazual, așa cum se fac lucrurile viitoare care încă nu sunt făcute” , adică în propriile „rațiuni seminale”. Ideea se prea poate să-i fi fost sugerată de neoplatonicieni sau de stoici (logoi spermatikoi), dar conținutul este al lui.
Sunt inserate în lucruri și prezidează la dezvoltarea universului. Pot fi util concepute ca semințe, în care, de fapt, este prezentă întreaga ființă care se va forma cu timpul; cu condiția să fim atenți că sunt ceva anterior semințelor înseși, ca niște semințe ale semințelor; adică puteri și legi directoare de la care provin semințele și toate perfecțiunile care de la ele derivă . Nimic nu apare în univers care să nu fi fost creat, în mod virtual, încă de la început. Această teorie este aplicată creației trupului bărbatului și al femeii , nu însă și sufletului .
Confruntarea cu teoriile moderne despre evoluție sau ale geneticii este obligatorie, dar trebuie să fim foarte atenți să nu facem din doctorul nostru precursorul unor teorii pe care nu le-a gândit , nici nu putea să le gândească, sau să-l punem împotriva acestora, pentru că, bazându-se pe experiență, a lăsat scris că „dintr-un bob de grâu nu se naște un fagure”, conchizând că fiecare lucru își are „rațiunea lui seminală” . Mai trebuie să observăm că, cu această teorie, Augustin deznoadă o altă mare problemă, cea care, cu limbaj modern, se poate numi a inserării supranaturalului în natură, adică a miracolului și a harului. Augustin distinge două ordine de rațiuni seminale, ambele inserate în lucrurile create, dar în mod diferit: una determină cursul ordinar al naturii, cealaltă cursul extraordinar. „Rațiunile (seminale) au fost create abile să acționeze într-unul și în celălalt fel, atât în cel în care se dezvoltă ființele în timp, cât și în cel după care se împlinesc fapte tare și uimitoare, așa cum îi place lui Dumnezeu să facă după circumstanțe oportune” . În acest al doilea caz, în creaturi există disponibilitatea de a depinde total de voința atotputernică a Creatorului .
Și aici o confruntare între rațiunile seminale augustiniene și puterea obediențială a scolasticilor devine evidentă, și ar putea fi iluminantă.
f) Materia și forma. Pentru a încheia panorama doctrinei creaționiste a lui Augustin, merită să dedicăm câteva rânduri compoziției materiei și formei în lumea corporală. Se oferă astfel și oportunitatea unei confruntări cu Aristotel, despre care se greșește când se spune că nu-i cunoștea doctrina.
Augustin vorbește despre acest aspect într-o celebră pagină din Confesiuni. Conceptul de materie informă l-a costat mult efort . Augustin concepe materia ca un ceva apropiat de nimic și totuși nu nimicul, un „nimic care este ceva”, un „este care nu este”: „nimic este ceva, este și nu este”. La această concepție ajunge prin considerarea mutabilității lucrurilor mutabile „care este capabilă de toate formele în care lucrurile mutabile se schimbă” .
Materia nu poate exista fără formă: o precedă nu în ordinea timpului, ci numai în ordinea originii și a cauzalității ca sunetul care precedă cântecul . Deci, Dumnezeu a creat împreună materia și forma: „au fost împreună concreate și ceea ce a fost făcut și aceea de unde a fost făcut”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial