În ultimele două cateheze am reflectat asupra rugăciunii ca fenomen universal, care - deşi în forme diferite - este prezentă în culturile din toate timpurile. În schimb astăzi aş vrea să încep un parcurs biblic despre această temă, care ne va conduce să aprofundăm dialogul de alianţă dintre Dumnezeu şi om care animă istoria mântuirii, până la culme, la cuvântul definitiv care este Isus Cristos. Acest drum ne va face să ne oprim asupra câtorva importante texte şi figuri paradigmatice din Vechiul şi din Noul Testament. Abraham, marele Patriarh, tatăl tuturor celor care cred (cf. Rom 4,11-12.16-17), ne va oferi un prim exemplu de rugăciune, în episodul mijlocirii pentru cetăţile Sodoma şi Gomora. Şi aş vrea să vă invită să profitaţi şi de parcursul pe care îl vom face în catehezele următoare pentru a învăţa să cunoaştem mai mult Biblia, pe care sper că o aveţi în casele voastre, şi, în timpul săptămânii, să vă opriţi ca să o citiţi şi să o meditaţi în rugăciune, pentru a cunoaşte istoria minunată a raportului dintre Dumnezeu şi om, dintre Dumnezeu care ni se comunică nouă şi omul care răspunde, care se roagă.
Primul text asupra căruia vrem să reflectăm se află în capitolul 18 din Cartea Genezei; se relatează că răutatea locuitorilor din Sodoma şi Gomora a ajuns la culme, aşa încât era necesară o intervenţie a lui Dumnezeu pentru a face un act de dreptate şi pentru a opri răul distrugând acele cetăţi. Aici se inserează Abraham cu rugăciunea sa de mijlocire. Dumnezeu decide să-i reveleze ceea ce urmează să se întâmple şi îi face cunoscută gravitatea răului şi consecinţele sale teribile, pentru că Abraham este alesul său, ales pentru a deveni un popor mare şi pentru a face să ajungă binecuvântarea divină la toată lumea. Misiunea sa este o misiune de mântuire, care trebuie să răspundă păcatului care a invadat realitatea omului; prin intermediul lui Domnul vrea să readucă omenirea la credinţă, la ascultare, la dreptate. Şi acum, acest prieten al lui Dumnezeu se deschide în faţa realităţii şi a necesităţii lumii, se roagă pentru cei care urmează să fie pedepsiţi şi cere să fie salvaţi.
Abraham pune imediat problema în toată gravitatea ei şi îi spune Domnului: "Oare îl vei nimici pe cel drept împreună cu cel păcătos? Poate că se află cincizeci de drepţi în cetate; vrei tu cu adevărat să-i nimiceşti şi pe ei? Oare nu vei cruţa cetatea pentru cei cincizeci de drepţi care sunt în ea? Departe de tine să faci un lucru ca acesta: să-l faci pe cel drept să moară împreună cu cel păcătos, să-l tratezi pe cel drept în acelaşi fel ca pe cel păcătos! Departe de tine aşa ceva! Oare judecătorul întregului pământ va da o sentinţă nedreaptă?" (v. 23-25). Cu aceste cuvinte, cu mare curaj, Abraham pune în faţa lui Dumnezeu necesitatea de a evita o dreptate sumară: dacă cetatea este vinovată, este drept să condamne delictul său şi să aplice pedeapsa, dar - afirmă marele Patriarh - ar fi nedrept să pedepsească în mod nediscriminat pe toţi locuitorii. Dacă în cetate se află nevinovaţi, aceştia nu pot fi trataţi ca vinovaţi. Dumnezeu, care este un judecător drept, nu poate acţiona aşa, spune Abraham pe bună dreptate lui Dumnezeu.
Însă dacă citim mai atent textul, ne dăm seama că cererea lui Abraham este şi mai serioasă şi mai profundă, pentru că nu se limitează să ceară mântuirea pentru cei nevinovaţi. Abraham cere iertarea pentru toată cetatea şi face asta apelând la dreptatea lui Dumnezeu; de fapt, îi spune Domnului: "Oare nu vei cruţa cetatea pentru cei cincizeci de drepţi care sunt ea?" (v. 24b). Făcând astfel, pune în joc o nouă idee de dreptate: nu aceea care se limitează să-i pedepsească pe cei vinovaţi, aşa cum fac oamenii, ci o dreptate diferită, divină, care caută binele şi îl creează prin iertarea care îl transformă pe păcătos, îl converteşte şi îl mântuieşte. Aşadar, cu rugăciunea sa Abraham nu invocă o dreptate pur retributivă, ci o intervenţie de mântuire care, ţinând cont de cei nevinovaţi, să elibereze de păcat şi pe cei păcătoşi, iertându-i. Gândul lui Abraham, care pare aproape paradoxal, s-ar putea sintetiza astfel: desigur nu se pot trata cei nevinovaţi la fel ca vinovaţii, acest lucru ar fi nedrept, în schimb trebuie trataţi cei vinovaţi la fel ca nevinovaţii, punând în acţiune o dreptate "superioară", oferindu-le o posibilitate de mântuire, pentru că dacă răufăcătorii acceptă iertarea lui Dumnezeu şi mărturisesc păcatul lăsându-se mântuiţi, nu vor mai continua să facă răul, vor deveni şi ei drepţi, fără a mai fi necesar să fie pedepsiţi.
