RECLAMĂ... la Post și la Spovadă (2)

Un om povestea odată: "Am fost la spitalul Domnului să-mi fac un control de rutină şi am constatat că eram bolnav. Când Domnul Isus mi-a luat tensiunea, a văzut că aveam un nivel scăzut de blândeţe. Când mi-a luat temperatura, termometrul a înregistrat 40 de grade de egoism. Am făcut o electrocardiogramă şi diagnosticul a fost că aveam nevoie de mai multe by-pass-uri de dragoste pentru că venele mele erau blocate şi nu pompau sânge la inima mea goală. Am trecut la ortopedie: nu puteam merge alături de fratele meu şi nici nu puteam să-l îmbrăţişez pentru că aveam fractură, după ce m-am împiedicat de vanitatea mea. La fel, mi-au găsit miopie, pentru că nu puteam vedea dincolo de aparenţe; când m-am plâns de surzenie, Domnul Isus mi-a pus diagnosticul de a fi rămas singur între cuvintele goale de fiecare zi.

Morala: La începutul Postului Mare să ne prezentăm la Medicul de familie Isus Cristos. Cabinetul lui este pregătit să ne primească pe toți, indiferent de bolile de care suferim. Încrederea este primul pas spre vindecare. Iertarea dumnezeiască este leacul cel mai sigur pentru orice boală.

RECLAMĂ....la Post (1)

Un om a intrat intr-un restaurant si a cerut o porţie de mâncare. Când i-a fost adusă mâncarea el a întrebat: "Cum se face ca porţia mea de friptură este pe jumătate faţă de cea de ieri?". Atunci chelneriţa l-a întrebat: "La care masă aţi şezut ieri?". Acolo, la fereastră, a răspuns omul. Atunci chelneriţa a adăugat: "Lângă fereastră văd trecătorii, şi servim porţii de reclamă".

Morala: și noi facem multe lucruri de reclamă, mai ales atunci când ne văd alţii: preotul, profesorul, poliţistul, părinţii, rudele etc. Dar noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru că ne văd oamenii, ci pentru că ne vede în primul rând Dumnezeu; noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru răsplata de la oameni, ci pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu.

Capitalismul ca spaţiu al moralităţii: Cetăţenia economică

De mai bine de douăzeci de ani ne place să ne considerăm cetăţeni liberi, şi nu supuşi ai regimului comunist care s-a manifestat ca un limitator de drepturi şi libertăţi, păstor de conştiinţe şi moralist suprem. Cetăţenia modernă este una dintre cele mai importante forme ale egalităţii umane, dar în ce mod se manifestă ea? Câte dimensiuni ale egalităţii cetăţeneşti preţuim cu adevărat?

Deşi are rădăcini antice trecute prin filtrul creştinismului ( - Biserica este comunitatea celor cu aceeaşi identitate), cetăţenia este prin excelenţă emblemă a modernităţii politice.

Cazul francez - cetăţenia politică

Cetăţenia politică s-a construit greu, dar în ritm accelerat începând cu revoluţiile americană şi franceză, adunând în interiorul ei numeroase straturi de drepturi civile şi sociale şi culminând cu cele politice. Francezul J. J. Rousseau înţelegea cetăţenia ca un comportament ascetic în care persoana umană percepe binele comun ca fiind al său şi se supune în mod deliberat legii. Astfel, cetăţenia ar fi un mix de suveranitate şi spunere, dar dreptul de a alege şi de a fi ales s-a generalizat ca fiind universal concomitent cu extinderea şi dezvoltarea democraţiei în diferite colţuri ale lumii abia în cea de-a doua parte a secolului trecut. Cetăţenia politică aşază persoana umană în centrul politicului însuşi: acesta poate exercita puterea în scopul binelui comun şi mai ales poate contesta puterea prin instrumentele votului, manifestaţiilor, discursurilor, asocierii libere etc. Cu cât regimul politic este mai democratic, iar societatea se supune domniei legii ("rule of law"), cu atât cetăţenii sunt bine reprezentaţi politic şi mai activi în exercitarea drepturilor lor.

Cazul britanic - cetăţenia socială

La începutul secolului al XVII-lea, în Anglia se formalizează juridic prin "The Poor Act" (1601) ceva ce era deja în vigoare: parohiile se vor ocupa de ajutorarea săracilor. Au trecut mai bine de trei secole până când statul să-şi asume ajutorarea bătrânilor printr-un sistem de pensii. Abia în 1908 bătrânii de peste 70 de ani încep să primească regulat puţin peste 30 de lire pe an. Marea reformă a venit însă în urma raportului lordului William Beveridge din 1942, când a fost introdus un sistem de asigurări de pensii egale, ce supravieţuieşte în nucleul său până azi. Sub deviza "full employment society" au fost introduse alocaţiile familiale, precum şi pensia minimă garantată ("basic state pension"), indiferent de dimensiunea contribuţiilor publice sau private. Se adaugă ulterior pensii bazate pe contribuţii în funcţie de venit şi se lărgeşte spectrul pensiilor private, dar fundamentul reformei lui Beveridge este ceea ce în epocă s-a numit cetăţenia socială ("social citizenship"), adică accederea tuturor persoanelor umane la un minim grad de bunăstare socială sub care nimeni nu poate cădea.

Cazul (ne)românesc - cetăţenia economică

Nu putem suspecta cetăţenia ca fiind o construcţie aparţinând strict unei singure familii politice de vreme ce la straficarea ei au contribuit de-a lungul timpului atât liberalii (mai ales prin drepturi civile şi politice), cât şi socialiştii, în special prin drepturile sociale. Creştin-democraţii au adăugat mai târziu sacralitatea vieţii şi demnitatea persoanei, dar astăzi pare că nimeni nu-şi asumă în mod decisiv construcţia unui alt tip de cetăţenie informală - cea economică.

Cel puţin asta ne indică de acum celebra criză economică, care ar fi trebuit să zdruncine din temelii sistemul economic mondial. Fie şi o mică rotiţă schimbată ar fi dat speranţa unui nou început, unei restructurări, dacă nu chiar a unei reforme, dar nu s-a întâmplat nimic nou: restrângerile bugetare, constrângerile legate de deficite, privatizările masive în domenii care nu au de-a face cu profitul, cum sunt pensiile, educaţia, sănătatea şi chiar administraţia publică, nu fac decât să confirme că sistemul economic mondial este bun şi foarte bun.

Ne întoarcem la origini. Când deistul Adam Smith, "părintele pieţei libere şi al capitalismului", încearcă să desluşească piaţa liberă, el are de fapt ca obiectiv identificarea unei moralităţi seculare, dar inspirată din principiile autorităţii terestre transmise de divinitatea rămasă izolată în ceruri. Într-o lectură teologică dură, piaţa liberă este semimorală, dar pentru modernitatea asumată din secolul al XVIII-lea încoace capitalismul original rămâne un spaţiu al moralităţii ce valorifică individul înzestrat cu voinţă, liberă iniţiativă, vocaţie, muncă, abilităţi şi care acceptă riscul competiţiei libere.

Prin urmare, construcţia cetăţeniei economice, adică transformarea persoanei umane din supravieţuitor în autor al jocului economic, ar trebui să ţină cont că fiecăruia dintre noi îi este virtual permis accesul egal la piaţa liberă. Privit cu exigenţă, capitalismul nu se reduce doar la suveranitatea consumatorului, ci presupune o graniţă extrem de fină şi permeabilă între producător şi consumator, astfel încât fiecare persoană să poată asuma simultan cele două identităţi. În ţara noastră însă, după traumatismul economiei planificate, în care cu toţii am fost de fapt asistaţi sociali ai regimului communist, a urmat întemeierea unui capitalism anticapitalist, din moment ce este încă tributar oligarhiei, monopolismului sau corupţiei. Recent, România se simte nevoită şi datoare să se racordeze la un alt determinism economic cu iz marxist, ce are ca deviză creşterea economică pe care o echivalează cu bunăstarea cetăţenilor. Românii au mai experimentat heirupul şi obsesia creşterii economice în cei 45 de ani de comunism…

Autor: C. Raiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Simbolismul grâului, pâinii şi colivei

În liturgicul Bisericii noastre, pâinea, grâul şi coliva joacă un rol extrem de important, definitoriu al identităţii noastre ortodoxe. În jurul acestor elemente a gravitat şi gravitează înţelegerea practică a adevăratei teologii. Ele sunt exemplul cel mai concret al celor mai curate şi sincere năzuinţe spre mântuire. Despre semnificaţia şi simbolismul lor liturgic vorbim în cele ce urmează cu părintele prof. Ioan Ioanicescu.

Părinte profesor Ioan Ioanicescu, care este semnificaţia liturgică a grâului şi a pâinii în Biserica noastră?

Mai întâi trebuie să precizăm faptul că în Sfânta Scriptură există un aşa-zis metalimbaj, adică anumite cuvinte, anumiţi termeni care au o dublă dimensiune: una materială şi una spirituală. Exemplu, cuvântul "viaţă" înseamnă, pe de o parte, viaţa aceasta materială pe care o trăim pe pământ, iar pe de alta, viaţa spirituală a sufletului. Cuvântul "apă" înseamnă apa obişnuită, pe de o parte, şi apa cea vie, apa vieţii (exemplu cu femeia cananeeancă), cuvântul "lumină" se referă la lumina fizică de la soare şi lumina spirituală ("Eu sunt lumina lumii..."), cuvintele "cale", "foc" şi altele. Între toate acestea, cea mai importantă este dimensiunea cuvântului pâine, adică tot ce poate fi mai material. Pe de o parte, este vorba de pâinea obişnuită cu care ne hrănim zilnic, pe de altă parte, de pâinea vieţii, despre care Mântuitorul zice: "Eu sunt pâinea vieţii, cine va gusta din Mine nu va flămânzi în veac".

Pâinea - jertfă a omului şi simbol al comuniunii eclesiale

De ce pâinea a fost şi este folosită ca materie de jertfă la Sfânta Liturghie?

Sunt mai multe motive. Mai întâi pentru că această materie, adică pâinea, este de instituţie divină, ea a fost orânduită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, atunci când a întemeiat Sfânta Euharistie, folosind pâine şi vin. În al doilea rând, pentru că pâinea e simbolul sângelui. Prin urmare, darurile de pâine şi vin aduse de credincioşi pentru Sfânta Liturghie simbolizează însăşi fiinţa lor trupească şi sufletească pe care ei o aduc ca jertfă lui Dumnezeu, sub această formă. Şi încă un lucru foarte important: spre deosebire de alte alimente care se consumă în starea lor naturală, neprelucrată, pâinea şi vinul sunt obţinute prin munca, strădania şi priceperea omului, deci prin efort şi cheltuială de energie. Înainte de a fi sfinţite la slujba Sfintei Liturghii, ca daruri de jertfă, ele sunt, să zicem aşa, deja sfinţite prin truda şi sudoarea omului, ceea ce le dă o valoare deosebită ca materie de jertfă. Pe de altă parte, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă, ca şi vinul rezultat din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtea ciorchine şi boabe de struguri, simbolizează unitatea sau comuniunea spirituală care leagă între ei pe toţi membrii Bisericii, făcând toţi un singur trup: Trupul Tainic al Mântuitorului Hristos, adică Sfânta Biserică. Prin urmare, putem spune că darurile aduse ca jertfă de credincioşi simbolizează atât propria lor fiinţă, cât şi Biserica din care fac parte.

Alte Biserici creştine folosesc în cult azima, de exemplu catolicii şi armenii, la noi de ce se foloseşte pâinea?

Pâinea sau prescurile folosite de noi, ortodocşii, sunt făcute din făină şi aluat dospit. Noi motivăm aceasta prin următoarele argumente: mai întâi, pentru că o astfel de pâine a folosit Mântuitorul la Cina cea de Taină. Evangheliştii spun clar: "luând pâinea", şi nu azima ("arton", şi nu "azimon"). În al doilea rând, pâinea adevărată, dospită cu aluat, simbolizează mai bine sufletul desăvârşit şi întruparea Logosului, fiind făcută din trei elemente care reprezintă şi cele trei părţi ale sufletului, şi Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi: făina cu aluat, care înseamnă sufletul, apa, care înseamnă botezul, şi sarea, care înseamnă gândul şi învăţătura Cuvântului ("voi sunteţi sarea pământului...").

Aducem deci pâine dospită noi, ortodocşii, pentru că ea simbolizează mai desăvârşit Trupul Domnului, în care se preface prin sfinţire, la rugăciunea Epiclezei.

Un al treilea argument este legat de faptul că, chiar în jertfa lui Melchisedec, care a fost cea mai desăvârşită jertfă a Vechiului Testament, s-a adus tot pâine dospită, şi nu azimă, aşa cum citim la Geneza (14, 18).

Forma prescurii

Vorbiţi-ne despre forma şi denumirea prescurii.

Aşa cum ştim, pâinea folosită la Proscomidie are forma şi denumirea de prescură, de la termenul grecesc "prosfora", care înseamnă aducere, ofrandă, jertfă. Prescurile sunt făcute uneori în formă rotundă, simbolizând rotunjimea pământului, dar cel mai des în formă de cruce cu patru cornuri, care simbolizează atât cele patru laturi ale lumii întregi, pentru care S-a întrupat Domnul, cât şi cele patru colţuri ale crucii pe care El a fost răstignit. În unele părţi se folosesc şi prescuri cu cinci cornuri, amintind de cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulţimile în pustie. De reţinut este că de la cele cinci pâini s-a fixat şi numărul regulamentar de cinci pentru prescurile folosite la Proscomidie. Sunt şi unele părţi unde se folosesc prescuri cu trei cornuri, care simbolizează Sfânta Treime.

"Coliva simbolizează însuşi trupul celui răposat"

Un alt loc de cinste în cultul nostru liturgic îl are şi coliva. Ea este făcută din grâu curat şi este nelipsită din sâmbetele noastre şi din toate zilele în care se face pomenire pentru fraţii noştri cei adormiţi în Domnul. Ce ne puteţi spune despre simbolismul ei?

Cuvântul colivă vine de la grecescul "ta koliva", care înseamnă ofrandă. Ea se prepară din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu mirodenii şi miez de nucă. Coliva simbolizează însuşi trupul celui răposat, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi Înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor. "După cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ pentru ca să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi, întru nestricăciune", spune Apostolul Pavel.

Cu privire la dulciurile şi ingredientele ce intră în componenţa colivei, ele reprezintă virtuţile răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice pe care nădăjduim că o va dobândi cel răposat. Aceeaşi simbolistică o are şi pâinea, sau colacul, care se aduce la cei răposaţi pe lângă colivă, uneori chiar şi în locul ei. În Ardeal, de pildă, sunt locuri unde se aduce doar colac şi se numeşte parastas. La noi, în Oltenia, s-a împământenit tradiţia pregătirii colivei şi este bine ca ea să fie respectată.

Ce sfaturi aveţi pentru cititorii noştri?

Cu toţii trebuie să ia aminte că străbunii noştri socoteau pâinea ca pe un lucru sfânt. Ei ziceau şi încă mai zic urmaşilor de la sate că pâinea e Trupul Domnului. Fărâmiţarea ei fără rost, aruncarea pe jos a fărâmiturilor, era socotită ca o necuviinţă şi ca păcat. Să ia aminte gospodinele noastre şi tot creştinul de bună credinţă la semnificaţia spirituală a pâinii şi a colivei. Să nu le privească doar ca pe nişte obiceiuri venite din veacuri, pe care ei acum se străduiesc să le împlinească. Pâinea şi coliva ce se aduceau ca jertfă erau pregătite de femei curate la trup, la gând şi la suflet. O gospodină care frământă, care plămădeşte, care aşteaptă să se dospească, apoi coace pâine, o femeie care pregăteşte coliva oficiază în acelaşi timp munca ei, strădania ei, se află sub semnul binecuvântării. Şi mai e ceva. Există o rostire a Mântuitorului Iisus Hristos, în Evanghelia după Marcu, care zice aşa: "Când aduci darul tău la altar, să fii împăcat cu toată lumea. Dacă îl aduci totuşi la altar şi-ţi aduci aminte acolo că ai o supărare cu fratele tău (semenul tău), lasă darul tău acolo şi mergi de te împacă cu semenul tău". Asta înseamnă că odată cu jertfa de pâine şi de colivă ne oferim pe noi înşine drept jertfă curată lui Dumnezeu.

Autor: G. Cioiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Binecuvântarea unui om bătrân

Binecuvântaţi aceia care înţeleg că picioarele mele au devenit mai încete, iar mâinile îmi tremură.

Binecuvântaţi aceia care îşi dau seama că urechile mele aud greu şi că nu înţeleg imediat totul.

Binecuvântaţi aceia care ştiu că ochii mei nu mai văd bine.

Binecuvântaţi aceia care nu înjură când îmi cade ceva din mână şi mă ajută să îmi găsesc lucrurile.

Binecuvântaţi aceia care se uită la mine zâmbind şi stau să vorbească un pic cu mine.

Binecuvântaţi aceia care ţin seama de bolile mele şi-mi alină durerile.

Binecuvântaţi aceia care mă fac să simt că sunt iubit şi se poartă delicat cu mine.

Binecuvântaţi aceia care rămân lângă mine când plec pe drumul veşniciei.

Binecuvântaţi aceia care sunt buni cu mine.

Ei mă fac să mă gândesc la Bunul Dumnezeu.

Lupta cu ispita, o formă de curaj

Viaţa duhovnicească a fost adesea comparată cu o competiţie în arenă sau cu un război. În consecinţă, virtuţile apreciate de Părinţii pustiei au un caracter "cazon". În felul acesta poate fi înţeles sfatul pe care avva Antonie îl dă avvei Pimen (Antonie 4, Pimen 125): "Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa lui Dumnezeu şi să aştepte încercările până la ultima suflare!".

Cuvântul bătrânului Antonie ne trimite la începutul istoriei umane. Căderea primilor oameni are în componenţa ei nu doar călcarea poruncii dumnezeieşti, ci şi, imediat după aceea, un gest de laşitate impardonabilă. Nici unul din cei doi nu îşi "asumă păcatele în faţa lui Dumnezeu", inaugurând în felul acesta foarte lungul şir de nevolnicii care marchează istoria şi ratând în acelaşi timp posibilitatea reabilitării prin pocăinţă. Responsabilitatea este pasată fără remuşcări de la unul la altul. Dumnezeu Însuşi a fost indirect învinovăţit: "Femeia pe care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat" (Fc. 3, 12). Fuga de responsabilitate, neasumarea greşelilor, este adânc imprimată în firea omenească. Tocmai de aceea lupta împotriva acesteia este lucrarea de căpătâi a omului. Niciodată o patimă nu va putea fi vindecată dacă omul nu şi-o va fi asumat cu smerenie. Smerenia ca formă a realismului duhovnicesc. Să te vezi aşa cum eşti, nu prin ochelarii mândriei sau ai slavei deşarte, care distorsionează realitatea. Acesta este însă doar primul pas, iar calea - nesfârşită.

E ceva tragic în realismul celei de-a doua părţi a îndemnului Sfântului Antonie: "Aşteaptă încercările până la ultima suflare". Nu spera o părelnică linişte. Nu te încrede în faptul că victoriile de moment sunt biruinţe definitive. Încercările, ispitele sunt parte integrantă din efortul de a te menţine pe calea cea strâmtă, nu aştepta deci odihnă.

Ispitirea este, din raţiuni greu de surprins, o condiţie a mântuirii. Lupta (nevăzută) ţine de însăşi existenţa umană. Este lipsită de noimă încercarea de a evita războiul sau travaliul ascetic. Ne-o spune acelaşi Sfânt Antonie într-una din cele mai misterioase apoftegme care ni s-au păstrat de la el: "Nici un neispitit nu va putea intra în Împărăţia cerurilor. Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit!" (Antonie 5). O zicere scurtă, tăioasă ca un brici, care afirmă fără să dea lămuriri. E riscant să încerci să explici astfel de sentinţe. Totuşi asupra rolului încercărilor în cursul pelerinajului spre veşnicie aruncă o oarecare lumină un gând al Părinţilor. Ei vorbesc despre existenţa umană ca fiind alcătuită din trei stagii: viaţa intrauterină, viaţa pământească şi viaţa de după moarte. Fiecare etapă este o pregătire pentru cea care vine după ea. Membrele trupului, inutile fătului, se dovedesc folositoare după naştere. În acelaşi fel, ispitele generează în noi deprinderi ale sufletului care se vor înveşnici laolaltă cu noi. Experienţa neputinţelor omului solitar dă naştere rugăciunii.

Fiecare exerciţiu, indiferent cât de extenuant, îl face mai puternic pe cel care îl practică. Nimeni nu va intra neispitit în Împărăţia cerurilor este un cuvânt care poate fi mai bine înţeles în cadrul unei asemenea comparaţii cu atletismul, însă nici pe departe nu este epuizat aici. Avantajul acestei comparaţii este însă că nu ne lasă să cedăm ispitei de a vedea încercările ca pe nişte "capricii" ale lui Dumnezeu. Dacă avva Antonie ar fi gândit aşa, cea de-a doua parte a cuvântului său nu şi-ar mai avea rostul: "Îndepărtează ispitele şi nu va fi nici un mântuit".

Cuvântul acesta adânc şi misterios al bătrânului din pustia egipteană rămâne pe mai departe o temă de meditaţie, fiecare tâlcuire nefăcând altceva decât să arunce o oarecare lumină asupra lui, dar în acelaşi timp să-i sporească şi taina. Certitudinea e una sigură, lupta nu va înceta până la mormânt, şi până atunci nu vom înceta să ne asumăm păcatele înaintea lui Dumnezeu, căci a Lui este a ne curăţi şi a ne îndreptăţi pe noi.

Autor: P. Siladi

Sursa: www.ziarullumina.ro

GRATUITATEA GRATUITĂȚII

Lucrurile care ne costă cel mai mult sunt cele pe care le primim gratuit: dragostea, iertarea, harul lui Dumnezeu, etc. Oamenii sunt mai obișnuiți să accepte ceva pe care se cere un preț, decât cele primite fără nici o obligație. Un autor antic spune că noi suntem chemați să-l iubim pe Dumnezeu în mod total gratuit, fără a ne gândi nici măcar la recompensa (care de fapt nu este recompensă!) împărăției cerurilor.

Rugăciunea care vindecă şi mântuieşte

În dialog cu Domnul pentru a ne apăra de rău

de Alfonso Maraffa

La sfârşitul anului 2010, Editura Segno din Udine a trimis în toate librăriile catolice textul "Rugăciuni de vindecare psihofizică şi de eliberare" în două volume, îngrijite de părintele Stanzione şi de Carlo di Pietro.

Biserica crede şi învaţă că, la început, "diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu desigur buni, dar de la ei înşişi s-au transformat în răi". Îngerii au fost puşi la o încercare de fidelitate, cea mai mare parte au fost docili, ascultători şi supuşi lui Dumnezeu, ceilalţi cu Lucifer, conducătorul lor, s-au răzvrătit, au cedat orgoliului lor şi au devenit îngeri răi. Conform franciscanului Duns Scotus, filozof medieval, ei au fost pedepsiţi, pentru că nu au voit să-l adore pe Fiul lui Dumnezeu făcut om. Aşadar, păcatul lor a fost de mândrie. Răzvrătirea şi mândria se reflectă în cuvintele adresate de ispititor primilor noştri părinţi: "Veţi deveni ca Dumnezeu".

Pentru îngerii rebeli Dumnezeu a creat iadul. Sfântul Petru spune că "... Dumnezeu nu i-a scutit pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în iad şi i-a izolat în abisurile întunecoase...". Deşi au păcătuit o singură dată, nu este concepibilă cu natura lor căinţa şi reconcilierea cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Damaschin afirmă: "Nu există posibilitate de căinţă pentru ei după cădere, aşa cum nu există posibilitate de căinţă pentru oameni după moarte". În Evanghelie, Isus spune că diavolul "a fost ucigaş încă de la început şi nu a perseverat în adevăr". El se foloseşte de toate mijloacele, ispite, linguşiri, glorie deşartă... pentru a duce la osânda veşnică un număr cât mai mare posibil de suflete. Atunci când cel rău reuşeşte să ducă un suflet la iad, se bucură toţi demonii. De aceea este duşmanul prin excelenţă al omului. Diavolul (din grecescul dia-bolos, adică acela care se pune de-a curmezişul) este, deci, acela care vrea să împiedice planul lui Dumnezeu şi lucrarea sa de mântuire, împlinită de Cristos. Cu păcatul strămoşesc "toată lumea este pusă sub cel rău" şi "demonii sunt dominatorii acestei lumi întunecate".

Satana îl urăşte pe Dumnezeu, de aceea se opune cu toate forţele sale omului, atunci când acesta vrea să se apropie de Creatorul său cu intenţia de a-l sluji şi de a-l iubi. Desigur, Satana este o creatură puternică, pentru că este spirit pur, însă puterea sa nu este infinită şi de aceea nu poate să împiedice edificarea împărăţiei lui Dumnezeu. Isus dă dovadă că este Mesia cel aşteptat tocmai alungându-i pe diavoli din trupul oamenilor. "Dacă eu însă alung pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi". Uneori chiar diavolii proclamă divinitatea lui Isus. Astfel cei doi îndrăciţi din Gadara strigau: "Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?". La Cafarnaum, era în sinagogă un om posedat de un duh necurat, care a strigat spunând: "Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne distrugi? Ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu". Dar Isus i-a poruncit: "Taci şi ieşi din el". Atunci duhul necurat, după ce l-a scuturat, a ieşit din el, scoţând un strigăt puternic. Clasic este episodul obsedatului din Gerasa: "Au tras la mal în ţinutul gherasenilor, care este de partea cealaltă a Galileii. După ce a coborât Isus pe uscat, i-a ieşit înainte un om din cetate, care era posedat de diavol. De mult timp nu mai purta îmbrăcăminte şi nici nu locuia în casă, ci în morminte. Când l-a văzut pe Isus, strigând, s-a aruncat la pământ în faţa lui şi, cu glas puternic, i-a spus: «Ce ai cu mine, Isuse, Fiul Dumnezeului celui Preaînalt? Te rog să nu mă chinuieşti!», pentru că el îi poruncise duhului necurat să iasă din om. De fapt, de multe ori pusese stăpânire pe el. Pentru a fi păzit, fusese legat cu cătuşe la mâini şi lanţuri la picioare, dar, sfărâmând orice legătură, era gonit de diavol în pustiu. Atunci Isus l-a întrebat: «Care-ţi este numele?» El i-a răspuns: «Legiune», căci intraseră mulţi diavoli în el. Şi-l rugau să nu le poruncească să intre în abis. Era acolo o turmă mare de porci care păşteau pe munte; şi l-au rugat să le dea voie să intre în ei, iar el le-a dat voie. Atunci diavolii au ieşit din om şi au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe coasta abruptă în lac şi s-a înecat. Când au văzut paznicii ce s-a întâmplat, au alergat să dea de ştire în cetate şi în sate. Iar ei au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Isus; l-au găsit pe omul din care ieşiseră diavolii îmbrăcat şi întreg la minte, aşezat la picioarele lui Isus. Şi i-a cuprins frica. Însă când cei care au văzut au povestit cum a fost salvat cel posedat de diavol, toată mulţimea dimprejurul gherasenilor l-a rugat pe Isus să se îndepărteze de la ei, căci erau cuprinşi de o mare frică. Atunci, urcându-se în barcă, s-a întors. Omul din care fuseseră scoşi diavolii îl ruga să-l lase să rămână cu el, însă l-a trimis, spunând: «Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru tine». Iar el a plecat, vestind în întreaga cetate ceea ce a făcut Isus pentru el".

Dacă acest episod este cel mai răsunător, cu siguranţă tragică este acţiunea lui Satana în Iuda. Isus: "Oare nu eu v-am ales pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul dintre voi este un diavol!". El vorbea despre Iuda, care, mai târziu, va merge la Caiafa, pentru a încasa cei treizeci de arginţi, preţul negociat pentru trădarea sa.

Viaţa noastră creştină este o luptă continuă împotriva celui rău care ne determină să păcătuim. Trebuie să alegem: ori să fim solidari cu Adam adică solidari cu păcatul, ori cu Cristos adică solidari cu harul. Prima alegere ne situează într-o grădină de delicii iluzorii, între euforie şi plăcere, care ne aduc numai "suferinţe şi spini". A doua cere de la noi autocontrol, determinare, iubire dezinteresată, mortificaţie, dar ne face să trăim în pace şi ne introduce în grădina bucuriei, unde vom trăi cu Dumnezeu, Unul şi Întreit, cu Sfânta Fecioară Maria, cu Îngerii şi cu Sfinţii. Cu Pătimirea, moartea şi învierea sa Isus Cristos ne-a eliberat de păcat şi de principele întunericului. Ne-a dobândit viaţa nouă în Duhul Sfânt. Harul său restaurează ceea ce păcatul a urâţit, a deteriorat şi a distrus în noi. Isus, "Autorul vieţii", a asumat natura umană "pentru a distruge, cu moartea, pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol".

Dumnezeu permite activitatea diavolului, chiar dacă nu reuşim să înţelegem pe deplin motivul, însă "ştim că toate sunt spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu". Ispitele şi manevrele lui Lucifer şi a tuturor celorlalţi diavoli, aşa cum s-a întâmplat la pătimirea lui Cristos, ajung să contribuie la construirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi la binele nostru. Supremaţia lui Dumnezeu şi a lui Cristos este totală asupra creaţiei şi asupra creaturilor. El ne-a dat şi nouă posibilitatea de a lupta împotriva lor şi de a învinge ispitele şi seducţiile lor. Veşnicul Tată nu este cauză de păcat pentru nimeni, pentru că El urăşte fărădelegea. "Nimeni atunci când este ispitit nu spune: «Sunt ispitit de Dumnezeu», pentru că Dumnezeu nu poate să fie ispitit de rău şi nu ispiteşte pe nimeni la rău". Aşa cum se citeşte în Sfânta Scriptură, Iob a fost ispitit cu permisiunea lui Dumnezeu, care i-a spus Satanei: "Iată, tot ceea ce este al său este în mâna ta, dar nu-ţi întinde mâna asupra lui".

Ispita în sine nu constituie păcat. Ea este numai o "dovadă" prin care noi în mod voluntar aderăm la bine sau la rău. De fapt, în Deuteronom se spune: "Domnul Dumnezeul vostru vă pune la încercare ca să vadă dacă îl iubiţi cu adevărat din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. Voi urmaţi-l pe Domnul Dumnezeul vostru, de El să vă temeţi, păziţi poruncile sale, ascultaţi de glasul său, slujiţi-i Lui, rămâneţi uniţi cu El". Aşa cum şi pentru Tobia şi familia sa, arhanghelul Rafael spune clar că, fiind ei îndrăgiţi de Dumnezeu, "atunci eu am fost trimis ca să vă pun la încercare".

Recomandăm textul părintelui Stanzione şi al lui Di Pietro tuturor acelor creştini care vor să găsească noi stimulente pentru rugăciunea lor.

(După Zenit, 11 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

Exorcizări

Contradicţie, pe cât de evidentă, pe atât de ocultată, între filozofia „emancipării” femeii şi filozofia mariajului (mariajul are o filozofie; cununia nu, pentru că e sacrament). Dacă femeia are drepturi de la 12 ani, de ce i se interzice căsătoria până la 18? Fixarea vârstei majoratului la 18 ani e flagrantă încălcare a „drepturilor” femeii, nu? „Etica” prezervativului îngăduie femeii (şi nu doar ei) să facă amor începând cu vârsta de 12 ani, dar nu să se şi mărite legal (după legea secular-atee, fireşte). Pe de o parte, se recunoaşte maturitatea fiziologică şi psihologică (la ce bun părinţii, dacă puişorii au drepturile asigurate de stat?); pe de altă parte, nu i se recunoaşte dreptul de a beneficia de această „maturitate”. La fel, dacă nimeni nu se mai revoltă în faţa devergondajului minorilor (vorbesc de cel sexual), de ce există legi care-i pedepsesc pe adulţii „corupători de minori”? Cum poţi să corupi un minor care-i socotit de lege major? Legea pedepseşte sexul între adulţi şi „minori”; dar există vreo lege care pedepseşte sexul între minori? (Mai bine de jumătate dintre minorii Franţei fac sex între ei). Pe ce se bazează această discriminare? Minorul nu poate corupe alt minor? Sexul doar între minori e socotit joacă de-a baba oarba, în vreme ce sexul între un minor şi o majoră sau un major şi o minoră e infracţiune. Care sunt principiile (raţionale, etice, logice) ale acestei discriminări? Cum funcţionează o societate „modernă”? Mai există vreun principiu fondator, originar? De ordin moral sau religios? Nu lansez critici; enunţ nedumeriri.

Autor: C. Bădiliță
Sursa: www.oglindanet.ro

Rugăciunile Sfântului Serapion de Thmuis: „Întinde mâna Ta şi fă să se vindece toţi bolnavii“

Deşi primele trei secole de după Hristos ne oferă extrem de puţine materiale cu privire la Taina Sfântului Maslu, nu există absolut nici un motiv pentru care să credem că acest act liturgic nu a avut loc în Biserica creştină în perioada respectivă. Cea mai eficientă mărturie din acest punct de vedere ne este oferită de primul Molitfelnic care s-a păstrat.

Această colecţie de rugăciuni alcătuită de episcopul Serapion de Thmuis (un bun prieten al Sfântului Atanasie cel Mare) cuprinde şi o serie de precizări cu privire la Taina Maslului, care părea destul de dezvoltată pentru perioada respectivă. Ipoteza unei apariţii a acestei Taine abia cu secolul al IV-lea poate fi considerată deja drept una total eronată.

Primul Molitfelnic

Nu cunoaştem multe lucruri despre autorul acestui prim Molitfelnic. Puţinele informaţii cu privire la el ne-au parvenit mai mult din scrisorile pe care Atanasie cel Mare i le-a adresat şi care au reprezentat totodată primele încercări de expunere a dogmei creştine despre Duhul Sfânt. Serapion era un episcop practic şi, de aceea, el a ajuns cunoscut în istorie mai mult prin colecţia de rugăciuni care urma să fie considerată drept primul Molitfelnic creştin. Serapion a scris şi o lucrare îndreptată împotriva maniheilor, când această erezie începea să se răspândească tot mai mult în Africa (vezi mai multe informaţii în articolele noastre intitulate "Molitfelnicul episcopului Serapion de Thmuis" şi "Sfintele Taine şi Ierurgii", publicate în "Ziarul Lumina", pe 12, respectiv 26 iulie 2010). Colecţia de rugăciuni pe care a alcătuit-o a ajuns să fie asociată cel mai mult cu numele său. Cercetările asupra acestei opere au început însă abia în debutul secolului al XX-lea, odată cu publicarea manuscrisului de către Brightman ("The Sacramentary of Serapion of Thmuis", "Journal of Theological Studies", 1899, pp. 88-113 şi Ibid. (II), "Journal of Theological Studies", 1900, pp. 247-277). Introducerile semnate de Brightman la publicarea acestui manuscris (vechi doar de aproape zece secole, deoarece provenea nu din Egipt, ci din Marea Lavră a Muntelui Athos şi fusese transcris în jurul secolului al XI-lea) s-au dovedit extrem de preţioase. Serapion de Thmuis, un episcop fără realizările Sfântului Atanasie cel Mare, se dovedea mai important ca acesta, cel puţin din punct de vedere al istoriei liturgice. Ceea ce ne interesează aici este faptul că această colecţie cuprinde două rugăciuni care pot fi puse în relaţie cu Taina Maslului (vezi Frederick William Puller, "The Anointing of the Sick in Scripture and Tradition", SPCK, London, 1904, pp. 79-84).

Rezumatul Tainei

Prima rugăciune sună astfel: "Te chemăm pe Tine, Cel ce ai toată puterea şi stăpânirea, Mântuitorul tuturor oamenilor, Tatăl Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ne rugăm să trimiţi din ceruri peste acest untdelemn o putere tămăduitoare, ca să fie pentru cei ce se ung sau gustă spre depărtarea a toată boala şi neputinţa, spre antidot al oricărui demon, spre izgonirea oricărui duh necurat, spre alungarea oricărei fierbinţeli şi tremur şi a oricărei neputinţe, spre har bun şi iertarea păcatelor, spre leac al vieţii şi mântuirii, spre sănătatea şi întregirea sufletului, trupului şi duhului, spre înzdrăvenire desăvârşită. Să se teamă, Stăpâne, orice lucrare satanică, orice demon, orice sfat al celui potrivnic, orice lovitură (...) de Numele Tău sfânt pe care l-am chemat acum, şi de numele Unuia-Născut, şi să se depărteze de la cele dinlăuntru şi din afara robilor Tăi aceştia ca să se slăvească numele lui Iisus Hristos, Care S-a răstignit pentru noi şi a Înviat, şi a luat asupra Lui bolile şi neputinţele noastre şi va veni să judece viii şi morţii. Că prin El Ţi se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt în toţi vecii vecilor. Amin" ("Canonul Ortodoxiei", vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 866). Această rugăciune avea loc, aşadar, la sfinţirea untdelemnului. Este interesant că şi această rugăciune se adresează Tatălui, la fel ca prima rugăciune de după primele citiri ale pericopelor scripturistice din Taina Maslului. De asemenea, putem observa legătura extrem de puternică pe care rugăciunea o face între vindecare şi exorcizare. Încă din primele secole, Maslul a fost considerat de asemenea drept o slujbă care poate însoţi exorcizarea unui creştin posedat de demoni. Cele două scopuri ale Tainei: vindecarea integrală (trupească şi sufletească a omului) şi iertarea păcatelor sunt amintite totodată aici. Rugăciunea se încheie cu un apel la preluarea bolilor şi neputinţelor pe care Hristos le-a asumat prin Întruparea Sa. În această rugăciune din secolul al IV-lea (dacă într-adevăr a fost creată atunci şi nu cu mult mai devreme) se regăsesc elementele principale ale Tainei: scopurile, modalitatea de administrare, legătura între Maslu şi exorcizare, între Maslu şi Taina Pocăinţei, precum şi considerarea Tatălui drept Cel Căruia I se adresează rugăciunea, dar şi a Fiului drept Cel prin Care se administrează vindecarea. Este aproape imposibil ca o persoană să mai considere că raritatea mărturiilor din primele trei secole poate să ne conducă la concluzia că Taina Maslului nu exista sau nu a avut un rol important în Biserica primară. Un lucru inclus în rugăciunea de mai sus şi care poate să ne surprindă constă în ideea că un creştin putea utiliza untdelemnul de la Maslu pentru a se unge singur. Spre exemplu, dacă studiem istoria Tainei atât în Răsărit, cât şi în Apus, creştinii se ungeau singuri cu untdelemnul de la Maslu ori de câte ori se simţeau bolnavi. Această practică însă a suferit mai multe modificări, în special în Apus, unde, cu timpul, ungerea putea fi administrată numai de preot. În Răsărit, creştinii sunt unşi în timpul slujbei Maslului de preot, dar se pot unge şi singuri cu untdelemnul de la Maslu, în caz de nevoie. De asemenea, aşa cum spune şi rugăciunea episcopului Serapion, ei pot gusta din untdelemn şi îl pot folosi în mâncarea lor atunci când sunt bolnavi.

Punerea mâinilor peste cei bolnavi

Când citim Sfintele Evanghelii şi mai ales finalul Evangheliei după Marcu (16:18 - "peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi"), observăm cât de mult este conectat gestul "punerii mâinilor" cu vindecarea bolnavilor. Acest gest era utilizat în unele zone creştine chiar şi în locul ungerii cu untdelemn. Episcopul Serapion de Thmuis a inclus de asemenea o rugăciune specială care să însoţească acest gest liturgic: "Doamne, Dumnezeul îndurărilor, întinde mâna Ta şi fă să se vindece toţi bolnavii; dă-le să se învrednicească de sănătate, eliberează-i de boala care este asupra lor. Să se tămăduiască în Numele Unuia-Născut al Tău. Să le fie drept leac Sfântul lui Nume spre sănătate şi întregire, că prin El Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt, acum şi în toţi vecii vecilor. Amin" ("Canonul Ortodoxiei", p. 871). Aşadar, aici observăm încă o dată că vindecarea bolnavului nu este dependentă de sfinţenia preotului, ci numai de voia lui Dumnezeu. Mâna preotului este, în acest caz, mâna lui Hristos. Tămăduirea are loc prin chemarea Numelui cel Sfânt al lui Hristos asupra persoanei bolnave. Încă o dată se observă faptul că adevăratul săvârşitor al Tainelor este Hristos şi că nu sfinţenia individuală ne oferă vindecarea aşa cum încearcă multe persoane să ne convingă în mod greşit...

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro