Cum putem ajunge la sufletul celuilalt?

Suntem în era comunicării. Cu cât mai mult ne individualizăm în căutarea bunăstării personale, cu atât avem mai multă nevoie de a învăţa să ne apropiem de celălalt, de a deprinde maniere sănătoase de abordare a relaţiilor. În centrarea exagerată pe sine şi pe împlinirea propriilor nevoi, găsim deseori că am rătăcit drumul către celălalt sau către Dumnezeu.

Dar uneori, oricât de mult am încerca să ne îmbunătăţim relaţiile în familie, vedem că tentativele avute nu ne aduc rezultatele dorite. Din nefericire, avem tendinţa de a repeta în propria familie greşeli care vin din trecutul generaţiilor din care facem parte. Deşi am spus că nu vom face ca mama, ca tata sau ca cineva care ne-a influenţat în copilărie, ne trezim că facem exact cum spuneam că nu vom face. Şi greşelile generaţiilor merg, prin noi, mai departe. Vestea cea bună e că putem pune stop acestei tendinţe, făcând să se oprească la noi măcar parte din aceste greşeli. Este greu, deoarece atunci când ni se pare că am procedat "mai bine", tinerele vlăstare ne pun în faţa unor situaţii de ne mirăm şi noi cum de s-au întâmplat şi ne încearcă un firav sau mai puternic sentiment de deznădejde. E bine de ştiut în astfel de situaţii că, indiferent de cât de grave ar fi greşelile pe care le-au făcut strămoşii noştri ori le facem noi înşine, există nădejde de îndreptare şi există posibilitatea de a face alegeri mai bune pentru viitor.

Hristos pune vorbă pentru noi în faţa celorlalţi

Şi, pentru că am început articolul vorbind despre comunicare, voi merge exact pe această direcţie, a îmbunătăţirii comunicării în familie. Cum se poate face această îmbunătăţire? Într-un mod foarte simplu şi foarte concret: comunicând cu Dumnezeu, despre familie, despre copii, despre partenerul de viaţă. Un loc foarte bun de a începe vindecarea comunicării ar fi acela în care am recunoaşte că... suntem bolnavi. Singură dorinţă de a avea o relaţie sănătoasă cu ceilalţi nu este suficientă, atâta vreme cât nu luăm în considerare acest fapt, al bolii personale. Câtă vreme ne considerăm în regulă, în vreme ce doar ceilalţi au dificultăţi de a înţelege preceptele sănătoase pe care noi vrem să le transmitem şi care, iată, chiar nu vor să o facă, nu putem obţine rezultate satisfăcătoare.

La ce ne foloseşte conştientizarea propriei stări de boală? În momentul în care am conştientizat aceasta, conştientizăm şi faptul că nu mai putem avea pretenţia de la noi să învăţăm să comunicăm cu celălalt, ci avem nevoie de Cineva care să vorbească pentru noi. E ca atunci când avem de transmis un mesaj şefului sau unui profesor la care nu avem trecere şi rugăm pe cineva apropiat lui să pună vorbă pentru noi. În situaţia de faţă, cine este cel mai indicat să "pună vorbă pentru noi", dacă nu Însuşi Hristos, prin Duhul Sfânt? Şi El o şi face, dacă ne rugăm pentru asta.

Modele de comunicare în înţelepciunea biblică

În rândurile care urmează vă ofer un model de comunicare în situaţii de criză, pe care l-am întâlnit în Vechiul Testament. Unul dintre personajele biblice de la care am învăţat foarte mult în ceea ce priveşte comunicarea este Neemia. Citind capitolul 1 din Cartea Neemia (a doua a lui Ezdra), oricine poate vedea o mostră de veritabilă înţelepciune relaţională. Acesta, paharnic fiind la curtea regelui Artaxerxe, află la un moment dat noutăţi despre starea grea de decădere în care se afla cetatea Ierusalimului şi locuitorii săi. Lovit de suferinţă cumplită la auzul veştilor - şi acum vă invit pe fiecare dintre cei care suferiţi din cauza căderilor copiilor sau ale altor membri ai familiei să vă imaginaţi în situaţie -, Neemia se retrage în plâns, post şi rugăciune.

Vedem astfel primii paşi în relaţionare: plâns pentru decăderea celor iubiţi, asumare a păcatelor proprii şi a rolului pe care îl are fiecare în răul colectiv, post şi rugăciune pentru iertarea păcatelor şi pentru îndreptarea situaţiei.

"Doamne, Dumnezeule al cerurilor, Dumnezeul Cel mare şi înfricoşător, Care păzeşti legământul Tău şi eşti milostiv cu cei ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale, să fie urechile Tale cu luare-aminte şi ochii Tăi deschişi, ca să auzi rugăciunea robului Tău, cu care mă rog eu acum ziua şi noaptea înaintea Ta, pentru fiii lui Israel, robii Tăi, mărturisind păcatele fiilor lui Israel, cu care am păcătuit înaintea Ta, şi eu, şi casa tatălui meu. Noi Te-am mâniat şi n-am păzit poruncile, legile şi orânduielile pe care le-ai dat Tu lui Moise, robul Tău. Adu-Ţi aminte însă de cuvântul pe care l-ai spus robului Tău Moise, când ai zis: "De veţi păcătui, vă voi împrăştia printre popoare; iar când vă veţi întoarce la Mine şi veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, de aţi fi izgoniţi chiar şi la marginea cerului, şi de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce la locul pe care l-am ales, ca să-Mi pun numele Meu acolo". Aceştia însă sunt robii Tăi şi poporul Tău, pe care Tu l-ai răscumpărat cu puterea Ta şi cu mâna Ta cea puternică. Rogu-Te dar, o, Doamne, să fie urechile Tale cu luare-aminte la rugăciunea robului Tău şi la rugăciunea robilor Tăi, cărora le place să se teamă de numele Tău, şi ajută robului Tău acum, şi-i dă să dobândească milă la omul acesta."

Vedem că Neemia nu a început să-i acuze pe fraţii săi pentru păcatele lor, nu a început să le dea lecţii şi să le arate cum să se însănătoşească, ci s-a pocăit el însuşi pentru păcatele conaţionalilor, deşi era în ţară străină şi ar fi putut foarte bine să se dezică de necazul lor. Citind în întregime cartea lui Neemia, veţi putea vedea o mostră de acţiune binecuvântată de Dumnezeu şi vindecătoare pentru comunitatea mai mică sau mai mare din care fiecare face parte.

Motivul pentru care am adus acest exemplu în articolul de faţă este o invitaţie de a reveni la "căile bătătorite" ale înţelepciunii biblice de abordare a situaţiilor concrete ale vieţii în care suntem personajele principale din mai mica sau mai marea noastră istorie. În societatea noastră contemporană, în care suntem în căutare de modele autentice şi de "cum să…", care să ne ofere şi rezultate palpabile, o cercetare atentă a istoriilor redate în Vechiul şi Noul Testament ne dă o gură de aer nepoluat, de care avem nevoie pentru a ne curăţi inimile şi vieţile.

Autor: C. Sturzu
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Răspunsuri duhovniceşti: De ce postim miercurea, vinerea şi chiar lunea?

Postul din zilele de miercuri şi vineri este împământenit în viaţa liturgică a Bisericii încă din primele veacuri creştine. Bunăoară, în Didahia, cap. VIII, se spune: "…dar voi să ajunaţi Miercurea şi Vinerea". Tot din Sfânta Tradiţie avem consemnată motivaţia concentrată a postului din aceste două zile ale săptămânii. Sfântul Petru, episcopul Alexandriei, martirizat în zilele lui Diocleţian, spune aşa: "…în a patra zi (miercuri) şi Vinerea... se cuvine nouă să postim după tradiţie..., căci în a patra, sfat nelegiuit au făcut iudeii asupra Domnului, iar Vinerea, fiindcă pentru noi a pătimit El." De asemenea, a doua poruncă bisericească ne îndeamnă să postim toate posturile de peste an, înţelegând aici toate zilele de post rânduite de Biserică.

Aşadar, postim miercurea căci în această zi au făcut sfat cărturarii ca să-L prindă pe Mântuitorul Hristos, iar Iuda a vândut pe Mântuitorul Hristos pentru 30 de arginţi, tot în această zi. Renunţând la mâncărurile de dulce din această zi, Îi arătăm Preabunului nostru Mântuitor că ne desolidarizăm de "vânzătorul" şi că iubim mai mult hrana duhovnicească, părtăşia cu Dumnezeu, în defavoarea bunurilor lumeşti trecătoare şi fragile pe care ţi le oferă plăcerile acestei lumi simbolizate în cazul de faţă prin mâncărurile de dulce.

Postim vinerea căci este ziua în care Hristos Dumnezeu, Marele Răstignit, a îndurat patimile cele mântuitoare: scuipările peste faţă, batjocura, biciuirile, lovirile, răstignirea pe Cruce şi moartea pentru noi şi pentru a noastră mântuire, aşa după cum mărturisim în Simbolul de credinţă. Postim vinerea ca să ne arătăm recunoştinţa faţă de Mântuitorul nostru, pentru că ne-a redeschis Raiul, făcându-ne părtaşi la viaţa Sfintei Treimi.

De ce postesc unii creştini şi lunea?

Postul de luni este practicat mai mult în viaţa monastică. Deci este benevol pentru creştinii de rând, dar bine-venit pentru cei ce-l ţin, deoarece arată odată în plus dorinţa omului de a se hrăni mai mult cu cele spirituale. Pot posti lunea cei care se confruntă cu probleme deosebite şi vor grabnic ajutor de la Domnul. Mai ales în părţile Moldovei mulţi creştini postesc lunea şi pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite, căci postul este o jertfă, dar şi un dar deopotrivă.

Care este rolul untdelemnului (uleiului) în alimentaţia de post?

Untdelemnul este un aliment descoperit şi folosit de om pentru a-şi întregi alimentaţia zilnică. Uleiul obţinut din sâmburi de măslin era o hrană atât de "săţioasă", bogat în calorii, încât înlocuia cu succes lipsa cărnii. De aceea, în perioada postului, în zilele prevăzute de rânduielile bisericeşti, untdelemnul este scos din alimentaţie deoarece noi urmărim în post dezrobirea trupului de patimi, şi cum untdelemnul aduce un bogat aport nutriţional, trupul nu mai simte nevoinţa postului. Iată ce spune David în cartea Psalmilor: "Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului" (Ps. 108, 23). Un trup cât mai "uşor" din punct de vedere alimentar poate fi orientat mai lesne către cer.

Dar să nu uităm esenţialul. Postul redus doar la aspectul alimentar devine o simplă dietă. Ca să putem simţi deplin roadele cele frumoase ale postirii este necesar să însoţim postul alimentar cu postul duhovnicesc, adică rugăciune stăruitoare, citirea Sfintei Scripturi, a cărţilor ziditoare de suflet, dar şi de săvârşirea faptelor bune.

Autor: N. Olaru

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

O IUBIRE CASTĂ

Castitatea poate fi o condiţie necesară, dar nu suficientă, pentru dăinuirea unei iubiri. Nu este de ajuns o mistică la nivel ideatic, chiar dacă sublimă ca formă, care să contureze viaţa unei perechi de îndrăgostiţi. Solicitările unei vieţuiri în doi sunt diferite în timp şi nu întotdeauna răspunsurile sunt pe măsura începutului.

Am la îndemână o frumoasă poveste de iubire, castă şi plină de devotament la începutul ei, dar care nu a rezistat timpului. Este vorba despre povestea de dragoste dintre unul din precursorii romantismului, Victor Hugo, şi soţia sa Adèle. Romantismul are ca sursă creştinismul, şi idealurile lui nu ne sunt, deci, străine. De pildă, Victor Hugo pretindea poetului "un spirit drept, o inimă curată, un suflet nobil şi elevat". Pentru el literatura era un instrument ce îi permitea să comunice celor iubiţi lucruri pe care nu le putea spune direct. Şi atunci când logodnica lui se plângea că nu se pricepe la poezie, răspunsul a venit, prompt şi clar: "În două cuvinte, Adèle, poezia este o expresie a virtuţii; un suflet frumos şi un frumos talent poetic sunt întotdeauna inseparabile. Vezi deci că poţi înţelege poezia; ea nu vine decât din suflet şi se poate în aceeaşi măsură manifesta printr-o acţiune frumoasă, ca şi printr-un vers frumos…"

Cuvântul care vine din suflet dă seama de originea celestă a acestuia: "Când ţi-am spus că sufletul tău înţelege poezia, n-am făcut decât să-ţi dezvălui una din facultăţile lui cereşti. Versurile nu sunt poezie? Întrebi tu. Versurile, singure, nu sunt. Poezia e în idei, ideile vin din suflet. Versurile… Versurile nu sunt decât o haină elegantă pe un corp frumos. Poezia se poate exprima şi în proză; ea nu-i decât mai perfectă prin graţia şi maiestatea versului…"

Având această exigenţă de curăţie şi frumuseţe a sufletului, Victor Hugo îşi dorea o iubire pe măsură. Iubirea nu a fost lipsită de piedici, întrucât amândoi erau prea tineri, iar el nu avea posibilitatea financiară de a susţine o familie. Avea încredere în talentul lui, dorea să devină scriitor, astfel că timpul îl dedica scrisului şi cititului. Doi adolescenţi pe care această perioadă incertă şi castă îi va lega, chiar dacă nu printr-o iubire pe viaţă, cel puţin printr-o prietenie pe viaţă.

Cei doi trăiau castitatea cea mai riguroasă. Astfel, Victor Hugo îi scria Adèlei: "N-aş socoti-o decât ca o femeie de rând (şi încă e puţin spus) pe fata care s-ar căsători cu un bărbat fără să fie moralmente sigură - cunoscând principiile şi caracterul acestui om - nu numai că este cuminte, ci şi că este virgin la fel ca şi ea…" Puritatea era asociată deci cu o elită spirituală… Lipsa pretenţiilor de castitate ale femeii era o dovadă de josnicie. Poetul urmează: "Îţi arătam cât de mare este puterea ta asupra-mi, de vreme ce doar chipul tău îmi frânează clocotul vârstei; îţi spuneam că acela care, impur şi pătat, s-ar uni cu o fiinţă pură şi fără pată, n-ar merita decât dispreţul şi indignarea…"

Pregătirea pentru intimitatea căsătoriei, considerată sfântă, se făcea prin înalte şi intime conversaţii, prin plimbări singuratice, departe de zgomotele oraşului, în tovărăşia nopţilor frumoase, când "se relevă sufletului lucruri necunoscute celor mai mulţi oameni…" Victor Hugo lega de bucuriile trupeşti cele mai înalte valori umane: "Acolo unde există într-adevăr căsătorie, va spune el într-o zi, adică acolo unde este iubire, se amestecă şi idealul. Un pat nupţial pare în întuneric un petic de auroră…"

Frumoase idealuri ale unui adolescent, şi mai cu seamă frumos formulate. Era totuşi un început bun în viaţă. Tinereţea susţinea cu forţă şi avânt elanuri, stinse apoi. Sunt doar ale tinereţii elanurile şi idealurile frumoase? Trebuie să aşteptăm oare chiar de la tineri o înnoire a lumii? Victor Hugo celebra astfel tinereţea: "Cum se numeşte asta, când simţurile ard şi inima ţi-e pură, când geniul nu aşteaptă decât să ţâşnească şi când nu ştii cum să atingi această întindere lichidă şi răcoroasă; când te simţi mai puternic decât lumea, dar incapabil să-i dovedeşti forţa; când viaţa, abia începută, ţi-e presărată de amintiri tragice şi când inima cântă încă în tine; când eşti nerăbdător, disperat şi explodând de speranţă? - Asta are un nume foarte frumos, doamnă Hugo, se numeşte tinereţe."

Autor: M. Patriche
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

VIAȚA SF. LAURENȚIU, diacon și martir

La 10 august, în fiecare an, Biserica se uneşte într-un trup pentru a-l sărbători cu bucurie universală şi devotament pe unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi martiri creştini, Sfântul Laurenţiu, a cărui moarte a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnificativ.

Sfântul Laurenţiu s-a născut în secolul al III-lea, în Spania, la Osca, un orăşel în provincia Aragon, la poalele munţilor Pirinei. De tânăr a fost trimis la Saragoza pentru a-şi completa studiile. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe viitorul episcop grec Sixt, care pe atunci era profesor la unul din cele mai renumite centre de studii ale acelor timpuri. Între cei doi se leagă o prietenie strânsă şi o comuniune de viaţă de maestru şi discipol.

Peste ceva timp, Sixt şi Laurenţiu, alăturându-se unui val de imigranţi spanioli, au venit la Roma. Când Sixt a fost ales şi întronizat ca patriarh, în anul 257, acesta l-a hirotonit pe Laurenţiu diacon şi, deşi era încă foarte tânăr, l-a ales să fie primul între cei şapte diaconi care slujeau în Catedrala patriarhală; de aceea este cunoscut ca arhidiacon al Romei. În acea vreme, această poziţie era una foarte importantă şi de mare încredere, iar cel care o ocupa avea în grijă sa tezaurul şi bogăţiile Bisericii şi distribuţia ajutoarelor şi milosteniilor la cei săraci.

Edictul împăratului Valerian împotriva creştinilor


Tot în anul 257, împăratul Valerian publică edictul său împotriva Bisericii, pe care, în nebunia lui, fără a cunoaşte lucrarea lui Dumnezeu, credea că o va putea distruge în totalitate. Prin acest edict, creştinii erau obligaţi să ia parte la cultul naţional al zeilor păgâni şi le interzicea să se mai adune în cimitire, ameninţând cu exilul sau chiar cu moartea pe oricine nu s-ar fi supus poruncii. Punându-şi speranţă în dictonul biblic: "Bate-vor păstorii şi se va risipi turma" (Zaharia 13, 7), Valerian a comandat ca toţi episcopii, preoţii şi diaconii să fie omorâţi fără drept de apel. Anul imediat următor, în ziua de 6 august, patriarhul Sixt este prins în timpul săvârşirii Sfintei Liturghii şi omorât prin decapitare. Acesta a fost înmormântat într-una dintre criptele cimitirului Sfântului Calist, numită "Cripta papilor", care se păstrează până în zilele noastre.


"Unde pleci, sfinte episcop, fără diaconul tău?"

În lucrarea "De Officiis ministrorum" (Despre îndatoririle preoţilor), Sfântul Ambrozie al Mediolanului scrie: "Văzându-l pe episcopul său, Sixt, condus spre martiraj, Sf. Laurenţiu plângea şi striga: "Unde mergi tată fără fiul tău? Unde pleci sfinte episcop fără diaconul tău? Ce jertfă te pregăteşti să aduci fără diaconul tău? M-ai găsit cumva nedemn de aceasta? Arată-ne un semn că ai găsit un vrednic slujitor. Nu doreşti ca cel pe care l-ai împărtăşit cu sângele Domnului să-şi verse sângele său alături de tine?... Nu uita că oamenii cei mari sunt mai victorioşi prin faptele ucenicilor lor decât prin faptele lor. Părinte, arată-ne nouă puterea ta prin fiii tăi; sacrifică pe cel care l-ai crescut, şi vei dobândi răsplată veşnică". Răspunzând, Sixt i-a zis: "Nu te voi lăsa, fiul meu, nu te voi părăsi. Pentru tine sunt gătite chinuri mult mai grele. Pentru noi, cei mai bătrâni, cursa este mai scurtă. Ţie, fiind mai tânăr, ţi s-a gătit un triumf mai glorios împotriva tiraniei. Vei vedea, curând nu vei mai plânge şi după trei zile mă vei urma. De ce vrei să fii parte a martirajului meu? De ce ai nevoie ca eu să fiu prezent? Ucenicul slab merge înaintea maestrului său, ucenicul tare îl urmează şi împlineşte toate fără ajutorul său. Aşa şi Ilie l-a lăsat pe Elisei. Îţi încredinţez succesul puterii mele ţie". Textul Sfântului Ambrozie mai menţionează şi faptul că, înainte de a-i da sărutul păcii, Sixt i-a încredinţat diaconului său grija pentru Biserică şi i-a poruncit să împartă săracilor toate bunurile sale. Astfel, arhidiaconul Laurenţiu, în spiritul slujirii şi ascultării faţă de episcopul său, a administrat Biserica Romei timp de trei zile, împărţind toate bogăţiile acesteia la săraci.

Auzind vorbindu-se de bogăţii ale Bisericii, soldaţii romani l-au prins pe Laurenţiu şi l-au dus în faţa tribunului Partenius, care, la rândul lui, înştiinţându-l pe împărat, l-a aruncat în închisoare, dându-l în paza tribunului Ipolit. Aici, Laurenţiu, prin rugăciunile sale, vindecă un orb numit Lucillus şi converteşte pe însuşi tribunul Ipolit, pe care îl botează împreună cu alte nouăsprezece persoane ale casei lui. Pentru aceasta, Ipolit este scos în afara cetăţii, la porţile Salariei, şi i se taie capul în ziua de 9 august.

Săraci, orbi, şchiopi, bolnavi - comori veşnice ale Bisericii


Adus la palatul imperial, unde împăratul i-a poruncit lui să-i predea bunurile pe care le deţinea Biserica, Laurenţiu a chemat în faţa lui Valerian mulţimea de orbi, şchiopi, bolnavi şi săraci pe care îi ajutase şi a spus: "Iată comorile veşnice ale Bisericii, care nu se împuţinează şi sporesc mereu, care sunt răspândite în fiecare şi se regăsesc în toţi". Considerând gestul acestuia o insultă la adresa puterii romane, Valerian, cuprins de furie, i-a cerut diaconului lui Hristos să se închine idolilor, şi pentru că acesta a refuzat, a fost supus la cele mai crunte chinuri; i s-au pus pe trup lame de fier înroşit în foc, a fost bătut cu bice plumbuite şi lanţuri cu cârlige la ambele capete, i-au fost sfărâmate maxilarele cu pietre, apoi, fiind dezbrăcat de haine, a fost întins pe un grătar cu cărbuni aprinşi. Iar Sfântul Laurenţiu, cu faţa luminoasă, zicea: "Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai întărit pe mine". Şi ars fiind pe o parte, a mai avut totuşi tăria să le spună călăilor: "Iată, o, ticăloşilor, aţi fript o parte a trupului meu; întoarceţi-l acum şi pe cealaltă parte şi mâncaţi carnea mea cea friptă". După aceasta, slăvind pe Dumnezeu, a zis: "Mulţumesc Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să intru pe porţile împărăţiei Tale!" (Vieţile Sfinţilor pe luna August). Sfârşindu-şi rugăciunea, sfântul şi-a ridicat privirea spre cer şi aşa şi-a dăruit sufletul lui Dumnezeu.


Moartea sa martirică, declinul idolatriei romane


Moartea Sfântului Laurenţiu a însemnat de fapt moartea idolatriei romane, care din acel moment a suferit un declin semnificativ. Mai mulţi senatori romani, văzând moartea sa martirică, au fost atât de puternic mişcaţi de credinţă şi eroismul său, încât s-au creştinat pe loc. Tot ei au fost cei care au luat trupul martirului şi l-au îngropat cu mare cinste pe data de 10 august 258, într-un loc cunoscut sub numele de Cimitirul Cyriaca in agro Verano, aflat la est de Roma, pe Via Tiburtina. Încă de atunci, mormântul sfântului era venerat cu fervoare şi devotament şi sărbătoarea sa, ţinută cu mare credincioşie. Sf. Împărat Constantin cel Mare construieşte aici o capelă închinată Sfântului Laurenţiu, care peste ani este transformată într-o adevărată catedrală, denumită Basilica di San Lorenzo fuori le mura (Biserica Sf. Laurenţiu din afara zidurilor).


Sfânt cinstit cu mare evlavie de creştini

Odată cu trecerea timpului, popularitatea Sfântului Laurenţiu a crescut simţitor; sărbătoarea sa ajungând să fie în secolul al VI-lea una dintre cele mai celebrate sărbători ortodoxe în Europa de Vest. Martirajul său şi puterea mijlocirii sale au fost lăudate şi mărturisite de mai mulţi sfinţi părinţi şi scriitori bisericeşti, cum ar fi: Sf. Grigore de Tours, Sf. Ambrozie, Fericitul Augustin, Leon cel Mare, Fulgenţiu de Ruspa, Eusebiu sau poetul Prudenţiu. De asemenea, secole la rând, fenomenul astronomic al curentului de meteori Perseide, care apare în preajma datei de 10 august, a fost denumit simbolic "Lacrimile Sfântului Laurenţiu". În hagiografia şi iconografia bizantină, Sfântul Laurenţiu este reprezentat ca diacon cu cădelniţa cu jar în mână, cădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos, pe când sursele apusene îl prezintă oferind săracilor bogăţiile Bisericii sau întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi.

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Bazilica "Santa Maria Maggiore" de la tradiţia liberiană la realizarea lui Sixt al III-lea sub semnul conciliului din Efes

Zăpadă în august pentru un triumf roman

de Timothy Verdon

Bisericile care se nasc pentru rugăciune sunt şi roade ale rugăciunii, aşa cum sugerează istoria bisericii Santa Maria ad nives (Sfânta Fecioară Maria a Zăpezii) - "Santa Maria Maggiore" - a cărei comemorare se celebrează la 5 august.

Conform unei relatări prezentate după o mie de ani, evenimentele povestite de un anumit frate Bartolomeo da Trento, un bogat patrician roman, senatorul Ioan, împreună cu soţia au hotărât să destineze Bisericii bunurile lor pământeşti, neavând copii. În noaptea dintre 4 şi 5 august 358 Fecioara Maria i-a apărut lui Ioan şi în acelaşi timp Papei Liberiu, cerând dedicarea unei bazilici la Roma în locul unde, chiar în noaptea aceea de vară, va cădea din belşug zăpadă. Dimineaţa, senatorul şi Pontiful au mers pe colina Cispio, unde miraculoasa ninsoare într-adevăr a avut loc, iar Papa Liberiu a trasat în zăpadă forma bazilicii care avea să se ridice: este subiectul unei picturi din a doua jumătate a secolului al XVI-lea păstrată în Pinacoteca Vaticana în care artistul, Jacopo Zucchi, subliniază rugăciunea intensă a patricianului Ioan şi a soţiei, reprezentaţi împreună cu Papa Liberiu în prim plan.

În afară de istoria sa deosebită, "Santa Maria Maggiore", ca orice biserică, reprezintă întreaga istorie a raportului dintre Dumnezeu şi oameni, oferindu-se ca figură a acelui "edificiu al mântuirii" pe care sfântul Irineu îl vedea desenat de Dumnezeu "aşa cum ar face un arhitect" (Împotriva ereziilor, IV, 14, 2-3).

În "Santa Maria Maggiore", reconstruită în forme monumentale şi înfrumuseţată în secolul al V-lea, patruzeci şi trei de tablouri în mozaic deasupra coloanelor din partea centrală a bisericii relatează episoade "structurate" din credinţa iudeo-creştină: istorii a lui Abraham, Moise, Iosue. Astfel, înaintând spre altar, credincioşii sunt introduşi într-un proces istoric şi metaistoric care îi conduce spre cetatea "al cărei arhitect şi constructor este însuşi Dumnezeu" (Evr 11,10). La sfârşitul acestui parcurs, la dreapta şi la stânga peretelui din capăt vedem de fapt două cetăţi, "Hierusalem" şi "Betleem" aşa cum sunt identificate de înscrisuri, în faţa porţilor deschise sunt adunate turme mici; de la arcada porţii deschise a unei şi a celeilalte cetăţi atârnă o cruce de aur şi calea de intrare este înnobilată de o colonadă asemănătoare cu aceea a bazilicii "Santa Maria Maggiore". Aceste scene poetice se află pe arcada care încadrează altarul bazilicii, astfel că cele douăsprezece oi reprezentate devin imagine a poporului crescut din nucleul primar al celor doisprezece apostoli. Şi de fapt "turma" care se adună să se roage în "Santa Maria Maggiore", asemenea oilor din mozaic, priveşte printre două rânduri de coloane prin "poarta" prezbiteriului spre "templu", Cristos, prezent în Euharistie.

În centrul arcului de triumf care încadrează altarul, o inscripţie dedicatoare afirmă Xistus episcopus plebi Dei ("Episcopul Sixt [a spus să se facă asta] pentru poporul lui Dumnezeu"). E vorba de Papa Sixt al III-lea (432-440), care a mărit bazilica începută în secolul al IV-lea de Papa Liberiu, dedicând-o Sfintei Fecioare după solemna declaraţie a Conciliului din Efes, care în anul 431 i-a recunoscut Mariei titlul de "Născătoare de Dumnezeu". Şi printre scenele din arcul de triumf vedem de fapt episoade din viaţa lui Cristos în care Maria are un rol important: Buna Vestire şi Adoraţia Magilor. Demnitatea specială subliniată de îmbrăcămintea splendidă în care artistul o prezintă la Buna Vestire: nu este numai tânăra din Nazaret care l-a născut pe Isus, ci o figură simbolică, Biserică drept Domina, Stăpână.

În registru, sub Buna Vestire, găsit tot această figură la dreaptă micului Cristos pe tron, în timp ce o altă femeie stă la stânga tronului, figură a poporului vechi, Ecclesia ex circumcisione. Această este îmbrăcată culoarea neagră de văduvă, în timp ce Maria apare ca "mireasa" descrisă în Psalmul 45: "îmbrăcată în haine brodate cu aur. În haine strălucitoare e adusă la rege" (v. 14-15).

Făcând abstracţie de izvorul veterotestamentar, această imagine este în mod straniu "contemporană" cu perioada executării mozaicului: Maria, figură a Bisericii, poartă haina de curte a unei principese imperiale, iar micul Isus şade în mijlocul tronului enorm ca un împărat copil: exemplu al unei suprapuneri a sacrului creştin peste profanul roman destul de obişnuit în acea vreme. Alte "suprapuneri" în mozaic sunt forma Ierusalimului ceresc care urmăreşte colonada unui tipic ducumanus din perioada imperială şi termenul folosit în inscripţia dedicatoare, plebi Dei. În Roma odinioară republicană, unde chiar sub Imperiu demnitatea politică a cetăţenilor era evocată prin termenul arhaic plebs - popor unit, popor capabil de decizii, de curaj, de sacrificiu - episcopul dedică noua aulă de adunare plebi Dei: unui popor căruia, dincolo de caracteristicile strămoşilor săi romani, acum îi sunt atribuite cele ale poporului condus de Abraham, Moise şi Iosue, motiv pentru care creştinii din Roma se pot numi de acum cu apelativul dublu de plebs Dei.

Dar să notăm o altă subliniere a acestui prim mare program marian realizat în Occident, unde - aşa cum s-a spus deja - Fecioara "îmbrăcată în haine brodate cu aur" şi cu coroana pe cap constituie un răspuns iconografic imediat dat declaraţiei solemne a Conciliului din Efes. Această regalitate nu este limitată la femeia Maria ci are un caracter colectiv subliniat exact de inscripţia dedicatoare amintită mai sus, Xistus episcopus plebi Dei: frază care sugerează cheia esenţială de lectură a unor asemenea imagini în care Maria nu este concepută în primul rând ca persoană individuală, ci ca figură colectivă a poporului, ca Domina Ecclesia.

Cea mai semnificativă suprapunere istorică la "Santa Maria Maggiore" este însăşi bazilica, a cărei structură - o vastă aulă rectangulară decorată în mod somptuos - trebuia să dea un sens de continuitate absolută cu trecutul roman, chiar dacă, în mod paradoxal, exprima şi răsturnarea culturală epocală constituită de triumful creştinismului. Cu alte temple creştine ridicate după edictul imperial care anula condamnarea noii credinţe, originala bazilică Liberiană proclama victoria Bisericii acolo unde ea fusese pusă la încercare.

Un text din acea vreme va folosi pentru a evoca acest climat: este discursul lui Eusebiu din Cezareea pentru consacrarea noii catedrale din Tir în Fenicia (316-319 circa), reconstruită exact acolo unde o precedentă biserică a fost distrusă de persecutorii păgâni. Eusebiu aseamănă bazilica nouă cu templul din Ierusalim reconstruit după exilul babilonian, citând profeţia lui Ageu conform căreia "gloria viitoare a aceste case va fi mai mare decât aceea de odinioară".

Apoi, gândindu-se la textul din Isaia unde se citeşte că, în perioada viitoare, "cei săraci din Sion" vor avea "o coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul veşmântului de doliu, cântări de laudă în locul unei inimi triste" pentru că "vor ridica din nou vechile ruine, vor reconstrui cetăţile dezolate" (61,3-4), Eusebiu afirmă că de acum Biserica "a îmbrăcat haina sa de nuntă" şi poate spune, în cuvintele lui Isaia: "Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii, şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit ca pe un mire care poartă coroană şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaierele sale". În sfârşit, episcopul din Cezareea promisiunile şi îndemnurile divine, citându-l tot pe Isaia: "Iată că îţi iau din mână potirul ameţelii, potirul mâniei mele, ca nu mai bei din el! Şi îl voi pune în mâna asupritorilor tăi". De asemenea: "Trezeşte-te, trezeşte-te! Pune-ţi hainele de sărbătoare. Ridică-ti ochii de jur împrejur şi priveşte: toţi aceştia se strâng, vin la tine. Pe viaţa mea, zice Domnul, că te vei îmbrăca cu toţi aceştia ca şi cu o podoabă şi te vei încinge cu ei ca o mireasă".

În pofida limbajului biblic, triumful Bisericii era totuşi un triumf "roman", conceput în limbajul obişnuit al sfârşitului imperiului. Catedrala din Tir, bazilica Liberiană, celelalte biserici din acel timp nu aveau caracteristici arhitectonice în mod specific "ecleziastice". Totul amintea mai degrabă aulele magistraţilor sau sălile de audienţă ale împăraţilor: coloanele, identice cu acelea din bazilicile civile; îmbrăcăminte de marmură, spaţiile ample, luminozitatea care provenea din ferestre mari.

Spune Eusebiu că ctitorul noii catedrale din Tir, episcopul Paulin, "a deschis o poartă largă şi foarte înaltă pentru a primi razele soarelui de dimineaţă, oferind astfel şi celor care rămâneau în afara curţii o panoramă neîntreruptă a interiorului, ca şi cum ar fi atras spre intrare chiar şi ochii necredincioşilor, aşa încât nimeni să nu poată trece în grabă fără să reflecteze cu emoţie profundă la dezolarea de dinainte şi la transformarea miraculoasă de acum. El spera că numai emoţia în faţa acestui spectacol va atinge persoanele, împingându-le spre intrare".

Era o invitaţie de a contempla acţiunea lui Dumnezeu în contemporaneitatea istoriei: la recunoaşterea puterii Celui Înviat într-o întoarcere aşa de profundă încât să nu poată fi exprimată în mod superficial, într-o schimbare externă a lucrurilor, ci în "minunea" unei transformări de sens ca să lase neschimbată exterioritatea. Roma rămânea Roma, aulele sale publice rămâneau aceleaşi, cu diferenţa că acum plebs care umplea aulele era plebs Dei.

Asemenea celorlalte bazilici romane din secolele IV-V, "Santa Maria Maggiore" a fost concepută pentru a primi un popor numeros, cu o lungime de 86 de metri. Totuşi nu era cea mai mare dintre noile biserici: "Sfântul Petru" era lungă de peste 120 de metri, "Sfântul Ioan din Lateran" 98 de metri, bazilica din cimitirul "Sfântul Sebastian", pe via Appia, era lungă de 75 de metri; bazilica originară a sfântului Laurenţiu pe via Tiburtina era lungă de 98 de metri.

Prima reţea constantiniană de mari biserici includea o bazilică pe via Labicana, alături de maryrion a sfinţilor Marcelin şi Petru care conţine mausoleul împărătesei Elena, şi alta pe via Nomentana, aproape de monumentul sfintei Agneza, unde fiica lui Constantin, Constanţia, a ridicat mausoleul său (actuala biserică a sfintei Constanţa). Împreună cu bazilica vaticană construită pe mormântul sfântului Petru, aceste structuri, realizate în timpuri record, formau o primă, prestigioasă "reţea" de biserici creştine la Roma. Aceste structuri colosale, mimetizate pe planul stilistic cu alte edificii publice, erau totuşi depărate de centrul oraşului, situate de-a lungul căilor de acces ("Sfântul Sebastian", "Sfinţii Marcelin şi Petru", "Sfânta Agneza"), în afara porţilor ("Sfântul Petru" în Vatican, "Sfântul Laurenţiu") sau în parcul imens din curtea imperială ("Sfântul Ioan din Lateran", "Sfânta Cruce din Ierusalim"). Şi monumentul sfântului Paul pe via Ostiense era la douăzeci de minute de mers de la poarta oraşului cu acelaşi nume (această biserică, "Sfântul Paul din afara zidurilor", va fi reconstruită începând din anul 384 de împăraţii Valentinian al II-lea, Teodosiu şi Arcadiu în scară uriaşă, o bazilică formată din cinci navate care imită bazilica "Sfântul Petru").

(După L'Osservatore romano, 5 august 2011)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

UN RAPORT IMPOSIBIL ȘI NECESAR: ȘTIINȚA ȘI RELIGIA (I)

Dacă un raport este conflictual sau oricum controversat, acest lucru nu se datorează, așa cum în general se crede, unor diversități ireductibile, pentru că diversitatea, de una singură, nu generează conflicte. Conflictele se datorează asemănărilor de fond: pe un teren comun se nasc neînțelegerile, nu pe planuri distincte și care nu comunică între ele. Deci, dacă astăzi există contrast între religie și știință, și în măsura în care aceste contraste au motive obiective, aceasta se datorează nu unei incompatibilități constitutive a acestora, ci unei asemănări constitutive. Afirmația ar părea de nesusținut.
Pe de o parte, adică din partea exponenților mai deciși ai științei, se invocă caracterul critic al cunoașterii științifice, bazarea ei pe metode de măsurare și control și pe rezultate ce pot fi revăzute și îmbunătățite; în vreme ce religia se bazează pe adeziunea personală față de anumite credințe, fără nici un control metodic sau care poate fi cunoscut, se sprijină pe ceea ce se numește „credință”, termen căreia i se atribuie o valoare vagă și indeterminată, corespondentă în orice caz adeziunii subiective față de ceva nedemonstrat și nedemonstrabil.

Pe de altă parte, adică din partea exponenților „credinței”, se asistă la o împărtășire substanțială a acestui concept destul de indeterminat de credință, numai însoțindu-l cu un semn pozitiv în loc de unul negativ, și reconducându-l spre pretinse rațiuni obiective care, totuși, în simpla lor reafirmare, nu fac altceva decât să reproducă interpretarea subiectivistă care le contrastează; se afirmă că cercetarea științifică este bună și prețioasă, dar că nu poate să meargă împotriva unor determinate Valori, care formează o specie de redută, de suprem sprijin de care să se lipească, altfel întregul edificiu al acestei credințe ar cădea la pământ.

Ambele poziții sunt mai mult sau mai puțin foarte nesatisfăcătoare, înainte de toate pentru că sunt preocupate să țină ferme respectivele presupoziții, în loc să le aprofundeze în mod critic și să le pună în mod liber față în față. Și totuși, nu este deloc dificil să constatăm în jurul cărui aspect se ciocnesc. știm deja acest lucru. Nu este vorba numai de pericole ca de exemplu armele atomice, biologice și chimice, sau distrugerea ambientală, toate fenomene asupra cărora nu ar fi greu să se ajungă la un acord, cel puțin verbal, care oricum nu are o mare însemnătate, chiar dacă ar avea avantajul inegalabil de a evita proliferarea unor încăierări. Adevăratul măr al discordiei este legat de așa numita bioetică, urât cuvânt, la care, din câte se pare, nu vrea să renunțe nimeni, și care desemnează o mulțime de reflecții etice care ar trebui aplicate cazurilor limită care tot mai des sunt supuse atenției de către știința medică și biologică avidei atenții a jurnaliștilor și a publicului, cât și a multinaționalelor.

Lăsăm la o parte o prezentare a conceptului de bioetică în sine, care presupune o serie de condiții destul de problematice, adică că ar exista o „etică” înțeleasă ca loc autonom de decizii, nu se știe bine pe ce anume sprijinite, astfel că este adevărat că pentru unii etica trebuie să se sprijine pe criteriile Științei, iar pentru alții pe cele ale Credinței, astfel că aceste „comisii bioetice”, prin definiție nu pot decât să repropună divergențele de la început.

Celălalt punct problematic este statutul fenomenelor biologice asupra cărora ar trebui să se ia decizii, și acesta decis înainte și în mod incompatibil de cele două părți: agregații materialiste asupra cărora există o manipulare nelimitată pentru unii, manifestarea unei ordonări axiologice deja existente în natură, ca fiind voită de Dumnezeu, pentru alții.

Dar aceste dificultăți și nepotriviri conceptuale nu ne interesează aici: în ce privește argumentul nostru, adică raportul dintre știință și religie, este suficient să constatăm că, la ora actuală, acesta este câmpul de bătălie și că astfel este interpretat. Discuția explodează imediat ce intră în joc delicatele chestiuni privitoare începutul și sfârșitul vieții noastre, limitele intervenției genetice asupra speciei noastre, cazurile limită în care orice decizie provoacă dileme și perplexități pe care o întreagă industrie mediatică, culturală și politică au interes să o perpetueze. A invoca maximele sisteme, procesul lui Galilei sau teoria evoluționistă a lui Darwin făcând abstracție de această motivație imediată ar fi, după părerea noastră, o pierdere de timp, pentru că este aceasta sarea care arde pe rana niciodată vindecată complet, adică cea a raportului dintre știință și religie

Autori: M. Ceruti – G. Fornari, Scienza e Religione. Un raporto impossibile e necessario, în Lo spartiacque. Ciò che nasce e ciò che muore a Occidente, Paoline, Milano 2006, pp. 35-37.

Va urma

Iubirea şi moartea

Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Cu o nefirească uşurinţă mi-au venit pe buze aceste întrebări şi răspunsuri. Poate formularea a fost înlesnită de faptul că, pe măsură ce trec anii, înţelegi că o viaţă lipsită de contraste şi de încercări nu are nici un gust. Este viaţă fadă, viaţă McDonaldâs, stereotipă şi fără orizont.

Ca să sărezi viaţa şi ca s-o luminezi ai nevoie de cele două elemente care o tensionează şi o scot din succesiunea banală. Cum despre Apostoli se spune că ei au fost sarea pământului şi lumina lumii, tot aşa şi cel care trăieşte cu adevărat dă vieţii gust şi lumină. Iubirea şi moartea...

Iubirea, spus cam romantic, poate să transfigureze fiecare clipă şi să facă dintr-o sumă de gesturi anodine o sărbătoare. Dintr-un tembel se naşte un geniu, iar un mare cărturar ajunge neştiutor. Tocmai de aceea spunem că acela care nu e în stare să se îndrăgostească şi să iubească nici nu poate să mai guste viaţa sau viaţa pentru el a încetat să aibă gust. De aceea, marii retraşi, cei care prin forţă şi har au ieşit din lume, sunt într-adevăr puţini. Ei se pot hrăni cu nimic, iar nimicul nu trebuie sărat.

La antipodul iubirii, se zice, se află moartea. Cu toate acestea, reprezintă al doilea element care scoate viaţa din stereotipie. N-o sărează aşa cum face iubirea fiindcă nu poate da savoare bucatelor. În schimb, ia bucatele din faţa noastră, îndepărtează blidul cu cele gustoase, pentru ca în locul lăsat liber să pună lumină. Moartea, aşadar, luminează ceea ce altfel, din lipsă de gust sau, dimpotrivă, din prea multă savoare, ar cădea în întuneric. De aceea, Eros şi Thanatos sunt fraţi. În efortul de-a înfrumuseţa sau de-a înnobila viaţa ei fac operaţii în perfectă armonie. Fluxul şi refluxul, impetuozitatea şi retragerea, apetitul şi detaşarea, cele două dimensiuni pe care doar Apostolii au reuşit să le unifice în fiinţa lor ne unifică şi nouă viaţa dacă ştim să fim curajoşi când trebuie şi înţelepţi tot în momentele cuvenite.
Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Nici sarea nu e mai importantă decât lumina, nici lumina decât sarea. Doar cel care a iubit acceptă odihna venită dinspre moarte, după cum cel care înainte să moară mai capătă un licăr de iubire îşi primeşte în pace sfârşitul. Mor greu cei care nu au iubit şi nu pot iubi aceia care se tem de moarte.

Mă gândesc la romanul lui Herman Hesse, Narzis şi Goldmund. Înainte de a-şi da duhul, Goldmund îşi aduce aminte de mama lui, în care vede chipurile tuturor femeilor iubite. Narzis rămâne deasupra şi nu moare. Este polaritatea fundamentală prin care universul e scris cu lumina soarelui şi cu sarea pământului, cu pâlpâirea candelei şi cu mireasma stelelor, cu tot ce ne călăuzeşte şi cu tot ce ne hrăneşte.

Autor: D. Stanca
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

„Celălalt nu trebuie să fie identificat prin calităţile sale, ci prin simplul fapt că există“ :

Comuniunea creştinilor după modelul Treimii

Una din provocările actuale pentru Biserică este că trebuie să-şi manifeste prezenţa şi lucrarea ei într-o societate răvăşită de egoism, individualism şi divizare. Pentru fiecare dintre noi, în mod conştient sau nu, voit sau mai puţin voit, celălalt este definit ca "duşmanul meu", iar cultura în care trăim subscrie în multe feluri la această viziune. Legătura dintre individualitate, libertate şi comuniune este abordată de teologul Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, în ultima sa carte "Comuniune şi Alteritate".

Mitropolitul Ioannis Zizioulas spune că alteritatea şi comuniunea se exclud reciproc, sau cel puţin aşa poate fi constatat din experienţa istorică a omenirii, care şi-a fundamentat actuala organizare socială şi politică pe nevoia de a asigura protecţia şi securitatea persoanei umane faţă de celălalt, de semenul său. Organisme internaţionale şi-au asumat rolul de a asigura pacea. Au dat reguli şi drepturi care să stabilească în cele mai mici detalii relaţiile dintre oameni. Termenii unei relaţii trebuie acceptaţi de ambele părţi. Omul modern doreşte să fie singur şi protejat de ameninţarea fratelui său. "Toate acestea arată că în cultura noastră protecţia de celălalt este o necesitate fundamentală. Ne simţim din ce în ce mai ameninţaţi de prezenţa celuilalt. Suntem forţaţi şi chiar încurajaţi să-l considerăm pe celălalt drept inamicul nostru înainte de a putea să-l tratăm ca pe un prieten. Comuniunea cu celălalt nu este spontană; e construită pe trucuri care să ne protejeze implicit în prezenţa celuilalt. Îl primim pe celălalt doar în măsura în care el nu ne ameninţă intimitatea sau doar în măsura în care el foloseşte fericirii noastre individuale", spunea Ioannis Zizioulas.

Inerţia păcatului îl împinge pe om departe de Dumnezeu şi de semenul său

Teologia Bisericii consideră această luptă a omului cu semenul o consecinţă directă a păcatului sau a stării decăzute a naturii umane. Frica de celălalt este moştenită prin naştere. Este o patologie care are rădăcinile înfipte adânc în existenţa omului. Este rezultatul respingerii Celuilalt prin excelenţă, adică a Creatorului nostru. Respingerea lui Dumnezeu a adus inevitabil frica de Dumnezeu şi de orice vine de la el. Inerţia păcatului îl împinge pe om departe de Dumnezeu şi de semenul său care vine de la Dumnezeu. În fiecare moment, omul, în situaţiile cele mai banale sau atunci când se află în momente cruciale ale vieţii sale, refuză din start pe Dumnezeu şi darul Său. Ioannis Zizioulas spune că prima "afirmare de sine" a omului s-a realizat prin respingerea Celuilalt, şi nu prin acceptarea Acestuia, şi este, prin urmare, firesc şi inevitabil ca Celălalt, fie că este vorba de Dumnezeu sau de semenul nostru, să devină inamic şi ameninţare. Mergând mai departe pe această linie, teologul grec consideră că frica de semenii noştri se manifestă în respingerea oricărei forme de alteritate, de manifestare personală şi diversă, adică a darurilor personale sădite în fiecare om.

Starea decăzută de comuniune este aranjamentul pentru coexistenţă

Acest lucru poate fi uşor observat prin obsesia corporatistă a societăţii care încearcă din răsputeri să creeze indivizi identici, uniformizaţi şi înregimentaţi unui program sau unei ideologii. "Împărţim vieţile noastre şi fiinţele umane conform diferenţelor. Organizăm state, cluburi, frăţii şi chiar Biserici pe baza diferenţelor. Când diferenţa devine diviziune, comuniunea nu este decât un aranjament pentru coexistenţa paşnică. Ea ţine atât cât ţin interesele reciproce şi poate fi oricând preschimbată în confruntare şi conflict dacă interesele încetează să coincidă. Societăţile noastre şi situaţia de astăzi a lumii noastre dă o amplă mărturie asupra acestui lucru." Această situaţie nu este o problemă etică, ci se înscrie în planul ontologic al creaţiei, adică ţine de structura existenţială a lumii şi a omului.

Folosindu-se de cugetările Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa, Mitropolitul Pergamului arată că diferenţele sunt sădite în orice lucru creat. Diferenţele constituie în sine un lucru bun, pentru că pe ele se întemeiază diversitatea şi vocaţia personală a fiecărui om. Instrumentalizarea lor astfel încât să conducă la diviziune şi separaţie şi în cele din urmă la distanţă este calea sigură a morţii şi pierderii omului. Moartea este ultima diviziune după mai multe diviziuni succesibile, este separaţia dintre suflet şi trup.

Pocăinţa este cea mai sigură cale de a redobândi comuniunea

Armonizarea dintre fiecare persoană umană, depăşirea individualităţilor şi realizarea comuniunii sunt realităţi ce ţin de viaţa Bisericii, viaţă comunicată fiecărui mădular al acesteia. În viaţa Bisericii se poate vedea lupta pentru reconcilierea omului cu Dumnezeu şi a omului cu semenul său, luptă care nu are întotdeauna o finalitate triumfalistă, ci mai degrabă smerită. Pentru Ioannis Zizioulas, esenţa existenţei creştine în Biserică este metanoia sau pocăinţa. "Fiind respins sau primit cu teamă de noi, celălalt ne schimbă sau ne provoacă la pocăinţă. Însăşi existenţa durerii şi morţii în lumea materială, deşi necauzată de cineva dintre noi, ne poate duce către metanoia, pentru că toţi ne împărtăşim de căderea lui Adam şi toţi trebuie să suferim din pricina faptului că făptura nu ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi nu doboară moartea. Sfinţenia Bisericii trece prin sinceră şi adâncă pocăinţă. Toţi sfinţii plâng din cauză că se simt cumva responsabili personal de căderea lui Adam şi de consecinţele pe care le-a avut pentru făptura nevinovată." Prin urmare, pocăinţa este cea mai sigură cale în a redobândi comuniunea. Omul se împacă cu Dumnezeu pocăindu-se, omul se reuneşte cu fratele său doar dacă se pocăiesc. Acest adevăr a fost mărturisit totdeauna de viaţa monahală, unde chiar şi pentru cele mai mici gesturi călugării îşi cereau iertare unul de la altul. Orice relaţie umană trebuie întemeiată pe pocăinţa reciprocă. Puterea înnoitoare şi sfinţitoare pe care Biserica o împărtăşeşte oamenilor derivă din modelul absolut de comuniune, din Sfânta Treime. "Sfânta Treime arată că alteritatea este absolută. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt diferiţi, nici Unul dintre Ei nefiind subiect confuz cu ceilalţi Doi. Nu putem spune ce este fiecare Persoană; doar cine este Ea. Alteritatea şi personalismul sunt de neconceput în afara relaţionării. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt nume ce indică relaţionarea. Nici o persoană nu poate fi diferită fără să fie în relaţie. Comuniunea nu ameninţă alteritatea; o generează." Modelul Sfintei Treimi arată că în cadrul comuniunii omul se manifestă şi se arată ca persoană unică, irepetabilă şi deplină.

Cum poate omul realiza comuniunea

Ioannis Zizioulas spune că omul are şansa de a realiza comuniunea doar dacă se incorporează în icoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, în Mântuitorul Iisus Hristos. Această asumare a lui Hristos în viaţa credinciosului implică şi experienţa Crucii, ca renunţare la propria voinţă de dragul celuilalt. "Fără să sacrificăm propria voinţă şi să o supunem voinţei celuilalt, nu putem repeta în noi înşine ceea ce a făcut Domnul nostru în Grădina Ghetsimanii acceptând voia Tatălui, nu putem reflecta cu acurateţe, în istorie, comuniunea pe care o vedem la Treimea cea Una". Creştinul este chemat să realizeze o comuniune chenotică cu fratele său. "Această înţelegere kenotică a comuniunii cu celălalt nu e determinată în vreun fel de calităţile pe care el sau ea le-ar avea sau nu. Acceptând comuniunea cu păcătoşii, Hristos a aplicat modelul trinitar. Celălalt nu este sau nu trebuie să fie identificat prin calităţile sale, ci prin simplul fapt că el sau ea există, şi că există el însuşi sau ea însăşi. Nu putem discrimina între cei vrednici să fie acceptaţi şi cei nevrednici să fie respinşi. Aşa ne cere modelul hristologic de comuniune cu celălalt."

În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos

În Biserică, Duhul Sfânt este asociat cel mai mult cu comuniunea, dar şi cu venirea ultimelor zile ale istoriei, adică cu eshatologia. Ierarhul grec spune că acolo unde Duhul suflă nu se creează numai sfinţi individuali, ci un eveniment de comuniune pentru că Duhul transformă tot ce atinge în fiinţă relaţională. "Pe de altă parte, dimensiunea eshatologică a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt afectează adânc identitatea celuilalt: nu pe baza trecutului sau prezentului cuiva îl sau o acceptăm, ci pe baza viitorului. Iar dacă viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, înţelegerea noastră pentru celălalt se eliberează de judecata trecută faţă de el. În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos."

Neglijarea alterităţii naturii conduce la criza ecologică

Ioannis Zizioulas susţine că nerespectarea alterităţii creaţiei, a diversităţii şi a diferenţelor ei este una din cauzele crizei ecologice actuale, care ameninţă integritatea şi funcţionalitatea naturii. "Omul nu respectă alteritatea a ceea ce nu e uman, ci tinde să o absoarbă în el însuşi. Aceasta este cauza problemei ecologice. Într-o încercare disperată de a o corija, omul poate cădea cu uşurinţă în alternativa păgână: să se absoarbă omul în natură. Trebuie să fim cu mare grijă. În afara tradiţiilor ei, Ortodoxia este chemată să ofere soluţia creştinească a problemei. Natura este "celălalt", cu care omul este chemat să vină în comuniune, să o afirme ca "bună foarte" prin creativitate personală."

"Trăim într-o vreme în care comuniunea cu celălalt devine extrem de dificilă nu doar în afara, ci şi înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia are viziunea dreaptă a comuniunii şi alterităţii în credinţa ei şi în existenţa ei euharistică şi eclesială. Este ceea ce trebuie să mărturisim în mijlocul culturii apusene. Însă pentru ca mărturia noastră să reuşească, trebuie să ne zbatem să aplicăm această viziune la modul ei de a fi. Creştinii ortodocşi în mod inevitabil pot să greşească, dar Biserica în întregul ei va reuşi. De aceea Biserica Ortodoxă trebuie să caute cu grijă la modul ei de a fi. Când celălalt este respins pe criteriul diferenţelor naturale, sociale, etnice sau chiar morale, mărturia ortodoxă este distrusă."

Unul din cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi

Înalt Preasfinţitul Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, născut pe 10 ianuarie 1931, este un ierarh grec al Patriarhiei Ecumenice, preşedintele Academiei din Atena şi unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi la ora actuală. Mitropolitul Ioannis şi-a început studiile academice la Universitatea din Tesalonic şi Atena în 1950, şi apoi din 1955 la Institutul Ecumenic de la Bossey. Între 1960 şi 1964, Ioannis Zizioulas a urmat cursurile de doctorat sub îndrumarea teologului ortodox Georges Florovsky. Titlul de doctor în teologie l-a primit în 1965 la Universitatea din Atena. Teologul grec a predat istoria Bisericii, patrologie şi teologie sistematică în cadrul Universităţii din Atena, la Universitatea din Edinburgh, la Universitatea din Galsgow, la Institutul de cercetare în domeniul teologiei de la Kingâs College London şi la Facultatea de Teologie din Tesalonic. În 1986 a fost ales şi hirotonit ca Mitropolit de Pergam.

În domeniul teologic, Ioannis Zizioulas a contribuit la fundamentarea eclesiologiei pe învăţăturile patristice despre Sfânta Euharistie şi rolul central al episcopului în Biserică. Teologia lui Ioannis Zizioulas reflectă influenţa teologilor ruşi emigranţi în Occident, ca Nikolai Afanassief, Vladimir Lossky şi Georges Florovsky. Teologul grec a fost influenţat în mod semnificativ şi de teologia ascetică a arhimandritului Sofronie Saharov de la Essex. Ioannis Zizioulas face parte din numeroase comisii de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică sau Bisericile Protestante.

Autor: M. Nedelcu

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

IUBEȘTE ȘI FĂ CEEA CE VREI (Sf. Augustin)

Timpul a fost inventat de oamenii care nu iubesc

Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi (Mt 14, 27

DUMINICA XIX-a TO ANUL A

1 Regi 19,9a.11-13a

Ps 84,9ab-10.11-12.13-14 (R.: 8)

Rom 9, 1-5

Mt 14, 22-33

„Ieşi pe munte şi stai în calea Domnului” (1 Re 19, 11).

Și noi am ieșit în această duminică și, după exemplul profetului Ilie, ascultând de vocea Domnului, am urcat și ne-am oprit în prezența Domnului în această biserică. Ce vrea să însemne că am ieșit, ne-am urcat, ne-am oprit? Am ieșit, mai mult decât să indice un loc pe care l-am abandonat, ne invită să ieșim din noi înșine, din viața noastră de fiecare zi, din obișnuințele noastre și din munca zilnică pentru a intra în planul Domnului, în ziua cea fără de sfârșit, al acestei zile care este ca o anticipare duminica. A ieși și a ne urca spre Domnul, adică a înțelege că, în ciuda faptului că Dumnezeu locuiește în noi, umblă pe drumurile noastre, El este mai mult decât înțelegem sau vrem să înțelegem noi, adică faptul că El nu se confundă cu creația Lui, El este, așa cum spune teologia, transcendent și imanent în același timp, adică prezent și absent, iar această absență a Lui ne dă motiv pentru a-L căuta mereu. A ieși, a ne urca, a ne opri! Ilie este invitat să se urce pe munte, dar odată ajuns acolo nu trebuie să rătăcească, vă vagabondeze în căutarea lui Dumnezeu. Ilie trebuie să se oprească dacă vrea să audă vocea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cred că această oprire vrea să spună pentru noi astăzi, a ne opri din activitățile de fiecare zi și a ne ruga. Să ne oprim așadar și să dialogăm cu Dumnezeu, să-l ascultăm pe Dumnezeu, să ascultăm Cuvântul său. Să facem silențiu măcar astăzi, pentru a-l putea auzi pe Domnul care se face cunoscut în „foşnetul unei dulci adieri de vânt” (1 Regi 19, 12), pentru a-l recunoaște pe Domnul care pășește cu delicatețe, nu face gălăgie ca radio-ul și televiziunea. Dumnezeu este, am putea spune, ca o mângâiere care nu se simte, dar care spune mai mult decât zeci de mii de gesturi sau de discursuri ale oamenilor. Furtuna atât de mare şi de violentă face gălăgie, despică munții și sfărâmă stâncile(cf. 1 Regi 19, 11); cutremurul distruge, lasă în urmă suferință; focul la rândul lui arde, face să scoatem urlete și aduce lacrimi de cel care este atins. Numai „foşnetul unei dulci adieri de vânt” (1 Regi 19, 12), mângâierea este delicată, duioasă, blândă. Măcar de-am putea face și noi puțină tăcere în jurul nostru și în noi, măcar de-am fi capabili și noi să ieșim din noi înșine cel puțin odată! Cu siguranță ne-am acoperi și noi fața cu mantia (cf. 1 Regi 19, 13a). Se întâmplă, este adevărat, că atunci când ne găsim într-un moment de tăcere asurzitoare, încăpățânată, ne speriem și ne acoperim fața cu mantia fricii. Și aceasta se întâmplă pentru că nu suntem obișnuiți cu tăcerea, cu solitudinea fecundă, care ne conduce să descoperim prezența Domnului și misterul ființei noastre. Evanghelia ne arată exemplul lui Isus care, am putea spune, după o săptămână de muncă – „îndată ce a săturat mulţimea în pustiu” (Mt 14, 22) – iese din operele lui, se urcă și El pe munte, deoparte, să se roage, să dialogheze cu Dumnezeu Tatăl, să-și descopere inima. Discipolii, în schimb, se găsesc în frică din cauza vântului care risca să le răstoarne barca. Această barcă este Biserica – ca de altfel și muntele pe care Ilie se urcă – care, fără prezența lui Cristos în ea, va fi tot timpul izbită în toate părțile. Numai dacă Isus Cristos locuiește în această barcă – Biserică ea va fi totdeauna în siguranță. De aceea, cei care vor să trăiască prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, dar nu în Biserică, se găsesc ca spânzurați de un nor, iar cei care vor să-l alunge pe Cristos din barcă – Biserică pentru a o conduce ei înșiși, mai degrabă sau mai târziu vor eșua și se văr răsturna. Necazul cel mai mare nu-i privește atât pe ei, cât pe cei pe care îi atrag în această cursă falsă.

Dar Isus le-a vorbit: "Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt 14, 27). Aceste cuvinte ale Mântuitorului răsună totdeauna actuale, și astăzi, când din cauza păcatelor fiilor Bisericii unii prevestesc moartea Bisericii. Noi însă suntem conștienți că momentele actuale reprezentă numai o probă, o invitație la purificare, la pocăință. așa cum bine știm – din istoria Bisericii – această probă a Bisericii nu a început ieri, ci încă de la începutul Bisericii, pentru că, în mod paradoxal, dar foarte adevărat, „sângele martirilor este sămânță pentru noi creștini” (Tertulian, Apologeticum IV, 4). Martirii de astăzi și din toate timpurile, și suferința multor credincioși, donează sânge Bisericii pentru ca aceasta să trăiască.

Atunci vă spun și eu astăzi: Curaj, aveți încredere, Eu sunt, nu vă temeți! (Mt 14, 27). Puterile celui rău nu vor birui Biserica (Mt 16, 18).