Aceasta este cererea de dreptate pe care Abraham o exprimă în mijlocirea sa, o cerere care se bazează pe certitudinea că Domnul este milostiv. Abraham nu-i cere lui Dumnezeu ceva contrar esenţei sale, bate la uşa inimii lui Dumnezeu cunoscându-i adevărata voinţă. Desigur, Sodoma este o cetate mare, cincizeci de drepţi par ceva mic, însă dreptatea lui Dumnezeu şi iertarea sa nu sunt oare manifestarea forţei binelui, chiar dacă pare mai mic şi mai slab decât răul? Distrugerea Sodomei trebuia să oprească răul prezent în cetate, dar Abraham ştie că Dumnezeu are alte moduri şi alte mijloace pentru a pune stavilă răspândirii răului. Este iertarea care întrerupe spirala păcatului, şi Abraham, în dialogul său cu Dumnezeu, apelează exact la asta. Şi atunci când Domnul acceptă să ierte cetatea dacă va găsi în ea cei cincizeci de drepţi, rugăciunea sa de mijlocire începe să coboare spre abisurile milostivirii divine. Abraham - aşa cum ne amintim - diminuează progresiv numărul celor nevinovaţi necesari pentru mântuire: dacă nu vor fi cincizeci, ar putea să ajungă patruzeci şi cinci, şi apoi tot mai jos până la zece, continuând cu implorarea sa, care devine aproape temerară în insistenţă: "poate că se vor găsi patruzeci... treizeci... douăzeci... zece" (cf. v. 29.30.31.32). Şi cu cât numărul devine mai mic, cu atât se dezvăluie şi se manifestă mai mare milostivirea lui Dumnezeu, care ascultă cu răbdare rugăciunea, o primeşte şi repetă la fiecare implorare: "voi ierta, ... nu voi nimici, ... nu voi face" (cf. v. 26.28.29.30.31.32).
Astfel, prin mijlocirea lui Abraham, Sodoma va putea fi salvată, dacă îi ea s-ar găsi chiar şi numai zece nevinovaţi. Aceasta este puterea rugăciunii. Pentru că prin intermediul mijlocirii, rugăciunea către Dumnezeu pentru mântuirea celorlalţi, se manifestă şi se exprimă dorinţa de mântuire pe care Dumnezeu o nutreşte mereu faţă de omul păcătos. De fapt, răul nu poate fi acceptat, trebuie să fie semnalat şi distrus prin pedeapsă: distrugerea Sodomei avea tocmai această funcţie. Însă Domnul nu vrea moartea celui păcătos, ci să se convertească şi să trăiască (cf. Ez 18,23; 33,11); dorinţa lui este mereu aceea de a ierta, a mântui, a da viaţă, a transforma răul în bine. Ei bine, tocmai această dorinţă divină, în rugăciune, devine dorinţă a omului şi se exprimă prin cuvintele de mijlocire. Cu implorarea sa, Abraham oferă propriul glas, dar şi propria inimă, voinţei divine: dorinţa lui Dumnezeu este milostivire, iubire şi voinţă de mântuire, şi această dorinţă a lui Dumnezeu a găsit în Abraham şi în rugăciunea lui posibilitatea de a se manifesta în mod concret în cadrul istoriei oamenilor, pentru a fi prezent acolo unde este nevoie de har. Cu glasul rugăciunii sale, Abraham dă glas dorinţei lui Dumnezeu, care nu este aceea de a distruge, ci de a salva Sodoma, de a da viaţă păcătosului convertit.
Acest lucru îl vrea Domnul şi dialogul său cu Abraham este o manifestare prelungită şi incontestabilă a iubirii sale milostive. Necesitatea de a găsi oameni drepţi în interiorul cetăţii devine tot mai exigentă şi la sfârşit ar fi suficienţi zece pentru a salva totalitatea populaţiei. Pentru ce motiv Abraham se opreşte la zece, nu este spus în text. Probabil este un număr care indică un nucleu comunitar minim (şi astăzi, zece persoane sunt cvorumul necesar pentru rugăciunea publică ebraică). Oricum, e vorba de un număr mic, o mică părticică de bine de la care să se pornească pentru a mântui un mare rău. Dar nici măcar zece drepţi nu se găseau în Sodoma şi Gomora, şi cetăţile au fost distruse. O distrugere în mod paradoxal mărturisită ca necesară chiar de rugăciunea de mijlocire a lui Abraham. Pentru că tocmai acea rugăciune a revelat voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu: Domnul era dispus să ierte, dorea să facă asta, însă cetăţile erau închise într-un rău totalizant şi paralizant, fără nici măcar puţini nevinovaţi de la care să se pornească pentru a transforma răul în bine. Pentru că tocmai acesta este drumul mântuirii pe care şi Abraham îl cerea: a fi salvaţi nu înseamnă pur şi simplu a scăpa de pedeapsă, ci a fi eliberaţi de răul care locuieşte în noi. Nu pedeapsa trebuie eliminată, ci păcatul, acea refuzare a lui Dumnezeu şi a iubirii care poartă deja în sine pedeapsa. Va spune profetul Ieremia poporului rebel: "Însăşi răutatea ta te pedepseşte şi răzvrătirile tale te pedepsesc. Dă-ţi seama şi simte cât este de trist şi amar a-l părăsi pe Domnul, Dumnezeul tău" (Ier 2,19). De această tristeţe şi amărăciune vrea Domnul să-l salveze pe om eliberându-l de păcat. Dar este necesară, aşadar, o transformare din interior, vreo ocazie de bine, un început de la care să se pornească pentru a schimba răul în bine, ura în iubire, răzbunarea în iertare. Pentru aceasta drepţii trebuie să fie înlăuntrul cetăţii, şi Abraham repetă încontinuu: "poate că se vor găsi...". "Acolo": înlăuntrul realităţii bolnave trebuie să fie acel germen de bine care poate însănătoşi şi reda viaţa. Este un cuvânt adresat şi nouă: ca în cetăţile noastre să se găsească germenul de bine; ac să facem totul pentru ca drepţii să nu fie numai zece, pentru a face realmente să trăiască şi să supravieţuiască cetăţile noastre şi pentru a ne salva de această amărăciune interioară care este lipsa lui Dumnezeu. Şi în realitatea bolnavă din Sodoma şi Gomora acel germen de bine nu se găsea.
Însă milostivirea lui Dumnezeu în istoria poporului său se lărgeşte ulterior. Dacă pentru a salva Sodoma era nevoie de zece drepţi, profetul Ieremia va spune, în numele Celui Atotputernic, că e suficient un singur drept pentru a salva Ierusalimul: "Străbateţi străzile din Ierusalim, uitaţi-vă bine şi informaţi-vă, căutaţi în pieţele sale dacă există un om care să practice dreptate şi să caute fidelitatea, şi eu îl voi ierta" (5,1). Numărul a coborât iarăşi, bunătatea lui Dumnezeu se arată şi mai mare. Şi totuşi acest lucru încă nu e suficient, milostivirea supraabundentă a lui Dumnezeu nu găseşte răspunsul de bine pe care îl caută, şi Ierusalimul cade sub asediul duşmanului. Va fi necesar ca însuşi Dumnezeu să inventeze acel drept. Şi acesta este misterul Întrupării: pentru a garanta un drept El însuşi se face om. Dreptul va exista mereu pentru că este El: însă e necesar ca însuşi Dumnezeu să devină acel drept. Infinita şi surprinzătoarea iubire divină va fi manifestată pe deplin atunci când Fiul lui Dumnezeu se va face om, Dreptul definitiv, Nevinovatul desăvârşit, care va aduce lumii întregi mântuirea murind pe cruce, iertând şi mijlocind pentru cei care "nu ştiu ce fac" (Lc 23,34). Atunci rugăciunea oricărui om va găsi răspunsul său, atunci orice mijlocire a noastră va fi ascultată pe deplin.
Iubiţi fraţi şi surori, implorarea lui Abraham, părintele nostru în credinţă, să ne înveţe să deschidem tot mai mult inima la milostivirea supraabundentă a lui Dumnezeu, pentru ca în rugăciunea zilnică să ştim să dorim mântuirea omenirii şi să o cerem cu perseverenţă şi cu încredere de la Domnul care este mare în iubire. Mulţumesc.
Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: http://www.ercis.ro/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial