Eu v-am chemat, din oameni...

Abraham era foarte înaintat în vârstă,

Iacob era nesigur,

Moise era bâlbâit,

Ilie avea tendințe de suicid,

Ieremia era deprimat,

Iob pierduse totul,

Ioan era excentric,

Petru era irascibil și impulsiv,

Samariteanca dăduse faliment cu cinci căsătorii,

Zaheu era un hoț și era urât de toți,

Toma era sceptic,

Și, totuși, Domnul i-a ales pe ei pentru a duce la îndeplinire planurile Sale; deci, un lucru este clar: Dumnezeu nu-i cheamă pe cei calificați, dar îi califică pe cei chemați! Și, așa cum s-a folosit de aceste persoane care păreau a fi atât de nepotrivite, la fel se va folosi și de noi, dacă încetăm să căutăm scuze și dacă vom avea încredere în El

Extra Ecclesiam, nulla salus...

Luther și ucenicii lui au disperat de Biserică,

iar cine disperă de Biserică – ciudat – sfârșește, mai degrabă sau mai târziu să dispere și de om. Din acest punct de vedere protestantismul mi se pare un compromis făcut cu disperarea (Bernanos, Un uomo solo)

Ce face bunătatea...

În timpul unei excursii, un copil, găsind o

broască țestoasă începu să se uite la ea cu atenție; dar broasca își retrase capul sub carapace, pentru că se speriase.

Unchiul copilului, văzând că acesta încerca să tragă afară capul broscuței cu o crenguță, îi spuse:  - Nu, nu. Nu se face așa.

Duse broasca acasă și o puse lângă soba în care ardeau lemnele.

După câteva minute, broscuța, începând să se încălzească, scoase afară căpușorul și piciorușele; apoi, încet, încet începu să se îndrepte spre copil.

 - Vezi, lumea este ca această broscuță – explică unchiul. Nu încerca niciodată să forțezi pe cineva să facă un lucru sau un altul. Este de ajuns să-l încălzești cu puțină bunătate; foarte probabil va veni el spre tine și-ți va cere să facă cele cerute de tine

Tot răul spre bine!

Annibale Carracci, unul din cei mai celebri

pictori italieni, era fiul unui croitor sărac. Într-o noapte, tatăl și fiul se îndreptau spre Bologna, când au fost atacați de doi hoți: - Nu scoateți nici un cuvânt; altfel vă omorâm ca pe niște muște... Dă-mi banii tăi, bătrâne – îl amenințară hoții;  - și tu, copchile, pune aici sacul acela. Este prea greu pentru tine... îl voi duce eu în locul tău.

Cei doi hoți dispărură imediat în pădurea întunecată.

Dimineața următoare, tatăl și fiul se prezentară la poliție.

Bătrânul povesti în amănunțime trista aventură din noaptea precedentă; dar nu știu să spună cum arătau hoții: - Nu ajunge să ne spui că aveau pălării în cap, mantii negre și două pistoale – spuse șeful poliției: aceste lucruri le au toți hoții; ar trebui să-mi poți spune cum arată fețele lor.

-        Oh, dacă numai de aceste informații aveți nevoie, fețele mi le amintesc bine – spuse repede copilul; și, luând un creion, în câteva minute trasă figura acelor hoți.

-        Acum da, spuse polițaiul;  - cine nu recunoaște fața lui Ioan poreclit Tăntălău, și a lui Vasile, poreclit Hazna?... dar tu, copchile, ce meserie ai? Ești croitor asemenea tatălui tău?

-        Fiți mai clar, domnule polițai...

-        Dumneavoastră, domnule Carracci, nu v-ați dat încă seama că acest mânzișor este un adevărat artist, un pictor înnăscut? Trimite-l la studii...

Așa s-a făcut că micul Annibale, deși cu mari sacrificii ale tatălui, a studiat și a devenit un pictor faimos...

De ce să ne spovedim?

Un catolic, care practica religia numai formal,

ședea într-una din zile în sânul familiei lui, vorbind fără gură despre „damblaua spovezii”, moment în care bătu la ușa casei lui un preot, salutat imediat cu multă curtoazie de cei prezenți. Slujitorul lui Dumnezeu, predând o geantă, spuse:  - Domnule, iată cei treizeci de mii de dolari, care mi-au fost predați azi dimineață în scaunul de spovadă, pentru a fi restituiți proprietarului în secret. Imediat preotul se îndepărtă, lăsându-l cu gura căscată pe stăpânul acelei case.

Revenindu-și în fire, acesta exclamă: - Ce tare! Spovada este cu adevărat un lucru excelent, ba chiar necesar pentru societatea umană...