Pr. Dr. Iosif Maria Petru Pal„Paharul revărsat al lui Dumnezeu”Ne obligă conştiinţa, dar mai înainte de ea ne obligă fiinţa noastră să facem memorie, adică să facem amintire despre înaintaşii noştri, pentru noi înşine înainte de toate, dar şi pentru cei care acum îşi deschid petalele, sau de abia vin la lumina lumii acesteia. Se spune, pe bună dreptate că istoria este învăţătoarea vieţii. Dar, continuă cineva: această învăţătoare ar deveni săracă – în sensul cel mai adevărat al cuvântului – dacă nu are discipoli care să o asculte. Să ascultăm aşadar această istorie prin viaţa plină de har a preotului franciscan care a fost şi este Pr. Dr. Iosif Maria Petru Pal, mai cunoscut fiind – printre fraţii franciscani şi poporul care l-a cunoscut cu numele de Provincialul.Câteva date biografice. Pr. Iosif s-a născut la 6 octombrie 1889 în localitatea Nisiporeşti (Neamţ) iar în anul 1905 a intrat în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. În anul 1909 a fost trimis la studii superioare la Roma, unde a fost sfinţit preot în ziua de 22 aprilie 1916. În timpul studiilor sale a fost prieten bun cu Sf. Maximilian Kolbe, el fiind singurul preot din grupul celor şapte care au înfiinţat Asociaţia spirituală „Militia Mariae Imaculatae” revenindu-i misiunea de a binecuvânta prima medalie pentru această asociaţie. După ce şi-a luat doctoratul în filozofie şi teologie, s-a întors în ţară şi a funcţionat ca Administrator al Orfelinatului de război de la Hălăuceşti, şi paroh la Luizi-Călugăra (Bacau) până la moarte. Este ctitorul Seminarului Franciscan din Hălăuceşti, al monumentalei biserici din Luizi-Călugăra şi al Seminarului Mare aceeaşi din localitate. Din anul 1932 până la moarte Pr. Dr. Iosif Maria Petru Pal a fost Ministru Provincial al Provinciei Fraţilor Minori Conventuali „Sf. Iosif” din România. El este autorul lucrării Originea catolicilor din Moldova şi a luptat împotriva tendinţelor expansioniste ale guvernului hortyst de la Budapesta. A trecut la cele veşnice la 21 iunie 1947. Printre multele daruri cu care a fost înzestrat, Pr. Iosif s-a remarcat mai ales prin două dintre ele: dăruirea totală lui Dumnezeu şi aproapelui şi smerenia.Toată viaţa Pr. Iosif a fost o dăruire continuă. Din copilăria sa este amintită dificultatea pe care o avea de a pronunţa bine cuvintele. Astfel, mama lui, după ce îl învăţa catehismul, îi punea întrebări pentru a vedea dacă a înţeles ceva. La prima întrebare: Eşti creştin? micuţul Iosif răspundea stâlcit - moldovineşte vorbind - : da, sunt creştin pa’harul (prin harul) lui Dumnezeu. Acest pa’har, pronunţat astfel în inocenţa copilăriei sale, avea să devină mai târziu realitate. Acest pahar se va umple şi se va revărsa în întregime asupra omenirii. Cum? Să urmărim firul vieţii ale. În anul 1947, după Sf. Paşti, Pr. Iosif – aşa cum era obiceiul în acele timpuri – face o relaţie la episcopie în care, prezentând starea sufletească a credincioşilor din parohia Luizi-Călugăra, al cărei păstor era, printre altele scrie: anul acesta, de Sf. Paşti toţi creştinii din parohie s-au spovedit şi împărtăşit, în afară de unul, care se declară ateu. După puţin timp, acest „ateu” se îmbolnăveşte de tifos exantematic, solicită prezenţa expresă a „părintelui paroh” pentru a primi Sf. Sacramente. Părintele Iosif aleargă în grabă – deşi ar fi putut foarte bine trimite un alt preot – îi administrează Sf. Sacramente necesare, se contagiază de la această oiţă de tifos exantematic, şi împreună cu ultimul dintre credincioşii săi, pleacă în ceruri în ziua de 21 iunie 1947. Iată paharul plin de dragoste dumnezeiască care s-a revărsat asupra acestui om. Această moarte nu are nimic deosebit faţă de moartea martirică a bunului său prieten Sf. Maximilian Kolbe. Smerenia Pr. Iosif s-a manifestat printr-un alt comportament din perioada în care era seminarist, comportament care a trezit admiraţie şi în acelaşi timp, multă curiozitate şi care a continuat până la moartea sa. În fiecare duminică – scrie martorul ocular Pr. Iosif Tălmăcel: din momentul în care tânărul Iosif Pal ieşea de pe poarta conventului, până dispărea în spatele porţii de la Şcoala de Dascăli, era urmărit de privirile curioase ale lumii, care dorea să-i vadă ochii. Într-adevăr, acest seminarist mergea drept, cu pas grăbit, modest şi umil, fără ostentaţie, cu cărţile de muzică sub braţ, cu privirea plecată şi cu ochii deschişi atât cât să vadă drumul pe care-l parcurgea. Mulţi ar fi dorit să-i vadă ochii dar nu reuşeau. Astfel că seminaristul Iosif a fost poreclit de către oameni „seminaristul fără ochi”.Acest fapt nu a fost uitat de către credincioşii din Hălăuceşti. În anul 1919, după ce-şi terminase studiile şi fusese hirotonit preot la Roma a fost trimis ca Administrator la Orfelinatul din Hălăuceşti. Un credincios în vârstă care-l cunoscuse din copilărie, a spus unor prieteni de-ai săi: voi merge şi eu să-l aştept la gara pentru a vedea dacă Pr. Iosif mai ţine ochii închişi. Nu mică i-a fost mirarea să-l revadă după mulţi ani că avea aceeaşi nobilă modestie franciscană. Alte mărturii dovedesc că această modestie a durat până la moarte, astfel că până şi atunci când predica ţinea ochii închişi. Ar mai fi multe de adăugat, dar ne oprim aici, pentru că ajung aceste două trăsături ale Părintelui Iosif pentru a ne edifica. Comentariile, credem că sunt inutile, în faţa măreţiei acestei persoane. Într-adevăr, se verifică din nou cuvintele Sf. Irineu care spune: omul este gloria lui Dumnezeu. Pr. Iosif Maria Petru Pal a fost şi este GLORIA LUI DUMNEZEU. Sperăm ca această viaţă şi moarte sfântă să nu rămână ascunsă numai în inima lui Dumnezeu, dar să fie propusă spre cinstire şi imitare tuturor credincioşilor Bisericii noastre locale şi de pretutindeni.

"Sfinţenia nu este un lux, ea este o necesitate" (Maica Tereza de Calcutta).

O alta marturie despre un preot sfant: Pr. Mihai Rotaru

MIHAI ROTARU,PREOTUL CU CHIPUL MEREU ZÂMBITOR…

„Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Gal 5, 22). Deşi au trecut 34 de ani de la moartea Pr. Mihai Rotaru, multe persoane îşi amintesc imediat de o caracteristică a acestuia: faptul că era tot timpul cu zâmbetul pe buze, totdeauna vesel şi bine dispus. Ca să înţelegi bine de unde provenea această caracteristică a acestui preot şi frate franciscan trebuie să îi citeşti puţintel viaţa şi să intri în sufletul lui, căci în cazul său nu este vorba de o simplă înclinaţie naturală sau un mod uşuratic de a trata viaţa.Pr. Mihai s-a născut la 13 februarie în localitatea Corhana. A intrat în Seminarul franciscan din Hălăuceşti iar mai apoi a urmat şi Şcoala de ofiţeri în rezervă din Bacău, participând la Gurahonţ, judeţul Arad, la cel de-al Doilea Război mondial. În toamna anului 1947 a mers la Oradea în ritul oriental, unde, în anul 1948 a fost hirotonit preot împreună cu Pr. Gheorghe Dumitraş de către episcopul Ioan Suciu. După suprimarea Bisericii Greco-Catolice a fost preot de legătură între Nunţiatura Apotolică şi preoţii uniţi, fapt pentru care a şi fost arestat şi condamnat la închisoare pe viaţă. A executat „numai” 14 ani, fiind eliberat prin decretul din 1964. A fost acceptat şi încadrat la eliberare ca paroh la Barticeşti unde, ca urmare a tratamentului inuman din detenţie a şi murit. Este înmormântat în cavoul preoţilor din cimitirul parohial Barticeşti (NT). După această descriere succintă a vieţii Părintelui Mihai cred că oricine îşi dă bine seama că chipul său plin de bucurie, totdeauna cu zâmbetul pe buze trebuie să aibă în mod necesar un substrat supranatural, căci altfel ar putea spune cineva că un asemenea om este nebun sau inconştient. Această caracteristică a fost prezentă în întreaga viaţă a părintelui, atât în tinereţe cât şi după îndelungile suferinţe îndurate în anii de închisoare, şi până la moarte. Ne spune Pr. Sociu Anton, care l-a cunoscut foarte bine: părintele Rotaru era tot timpul glumeţ şi bine dispus, îi plăcea să cânte şi odată, la Fărăoani fiind, în faţa Episcopului Anton Durkovici, s-a pus pe cântat şi dansat, bucurându-l astfel foarte mult pe ilustrul oaspete. Anii de închisoare au devenit pentru el o purificare, o eliberare de cele pământeşti şi ar fi preferat să rămână în temniţă, căci acolo câştiga multe suflete pentru Dumnezeu. Fără iubire şi jertfă, obişnuia să spună părintele, noi nu suntem nimic! Astfel, fiind dus în lanţuri la puşcăria din Jilava, a botezat un ateu care dorea să devină creştin, şi care la scurt timp acesta a şi murit împăcat cu Dumnezeu. Se observă din aceste relatări ale sale că bucuria sa cea mai mare era cea a mântuirii sufletelor. Trecea astfel cu uşurinţă peste condamnarea sa la „temniţă pe viaţă”, iar bucuria sa devenea din ce în ce mai profundă, mai asemănătoare cu cea a sfinţilor din ceruri, a căror bucurie supremă constă în a mijloci pentru noi oamenii. Un alt episod din temniţă n-il relatează din nou părintele Mihai: „Odată, aveam o mare durere de măsele şi mă plimbam prin celulă ca să mai uit de durere şi cântam încet Ave Maria. „Caraliul” care era de serviciu m-a auzit, m-a scos afară din celulă şi m-a bătut până m-a lăsat aproape mort”. Bun tratament a mai găsit acest om pentru durerea părintelui! Revenindu-şi, părintele nu a găsit un remediu mai bun decât să reia cântecul pe care îl întrerupsese puţin mai înainte. Orice suferinţă i-ar fi fost provocată, o rezolva imediat prin iertare. Ne relatează Pr. Anton Demeter, alt mare mărturisitor al credinţei, care a stat mult timp în parohia din Barticeşti împreună cu Părintele Mihai: Odată, în timp ce fratele său îl vizitase în spital şi se pregătea să plece, iată că s-a apropiat de patul său de suferinţă unul dintre călăii săi. După ce acesta s-a retras şi fratele s-a apropiat iarăşi de pat, când Părintele Mihai i-a explicat cine era acel vizitator nepoftit, fratele a sărit în sus zicând: De ce nu mi-ai spus? Dar Părintele Mihai a spus zâmbind: L-am iertat!L-a iertat zâmbind pe călăul său. L-a iertat pentru că ştia să zâmbească, ştiind că fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea (Mt 5, 11). Ar mai fi multe de scris despre acest martor minunat al credinţei noastre, Pr. Mihai Rotaru, despre darul de a citi în conştiinţele oamenilor, despre darul vorbirii, despre setea sa după suflete dar ne oprim aici ajungându-ne pentru moment aceste frânturi din viaţa sa. Zâmbetul său curat şi feciorelnic să ne ajute şi pe noi în lupta vieţii de fiecare zi. Încheiem cu ultimele sale cuvinte. Pr. Ilie Sociu, cel care l-a asistat în ultimele clipe, după ce i-a administrat Sf. Sacramente l-a întrebat: Ce să-i spun mamei tale? I-a răspuns: „Spuneţi că-i mulţumesc pentru tot ce a făcut pentru mine!... Mulţumim şi noi Părinte Mihai pentru că ai fost un martor fidel al credinţei în Cristos. Suferinţa şi zâmbetul tău continuu în toate adversităţile vieţii Sfinţiei Tale să fie pentru noi imbold şi încurajare în trăirea credinţei noastre pe aceste meleaguri. Mulţumim Părinte….

Mărturie despre Pr. Gheorghe Dumitraş, "ciocârlia subteranelor"

Pr. GHEORGHE DUMITRAŞ

09 mai 1923 – 06 octombrie 1965

Pr. Gheorghe Dumitraş s-a născut în primăvara anului 1923, fiind al doilea copil al familiei lui Mihai şi Veroana Dumitraş. Cel dintâi, Iosif murise de mic la doar câteva luni. Au suportat cu greu tinerii părinţi această pierdere căci voiau să-şi înceapă familia sub protecţia Sf. Iosif, purtătorul de grijă a lui Isus şi soţul Mariei, închinând lui primul născut. Dumnezeu le-a mai dăruit apoi încă patru băieţi şi trei fete.

După ce a absolvit clasele primare în satul natal, Nisiporeşti, se înscrie şi urmează cursurile Seminarului Franciscan din Hălăuceşti. Filosofia şi anul de noviciat le face la Săbăoani, trecând apoi la Institutul Teologic din Luizi-Călugăra (jud. Bacău). În toamna anului 1943 este încorporat la Şcoala de ofiţeri în rezervă din Bacău iar în luna martie a anului 1944, când frontul de răsărit a ajuns în Moldova întreaga şcoală se refugiază în Transilvania, la Gurahonţ.

După trei ani de teologie, în luna octombrie a anului 1947, împreună cu un grup de fraţi franciscani conduşi de Pr. Iosif Tălmăcel, ajunge la Seminarul Franciscan din Oradea pentru învăţarea ritului oriental şi terminarea ultimului an de teologie. Într-o scrisoare datată 01. XI. 1947 comunică părinţilor primele impresii: „Am ajuns cu bine la Oradea după opt zile de drum. Am fost foarte bine primiţi. Înalt Prea Sfinţia Sa episcopul Valeriu Traian Frenţiu ne-a primit în audienţă şi ne-a vorbit mult. Apoi ne-a arătat tot palatul episcopal…”. Va cânta în corul dirijat de fratele Hubic iar Pr. Dărăban îşi aminteşte că l-a auzit cântând şi la Biserica din Drăgeşti cu ocazia pelerinajului din anul 1948. În luna martie a anului 1948 este hirotonit preot împreună cu Mihai Rotaru în catedrala Sf. Nicolae de către episcopul Ioan Suciu. Termină teologia şi în vara aceluiaşi an este trimis la noul centru franciscan din Sanislău. Pastoraţia abia începută i-a fost de scurtă durată căci doar numai după câteva luni s-a pus în aplicare Decretul 358/1948 de desfiinţare a Bisericii greco-catolice urmat apoi de prigonirea acelor credincioşi şi preoţi care nu au acceptat trecerea la ortodoxie.

Înzestrat cu o voce deosebită, s-a afirmat ca un bun muzician încă din timpul seminarului de la Hălăuceşti unde în scurt timp a învăţat să cânte la orgă sub îndrumarea Pr. Carmil Tocănel de la care primeşte şi primele noţiuni de compoziţie. În afara bisericilor din satele Hălăuceşti, Săbăoani, Luizi-Călugăra şi Valea Seacă, a cântat şi în biserica din Bacău şi Galaţi.

Se bucura de mare popularitate şi organele Securităţii de la Ministerul de Interne au început să se agite. Trebuia să dispară cât mai repede. În toamna anului 1949 se înscrie şi urmează cursurile Conservatorului dar la începutul anului 1950 este arestat pe motiv că face parte dintr-un grup implicat în spionaj în favoarea Vaticanului. Anchetele şi torturile din beciurile Ministerului de Interne au durat mai bine de un an şi printr-un simulacru de judecată este condamnat în urma procesului din 14-17 septembrie 1951 la închisoare pe viaţă împreună cu ceilalţi preoţi din lot, respectiv: Tătaru, Vameşiu, Mihoc, Rotaru, Ritti, mitropolitul Alexandru Todea şi episcopul Guţiu.

Se spune că la proces judecătorul le-a sugerat să-şi pună un avocat în apărare. Unul din grup s-a ridicat şi a spus că nu este nevoie de apărător, căci dacă au greşit cu ceva vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi nu înaintea oamenilor după care cei din grup s-au ridicat şi în frunte cu Pr. Gheorghe Dumitraş au cântat din toate puterile „Christus vincit, Christus regnat, Christus imperat”, spre surprinderea şi deruta completului de judecată, acuzatorilor şi pazei.

Familia nu a mai ştiut nimic încă de la arestare. Nu avea dreptul la vizite şi nici la corespondenţă. Prin anul 1952 soţul uneia din surori auzind că s-ar afla în închisoarea de la Piteşti s-a hotărât să încerce să-i facă o vizită. Prezentându-se la conducerea închisorii a fost mai întâi interogat după care i s-a aplicat un tratament corporal sever. A fost sfătuit să nu mai încerce să-l caute altădată pentru că ar putea să aibă probleme mai mari. A fost un exemplu trist şi pentru fraţi şi părinţi care s-au resemnat lăsând totul în voia lui Dumnezeu.

În închisoare a avut o comportare exemplară. Este îndrăgit şi respectat de toţi cei ce-l cunosc. Îndrăgit de cei cu care fusese la mina de la Baia Sprie, s-a făcut şi la Piteşti la fel de iubit. Înzestrat cu o voce de tenor, de o puritate şi căldură rar întâlnită, numele lui Ghiţă Dumitraş s-a asociat definitiv în memoria deţinuţilor din Piteşti cu sărbătorile de Paşti şi Crăciun.

An de an, în Noaptea de Înviere şi apoi în Noaptea de Crăciun, se repeta cu regularitate aceeaşi scenă. În liniştea ce se lăsa peste puşcărie, după ora închiderii, deodată răsuna glasul lui Dumitraş. Din celula lui, aşezat pe calorifer şi cu geamul deschis, Dumitraş cânta pentru toată închisoarea. Cânta, fără să-şi stăpânească glasul, în aşa fel încât fiecare deţinut din cea mai îndepărtată celulă să-l poată auzi. Nu era Paşti în care să nu ascultă Preconiul şi nici Crăciun în care vocea minunată să nu rupă tăcerea nopţii şi să învăluie puşcăria cu cântec de colinde.

Urmarea era ştiută! Dumitraş era pedepsit pentru încălcarea regulamentului. Când gardienii veneau să-l scoată din celulă, îl găseau la uşă, aşteptându-i, gata pregătit de beci. Gardienii păreau însă înţeleşi să nu-i deschidă uşa la celulă, decât după ce Dumitraş îşi termina repertoriul. Fermecaţi de vocea lui extraordinară, nu-l întrerupeau niciodată, preferând să întârzie în dosul uşii, pe coridor, şi să-l asculte până la sfârşit.

Era numit şi „ciocărlia subteranelor” căci atât cât l-a ajutat sănătatea cânta şi în galeriile minei de la Baia Sprie. Aici, cu ocazia unui Crăciun deţinuţii au refuzat să lucreze şi au încercat să realizeze, cât de cât o atmosferă de sărbătoare a Naşterii Domnului. Pr. Ghiţă Dumitraş şi-a cântat repertoriul de colinde după care s-a cântat în cor toate colindele cele mai cunoscute. Desigur că şi aici au urmat represaliile conducerii cu măsuri dintre cele mai severe.

Eliberat în anul 1964, Părintele Ghiţă, bolnav de tuberculoză, contractată în închisoarea din Piteşti îşi reia activitatea pastorală atât cât putea. Spre sfârşitul lunii septembrie a anului 1965, aflându-se la Horleşti (Iaşi), cade la altar în timp ce celebra Sf. Liturghie şi este transportat la spital cu diagnosticul comoţie cerebrală cu pareză. După circa două săptămâni, la 06 octombrie 1965 părăseşte această lume pentru a-l preamări în veşnicie pe Pruncul Isus şi Maica sa Preasfântă pe care i-a iubit şi l-a slujit cu întreaga-i fiinţă. A fost adus şi înmormântat în cimitirul din Nisiporeşti, cu modestie, aşa cum i-a fost şi viaţa.

Iată o mărturie recentă despre un miracol atribuit Slujitoarei lui Dumnezeu Veronica Antal

Buon giorno, mi chiamo Claudia e vi scrivo dall'Italia.Racconto brevemente questa
storia, nel caso potesse esservi utile per la causa di beatificazione di Veronica
Antal.Ebbene, ho iniziato a conoscere la Romania per volontariato nel 2001/2002.
Sono venuta in estate più volte ed ho fatto amicizie con alcune persone romene. Nel
2005 sono stata ospite presso una famiglia ad Halaucesti. Tornata dal viaggio, ogni
tanto mi è capitato di cercare in Internet alcune informazioni su questo
villaggio.Lo scorso anno, in primavera, ho trovato la storia di Veronica Antal e mi
ha fatto enorme piacere sapere di questa causa di beatificazione (anche perchè
spesso porto testimonianza di brave persone romene, perchè in Italia vengono

ricordate solo per i fatti negativi e mi dispiace immesamente).Pochissimo tempo dopo

aver saputo di Veronica Antal, una mia bravissima collega d'ufficio ha saputo di
avere un brutto male. Io ho sofferto tanto per questa notizia e mi sono rivolta in
preghiera a Veronica Antal dicendole: "Se vuoi essere beatificata, devi far guarire
la mia collega!". Avrei immenso piacere che una ragazza romena venisse beatificata
per una grande grazia fatta in Italia.E' passato quasi un anno da allora e la mia
collega è guarita, tanto che in ringraziamento ha comprato un cuore votivo per la
Madonna della chiesa della sua parrocchia.Ora io non so se è guarita per Veronica o
per l'intercessione tramite le preghiere di altre persone rivolte ad altri santi, ma
fin da subito mi sono sentita fiduciosa nel fatto che Veronica l'avrebbe guarita.Un
saluto!Claudia

Slujitoarea lui Dumnezeu Veronica Antal

Slujitoarea lui Dumnezeu

Veronica Antal

Crin însângerat

„Îngerilor, scrieţi în Cartea vieţii: Isus este al meu iar eu sunt al lui Isus”. Printre puţinele cuvinte rămase în scris de la această tânără creştină catolică din Moldova se află şi cuvintele de mai sus, scrise pe un bileţel, dovadă a dăruirii sale totale faţă de Isus, Mirele ceresc.

Slujitoarea lui Dumnezeu Veronica Antal a trăit în feciorie iar la sfârşitul vieţii sale, pe lângă cununa fecioriei Dumnezeu i-a hărăzit şi cununa martiriului. Această viaţă şi acest martiriu al ei reprezintă o mărturie autentică de credinţă, o credinţă vie, dinamică şi responsabilă. Sfinţenia ei însă nu a fost ceva repentină, întâmplătoare, dar pentru a ajunge la aceasta s-a folosit de toate evenimentele vieţii sale, adică a voit să facă întru toate voinţa lui Dumnezeu.

S-a născut la Nisiporeşti, comuna Boteşti, judeţul Neamţ în ziua de 07 decembrie a anului 1935, din părinţii Iova şi Gheorghe şi a fost botezată în biserica parohială din Hălăuceşti a doua zi, 08 decembrie în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri. Părinţii ei, fiind ocupaţi cu muncile câmpului, copila a fost crescută mai mult de bunica sa Zarafina care a căutat să inspire Veronicăi dragostea faţă de Cristos, faţă de Biserică, conducând-o în primii paşi pe calea credinţei. În ziua de 24 august 1958, întorcându-se de la Sf. Liturghie din parohia Hălăuceşti unde fusese administrat şi sacramentului Sf. Mir este atacată de un tânăr pe nume Pavel Mocanu care voia să-i păteze viaţa feciorelnică închinată lui Dumnezeu. După 42 de lovituri de cuţit îşi dă viaţa şi pleacă pentru totdeauna să-l întâlnească pe Mirele său divin Isus Cristos, întâlnire pe care şi-o dorea atât de mult.

În decursul scurtei sale vieţi nu a făcut nimic extraordinar, în afară de faptul că şi-a trăit vocaţia ei de creştină la un nivel superior faţă de cel obişnuit al altor credincioşi. Moartea ei sfântă este deci rodul unei vieţi sfinte, rodul fidelităţii sale faţă de acel Dumnezeu în care inima ei de tânără credea cu fermitate. A frecventat şcoala primară din localitatea natală cu rezultate bune iar la terminarea acesteia a rămas să-i ajute pe părinţii ei la munca câmpului. Spre vârsta de 16-17 ani îşi va manifesta intenţia de a intra în mănăstire pentru a-şi consacra viaţa lui Dumnezeu. Planul ei nu va putea fi pus în aplicare deoarece statul desfiinţase deja aproape toate mănăstirile catolice din România. Îi rămâne numai să îşi ducă planul la capăt trăind acasă ca o măicuţă. Face vot de feciorie şi se înscrie în Ordinul al Treilea Franciscan (Terţiar). De acum înainte va trăi totdeauna în prezenţa lui Dumnezeu. Primea zilnic Sfânta Împărtăşanie, iar de la orele de adoraţie nu lipsea niciodată. Pentru a putea face acest lucru nu ezita să parcurgă în fiecare dimineaţă, cei opt kilometri până în parohia din Hălăuceşti. Avea o evlavie deosebită faţă de Sf. Fecioară Maria pe care o cinstea mai ales prin recitarea continuă şi zilnică a Sf. Rozariu. Chiar şi în momentul suprem această armă nu a lipsit din mâinile ei. Cei care au ridicat-o din balta de sânge, au putut observa cum strângea în mâinile ei Rozariul.

Slujitoarea lui Dumnezeu Veronica Antal iubea mult copii şi bolnavii pe care îi vizita des iar suferinţele ei le îndura cu foarte multă răbdare.

Imediat după moartea ei, credincioşii din localitatea natală şi din împrejurimi au început să vorbească despre ea ca fiind sfântă, iar în ziua de 24 august în fiecare an în locul martiriului ei se celebrează o sfântă Liturghie unde participă mii de credincioşi, şi acest lucru fiind încă o dovadă în plus al sfinţeniei acestei credincioase din Moldova şi din întreaga noastră ţară.

Fiind Terţiară Franciscană, Provincia Sf. Iosif din România a Fraţilor Minori Conventuali se ocupă de acest caz, dorind ca în cel mai scurt timp să ajungă la cinstea altarelor, adică să fie declarată sfântă din partea Bisericii.

Dieceza de Iaşi, în frunte cu Preasfinţitul Episcopul nostru, Petru Gherghel a dat început acestei cauze de canonizare în ziua de marţi 25 noiembrie 2003, orele 16:00 cu o Sfântă Liturghie solemnă care s-a celebrat în Parohia Romano-Catolică Nisiporeşti. În aceiaşi zi, cei numiţi în Comisia acestui tribunal au depus jurământul de credinţă şi au început demersurile pentru a recunoaşte sfinţenia şi martiriul acestei tinere de pe meleagurile Moldovei, după care tot dosarul va fi trimis la Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor, care se va pronunţa asupra acestui caz.

Din Tribunalul constituit pentru această cauză de canonizare fac parte Pr. Damian- Gheorghe Patraşcu – vice-postulator; Pr. Mihai Patraşcu- judecător delegat; Pr. Maximilian Pal- promotor de justiţie; Mons. Petru Mareş- teolog; Pr. Claudiu Dumea- teolog; Pr. Emil Dumea- istoric; Pr. Mihai Dămoc- istoric; Pr. Marius Căliman- notar.

La ora actuală procesul diecezan este terminat iar actele procesului au fost deja duse la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde se lucrează bine.

Invităm pe toţi credincioşii să înalţe rugăciuni către Tatăl ceresc pentru ca sfinţenia şi martiriul acestei tinere de pe meleagurile moldave să fie recunoscute de Sf. Maică Biserică şi să fie ridicată cât mai degrabă la cinstea altarelor.

Sfinţi şi sfinte

De ce am dat acest titlu blogului meu? Mă interesează foarte mult acest argument şi aş dori, pe paginile acestui blog să împărtăşesc cu cât mai mulţi idei şi articole. Aştept blogeri pentru comunicare.

În sfârşit......

După ce am văzut la un prieten că şi-a făcut blog, m-am decis şi eu să mă aventurez în această lume care mi se parre interesantă. Sper să am timp şi să administrez acest blog şi să intru în contact cu mai mulţi blogeri.