UN RAPORT IMPOSIBIL ȘI NECESAR: ȘTIINȚA ȘI RELIGIA (I)

Dacă un raport este conflictual sau oricum controversat, acest lucru nu se datorează, așa cum în general se crede, unor diversități ireductibile, pentru că diversitatea, de una singură, nu generează conflicte. Conflictele se datorează asemănărilor de fond: pe un teren comun se nasc neînțelegerile, nu pe planuri distincte și care nu comunică între ele. Deci, dacă astăzi există contrast între religie și știință, și în măsura în care aceste contraste au motive obiective, aceasta se datorează nu unei incompatibilități constitutive a acestora, ci unei asemănări constitutive. Afirmația ar părea de nesusținut.
Pe de o parte, adică din partea exponenților mai deciși ai științei, se invocă caracterul critic al cunoașterii științifice, bazarea ei pe metode de măsurare și control și pe rezultate ce pot fi revăzute și îmbunătățite; în vreme ce religia se bazează pe adeziunea personală față de anumite credințe, fără nici un control metodic sau care poate fi cunoscut, se sprijină pe ceea ce se numește „credință”, termen căreia i se atribuie o valoare vagă și indeterminată, corespondentă în orice caz adeziunii subiective față de ceva nedemonstrat și nedemonstrabil.

Pe de altă parte, adică din partea exponenților „credinței”, se asistă la o împărtășire substanțială a acestui concept destul de indeterminat de credință, numai însoțindu-l cu un semn pozitiv în loc de unul negativ, și reconducându-l spre pretinse rațiuni obiective care, totuși, în simpla lor reafirmare, nu fac altceva decât să reproducă interpretarea subiectivistă care le contrastează; se afirmă că cercetarea științifică este bună și prețioasă, dar că nu poate să meargă împotriva unor determinate Valori, care formează o specie de redută, de suprem sprijin de care să se lipească, altfel întregul edificiu al acestei credințe ar cădea la pământ.

Ambele poziții sunt mai mult sau mai puțin foarte nesatisfăcătoare, înainte de toate pentru că sunt preocupate să țină ferme respectivele presupoziții, în loc să le aprofundeze în mod critic și să le pună în mod liber față în față. Și totuși, nu este deloc dificil să constatăm în jurul cărui aspect se ciocnesc. știm deja acest lucru. Nu este vorba numai de pericole ca de exemplu armele atomice, biologice și chimice, sau distrugerea ambientală, toate fenomene asupra cărora nu ar fi greu să se ajungă la un acord, cel puțin verbal, care oricum nu are o mare însemnătate, chiar dacă ar avea avantajul inegalabil de a evita proliferarea unor încăierări. Adevăratul măr al discordiei este legat de așa numita bioetică, urât cuvânt, la care, din câte se pare, nu vrea să renunțe nimeni, și care desemnează o mulțime de reflecții etice care ar trebui aplicate cazurilor limită care tot mai des sunt supuse atenției de către știința medică și biologică avidei atenții a jurnaliștilor și a publicului, cât și a multinaționalelor.

Lăsăm la o parte o prezentare a conceptului de bioetică în sine, care presupune o serie de condiții destul de problematice, adică că ar exista o „etică” înțeleasă ca loc autonom de decizii, nu se știe bine pe ce anume sprijinite, astfel că este adevărat că pentru unii etica trebuie să se sprijine pe criteriile Științei, iar pentru alții pe cele ale Credinței, astfel că aceste „comisii bioetice”, prin definiție nu pot decât să repropună divergențele de la început.

Celălalt punct problematic este statutul fenomenelor biologice asupra cărora ar trebui să se ia decizii, și acesta decis înainte și în mod incompatibil de cele două părți: agregații materialiste asupra cărora există o manipulare nelimitată pentru unii, manifestarea unei ordonări axiologice deja existente în natură, ca fiind voită de Dumnezeu, pentru alții.

Dar aceste dificultăți și nepotriviri conceptuale nu ne interesează aici: în ce privește argumentul nostru, adică raportul dintre știință și religie, este suficient să constatăm că, la ora actuală, acesta este câmpul de bătălie și că astfel este interpretat. Discuția explodează imediat ce intră în joc delicatele chestiuni privitoare începutul și sfârșitul vieții noastre, limitele intervenției genetice asupra speciei noastre, cazurile limită în care orice decizie provoacă dileme și perplexități pe care o întreagă industrie mediatică, culturală și politică au interes să o perpetueze. A invoca maximele sisteme, procesul lui Galilei sau teoria evoluționistă a lui Darwin făcând abstracție de această motivație imediată ar fi, după părerea noastră, o pierdere de timp, pentru că este aceasta sarea care arde pe rana niciodată vindecată complet, adică cea a raportului dintre știință și religie

Autori: M. Ceruti – G. Fornari, Scienza e Religione. Un raporto impossibile e necessario, în Lo spartiacque. Ciò che nasce e ciò che muore a Occidente, Paoline, Milano 2006, pp. 35-37.

Va urma

Iubirea şi moartea

Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Cu o nefirească uşurinţă mi-au venit pe buze aceste întrebări şi răspunsuri. Poate formularea a fost înlesnită de faptul că, pe măsură ce trec anii, înţelegi că o viaţă lipsită de contraste şi de încercări nu are nici un gust. Este viaţă fadă, viaţă McDonaldâs, stereotipă şi fără orizont.

Ca să sărezi viaţa şi ca s-o luminezi ai nevoie de cele două elemente care o tensionează şi o scot din succesiunea banală. Cum despre Apostoli se spune că ei au fost sarea pământului şi lumina lumii, tot aşa şi cel care trăieşte cu adevărat dă vieţii gust şi lumină. Iubirea şi moartea...

Iubirea, spus cam romantic, poate să transfigureze fiecare clipă şi să facă dintr-o sumă de gesturi anodine o sărbătoare. Dintr-un tembel se naşte un geniu, iar un mare cărturar ajunge neştiutor. Tocmai de aceea spunem că acela care nu e în stare să se îndrăgostească şi să iubească nici nu poate să mai guste viaţa sau viaţa pentru el a încetat să aibă gust. De aceea, marii retraşi, cei care prin forţă şi har au ieşit din lume, sunt într-adevăr puţini. Ei se pot hrăni cu nimic, iar nimicul nu trebuie sărat.

La antipodul iubirii, se zice, se află moartea. Cu toate acestea, reprezintă al doilea element care scoate viaţa din stereotipie. N-o sărează aşa cum face iubirea fiindcă nu poate da savoare bucatelor. În schimb, ia bucatele din faţa noastră, îndepărtează blidul cu cele gustoase, pentru ca în locul lăsat liber să pună lumină. Moartea, aşadar, luminează ceea ce altfel, din lipsă de gust sau, dimpotrivă, din prea multă savoare, ar cădea în întuneric. De aceea, Eros şi Thanatos sunt fraţi. În efortul de-a înfrumuseţa sau de-a înnobila viaţa ei fac operaţii în perfectă armonie. Fluxul şi refluxul, impetuozitatea şi retragerea, apetitul şi detaşarea, cele două dimensiuni pe care doar Apostolii au reuşit să le unifice în fiinţa lor ne unifică şi nouă viaţa dacă ştim să fim curajoşi când trebuie şi înţelepţi tot în momentele cuvenite.
Ce dă vieţii sare? Iubirea. Şi ce dă vieţii lumină? Moartea. Nici sarea nu e mai importantă decât lumina, nici lumina decât sarea. Doar cel care a iubit acceptă odihna venită dinspre moarte, după cum cel care înainte să moară mai capătă un licăr de iubire îşi primeşte în pace sfârşitul. Mor greu cei care nu au iubit şi nu pot iubi aceia care se tem de moarte.

Mă gândesc la romanul lui Herman Hesse, Narzis şi Goldmund. Înainte de a-şi da duhul, Goldmund îşi aduce aminte de mama lui, în care vede chipurile tuturor femeilor iubite. Narzis rămâne deasupra şi nu moare. Este polaritatea fundamentală prin care universul e scris cu lumina soarelui şi cu sarea pământului, cu pâlpâirea candelei şi cu mireasma stelelor, cu tot ce ne călăuzeşte şi cu tot ce ne hrăneşte.

Autor: D. Stanca
Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

„Celălalt nu trebuie să fie identificat prin calităţile sale, ci prin simplul fapt că există“ :

Comuniunea creştinilor după modelul Treimii

Una din provocările actuale pentru Biserică este că trebuie să-şi manifeste prezenţa şi lucrarea ei într-o societate răvăşită de egoism, individualism şi divizare. Pentru fiecare dintre noi, în mod conştient sau nu, voit sau mai puţin voit, celălalt este definit ca "duşmanul meu", iar cultura în care trăim subscrie în multe feluri la această viziune. Legătura dintre individualitate, libertate şi comuniune este abordată de teologul Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam, în ultima sa carte "Comuniune şi Alteritate".

Mitropolitul Ioannis Zizioulas spune că alteritatea şi comuniunea se exclud reciproc, sau cel puţin aşa poate fi constatat din experienţa istorică a omenirii, care şi-a fundamentat actuala organizare socială şi politică pe nevoia de a asigura protecţia şi securitatea persoanei umane faţă de celălalt, de semenul său. Organisme internaţionale şi-au asumat rolul de a asigura pacea. Au dat reguli şi drepturi care să stabilească în cele mai mici detalii relaţiile dintre oameni. Termenii unei relaţii trebuie acceptaţi de ambele părţi. Omul modern doreşte să fie singur şi protejat de ameninţarea fratelui său. "Toate acestea arată că în cultura noastră protecţia de celălalt este o necesitate fundamentală. Ne simţim din ce în ce mai ameninţaţi de prezenţa celuilalt. Suntem forţaţi şi chiar încurajaţi să-l considerăm pe celălalt drept inamicul nostru înainte de a putea să-l tratăm ca pe un prieten. Comuniunea cu celălalt nu este spontană; e construită pe trucuri care să ne protejeze implicit în prezenţa celuilalt. Îl primim pe celălalt doar în măsura în care el nu ne ameninţă intimitatea sau doar în măsura în care el foloseşte fericirii noastre individuale", spunea Ioannis Zizioulas.

Inerţia păcatului îl împinge pe om departe de Dumnezeu şi de semenul său

Teologia Bisericii consideră această luptă a omului cu semenul o consecinţă directă a păcatului sau a stării decăzute a naturii umane. Frica de celălalt este moştenită prin naştere. Este o patologie care are rădăcinile înfipte adânc în existenţa omului. Este rezultatul respingerii Celuilalt prin excelenţă, adică a Creatorului nostru. Respingerea lui Dumnezeu a adus inevitabil frica de Dumnezeu şi de orice vine de la el. Inerţia păcatului îl împinge pe om departe de Dumnezeu şi de semenul său care vine de la Dumnezeu. În fiecare moment, omul, în situaţiile cele mai banale sau atunci când se află în momente cruciale ale vieţii sale, refuză din start pe Dumnezeu şi darul Său. Ioannis Zizioulas spune că prima "afirmare de sine" a omului s-a realizat prin respingerea Celuilalt, şi nu prin acceptarea Acestuia, şi este, prin urmare, firesc şi inevitabil ca Celălalt, fie că este vorba de Dumnezeu sau de semenul nostru, să devină inamic şi ameninţare. Mergând mai departe pe această linie, teologul grec consideră că frica de semenii noştri se manifestă în respingerea oricărei forme de alteritate, de manifestare personală şi diversă, adică a darurilor personale sădite în fiecare om.

Starea decăzută de comuniune este aranjamentul pentru coexistenţă

Acest lucru poate fi uşor observat prin obsesia corporatistă a societăţii care încearcă din răsputeri să creeze indivizi identici, uniformizaţi şi înregimentaţi unui program sau unei ideologii. "Împărţim vieţile noastre şi fiinţele umane conform diferenţelor. Organizăm state, cluburi, frăţii şi chiar Biserici pe baza diferenţelor. Când diferenţa devine diviziune, comuniunea nu este decât un aranjament pentru coexistenţa paşnică. Ea ţine atât cât ţin interesele reciproce şi poate fi oricând preschimbată în confruntare şi conflict dacă interesele încetează să coincidă. Societăţile noastre şi situaţia de astăzi a lumii noastre dă o amplă mărturie asupra acestui lucru." Această situaţie nu este o problemă etică, ci se înscrie în planul ontologic al creaţiei, adică ţine de structura existenţială a lumii şi a omului.

Folosindu-se de cugetările Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale Sfântului Grigorie de Nyssa, Mitropolitul Pergamului arată că diferenţele sunt sădite în orice lucru creat. Diferenţele constituie în sine un lucru bun, pentru că pe ele se întemeiază diversitatea şi vocaţia personală a fiecărui om. Instrumentalizarea lor astfel încât să conducă la diviziune şi separaţie şi în cele din urmă la distanţă este calea sigură a morţii şi pierderii omului. Moartea este ultima diviziune după mai multe diviziuni succesibile, este separaţia dintre suflet şi trup.

Pocăinţa este cea mai sigură cale de a redobândi comuniunea

Armonizarea dintre fiecare persoană umană, depăşirea individualităţilor şi realizarea comuniunii sunt realităţi ce ţin de viaţa Bisericii, viaţă comunicată fiecărui mădular al acesteia. În viaţa Bisericii se poate vedea lupta pentru reconcilierea omului cu Dumnezeu şi a omului cu semenul său, luptă care nu are întotdeauna o finalitate triumfalistă, ci mai degrabă smerită. Pentru Ioannis Zizioulas, esenţa existenţei creştine în Biserică este metanoia sau pocăinţa. "Fiind respins sau primit cu teamă de noi, celălalt ne schimbă sau ne provoacă la pocăinţă. Însăşi existenţa durerii şi morţii în lumea materială, deşi necauzată de cineva dintre noi, ne poate duce către metanoia, pentru că toţi ne împărtăşim de căderea lui Adam şi toţi trebuie să suferim din pricina faptului că făptura nu ajunge la comuniunea cu Dumnezeu şi nu doboară moartea. Sfinţenia Bisericii trece prin sinceră şi adâncă pocăinţă. Toţi sfinţii plâng din cauză că se simt cumva responsabili personal de căderea lui Adam şi de consecinţele pe care le-a avut pentru făptura nevinovată." Prin urmare, pocăinţa este cea mai sigură cale în a redobândi comuniunea. Omul se împacă cu Dumnezeu pocăindu-se, omul se reuneşte cu fratele său doar dacă se pocăiesc. Acest adevăr a fost mărturisit totdeauna de viaţa monahală, unde chiar şi pentru cele mai mici gesturi călugării îşi cereau iertare unul de la altul. Orice relaţie umană trebuie întemeiată pe pocăinţa reciprocă. Puterea înnoitoare şi sfinţitoare pe care Biserica o împărtăşeşte oamenilor derivă din modelul absolut de comuniune, din Sfânta Treime. "Sfânta Treime arată că alteritatea este absolută. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt diferiţi, nici Unul dintre Ei nefiind subiect confuz cu ceilalţi Doi. Nu putem spune ce este fiecare Persoană; doar cine este Ea. Alteritatea şi personalismul sunt de neconceput în afara relaţionării. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt nume ce indică relaţionarea. Nici o persoană nu poate fi diferită fără să fie în relaţie. Comuniunea nu ameninţă alteritatea; o generează." Modelul Sfintei Treimi arată că în cadrul comuniunii omul se manifestă şi se arată ca persoană unică, irepetabilă şi deplină.

Cum poate omul realiza comuniunea

Ioannis Zizioulas spune că omul are şansa de a realiza comuniunea doar dacă se incorporează în icoana Fiului lui Dumnezeu întrupat, în Mântuitorul Iisus Hristos. Această asumare a lui Hristos în viaţa credinciosului implică şi experienţa Crucii, ca renunţare la propria voinţă de dragul celuilalt. "Fără să sacrificăm propria voinţă şi să o supunem voinţei celuilalt, nu putem repeta în noi înşine ceea ce a făcut Domnul nostru în Grădina Ghetsimanii acceptând voia Tatălui, nu putem reflecta cu acurateţe, în istorie, comuniunea pe care o vedem la Treimea cea Una". Creştinul este chemat să realizeze o comuniune chenotică cu fratele său. "Această înţelegere kenotică a comuniunii cu celălalt nu e determinată în vreun fel de calităţile pe care el sau ea le-ar avea sau nu. Acceptând comuniunea cu păcătoşii, Hristos a aplicat modelul trinitar. Celălalt nu este sau nu trebuie să fie identificat prin calităţile sale, ci prin simplul fapt că el sau ea există, şi că există el însuşi sau ea însăşi. Nu putem discrimina între cei vrednici să fie acceptaţi şi cei nevrednici să fie respinşi. Aşa ne cere modelul hristologic de comuniune cu celălalt."

În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos

În Biserică, Duhul Sfânt este asociat cel mai mult cu comuniunea, dar şi cu venirea ultimelor zile ale istoriei, adică cu eshatologia. Ierarhul grec spune că acolo unde Duhul suflă nu se creează numai sfinţi individuali, ci un eveniment de comuniune pentru că Duhul transformă tot ce atinge în fiinţă relaţională. "Pe de altă parte, dimensiunea eshatologică a prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt afectează adânc identitatea celuilalt: nu pe baza trecutului sau prezentului cuiva îl sau o acceptăm, ci pe baza viitorului. Iar dacă viitorul este în mâinile lui Dumnezeu, înţelegerea noastră pentru celălalt se eliberează de judecata trecută faţă de el. În Duhul Sfânt, fiecare celălalt este un sfânt potenţial, chiar dacă pare a fi un păcătos."

Neglijarea alterităţii naturii conduce la criza ecologică

Ioannis Zizioulas susţine că nerespectarea alterităţii creaţiei, a diversităţii şi a diferenţelor ei este una din cauzele crizei ecologice actuale, care ameninţă integritatea şi funcţionalitatea naturii. "Omul nu respectă alteritatea a ceea ce nu e uman, ci tinde să o absoarbă în el însuşi. Aceasta este cauza problemei ecologice. Într-o încercare disperată de a o corija, omul poate cădea cu uşurinţă în alternativa păgână: să se absoarbă omul în natură. Trebuie să fim cu mare grijă. În afara tradiţiilor ei, Ortodoxia este chemată să ofere soluţia creştinească a problemei. Natura este "celălalt", cu care omul este chemat să vină în comuniune, să o afirme ca "bună foarte" prin creativitate personală."

"Trăim într-o vreme în care comuniunea cu celălalt devine extrem de dificilă nu doar în afara, ci şi înlăuntrul Bisericii. Ortodoxia are viziunea dreaptă a comuniunii şi alterităţii în credinţa ei şi în existenţa ei euharistică şi eclesială. Este ceea ce trebuie să mărturisim în mijlocul culturii apusene. Însă pentru ca mărturia noastră să reuşească, trebuie să ne zbatem să aplicăm această viziune la modul ei de a fi. Creştinii ortodocşi în mod inevitabil pot să greşească, dar Biserica în întregul ei va reuşi. De aceea Biserica Ortodoxă trebuie să caute cu grijă la modul ei de a fi. Când celălalt este respins pe criteriul diferenţelor naturale, sociale, etnice sau chiar morale, mărturia ortodoxă este distrusă."

Unul din cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi

Înalt Preasfinţitul Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, născut pe 10 ianuarie 1931, este un ierarh grec al Patriarhiei Ecumenice, preşedintele Academiei din Atena şi unul dintre cei mai cunoscuţi teologi ortodocşi la ora actuală. Mitropolitul Ioannis şi-a început studiile academice la Universitatea din Tesalonic şi Atena în 1950, şi apoi din 1955 la Institutul Ecumenic de la Bossey. Între 1960 şi 1964, Ioannis Zizioulas a urmat cursurile de doctorat sub îndrumarea teologului ortodox Georges Florovsky. Titlul de doctor în teologie l-a primit în 1965 la Universitatea din Atena. Teologul grec a predat istoria Bisericii, patrologie şi teologie sistematică în cadrul Universităţii din Atena, la Universitatea din Edinburgh, la Universitatea din Galsgow, la Institutul de cercetare în domeniul teologiei de la Kingâs College London şi la Facultatea de Teologie din Tesalonic. În 1986 a fost ales şi hirotonit ca Mitropolit de Pergam.

În domeniul teologic, Ioannis Zizioulas a contribuit la fundamentarea eclesiologiei pe învăţăturile patristice despre Sfânta Euharistie şi rolul central al episcopului în Biserică. Teologia lui Ioannis Zizioulas reflectă influenţa teologilor ruşi emigranţi în Occident, ca Nikolai Afanassief, Vladimir Lossky şi Georges Florovsky. Teologul grec a fost influenţat în mod semnificativ şi de teologia ascetică a arhimandritului Sofronie Saharov de la Essex. Ioannis Zizioulas face parte din numeroase comisii de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică sau Bisericile Protestante.

Autor: M. Nedelcu

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

IUBEȘTE ȘI FĂ CEEA CE VREI (Sf. Augustin)

Timpul a fost inventat de oamenii care nu iubesc

Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi (Mt 14, 27

DUMINICA XIX-a TO ANUL A

1 Regi 19,9a.11-13a

Ps 84,9ab-10.11-12.13-14 (R.: 8)

Rom 9, 1-5

Mt 14, 22-33

„Ieşi pe munte şi stai în calea Domnului” (1 Re 19, 11).

Și noi am ieșit în această duminică și, după exemplul profetului Ilie, ascultând de vocea Domnului, am urcat și ne-am oprit în prezența Domnului în această biserică. Ce vrea să însemne că am ieșit, ne-am urcat, ne-am oprit? Am ieșit, mai mult decât să indice un loc pe care l-am abandonat, ne invită să ieșim din noi înșine, din viața noastră de fiecare zi, din obișnuințele noastre și din munca zilnică pentru a intra în planul Domnului, în ziua cea fără de sfârșit, al acestei zile care este ca o anticipare duminica. A ieși și a ne urca spre Domnul, adică a înțelege că, în ciuda faptului că Dumnezeu locuiește în noi, umblă pe drumurile noastre, El este mai mult decât înțelegem sau vrem să înțelegem noi, adică faptul că El nu se confundă cu creația Lui, El este, așa cum spune teologia, transcendent și imanent în același timp, adică prezent și absent, iar această absență a Lui ne dă motiv pentru a-L căuta mereu. A ieși, a ne urca, a ne opri! Ilie este invitat să se urce pe munte, dar odată ajuns acolo nu trebuie să rătăcească, vă vagabondeze în căutarea lui Dumnezeu. Ilie trebuie să se oprească dacă vrea să audă vocea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, cred că această oprire vrea să spună pentru noi astăzi, a ne opri din activitățile de fiecare zi și a ne ruga. Să ne oprim așadar și să dialogăm cu Dumnezeu, să-l ascultăm pe Dumnezeu, să ascultăm Cuvântul său. Să facem silențiu măcar astăzi, pentru a-l putea auzi pe Domnul care se face cunoscut în „foşnetul unei dulci adieri de vânt” (1 Regi 19, 12), pentru a-l recunoaște pe Domnul care pășește cu delicatețe, nu face gălăgie ca radio-ul și televiziunea. Dumnezeu este, am putea spune, ca o mângâiere care nu se simte, dar care spune mai mult decât zeci de mii de gesturi sau de discursuri ale oamenilor. Furtuna atât de mare şi de violentă face gălăgie, despică munții și sfărâmă stâncile(cf. 1 Regi 19, 11); cutremurul distruge, lasă în urmă suferință; focul la rândul lui arde, face să scoatem urlete și aduce lacrimi de cel care este atins. Numai „foşnetul unei dulci adieri de vânt” (1 Regi 19, 12), mângâierea este delicată, duioasă, blândă. Măcar de-am putea face și noi puțină tăcere în jurul nostru și în noi, măcar de-am fi capabili și noi să ieșim din noi înșine cel puțin odată! Cu siguranță ne-am acoperi și noi fața cu mantia (cf. 1 Regi 19, 13a). Se întâmplă, este adevărat, că atunci când ne găsim într-un moment de tăcere asurzitoare, încăpățânată, ne speriem și ne acoperim fața cu mantia fricii. Și aceasta se întâmplă pentru că nu suntem obișnuiți cu tăcerea, cu solitudinea fecundă, care ne conduce să descoperim prezența Domnului și misterul ființei noastre. Evanghelia ne arată exemplul lui Isus care, am putea spune, după o săptămână de muncă – „îndată ce a săturat mulţimea în pustiu” (Mt 14, 22) – iese din operele lui, se urcă și El pe munte, deoparte, să se roage, să dialogheze cu Dumnezeu Tatăl, să-și descopere inima. Discipolii, în schimb, se găsesc în frică din cauza vântului care risca să le răstoarne barca. Această barcă este Biserica – ca de altfel și muntele pe care Ilie se urcă – care, fără prezența lui Cristos în ea, va fi tot timpul izbită în toate părțile. Numai dacă Isus Cristos locuiește în această barcă – Biserică ea va fi totdeauna în siguranță. De aceea, cei care vor să trăiască prin Cristos, cu Cristos și în Cristos, dar nu în Biserică, se găsesc ca spânzurați de un nor, iar cei care vor să-l alunge pe Cristos din barcă – Biserică pentru a o conduce ei înșiși, mai degrabă sau mai târziu vor eșua și se văr răsturna. Necazul cel mai mare nu-i privește atât pe ei, cât pe cei pe care îi atrag în această cursă falsă.

Dar Isus le-a vorbit: "Aveţi încredere, eu sunt, nu vă temeţi!" (Mt 14, 27). Aceste cuvinte ale Mântuitorului răsună totdeauna actuale, și astăzi, când din cauza păcatelor fiilor Bisericii unii prevestesc moartea Bisericii. Noi însă suntem conștienți că momentele actuale reprezentă numai o probă, o invitație la purificare, la pocăință. așa cum bine știm – din istoria Bisericii – această probă a Bisericii nu a început ieri, ci încă de la începutul Bisericii, pentru că, în mod paradoxal, dar foarte adevărat, „sângele martirilor este sămânță pentru noi creștini” (Tertulian, Apologeticum IV, 4). Martirii de astăzi și din toate timpurile, și suferința multor credincioși, donează sânge Bisericii pentru ca aceasta să trăiască.

Atunci vă spun și eu astăzi: Curaj, aveți încredere, Eu sunt, nu vă temeți! (Mt 14, 27). Puterile celui rău nu vor birui Biserica (Mt 16, 18).

Despre facere, 4, 4-5: De ce nu a fost primită jertfa lui Cain?

Citim în Facere 4 că, deşi amândoi fraţii au adus jertfe lui Dumnezeu (vv. 3-4), totuşi Iahve a căutat doar la jertfa lui Abel (v. 4), pe când la jertfa lui Cain n-a căutat (v. 5). Textul biblic nu ne oferă nici un motiv pentru diferenţa pe care Dumnezeu o face între fraţi. Să fie oare Dumnezeu părtinitor?

Efectul preferinţei lui Dumnezeu este negativ pentru Cain: după textul ebraic el se mânie, pe când după Septuaginta (lecţiune selectată aici şi de Biblia sinodală) se întristează. Biblia Anania urmează aici variantei masoretice ("sâa umplut Cain de mânie"), deşi îşi programase să recupereze tocmai tradiţia septantă. Am putea spune că în textul masoretic Cain deja face un pas important spre păcătuire, pe când în versiunea greacă el cade într-o postură pasivă, depresivă. Un alt efect, în paralel cu cel dintâi, este "căderea feţei", o expresie ebraică ce se poate traduce mai bine prin "a fi abătut", "a avea faţa plecată".

Intervenţia lui Dumnezeu

Totuşi, păcatul propriu-zis nu este deocamdată consumat. Aici intervine chiar Dumnezeu, primul în forma canonică actuală a Vechiului Testament care vorbeşte despre păcat, atenţionându-l pe om. De fapt versetele 6 şi 7 reprezintă succint primul "tratat de hamartologie", avându-L ca autor pe Însuşi Dumnezeu.

Iahve procedează pedagogic, întrebându-l pe Cain care este cauza mâniei (în ebraică) sau a tristeţii (în greacă). În continuare, Sinodala traduce v. 7 după cum urmează: "Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

Mai întâi trebuie precizat că Biblia sinodală urmează aici textului masoretic. Totuşi, în original, pasajul este redactat ciudat. Mot-à-mot ar fi: "Când faci bine, oare nu-ţi ridici (faţa)?" Deşi lipseşte obiectul, se face legătură evidentă cu expresia anterioară a "căderii feţei". Biblia sinodală parafrazează cele două expresii opuse prin posomorârea feţei - înseninarea feţei.

Textul ebraic continuă: "Iar dacă nu faci binele, păcatul stă tolănit la uşă şi dorinţa lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni". Din păcate, Biblia sinodală traduce aici extrem de deficitar: "Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!"

În primul rând, păcatul nu bate la uşă; un asemenea verb lipseşte şi în varianta masoretică, şi în Septuaginta. Miza teologică este deosebit de importantă: păcatul nu face parte din firea umană, nu s-a infiltrat în interiorul omului, ci aşteaptă tolănit la intrare. Cel care bate la uşa sufletului va fi doar Hristos, în Apocalipsa 3:20: "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine".

Verbul ebraic "stă tolănit", la participiu masculin, deşi nu se acordă cu substantivul "păcat", care în ebraică este feminin, se referă totuşi cel mai probabil la acesta. În alte contexte, verbul rabaţ înseamnă "a sta culcat" şi se referă la animale (de ex. Facere 29:2; 49:9 etc.), ceea ce sugerează starea animalică pe care o reprezintă păcatul. Încă de la sfârşitul sec. 19 cercetătorii vetero-testamentari au observat apropierea de rabiţu, denumirea akkadiană a unui demon (Gordon J. Wenham, Genesis 1-15, Word Books, Dallas, 1987, WBC 1, p. 106). Pe lângă animalitate, păcatul comportă aşadar un element demonic.

Atracţia păcatului

Partea finală a versetului "dorinţa lui este spre tine, dar tu îl vei stăpâni" este de fapt preluată din Facere 3:16, unde Dumnezeu vesteşte pedeapsa femeii: "către bărbatul tău va fi dorinţa ta şi el te va stăpâni". Paralela aceasta, foarte evidentă în textul ebraic, este umbrită de Sinodală, care traduce în 4:7 "(păcatul) caută să te târască, dar tu biruieşte-l", pe când în 3:16: "atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni".

Nu s-a oferit o explicaţie finală pentru această preluare, unii comentatori luând în calcul şi copierea versetului din 3:18 într-un context care nu-i era destinat. Procksch spunea despre Facere 4:7 că este de altfel cel mai obscur pasaj din Facere.

Totuşi, ambele texte vorbesc de o atracţie a păcatului spre om, ca şi a femeii spre bărbat, dar şi de puterea de stăpânire, de chivernisire pe care o are omul la modul general, sau bărbatul. Sigur că paralela dintre femeie şi păcat nu este una fericită şi poate atrage proteste vehemente din partea lumii moderne. Dar sugestia, cred, este evidentă: omul va fi urmărit de păcat cu tenacitate, cu o forţă asemănătoare celei a atracţiei dintre bărbat şi femeie.

Omul deţine însă şi puterea de a gestiona ispitirea păcatului. Finalul versetului poate fi tradus mai bine ca o poruncă: "dar tu să-l stăpâneşti", subliniind responsabilitatea omului în faţa provocării păcatului.

Păcatul cultic

Septuaginta traduce întregul verset complet diferit. "Dacă ai adus jertfa cum trebuie, dar n-ai împărţit-o cum trebuie, oare n-ai păcătuit? Linişteşte-te! El se va întoarce către tine, iar tu îl vei stăpâni" (Septuaginta NEC). Traducerea greacă identifică deci păcatul în ritualul cultic: Cain nu a împărţit jertfa după rânduială (orthos), deci a adus un sacrificiu nepotrivit (Susan Brayford, Genesis, Brill, Leiden / Boston, 2007, Septuagint Commentary Series, p. 251). Probabil la originea acestei lecţiuni diferite se află confuzia unei litere (în loc de lpth (lapetah) "la uşă" traducătorii greci au citit lnth (lenateah) "a tăia", "a împărţi").

Am avea deci un prim indiciu pentru întrebarea de la început. Motivul respingerii jertfei a fost neglijenţa în cult. Am putea să actualizăm problema, observând că Dumnezeu ne cere o atenţie deosebită faţă de lucrurile sfinte.

Mai notăm apoi că participiul "care stă tolănit", poate chiar din cauza dezacordului cu substantivul "păcat", este înţeles de traducătorii greci în mod diferit. Ei îl percep ca pe un imperativ: "linişteşte-te" (Septuaginta NEC) sau "taci" (Biblia de la 1914). Interesant că în greacă verbul este hesychason, ceea ce ar putea sugera că Dumnezeu în "tratatul de harmatologie", cum l-am numit, îndeamnă omul bântuit de ispite să devină… isihast (cf. Constantin Preda, "Păcatul lui Cain şi originea biblică a isihasmului (Gen 4, 7)", în: Mitropolia Olteniei 9-12/2002, pp. 34-44).

Dacă pentru textul ebraic, păcatul are o latură animalică şi chiar demonică, pândind la uşă prilejul să atace omul, după Septuaginta păcatul are o acţiune continuă, repetitivă: "spre tine este întoarcerea lui", sau, mai literar, "el se va întoarce către tine". În rest, ca şi în textul ebraic, şi aici i se recunoaşte omului puterea de a stăpâni păcatul.

Multiplele păcate

Recapitulând, până acum, am observat că singura versiune care identifică la modul concret păcatul lui Cain este Septuaginta, ea plasându-l în sfera cultică. Totuşi, la o analiză mai atentă a versetelor anterioare, putem constata că există o diferenţă interesantă între jertfele celor doi fraţi. Cain aduce jertfă din "roadele pământului" (4:3), pe când Abel "din cele întâi născute ale oilor sale şi din grăsimea lor" (4:4). Deşi textul biblic nu găseşte în aceasta nici un păcat, comentatorii patristici vor înţelege că Abel I-a adus lui Dumnezeu jertfă din ceea ce avea mai bun, pe când Cain a adus produse obişnuite. De aici deducem că prinosul bine primit de Dumnezeu este cel pe care omul îl oferă nu din lucrurile de prisos sau comune, ci din cele mai bune ale sale, cu recunoştinţă şi iubire. Dumnezeu nu acceptă jertfe second-hand.

Sf. Chiril al Alexandriei interpretează însă şi mai în profunzime textul, plecând de la pedeapsa înşeptită pentru cel care l-ar ucide pe Cain din Facere 4:15. Nu este vorba doar de un singur păcat, ci de o înlănţuire de şapte păcate, care au pus stăpânire pe Cain. Deja când Dumnezeu i se adresează, vorbindu-i despre natura păcatului, Cain comisese trei din cele şapte. "Primul păcat al lui Cain a fost că nu a deosebit în chip drept, nici n-a oferit lui Dumnezeu cele mai bune roduri. Al doilea, că aflând de păcatul lui, nu s-a întors spre pocăinţă şi n-a îndreptat greşeala prin săvârşirea celor bune, ci s-a aprins de mânie şi s-a înfuriat de preţuirea dată aproapelui, pe care trebuie să caute să-l imite, nu să-l socotească duşman şi să-l privească cu ochi nedrepţi. Al treilea păcat, care e ca un adaos la uciderea sălbatică, este pisma neîmpăcată. Al patrulea, invitaţia: "să ieşim la câmp", care e dovada vicleniei şi a înşelării. Al cincilea e crima uciderii nelegiuite. S-ar putea socoti că al şaselea păcat al lui, minţirea lui Dumnezeu. Al şaptelea, socotinţa că poate scăpa fără voia lui Dumnezeu de pedeapsă, putând fi eliberat fără voie de viaţa în trup" (Sf. Chiril al Alexandriei, "Despre Cain şi Abel" 2, în: Scrieri. Partea a doua. Glafire, trad. D. Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, PSB 39, p. 23).

Autor: Lect. dr. Alexandru Mihăilă

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

Cum a salvat evreii din România Papa Pius al XII-lea

Cu ajutorului nunțiului apostolic Andrea Cassulo
de Raffaele Alessandrini

În ziua de 07 aprilie 1944, Alexandru Șafran, mare rabin al României scria o scrisoare către ES Andrea Cassulo, nunțiu apostolic în țara dunăreană între anii 1936-1947, prin care îi exprima „respectuoasa mulțumire” pentru tot ceea ce fusese făcut de Papa Pius al XII-lea, și pentru personala implicare în calitate de însărcinat diplomatic „în favoarea evreilor din România și din Transnistria” în timpul persecuției naziste.

O frază făcea explicit referință la acțiunea exercitată de nunțiul apostolic în toamna anului 1942: „În ceasurile cele mai grele pe care noi, evreii din România le-am trăit – spunea Șafran – susținerea generoasă a Sf. Scaun prin mijlocirea înaltei dumneavoastră personalități a fost decisivă și salutară”. Conceptul va fi reamintit cu forță de Șafran într-un interviu acordat ziarului „Mântuirea” în ziua de 27 septembrie 1944: „Pașii Excelenței sale au fost decisive în momentele cele mai periculoase ale vieții noastre. Atunci când situația părea de acum fără speranță, intervenția lui prestigioasă punea sfârșit nenorocirii care se anunța. Acum doi ani, în timpul acelor zile teribile – continua rabinul Șafran – (…) atitudinea Excelenței Sale, cu înalta sa autoritate morală, ne-a salvat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, el a reușit să facă să înceteze deportările. Nu voi uita niciodată tenorul dramatic al discuțiilor mele cu Excelența Sa în acele zile de toamnă – sublinia în final Șafran”. „Curaj, curaj, erau cuvintele pe care mi le adresa în vreme ce ne despărțeam”. Articolul publicat în ziarul „Mântuirea” a fost expediat de același Monsenior Cassulo la Secretariatul de Stat, în atenția Monseniorului Domenico Tardini, secretar pentru Afacerile Ecleziastice Extraordinare. Textul era însoțit de următoarea notă: „Declarațiile publice făcute de Șafran vor putea fi utile pentru a documenta interesul patern al Supremului Pontif în privința celor care suferă, fără deosebire de naționalitate sau de crez”.

În iarna anului 1944, pe de altă parte, însușii Papa Pius al XII-lea a destinat suma de 1.350.333 lei pentru deportații evrei din Transnistria, sumă care în ziua de 05 februarie 1944 era trimisă prin secretarul general al Ministerului Afacerilor Externe al României Davidescu, Președintelui Centralei evreilor. Gestul demonstra guvernului român că evrei din țară nu erau abandonați în totalitate, întărea speranțele lor și îi încuraja să lupte pentru supraviețuire. Aceasta și multe alte informații sunt luate din volumul „Alexandre Safran et la Shoah inachevée en Roumanie. Recueil de documents (1940-1944)”, Ed. Asefer, București, , 2010, scris de istoricul Carol Iancu de la Universitatea Paul Valery din Montpellier, director al Ecole des Hautes Etudes du Judaisme de France.

Cartea a fost prezentată în ziua de 13 octombrie la București, cu ocazia înmânării solemne a Medaliei „Dr. Alexandru Șafran”: o recunoaștere prestigioasă organizată de federația comunităților ebraice din România. Printre premiații din acest an iese în evidență medalia în memoria nunțiului apostolic Andrea Cassulo, care a fost înmânată actualului nunțiu în România Monsenior Francisco-Javier Lozano.

Medalia „Dr. Alexandru Șafran” poartă, deci, numele unei prestigioase personalități a lumii ebraice europene – mare rabin de România între anii 1940-1947 și apoi mare rabin de Geneva între anii 1948-1998. Este vorba de o onoare care este acordată unor persoane sau instituții care s-au distins prin inițiative și opere în favoarea evreilor din România.

Din volumul citat, așa cum se observă bine, reiese în întreaga statură morală, figura nunțiului Andrea Cassulo care, ca și alți reprezentanți ai Sf. Scaun în Europa și în altă parte, în timpul tragediei celui de-al Doilea Război Mondial, și în fața persecuțiilor antisemite ale naziștilor, au știu să arate adevărata față a Sf. Scaun, punând în practică cu fidelitate directivele papei Pius al XII-lea. Acum douăzeci și trei de ani în urmă, istoricul Ion Dumitru-Snagov, în volumul său La Romania nella diplomazia vaticana, 1939-1944 (Roma, Pontificia Università Gregoriana, 1987), menționase deja unele evenimente acum amintite mai extins de Iancu, subliniind că „diplomația vaticană - și aici îl cita atât pe Mons. Cassulo cât și pe Mons. Angelo Rotta, nunțiu apostolic la Budapesta – nu a avut numai sarcina de a apăra populația românească împotriva ofensivei exterminării în Transilvania septentrională ordonată de Miklós Horthy. Ea a acționat mult mai mult, cu ajutorul unei tacite complicități atât guvernative cât și de masă, pentru a proteja refugiații polonezi și populația evreiască din România și din Ungaria, asigurând acestora transport terestru și maritim (…), cu implicarea regimului militar al lui Antonescu, pentru o mai eficace opoziție ordinelor lui Hitler și pentru a eluda rețeaua de SS care supravegheau țara din interior”. Dumitru-Snagov mai observa că „panorama epocii trebuie completată considerând condițiile de amenințare indirectă de care era înconjurată Cetatea Vaticanului de către autoritățile fasciste și de situația de război din Italia, aflată sub bombardamentele Aliaților, pentru a înțelege mai bine posibilitățile respectivelor colaborări . ”

Sunt nenumărate citatele și referințele la Mons. Cassulo în prezenta cercetare a lui Carol Iancu. Dar, așa cum observă Mons. Lozano, în mod incredibil, chiar și astăzi se mai tinde să se obscureze sau să se minimizeze opera diplomatică a Sf. Scaun în favoarea evreilor. Aproape nimeni, de exemplu, pare să pună în evidență circumstanța că tocmai înainte cu o noaptea ca președintele român Ion Antonescu să anuleze plecarea unui tren plin cu evrei români care trebuiau deportați în Polonia, Antonescu însușii avusese o întâlnire cu nunțiul apostolic Cassulo.

Astfel, luând cuvântul pentru a mulțumi Federației comunităților evreiești din România, prestigioasei recunoașteri acordate memoriei predecesorului său, Mons. Lozano, printre altele, a ținut să spună: „Ceea ce Sf. Scaun dorește și apreciază în cazul Shoah-ului – ca în alte cazuri asemănătoare – este ca adevărul să fie totdeauna respectat și ca documentele să fie evaluate în funcție de ceea ce conțin”.

Cu aceasta nunțiul a dorit, în mod evident, să facă aluzie la campania defăimătoare și calomnioasă – nu rareori viciată de prejudiciul ideologic, dacă nu chiar de o clară rea credință – care de decenii este îndreptată împotriva Papei Pius al XII-lea și care încă mai persistă, față de așa numitele „tăceri” și de prezumtivul antisemitism al Papei Pacelli în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Sursa: http://www.vatican.va/  

DESPRE LIBERTATE

„Libertățile apar atunci când lipsește libertatea” (F. A. HAYEK).

Adică, dacă omul nu se simte liber, sau nu înțelege că legile sunt făcute pentru garantarea libertății lui, pentru binele lui, el își caută subterfugii pentru a fi liber, caută crâmpeie de libertate proprii. De exemplu, dacă într-o comunitate de persoane consacrate, sau într-o familie, membrii acesteia sunt constrânși împotriva voinței lor să trăiască într-un anumit fel, dacă cel care conduce se comportă ca un despot, confundând ascultarea cu libertatea, supușii vor căuta în orice fel să creeze ei înșiși, cu forțe proprii, în afara sau chiar în interiorul acelei comunități, libertăți personale. În orice caz, din partea fiecăruia, se cere o întrupare și o conștientizare a vocației la care a fost chemat; să cunoască condițiile și cerințele propriei stări de viață, pentru a evita căutarea de subterfugii, mici pungășii în stânga și în dreapta. Vocația unei persoane consacrate, prin înseși configurația ei, nu permite acestuia să acumuleze bogății. El poate fi, personal liber să adune aceste bogății, dar libertatea vocației lui nu permite acest lucru, cu riscul de a nu mai trăi această vocație. Atunci când un soț (o soție), nu va fi conștient de starea lui de căsătorit și de limitele libertății lui în căsătorie, își va lua libertatea de a frecventa alte femei (alți bărbați).  

Lumină pentru creaţie şi istorie

de V. I. Coman

La cererea viitorului papă Clement al VII-lea, între anii 1516-1520, pictorul italian renascentist Rafael realizează celebrul tablou "Transfigurarea", având ca subiect de inspiraţie evenimentul hristic al Schimbării la Faţă de pe Muntele Taborului. Compoziţia surprinde prin cele două planuri al căror efect e dat de intensitatea diferită a luminii: planul superior, dominat de chipul Mântuitorului Iisus Hristos pe Taborul transfigurării, abundă în luminozitate, în hieratism, în calm dinamic şi mişcare calculată; planul inferior surprinde o lume în nevoie, aşteptând, o lume agitată şi întunecată, cu gesturi dezordonate şi prădată, o lume a lunaticilor de la poalele Taborului (Mt. 17, 14-21) şi a posedaţilor istoriei situată în contrast evident cu bucuria harului ce l-a făcut pe Sfântul Apostol Petru să exprime profetic: "Doamne, bine este nouă să fim aici!" (Mt. 17, 4). Pentru această lume Mântuitorul însămânţează germenii transfigurării finale, fiind lumină pentru creaţie şi istorie.

Corespondent realizat al vechi-testamentarului "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră! (Fac. 1, 26) din a şasea zi a creaţiei, momentul Schimbării la Faţă, sărbătorit de Biserică tot într-o a şasea zi, descoperă ca arvună chipul transfigurat în zorii "asemănării" al celui ce regal fusese aşezat în creaţie. Geneza nu este completă fără capitolul 17 din Evanghelia după Matei sau, altfel spus, evenimentul Schimbării la Faţă împreună cu Învierea lui Hristos şi Parusia trebuie inserat în cartea Facerii pentru a fi deplin înţeles.

Destinaţia finală a persoanei umane este transfigurarea sau îndumnezeirea prin harul necreat al Duhului Sfânt, îndumnezeire despre care părintele Ioan Bria afirma că reprezintă "dogma centrală a Ortodoxiei". În Hristos schimbat la faţă, ucenicii au zărit chipul luminos şi "transparent Duhului Sfânt" (pr. D. Stăniloae) al lui homo eschatologicus. Creaţia întreagă este chemată la transfigurare. "Icoana Schimbării la Faţă - remarcă teologul Paul Evdokimov - apare ca un preludiu la Icoana Parusiei." În icoana Schimbării la Faţă eshatologicul irumpe pregustativ şi anticipat, căci omul devine în eshaton "într-o structură luminoasă potenţată la maximum prin lumina Duhului Sfânt". Preasfânta Născătoare de Dumnezeu fiind după Mântuitorul Iisus Hristos nivelul de vârf pe care îl atinge umanul transfigurat, înţelegem mai bine logica duhovnicească pe care o foloseşte cugetul Bisericii în vecina doxologiere a Schimbării la Faţă şi a Adormirii Maicii Domnului.

Mântuitorul Iisus Hristos este lumină pentru creaţie şi pentru istorie, căci în El sunt cuprinse toate raţiunile şi sensurile celor ce există şi prin El acestea primesc lumina înţelegerii, după expresia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Prezenţa în icoana Schimbării la Faţă a lui Moise şi Ilie, Legea şi Profeţii, instituţia şi harisma, arată relaţia organică dintre cele două etape testamentare şi împlinirea Vechiului Testament în Noul Testament prin Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Hristos este centrul istoriei şi "din veşnicie El este temeiul existenţei universale" (N.M. Dinu). Fără Fiul lui Dumnezeu întrupat, lumea se mişcă în gol, în nonsens, în absurd. "Prezenţa Logosului în lumina veşnică a dumnezeirii Sale face ca semnificaţia lumii să apară în toată claritatea ei", spunea Hans Urs von Balthasar. Vechiul Testament a stat în aşteptarea Luminii Învierii lui Hristos, iar etapa actuală a existenţei stă în aşteptarea Luminii Parusiei, ambele date în arvuna Luminii Schimbării la Faţă, în una şi aceeaşi Lumină pe care Liturghia ortodoxă o împărtăşeşte ca dintr-un Tabor liturgic şi mărturisită bimilenar de experienţa creştină: "Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi."

Sursa: http://www.ziarullumina.ro/

CUM SĂ EXPLICĂM ÎNVIEREA? (II)

Un bătrân ateu merse la un preot inteligent și foarte cunoscut pentru sfaturile lui convingătoare. Spera să îl ajute să-și dezlege dubiile lui de credință. Nu reușea să se convingă că Isus din Nazaret a înviat cu adevărat din morți. Căuta semne ale acestei atât de cunoscute învieri…

Merse și, când intră în casa parohială, mai era deja cineva la birou care discuta cu preotul.

Preotul întrezări repede bătrânelul în picioare pe hol și imediat, surâzând, alergă să-i ducă un scaun. Când celălalt plecă, preotul făcu semn ca să intre acest bătrân. Auzind problema acestuia, îi vorbi îndelung și, după un dialog consistent, bătrânul deveni credincios, manifestându-și dorința să se reîntoarcă la Dumnezeu.

Satisfăcut, dar și plin de uimire, preotul îl întrebă: „Spuneți-mi, vă rog, din lungul colocviu, care a fost argumentul care v-a convins că Isus Cristos a înviat cu adevărat și că Dumnezeu există?”. „Gestul cu care mi-ați adus scaunul, pentru ca să nu obosesc așteptându-vă”, răspunde bătrânelul.