Sf. Ioan de Avila este al 34-lea Doctor al Bisericii

21.08.2011, Madrid (Catholica) - Papa Benedict al XVI-lea a anunţat sâmbătă, 20 august 2011, că patronul clerului diecezan spaniol va fi numit al 34-lea Doctor al Bisericii. Sf. Ioan de Avila – care nu trebuie confundat cu Sf. Ioan al Crucii, colaboratorul Sf. Tereza de Avila în reforma carmelitană – este cunoscut ca Apostolul Andaluziei. A fost declarat patron al clerului secular spaniol în 1946 de către Papa Pius al XII-lea; a fost canonizat de Papa Paul al VI-lea în 1970. Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat sâmbătă speranţa ca “exemplul şi cuvântul acestui remarcabil păstor să îi lumineze pe toţi preoţii şi pe cei care aşteaptă cu nerăbdare ziua hirotonirii lor”.

“Îi invit pe toţi să privească la Sf. Ioan de Avila şi îi încredinţez mijlocirii lui pe Episcopii din Spania şi pe cei din întreaga lume, precum şi pe preoţi şi seminarişti. Stăruind în aceeaşi credinţă pe care el a răspândit-o, fie ca ei să îşi modeleze inimile după aceea a lui Isus Cristos Bunul Păstor”, a adăugat Sfântul Părinte. Ioan s-a născut în Almodovar del Campo, Ciudad Real, în anul 1500, în mijlocul unei familii bogate, care l-a educat în credinţa creştină. În tinereţe, a studiat dreptul la Salamanca. O întâlnire cu Isus Cristos i-a schimbat radical viaţa, şi a părăsit Salamanca şi un viitor promiţător pentru a se dedica rugăciunii timp de trei ani.

Bine călăuzit de îndrumătorii lui spirituali, s-a hotărât să devină preot şi să îşi consacre viaţa lui Cristos şi evanghelizării. Doisprezece săraci l-au însoţit în ziua hirotonirii lui ca preot, deoarece părinţii lui muriseră deja. Nu au fost ospeţe sau risipe. Arzând de iubire faţă de Cristos, Ioan de Avila a fost interesat doar să se dedice predicării. În 1527, s-a oferit să meargă în Noua Spanie – Mexic – ca misionar. Arhiepiscopul de Sevilla i-a cerut însă să se dedice evanghelizării diecezei sale şi apoi a celorlalte dieceze din împrejurimi, o muncă ce i-a adus titlul de “Apostol al Andaluziei”. A fost judecat de Inchiziţie, petrecând mai mult de un an în închisoare, fapt care l-a condus doar la o viaţă spirituală mai profundă. A continuat să predice şi să evanghelizeze până la moartea sa, în 1569.

Rostiri despre prietenie

Creionând portretul prietenilor, un filosof român contemporan afirma: "Fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni, ei nu pot fi mulţi, pe care i-a preluat în el şi i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă."

Dacă cineva îşi asumă condiţia de pelerin prin geografia fiinţei noastre interioare, să-şi ia cu sine răbdarea, avântul şi curajul să escaladeze acei câţiva evereşti personali care şi-au statornicit profund rădăcinile în noi din timpul când erau abia câmpii, care au crescut treptat, prin straturi de iubire, iar astăzi au devenit culmi înalte pe care, urcându-ne, devenim vecini cu cerul. Adăpostindu-se delicat şi pentru totdeauna în noi, au devenit parte din ceea ce suntem şi nu ne mai putem defini complet fără ei… am învăţat prin prieteni să declinăm semnificativ verbul "a fi" şi să pulsăm în el forfota de mare praznic. Biografia noastră o scriem cu un toc înmuiat în viul iubirii prietenilor pe un pergament sacru, o pictăm ca într-o icoană cu penelul întins prin visurile lor de zi cu zi şi cu acorduri fine o întindem muzical pe partitura speranţelor noastre comune.

Prietenii sunt necesarul nostru zilnic în clipele când răutatea şi tristeţea devin realităţi presante din partea altora pentru că au făcut cândva gestul întemeietor de a ne lua de mână şi de a ne muta de la periferia existenţei, din marginea ei unde, paralizat, umanul din noi îşi aştepta vindecătorii, la centrul fiinţei, jubilând fericita întâlnire dintre un "eu" şi un "tu". Pentru că ne închiriază gratuit în vremi de decădere propriul lor înger păzitor şi se lasă pe ei descoperiţi pentru noi, pentru că devin ei înşişi îngeri păzitori pentru noi, pentru că ştiu să ierte ceea ce pare de neiertat şi sunt capabili să suporte, uneori, ceea ce este de nesuportat, pentru că ne transformă dubiile în certitudini îmbucurătoare, pentru că nici ei nu pot fără noi şi pentru alte numeroase motive la temelia cărora au aşezat iubirea lor, prietenii sunt fiinţele providenţiale ale vieţii fiecăruia dintre noi, sunt zâmbetul lui Dumnezeu în calea devenirii noastre.

Prietenia implică renunţarea la noi pentru celălalt, renunţarea la binele meu pentru binele celuilalt, renunţarea la confortul meu pentru confortul aproapelui şi alte şi alte noi aspecte. Jertfa mea, punerea mea pe un plan secund, scăderea mea pentru creşterea prietenului, nu e un minus de viaţă şi existenţă, ci afirmarea cu un "da" puternic a priorităţii aproapelui pentru viaţa mea şi, în fond, o amplitudine a mea în relaţie cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Părintele Sofronie de Essex mărturiseşte că "măsura mântuirii omului… corespunde cu adâncimea smereniei lui".

A fi capabil de prietenie înseamnă a iubi chipul lui Dumnezeu din om "într-unul din aspectele acestui chip pe care istoria nu ţi-l va mai oferi vreodată" (Rafail Noica). Orice om are imprimat în el într-un mod unic chipul lui Dumnezeu şi într-un grad propriu de intensitate. Persoanele umane sunt mărturii ale libertăţii creatoare a lui Dumnezeu, Care pe fiecare ne pecetluieşte cu acelaşi Chip şi totuşi diferit.

Părintele Stăniloae avea să spună: "Creştinismul este taina creşterii unei persoane din altă persoană." În acest fel înţelegem că relaţia unei persoane cu altele este un exerciţiu de iubire şi dăruire care ne potenţează calităţile la maximum. A exista în comuniune cu ceilalţi înseamnă, în cele din urmă, a te evidenţia ca persoană unică, de neînlocuit, bogată spiritual şi înseamnă, deopotrivă, a pregusta existenţa eshatologică. A exista în relaţie cu ceilalţi înseamnă a exista iconic, anticipând de acum comuniunea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Autor: V. I. Coman
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Întâlnirea cu tinere călugăriţe

Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
Mănăstirea "Sfântul Laurenţiu" la Escorial
Vineri, 19 august 2011
Dragi tinere călugăriţe,

În Ziua Mondială a Tineretului pe care o celebrăm la Madrid este o mare bucurie să mă pot întâlni cu voi care v-aţi consacrat tinereţea voastră Domnului şi mulţumesc pentru salutul amabil pe care mi l-aţi adresat. Apreciez faptul că domnul cardinal arhiepiscop de Madrid a prevăzut această întâlnire într-un loc aşa de evocator cum este mănăstirea "Sfântul Laurenţiu" la Escorial. Dacă biblioteca sa celebră păstrează importante ediţii ale Sfintelor Scripturi şi ale Regulilor monastice ale diferitelor familii călugăreşti, viaţa voastră de fidelitate faţă de chemarea primită este şi ea un mod preţios de a păstra Cuvântul Domnului care răsună în formele de spiritualitate proprii vouă.

Dragi surori, fiecare carismă este un cuvânt evanghelic pe care Duhul Sfânt îl aminteşte Bisericii sale (cf. In 14,26). Nu în zadar Viaţa Consacrată "se naşte din ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu şi primeşte Evanghelia ca normă proprie de viaţă. A trăi în urmarea lui Cristos curat, sărac şi ascultător este în felul acesta o "exegeză" vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Din el a provenit orice carismă şi orice regulă vrea să fie exprimare a lui, dând naştere la itinerarii de viaţă creştină marcate de radicalitatea evanghelică" (Exortaţia apostolică Verbum Domini, 83).

Radicalitatea evanghelică înseamnă a rămâne "înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă" (Col 2,7), care în viaţa consacrată înseamnă a merge la rădăcina iubirii faţă de Isus Cristos cu inimă neîmpărţită, fără a pune nimic înaintea acestei iubiri (cf. Sfântul Benedict, Regula, IV, 21), cu o apartenenţă nupţială, aşa cum au trăit-o sfinţii, în stilul Rozei din Lima şi al lui Rafael Arnaiz, tineri patroni ai acestei Zile Mondiale a Tineretului. Întâlnirea personală cu Cristos, care hrăneşte consacrarea voastră, trebuie să fie mărturisită cu toată forţa transformatoare în vieţile voastră; şi are astăzi o relevanţă specială, atunci când "se constată un fel de "eclipsă de Dumnezeu", o anumită amnezie, dacă nu un adevărat refuz al creştinismului şi o negare a comorii credinţei primite, cu riscul de a pierde propria identitate profundă" (Mesaj pentru a XXVI-a Zi Mondială a Tineretului 2011, 1). În faţa relativismului şi a mediocrităţii apare necesitatea acestei radicalităţi care mărturiseşte consacrarea ca o apartenenţă la Dumnezeu, iubit mai presus de orice.

Această radicalitate evanghelică a vieţii consacrate se exprimă în comuniunea filială cu Biserica, focolar al fiilor lui Dumnezeu, pe care Cristos a zidit-o. Comuniunea cu Păstorii, care în numele Domnului vestesc depozitul credinţei primit prin Apostoli, Magisteriul Bisericii şi tradiţia creştină. Comuniunea cu familia voastră călugărească, păstrându-i cu recunoştinţă patrimoniul spiritual genuin şi apreciind şi celelalte carisme. Comuniunea cu alţi membri ai Bisericii, cum ar fi laicii, chemaţi să mărturisească, pornind de la propria vocaţie specifică, aceeaşi evanghelie a Domnului.

În sfârşit, radicalitatea evanghelică se exprimă în misiunea pe care Dumnezeu a voit să v-o încredinţeze. De la viaţa contemplativă care primeşte în chiliile sale Cuvântul lui Dumnezeu în tăcerea elocventă şi îi adoră frumuseţea în singurătatea locuită de El, până la diferitele drumuri ale vieţii apostolice, în brazdele din care încolţeşte sămânţa evanghelică în educaţia copiilor şi a tinerilor, în îngrijirea bolnavilor şi a bătrânilor, în însoţirea familiilor, în angajarea în favoarea vieţii, în mărturia adusă adevărului, în vestirea păcii şi a carităţii, în angajarea misionară şi în noua evanghelizare şi în atâtea alte domenii ale apostolatului eclezial.

Dragi surori, aceasta este mărturia sfinţeniei la care Dumnezeu vă cheamă, urmându-l îndeaproape şi fără nici o condiţie pe Isus Cristos în consacrare, în comuniune şi în misiune. Biserica are nevoie de fidelitatea voastră tânără, înrădăcinată şi zidită în Cristos. Mulţumesc pentru "da"-ul vostru generos, total şi perpetuu la chemarea Celui Iubit. Cer ca Fecioara Maria să susţină şi să însoţească tinereţea voastră consacrată, cu dorinţa vie ca Ea să interpeleze, să încurajeze şi să lumineze pe toţi tinerii.

Cu aceste sentimente îi cer lui Dumnezeu să răsplătească din belşug contribuţia generoasă a Vieţii Consacrate la această Zi Mondială a Tineretului şi în numele său vă binecuvântez din toată inima. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

ZMT Madrid: Întâlnirea cu tineri profesori universitari

Discursul Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea
Bazilica Mănăstirii "Sfântul Laurenţiu" la Escorial
Vineri, 19 august 2011

Domnule cardinal arhiepiscop de Madrid,
Veneraţi Fraţi întru Episcopat,
Dragi Părinţi Augustinieni,
Distinşi profesori şi profesoare,
Stimate autorităţi,
Dragi prieteni,

Aşteptam cu mare dorinţă această întâlnire cu voi, tineri profesori din universităţile spaniole, care daţi o splendidă colaborare în răspândirea adevărului, în împrejurări care nu sunt întotdeauna uşoare. Vă salut cordial şi mulţumesc pentru amabilele cuvinte de bun-venit, precum şi pentru muzica interpretată, răsunată în mod minunat în această mănăstire de mare frumuseţe artistică, mărturie elocventă de-a lungul secolelor a unei vieţi de rugăciune şi de studiu. În acest loc emblematic, raţiunea şi credinţa sunt unite armonios în piatra austeră pentru a modela unul din monumentele cele mai renumite din Spania.

De asemenea salut cu afect deosebit pe cei care în aceste zile au participat la Avila la Congresul Mondial al Universităţilor Catolice, cu tema: "Identitatea şi misiunea Universităţii Catolice".

Fiind împreună cu voi îmi revin în minte primii mei paşi ca profesor la universitatea din Bonn. Atunci când încă se vedeau rănile războiului şi erau multe lipsuri materiale, totul era depăşit de entuziasmul unei activităţi pasionante, de contactul cu colegii de la diferitele discipline şi de dorinţa de a da răspuns neliniştilor ultime şi fundamentale ale studenţilor. Această "universitas" pe care am trăit-o, cu profesori şi discipoli care împreună caută adevărul în toate ştiinţele, sau, aşa cum avea să spună Alfons al X-lea Înţeleptul, această "reunire de învăţători şi discipoli cu voinţă şi obiectiv de a învăţa ştiinţele" (Siete partidas, partida II, tit. XXXI) face clară semnificaţia şi chiar definiţia Universităţii.
În motoul acestei Zile Mondiale a Tineretului "Înrădăcinaţi şi întemeiaţi în Cristos, tari în credinţă" (Col 2,7), veţi putea găsi şi lumină pentru a înţelege mai bine fiinţa voastră şi misiunea voastră. În acest sens, şi aşa cum am scris deja în Mesajul meu adresat tinerilor ca pregătire pentru aceste zile, termenii "înrădăcinaţi, întemeiaţi şi tari" îndreaptă spre fundamente solide pentru viaţă (cf. nr. 2).

Totuşi, unde vor găsi tinerii aceste puncte de referinţă într-o societate fărâmiţată şi instabilă? Uneori se consideră că misiunea unui profesor universitar este astăzi în mod exclusiv aceea de a forma profesionişti competenţi şi eficienţi care să poată satisface cererea pieţei în orice moment precis. Se afirmă şi că singurul lucru care trebuie privilegiat în conjunctura prezentă este pura capacitate tehnică. Desigur, astăzi se extinde această viziune utilitaristă a educaţiei, chiar şi a celei universitare, răspândită în special pornind de la domenii extrauniversitare. Totuşi, voi care aţi trăit ca şi mine universitatea şi pe care o trăiţi acum ca profesori, simţiţi fără îndoială dorinţa de ceva mai elevat care să corespundă tuturor dimensiunilor care constituie omul. Ştim că atunci când utilitatea singură şi pragmatismul imediat se erijează drept criteriu principal, pierderile pot fi dramatice: de la abuzurile unei ştiinţe fără limite, cu mult dincolo de ea însăşi, până la totalitarismul politic care se reînsufleţeşte cu uşurinţă atunci când se elimină orice referinţă superioară la simplul calcul de putere. Dimpotrivă, ideea genuină de universitate este exact ceea ce fereşte de această viziune reductivă şi deformată a umanului.

În realitate, universitatea a fost şi încă este chemată să fie mereu casa în care se caută adevărul propriu al persoanei umane. Pentru acest motiv nu întâmplător Biserica a fost cea care a promovat instituţia universitară, tocmai pentru că credinţa creştină ne vorbeşte despre Cristos ca despre Logosul prin care toate au fost create (cf. In 1,3), şi despre fiinţa umană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Această veste bună descoperă o raţionalitate în toată creaţia şi priveşte la om ca la o creatură care participă şi poate să ajungă să recunoască această raţionalitate. De aceea universitatea întrupează un ideal care nu trebuie să se denatureze, nici din cauza ideologiilor închise la dialogul raţional, nici prin servilisme faţă de o logică utilitaristă de simplă piaţă, care vede pe om ca simplu consumator.

Iată misiunea voastră importantă şi vitală. Voi sunteţi cei care aveţi cinstea şi responsabilitatea de a transmite acest ideal universitar: un ideal pe care l-aţi primit de la predecesorii voştri, dintre care mulţi au fost urmaşi ai Evangheliei şi care, ca atare, s-au transformat în giganţi ai spiritului. Trebuie să ne simţim continuatorii lor într-o istorie cu mult distinctă de a lor, dar în care problemele esenţiale ale fiinţei umane continuă să reclame atenţia noastră şi ne stimulează să mergem înainte. Cu ei ne simţim uniţi la acel lanţ de bărbaţi şi femei care s-au angajat să propună şi să facă stimată credinţa în faţa inteligenţei oamenilor. Şi modul de a face asta nu constă numai în a preda, ci şi mai mult încă în a trăi, a întrupa, aşa cum şi însuşi Logosul s-a întrupat pentru a-şi stabili locuinţa printre noi. În acest sens tinerii au nevoie de învăţători autentici; persoane deschise la adevărul total în diferitele ramuri ale ştiinţei, ştiind să asculte şi trăind în cadrul lor acest dialog interdisciplinar; persoane convinse mai ales de capacitatea umană de a înainta în drumul spre adevăr. Tinereţea este timp privilegiat pentru căutarea şi întâlnirea cu adevărul. Aşa cum a spus deja Platon: "Caută adevărul în timp ce eşti tânăr pentru că dacă nu vei face asta după aceea îţi va scăpa din mâini" (Parmenide, 135d). Această aspiraţie înaltă este cea mai preţioasă pe care o puteţi transmite în mod personal şi vital studenţilor voştri şi nu pur şi simplu câteva tehnici instrumentale şi anonime, sau câteva date reci, folosite numai în mod funcţional.

De aceea vă încurajez cu căldură să nu pierdeţi niciodată această sensibilitate şi această dorinţă puternică pentru adevăr; să nu uitaţi că învăţământul nu este o comunicare aridă de conţinuturi, ci o formare a tinerilor pe care va trebui să-i înţelegeţi şi să-i căutaţi; în ei în care trebuie să treziţi această sete de adevăr pe care o au în adâncul lor şi această dorinţă de a se depăşi. Fiţi pentru ei stimulent şi forţă.

Pentru acest motiv este necesar de ţinut minte, în primul rând, că drumul spre adevărul deplin angajează şi întreaga fiinţă umană: este un drum al inteligenţei şi al iubirii, al raţiunii şi al credinţei. Nu putem înainta în cunoaşterea a ceva dacă nu ne mişcă iubirea şi nici nu putem iubi ceva în care nu vedem raţionalitate, dat fiind faptul că "Nu există inteligenţa şi apoi iubirea: există iubirea bogată în inteligenţă şi inteligenţa plină de iubire" (Caritas in veritate, 30). Dacă adevărul şi binele sunt unite, aşa sunt şi cunoaşterea şi iubirea. Din această unitate derivă coerenţa de viaţă şi de gândire, caracterul exemplar care se cere de la orice bun educator.

În al doilea rând trebuie considerat că adevărul însuşi este mereu mai înalt decât ţintele noastre. Putem să-l căutăm şi să ne apropiem de el, însă nu putem să-l avem total, sau mai bine este el cel care ne posedă şi care ne motivează. De aceea, în opera intelectuală şi de predare umilinţa este o virtute indispensabilă, care ne ocroteşte de vanitatea care închide accesul la adevăr. Nu trebuie să-i atragem pe studenţi la noi înşine, ci să-i îndreptăm spre acel adevăr pe care îl căutăm cu toţii. În această misiune vă va ajuta Domnul, care vă cere să fiţi simpli şi eficienţi ca sarea, ca făclia care face lumină fără a face zgomot (cf. Mt 5,13-15).

Toate acestea ne invită să ne îndreptăm mereu privirea spre Cristos, pe chipul căruia străluceşte Adevărul care ne luminează, dar care este şi calea care ne conduce la plinătatea durabilă, pentru că este Călătorul care este alături de noi şi ne susţine cu iubirea sa. Înrădăcinaţi în El, veţi fi călăuze bune pentru tinerii noştri. Cu această speranţă vă încredinţez ocrotirii Fecioarei Maria, Tronul Înţelepciunii, pentru ca Ea să vă facă colaboratori ai Fiului său printr-o viaţă plină de sens pentru voi înşivă şi fecundă de roade, de cunoaştere şi de credinţă, pentru studenţii voştri. Mulţumesc.

Benedictus pp. XVI
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Papa le cere seminariştilor să fie fermi convinşi de vocaţia lor

21.08.2011, Madrid (Catholica) - Celebrând Sfânta Liturghie în Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena din Madrid, cu aproape o mie de seminarişti din întreaga lume, în ziua de sâmbătă, 20 august 2011, Papa Benedict al XVI-lea a subliniat importanţa discernământului în pregătirea pentru preoţie. Întâlnirea Papei cu seminariştii a avut loc în contextul Zilei Mondiale a Tineretului. “Sub călăuzirea formatorilor voştri, deschideţi-vă inimile faţă de lumina Domnului, pentru a vedea dacă această cale care cere curaj şi sinceritate este pentru voi”, le-a spus Sfântul Părinte. “Mergeţi pe calea preoţiei doar dacă sunteţi ferm convinşi că Dumnezeu vă cheamă să fiţi slujitorii Lui, şi dacă sunteţi ferm hotărâţi să o exercitaţi în ascultare faţă de preceptele Bisericii”.

El i-a încurajat să îşi petreacă anii de seminar în tăcere interioară, rugăciune neîncetată, studiu constant şi “integrare treptată în activitatea pastorală şi în structurile Bisericii. O Biserică ce este comunitate şi instituţie, familie şi misiune, creată de Cristos prin Duhul Său Sfânt, şi de asemenea rezultatul nostru, cei care o modelăm prin sfinţenia şi prin păcatele noastre. Trebuie să fim sfinţi pentru a nu crea o contradicţie între semnul care suntem şi realitatea pe care dorim să o semnificăm”, a adăugat Pontiful. Anii de formare trebuie de asemenea să fie un timp de “profundă bucurie”, trăită “cu umilinţă, cu luciditate şi cu fidelitate radicală faţă de Evanghelie, într-o relaţie de afecţiune cu timpul şi cu persoanele în mijlocul cărora trăiţi”.

Papa Benedict al XVI-lea le-a atras atenţia viitorilor preoţi că în vocaţia lor vor întâmpina dificultăţi. “Bazându-vă pe iubirea Lui, nu vă lăsaţi intimidaţi de mediile care l-ar exclude pe Dumnezeu şi în care puterea, bogăţia şi plăcerea sunt în mod frecvent principalele criterii care conduc vieţile oamenilor”, a spus el. “Aţi putea fi marginalizaţi împreună cu alţii care propun ţeluri înalte sau care demască falşii zei înaintea cărora mulţi se închină astăzi. Acela va fi momentul în care o viaţă profund înrădăcinată în Cristos va fi văzută în mod clar drept ceva nou şi îi va atrage cu putere pe cei care îl caută cu adevărat pe Dumnezeu, adevărul şi dreptatea”. Sfântul Părinte i-a încurajat pe seminarişti să privească la Maria, Mama preoţilor. “Ea va şti cum să modeleze inimile voastre după modelul lui Cristos, Fiul ei divin, şi vă va învăţa să preţuiţi pentru totdeauna tot ceea ce a dobândit El pe Calvar pentru mântuirea lumii”.

Scrisoarea PS Virgil despre decizia resfinţirii Catedralei din Baia Mare

Preafericirii Sale Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
Preafericirea Voastră,

Biserica Greco-Catolică a primit cu indignare decizia Bisericii Ortodoxe Române de a resfinţi duminică, 21 august 2011, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare. Indignarea vine în contextul în care, în diverse luări de poziţii publice, Biserica Ortodoxă Română a spus că doreşte să se reangajeze “într-un dialog onest şi realist” cu Biserica Greco-Catolică, dialog care, conform comunicatului ortodox din 7 iulie 2011, “nu poate fi construit credibil fără o asumare corectă a situaţiei istorice şi a diferendului patrimonial”.

Resfinţirea catedralei greco-catolice din Baia Mare nu reprezintă nici expresia unui angajament onest al Bisericii Ortodoxe în reluarea dialogului şi nici o asumare corectă a situaţiei istorice.

În invitaţia oficială la resfinţirea catedralei greco-catolice din Baia Mare, reprezentanţii Bisericii Ortodoxe afirmă: “Momentul aniversar al Parohiei Ortodoxe «Adormirea Maicii Domnului», 100 de ani de existenţă, ne oferă plăcutul prilej de a vă invita să luaţi parte la bucuria noastră şi la resfinţirea bisericii parohiale”.

Biserica Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost construită în anul 1911, iar în data de 5 iunie 1930, prin bula papală “Sollemni Conventione” a Papei Pius XI, a devenit catedrală episcopală. În această catedrală, pe data de 2 februarie 1931, a fost instalat episcopul greco-catolic Dr. Alexandru Rusu, primul episcop de Maramureş.

Odată cu desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice în 1948, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost confiscată de guvernul comunist şi dată Bisericii Ortodoxe, în posesia căreia se află şi în prezent. Catedrala a făcut obiectul a nenumărate revendicări, însă Biserica Ortodoxă a refuzat retrocedarea acesteia. În momentul de faţă există un proces pe rol care să restabilească situaţia de drept a catedralei greco-catolice din Baia Mare.

Pe data de 21 august, conform invitaţiei oficiale, Catedrala Greco-Catolică “Adormirea Maicii Domnului” va fi resfinţită de către I.P.S. Justinian şi P.S. Iustin, episcopi ortodocşi ai Maramureşului, împreună cu I.P.S. Laurenţiu, mitropolit ortodox al Ardealului.

Resfinţirea de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe a catedralei episcopale greco-catolice din Baia Mare, precum şi sărbătorirea a “100 de ani de existenţă” a parohiei ortodoxe din aceasta biserică, care eventual ar putea sărbători 63 de ani, reprezintă nu doar un act de provocare şi sfidare faţă de Biserica Greco-Catolică, dar şi un act clar de epurare culturală şi religioasă, falsificare a istoriei, ştergere a memoriei şi furt de identitate.

Prin această atitudine vădit ostilă, Biserica Ortodoxă Română dovedeşte că nu este interesată în redeschiderea dialogului cu Biserica Greco-Catolică. Menţionăm că Biserica Ortodoxă Română a întrerupt unilateral dialogul cu Biserica Greco-Catolică în 2004, iar în ultima perioada Biserica Ortodoxă a fost cea care a adresat mai multe apeluri Bisericii Greco-Catolice pentru redeschiderea dialogului.

În cazul în care catedrala greco-catolică din Baia Mare va fi resfinţită, Biserica Ortodoxă Română se face singură responsabilă de crearea unei noi piedici în calea redeschiderii dialogului cu Biserica Greco-Catolică.

†Virgil Bercea
Preşedinte al comisiei greco-catolice de pregătire
a dialogului cu Biserica Ortodoxă Română

PS Virgil: resfinţirea, act de provocare şi sfidare la adresa BRU

19.08.2011, Oradea (Catholica) - “Biserica Greco-Catolică a primit cu indignare decizia Bisericii Ortodoxe Române de a resfinţi duminică, 21 august 2011, Catedrala Greco-Catolică ‘Adormirea Maicii Domnului’ din Baia Mare. Indignarea vine în contextul în care, în diverse luări de poziţii publice, Biserica Ortodoxă Română a spus că doreşte să se reangajeze ‘într-un dialog onest şi realist’ cu Biserica Greco-Catolică, dialog care, conform comunicatului ortodox din 7 iulie 2011, ‘nu poate fi construit credibil fără o asumare corectă a situaţiei istorice şi a diferendului patrimonial’.”

Astfel începe scrisoarea trimisă astăzi PF Daniel, Patriarhul BOR, de către PS Virgil Bercea, în poziţia sa de preşedinte al comisiei greco-catolice de pregătire a dialogului cu Biserica Ortodoxă Română. Se aminteşte în scrisoare faptul că în invitaţia oficială stă scris astfel: “Momentul aniversar al parohiei ortodoxe ‘Adormirea Maicii Domnului’, 100 de ani de existenţă, ne oferă plăcutul prilej de a vă invita să luaţi parte la bucuria noastră şi la resfinţirea bisericii parohiale”. În fapt biserica “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost construită de greco-catolici în anul 1911, pentru ca în data de 5 iunie 1930, prin bula papală “Sollemni Conventione” a Papei Pius al XI-lea, să devină Catedrală episcopală pentru aceştia. În această Catedrală, mai aminteşte PS Virgil, pe data de 2 februarie 1931, a fost instalat Episcopul greco-catolic dr. Alexandru Rusu, primul Episcop de Maramureş. Apoi, odată cu desfiinţarea BRU în 1948, Catedrala greco-catolică “Adormirea Maicii Domnului” din Baia Mare a fost confiscată de guvernul comunist şi dată Bisericii Ortodoxe, în posesia căreia se află şi în prezent. Catedrala a făcut obiectul a nenumărate revendicări, însă Biserica Ortodoxă a refuzat retrocedarea acesteia. În momentul de faţă există un proces pe rol care să restabilească situaţia de drept a Catedralei greco-catolice din Baia Mare. Cu toate acestea, duminică, 21 august, conform invitaţiei amintite, urmează să fie resfinţită de către IPS Justinian şi PS Iustin, Episcopi ortodocşi ai Maramureşului, împreună cu IPS Laurenţiu, Mitropolit ortodox al Ardealului.

Cităm din scrisoare: “Resfinţirea de către reprezentanţii Bisericii Ortodoxe a Catedralei episcopale greco-catolice din Baia Mare, precum şi sărbătorirea a ’100 de ani de existenţă’ a parohiei ortodoxe din aceasta biserică, care eventual ar putea sărbători 63 de ani, reprezintă nu doar un act de provocare şi sfidare faţă de Biserica Greco-Catolică, dar şi un act clar de epurare culturală şi religioasă, falsificare a istoriei, ştergere a memoriei şi furt de identitate. Prin această atitudine vădit ostilă, Biserica Ortodoxă Română dovedeşte că nu este interesată în redeschiderea dialogului cu Biserica Greco-Catolică. Menţionăm că Biserica Ortodoxă Română a întrerupt unilateral dialogul cu Biserica Greco-Catolică în 2004, iar în ultima perioada Biserica Ortodoxă a fost cea care a adresat mai multe apeluri Bisericii Greco-Catolice pentru redeschiderea dialogului. În cazul în care Catedrala greco-catolică din Baia Mare va fi resfinţită, Biserica Ortodoxă Română se face singură responsabilă de crearea unei noi piedici în calea redeschiderii dialogului cu Biserica Greco-Catolică.”

Protest al AGRU faţă de iniţiativa resfinţirii Catedralei din Baia Mare

19.08.2011, Cluj (Catholica) - Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, Greco-Catolici – AGRU, în numele membrilor săi, îşi exprimă protestul ferm si indignarea faţă de iniţiativa parohiei ortodoxe române Baia Mare I de a marca, duminică 21 august 2011, aniversarea a “100 de ani de existenţă” a bisericii parohiale “Adormirea Maicii Domnului” prin resfinţirea lăcaşului de cult de către un sobor de înalţi Ierarhi ortodocşi.

Lăcaşul de cult în cauză este de fapt vechea Catedrală greco-catolică “Adormirea Maicii Domnului ” (construită în anul 1911 de canonicul greco-catolic Alexandru Breban şi devenită Catedrală episcopală prin bula Sollemni conventioni a Papei Pius al XI-lea) şi nu este de drept proprietatea cultului ortodox, Eparhia greco-catolică a Maramureşului fiind singura căreia nu i s-a retrocedat nici astăzi Catedrala. Iniţiativa este nu doar regretabilă dar de-a dreptul provocatoare punând de fapt sub semnul întrebării orice dialog real (dintre BOR şi BRU) referitor la retrocedarea lăcaşurilor de cult confiscate de regimul comunist în 1948 Bisericii Greco-Catolice.

Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, Greco-Catolici – AGRU face un apel către toţi românii de bună credinţă pentru a se desolidariza şi condamna public acest gest ce încearcă să şteargă memoria şi să fure identitatea unui lăcaş istoric, simbol al Maramureşului. În acelaşi timp AGRU se solidarizează cu Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de Maramureş, proprietarul de drept al Catedralei. (Semnează conf. univ. dr. Alin Tat, preşedinte AGRU, şi prof. Cecilia Frăţilă, secretar AGRU)

Sursa: BRU.ro

MEMORIAE MORTIS

Se elimină tot mai mult din orizontul vieții realitatea morții, sau se încearcă cu toate mijloacele să se ascundă, ca și cum aceasta ar fi o boală incurabilă, ceva rușinos pentru om. Pentru creștini, acest fenomen are consecințe nefaste și tragice, pentru că trunchiază credința, elimină aspectul central al credinței care este Învierea lui Cristos.

Dacă odată, nu cu mult timp în urmă, cuvinte ca memento mori (adu-ți aminte că vei muri), memoriae mortis, se aflau pe buzele oricărui creștin serios, astăzi asistăm la o rușine, la o frică a ne aduce aminte de moarte, și cred că acest lucru se întâmplă în primul rând pentru că am dezumanizat moartea.

În fond, putem spune că, cu fiecare om care se naște, se adaugă o altă carte la Sf. Scriptură. Așa cum avem Cartea lui Iob, Cartea lui Ieremia, etc., tot așa avem cartea lui Damian, Cartea lui Ioan, Cartea Mariei, Cartea Veronicăi, etc. Fiecare carte începe: La început Dumnezeu a făcut cerul și pământul, adică pe Damian, pe Ioan, pe Veronica, etc., și se încheie cu: Maranatha. Vino Doamne Isuse!

Odată ce o persoană moare, cartea lui se încheie, dar aceasta nu se rupe din Sf. Scriptură, ci ne este transmisă nouă pentru a face memoriae, adică pentru a aminti acea persoană, pentru a ne aminti de ea, pentru a ne ruga pentru ea.

Moartea, dacă este trăită și meditată, este învățătura de căpătâi a vieții noastre. Numai trăind-o și meditând-o, putem să sperăm în înviere, căci scopul speranței noastre este transformarea morții în înviere și în viața veșnică.

Se împlineşte în Maria aşteptarea umană a învierii trupului

Splendida excepţie

de Inos Biffi

Cu învierea lui Cristos apare începutul omenităţii în mod perfect corespunzătoare veşnicului plan divin: omenitatea, care pe cruce a învins definitiv moartea, intrată în lume din cauza păcatului şi ca amprentă a păcatului, şi a ajuns la plinătatea gloriei. Se manifestă astfel în Răstignitul înviat, fericit în suflet şi transfigurat în trup, modelul şi reuşita tuturor oamenilor chemaţi să apară pe pământ - începutul - cum este spus de Paul (1Cor 15,20) - destinului încredinţat lor în mod divin încă din veşnicie.

Ziua a treia, când Isus s-a trezit din mormânt, a fost ziua creării adevăratului Adam, omul "ceresc" (cf. 1Cor 15,47): Cristos este Testamentul Nou, în care evenimentele din cel Vechi se reînnoiesc şi îşi au împlinirea.

La întrebarea: "Pentru ce în creează Dumnezeu pe oameni?" există un singur răspuns: "Pentru ca, murind împreună cu Cristos, să învie cu el, cu el să fie glorificaţi şi aşezaţi la dreapta Tatălui", oricare ar fi timpul în care se nasc, cultura pe care o găsesc, peripeţiile şi acelea pe care le considerăm nebunii şi tragedii absurde şi iraţionalităţi pe care le întâlnesc.

Nimeni nu este gândit pentru un destin care să fie diferit de cel al lui Isus, adică un destin de gloria, participat nu numai de sufletul, ci şi de trupul omului.

Până când acest lucru nu este obţinut, omul este în mod neîmplinit şi imperfect fericit. Iată pentru ce în această stare care încă trebuie terminată locuiesc înşişi sfinţii, care se bucură totuşi de binele esenţial, care este vederea lui Dumnezeu. Lipsindu-le corporeitatea, ei sunt suflete, dar încă nu "persoane umane" fericite.
Acest lucru va avea loc cu învierea trupului, atunci când gloria se va revărsa şi în trupul lor. Conform învăţăturii lui Toma de Aquino, sufletului care posedă prin natură prerogativa "posibilităţii de unire" cu un trup, dar de fapt este privat de el, "nu-i revine nici numele nici definiţia de persoană" (Summa Theologiae, I, 29, 1, 5m).

Iată pentru ce, înainte de învierea morţilor, sufletul fericit "este străbătut de dorinţa ca însăşi bucuria sa de a fi cu Dumnezeu să se reverse din belşug şi asupra trupului" (Summa Theologiae, I-II, 4, 5, 4m).

Însă există o excepţie şi se referă la Fecioara Maria. Credinţa Bisericii, definită solemn de Pius al XII-lea, mărturiseşte că "neprihănita Născătoare de Dumnezeu pururi fecioară Maria, după ce şi-a terminat cursul vieţii pământeşti, a fost primită în gloria cerească cu sufletul şi trupul": în Maria, cu glorificarea trupului său, deja acum răscumpărarea este perfectă şi este împlinită conformitatea ei cu Cristos înviat.

Şi nu uimeşte asta. Harul crucii o atrăsese şi o pătrunsese pe Maria, încă înainte ca Fiul să urce pe cruce, atunci când a zămislită imună de păcatul strămoşesc şi aşezată "mai sus de iertare".

Destinată, ca favorită a lui Dumnezeu ("Ai aflat har la Dumnezeu", Lc 1,30), să fie mamă a Domnului, Maria - "maica Domnului meu", o salută Elisabeta, prevenind Conciliul din Efes (Lc 1,43) - apare imediat marcată de amprenta sfinţeniei lui Cristos şi intim unită cu el.

Existenţa Sfintei Fecioare se va desfăşura în întregime în cadrul misterului Fiului lui Dumnezeu, care s-a făcut trup în ea. Declarându-se "slujitoarea Domnului", ea primeşte în totală adeziune de credinţă maternitatea feciorelnică, lucrare a Duhului Sfânt care coboară asupra ei - aşa cum este spus la buna vestire - şi miracol al atotputerniciei Celui Preaînalt care o acoperă cu umbra sa, ca vechiul nor luminos, pentru a indica prezenţa lui Dumnezeu (cf. Lc 1,30-38).

Misterele lui Isus se vor reflecta în Maria, în întregime orientată să mediteze, în uimire şi în tăcere, sensul lor profund. Nu ne sunt cunoscute amănuntele acestei prezenţe a Mariei alături de Fiul lui Dumnezeu, născut ca om din sânul ei şi educat de ea şi crescut cu înţelepciune maternă.

Cu siguranţă o conducea o credinţă docilă, tare şi perseverentă, întemeiată pe Cuvântul divin: însă acea credinţă nici pentru ei nu echivala cu viziunea, ci, am crede, cu un ansamblu de strălucire şi de obscuritate. De altfel, cu cât unul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât îi experimentează mai mult apropierea şi în îndură întunericul; ori, nimeni mai mult ca Maria nu a experimentat şi nu a trăit comuniunea şi convieţuirea cu Dumnezeu.

Isus s-a născut de puţină vreme şi iată-l deja pe Simeon ridicând în mod profetic vălul viitorului, îi face să lumineze, ca într-o breşă, destinul de pătimire care îi va fi rezervat: "Iar ţie o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35).

Maria va urma îndeaproape vicisitudinile lui Isus

Urcă împreună cu el în vârstă de doisprezece ani pentru sărbătoarea Paştelui la templul din Ierusalim unde cunoaşte angoasa datorită dispariţiei sale şi îi rămân învăluite în enigmă cuvintele despre faptul că el trebuie "să se ocupe de cele ale Tatălui". Şi aceste evenimente, asemenea cuvintelor păstorilor din Betleem (Lc 2,18-19), Fecioara le depune şi le păstrează, în meditaţie, în inimă (Lc 2,51).

O întâlnim la Cana, grijulie până la accelerarea, cu libertate şi confidenţă maternă, venirea Orei lui Isus, spre care orientează toată atenţia discipolilor. "Începutul semnelor", începutul credinţei în el şi prima manifestare a gloriei sale poartă astfel amprenta iniţiativei Mariei (cf. In 2,1-11).

O găsim la sfârşit, "lângă crucea lui Isus" (In 19,25), "Însoţitoare a geamătului său". Manzoni spune asta despre Biserică, dar este valabil mai înainte încă pentru Maria.

Din înălţimea lemnului, cu solemnitatea unui testament, Răstignitul încredinţează Mamei, ca nou fiu al ei, pe discipolul pe care îl iubea; şi aceluiaşi discipol o încredinţează, ca nouă Mamă, pe Maria (In 19,25-27). Aşadar este adeverită figura Evei. Aceasta a fost "mama tuturor celor vii" (Gen 3,20); Maria pe Clavar este făcută mamă a tuturor celor care cred: astfel Isus extinde la toată Biserica darul de a fi fost fiu al Mariei.

Am putea spune că însuşi Cristos este autorul şi iniţiatorul mariologiei şi că Paul al VI-lea a fost mult mai luminat decât criticii săi, care nu au ezitat să bombănească atunci când a atribuit Mariei titlul de Maica Bisericii.

Fidel faţă de mandatul lui Isus "din ceasul acela discipolul a luat-o la el" (In 19,27), prefigurând astfel primirea pe care, proclamând-o fericită, o va rezerva "tuturor generaţiilor" (Lc 1,48). Pornind de la prima generaţie creştină: iat-o, de fapt, unită cu apostolii care "într-un cuget, stăruiau în rugăciune", pe "Maria, mama lui Isus" (Fap 1,14) care reprezintă în ochii lor imaginea cea mai legată şi cea mai asemănătoare cu Învăţătorul şi Domnul lor, amintirea cea mai intensă, sau icoana sa vie.

Luând în considerarea plinătatea de har, cu care a fost îmbogăţită Maria, şi legătura singulară care a unit-o cu Fiul lui Dumnezeu, nu surprinde faptul că acesta a ferit-o de orice semn sau pată de păcat şi imediat, la sfârşitul zilelor sale, a făcut-o părtaşă de însăşi gloria sa de Domn înviat, înălţat la dreapta Tatălui.

Pentru aceasta, pentru a o venera pe Maria nu trebuie să mergem la un mormânt în care sunt putrezite rămăşiţele sale pământeşti şi să aşteptăm şi pentru ea învierea trupului.

Instinctul spiritual al Bisericii nu a întârziat să intuiască asta: dogma - declară Papa care a definit-o - nu a făcut decât să încoroneze "învăţătura comună a magisteriului obişnuit al Bisericii şi credinţa comună a poporului creştin".

Acelaşi popor care, tocmai graţie ridicării Fecioarei la cer, poate să-i simtă iubirea maternă mai nemijlocit apropiată. Din moment ce - învaţă tot Toma de Aquino - nu este timpul de a include gloria, ci însă gloria conţine timpul.

(După L'Osservatore romano, 14 august 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu