Sfânta Edith Stein (1891-1942)

Sărbătoare: 9 august
Edith se naşte la Breslau (pe atunci în Germania, actualmente oraşul polonez Wroclav), în 1891, a unsprezecea fiică şi ultima a unui cuplu de soţi evrei. Rămâne orfană de tată la doi ani, iar numeroasa familie este condusă cu înţelepciune şi tărie de mamă, o femeie de o religiozitate profundă şi tenace legată de propria tradiţie ebraică. Edith, însă, este o fetiţă independentă şi cu o inteligenţă deosebit de ascuţită. Pe la vârsta de cincisprezece ani părăseşte credinţa în care a fost educată, deoarece nu reuşeşte să creadă în existenţa lui Dumnezeu, în timp ce de-a lungul întregii adolescenţe tinde spre cultul adevărului (înţeles ca dezvoltare a cunoaşterii) şi către apărarea demnităţii femeii. Frecventează universitatea – caz destul de rar în rândul fetelor vremii sale – astfel că în 1910 este singura femeie înscrisă la facultatea de filozofie din oraşul său. Se mută la Göttingen, un adevărat oraş universitar, unde are loc întâia întâlnire hotărâtoare pentru viaţa ei şi anume cu filosoful Edmund Husserl, fondatorul fenomenologiei.

Rămâne impresionată de riguroasa onestitate a gândirii maestrului şi îşi dă cu el lucrarea de licenţă, lucrare distinsă cu magna cum laude, dezbate cu el o teză despre Einfühlung, termen ce poate fi tradus prin empatie.

Husserl o stimează aşa de mult încât o consideră pregătită deja pentru o catedră şi, când este transferat la Freiburg, şi-o alege ca asistentă.

Ea este cea care trebuie să pună în ordine masa enormă de manuscrise şi de note stenografiate pe care Maestrul i le încredinţează: întâi trebuie să le descifreze, apoi să le sistematizeze, evidenţiind ceea ce trebuie revizuit şi completat.

Meritul lui Husserl – care este foarte exigent şi puţin tiranic – este acela de a-şi educa discipolii după celebrul principiu al său Zu den Sachen: trebuie să aderi la lucruri, să aderi la fenomene aşa cum se prezintă. Tocmai datorită acestei onestităţi intelectuale Edith nu poate să nu fie atinsă, marcată lăuntric, şi de nişte fenomene deosebite.

Putem înţelege tipul de atenţie în care ea trăieşte în mod normal, ascultând-o chiar pe ea cum descrie mirarea trăită în timpul unei vizite – făcute din motive exclusiv artistice – într-o biserică catolică: surprinsă să vadă o femeie din popor care intră să se roage cu sacoşa de cumpărături în mână: Lucrul îmi păru ciudat. În sinagogă şi în bisericile protestante pe care le-am vizitat se intră numai în timpul serviciului divin. Văzând că aici lumea intra între o activitate şi alta, ca şi pentru un lucru obişnuit sau pentru o conversaţie spontană, am rămas impresionată în aşa măsură încât nu am reuşit niciodată să uit scena aceea.

Alte două episoade, însă, au fost încă şi mai precise şi mai hotărâtoare.

La Göttingen cunoscuse un tânăr profesor, Adolf Reinach, ajutorul lui Husserl pentru legătura cu studenţii, care o impresionase foarte mult prin bunătatea, fineţea, gustul artistic, care se reflectau până şi în locuinţa sa.

Edith devenise prietenă de familie, dar în 1917 prietenul ei a fost ucis în lupta din Flandra. Atunci, tânăra văduvă i-a cerut lui Edith s-o ajute la clasificarea scrierilor filosofice ale defunctului, în vederea unei publicări postume.

Edith simţi o mare suferinţă la gândul că trebuia să se întoarcă în casa aceea pe care o cunoscuse plină de frumuseţe şi de fericire, convinsă că ar fi găsit-o adâncită în doliu şi în disperare. În schimb găsi o atmosferă de o pace de nespus şi îşi văzu prietena cu chipul marcat de durere, dar parcă transfigurat.

Ascultă de la ea povestea botezului pe care cei doi soţi îl primiseră nu cu multe luni în urmă, când amândoi se hotărâseră să intre în Biserica protestantă – deşi se simţeau atraşi de catolicism – dintr-un fel de impuls interior de a se grăbi: N-are importanţă, să nu ne gândim la viitor; odată intraţi în comuniune cu Cristos ne va conduce El unde vrea! Să intrăm în Biserică, nu mai pot aştepta!.

(Mai apoi, de fapt, doamna Reinach deveni catolică).

Edith asculta acea povestire de dragoste şi observa acea pace.

Aceea a fost prima mea întâlnire cu Crucea, cu acea forţă divină pe care Crucea o dă acelora care o poartă. Pentru întâia dată mi-a apărut în mod vizibil Biserica, născută din patima lui Cristos şi învingătoare asupra morţii. Chiar în acel moment necredinţa mea a cedat, ebraismul păli în ochii mei, pe când în inima mea se înălţa lumina lui Cristos. Acesta este motivul pentru care, îmbrăcând haina carmelitană, am dorit să adaug numelui meu pe acela al Crucii.

Timp de patru ani acest fapt sau fenomen lucră în conştiinţa sa până când un alt episod, şi mai hotărâtor a condus-o la maxima claritate şi conştientizare.

În vara anului 1921 Edith este găzduită, pentru o perioadă destul de lungă, de un cuplu de prieteni, convertiţi şi ei la protestantism. Într-o seară, când cei doi soţi au fost nevoiţi să iasă, au lăsat la dispoziţia ei biblioteca lor.

Iată povestirea celor întâmplate: Fără a alege, am luat prima carte ce mi-a căzut în mână. Era un volum gros, care purta titlul: Viaţa Sfintei Tereza din Avila, scrisă de ea însăşi. Am început să citesc şi am fost atât de prinsă de lectură, încât nu m-am oprit până n-am ajuns la sfârşitul cărţii. Când am închis-o a trebuit să-mi mărturisesc: Acesta este adevărul!

A petrecut noaptea întreagă citind; dimineaţa s-a dus în oraş să cumpere un catehism şi o carte de rugăciuni: le-a studiat în profunzime, iar după câteva zile s-a dus să participe la prima Sfântă Liturghie din viaţa ei.

Nimic nu mi-a rămas ascuns – spuse. Am înţeles şi cea mai mică parte de ceremonie. La sfârşit am mers la preot în sacristie, iar după un scurt colocviu am cerut botezul. M-a privit cu multă stupoare şi mi-a spus că este necesară o anumită pregătire pentru admiterea în sânul Bisericii: De cât timp urmaţi învăţătura credinţei catolice? – m-a întrebat – Cine vă instruieşte? Ca răspuns am reuşit doar să îngăim: Vă rog, cucernice părinte, examinaţi-mă.
După un examen atent, preotul a recunoscut că nu exista nici un adevăr de credinţă asupra căruia să nu fie instruită.

Botezul a fost fixat pentru prima zi a anului 1922, iar cu acea ocazie ea şi-a adăugat numele de Tereza.

Convertirea a marcat o ruptură adâncă între Edith şi mama ei, care nu reuşea să înţeleagă de ce fiica ei nu s-a întors la Dumnezeul părinţilor ei. Ulterior, în mod misterios, ruptura se va adânci şi va fi depăşită când Edith hotărăşte să intre în mănăstirea carmelitană din Köln.

Din punct de vedere al simţirii interioare, pentru Edith Tereza Stein vocaţia la botez şi aceea la Carmel au coincis cu absolută certitudine, încă din primul moment.
Cu toate acestea, părintele său spiritual i-a interzis concretizarea imediată a vocaţiei claustrale, considerând că ea avea o sarcină de neînlocuit, pe care trebuia să o împlinească în lume.
Primii zece ani după convertire i-a petrecut ca învăţătoare în sensul cel mai deplin al cuvântului, într-un institut de dominicane în care domnişoara profesoară se dedica educării fetelor ce se pregăteau pentru bacalaureat, predând limba şi literatura germană.
Ducea o viaţă foarte retrasă, aproape monastică.

Din 1928 până în 1931 participă la numeroase congrese şi este chemată să ţină conferinţe la Köln, Freiburg, Basel, Viena, Salzburg, Praga, Paris.

În sfârşit, în 1932, obţine dreptul de liberă practică la Münster, la Institutul superior german de pedagogie ştiinţifică.

Era – au scris studenţii ei – profesoara care apăra mai mult decât toţi, fără compromisuri, punctul de vedere catolic… îi depăşea pe toţi ceilalţi profesori prin ascuţimea inteligenţei, prin vastitatea culturii, prin forma perfectă a expunerii şi prin fermitatea atitudinii interioare.

Încă nu trecuse un an de la numirea ei, când Hitler deveni cancelar al Reich-ului şi impuse îndepărtarea evreilor din orice post public.

Pe 25 februarie 1933 Edith a ţinut ultima ei lecţie. Este anul sfânt al Mântuirii şi încep să se răspândească ştiri despre persecuţiile naziste împotriva evreilor.

De-acum nimic nu o mai reţine în lume, aşadar îi este permis să intre în mănăstirea carmelitană din Köln, unde ia numele de Tereza Benedicta a Crucii.

În clauzură trăieşte în umilinţă, ca şi toate celelalte surori care nu ştiu nimic nici despre faima ei, nici despre capacităţile ei, şi o judecă doar, cu bunăvoinţă, după renumita neîndemânare la lucrul manual.

Superiorii totuşi, consideră că trebuie valorizate capacităţile ei şi îi cer să-şi continue – în măsura în care este compatibil cu noul stil de viaţă monastică şi de rugăciune – activitatea ştiinţifică.

Astfel, rescrie în întregime, compunând din nou principala ei operă filosofică: mai bine de o mie trei sute de pagini, pe care reuşeşte să le corecteze pentru tipar, însă editorul renunţă, din frică, să i le mai publice. Se intitulează Fiinţă finită şi Fiinţă eternă.

În 1938, o dată cu întărâtarea rasismului, superiorii se gândesc să o salveze transferând-o în mănăstirea olandeză din Echt, unde pleacă împreună cu sora ei Roza, care a călcat pe urmele ei în convertire şi care aştepta, şi ea, intrarea în mănăstire.

În 1939 izbucneşte al doilea război mondial. Superiorii îi cer lui Edith să scrie o carte despre gândirea şi experienţa sfântului Ioan al Crucii, căci urma să se celebreze centenarul naşterii acestuia. Ea se supune cu bucurie şi intitulează eseul Scientia Crucis (Ştiinţa Crucii).

În 1942 începe deportarea evreilor în masă.

Episcopatul olandez protestează, dar este liniştit: nimeni nu se va atinge de evreii care s-au convertit la catolicism.

Dar acest fapt nu este suficient pentru episcopii catolici şi, într-o scrisoare colectivă, care e citită în toate bisericile pe 26 iulie, ei condamnă în mod oficial deportarea tuturor evreilor.

Pe 27 iulie, ca represalii, Comisarul Reich-ului redactează această dispoziţie secretă: Având în vedere că episcopii catolici s-au amestecat în afacere, deşi nu au fost atinşi personal, toţi evreii catolici vor fi deportaţi în cursul acestei săptămâni. Să nu se ţină cont de nici o intervenţie în favoarea lor.

În acea vreme mulţi încă nu ştiau că deportare însemna, de fapt, genocid.

În aceeaşi zi, la porţile mănăstirii din Echt, Gestapo-ul se prezintă cu un tun blindat ca să o ridice pe călugăriţa evreică.

Îi rămân puţine clipe. Pe masa ei Scientia Crucis este aproape terminată: opera a ajuns la locul în care descrie moartea Sfântului Ioan al Crucii.

Ultimele cuvinte ale lui Edith, auzite de surori, sunt adresate surorii Roza, care e terorizată: Vino, să mergem pentru poporul nostru.

De la ea mai primesc un bilet adresat Superioarei, în care ea îi cere să renunţe la tentativele de a o căuta pentru a o elibera.

E scris aşa: … Eu nu aş mai face nimic în această afacere. Sunt întru totul mulţumită. O Scientia Crucis poate fi dobândită numai când se simte apăsarea crucii cu toată povara ei. De acest lucru am fost convinsă încă din primul moment şi am spus din suflet: Ave Crux, spes unica (Slavă Crucii, singura nădejde).

Nu este lipsit de sens faptul că puţinele informaţii ce ni s-au transmis din lagărul de concentrare de la Westerbork, unde s-a oprit înainte de a se îndrepta către ultima staţiune a Căii Crucii, zugrăvesc imaginea unei femei care se distingea prin comportamentul plin de pace şi atitudinea calmă.
Ţipetele, plânsetele, starea de supraexcitare şi angoasa noilor sosiţi erau de nedescris.

Sora Tereza Benedicta se ocupa de copiii mici, îi spăla, îi pieptăna, le căuta mâncare şi le dădea îngrijirea indispensabilă. Tot timpul pe care l-a petrecut în lagăr a dat celor din jur un ajutor atât de caritabil încât numai când mă gândesc, mă răscoleşte.

Aceasta este mărturia unui negustor evreu di Köln care o întâlni în lagăr şi care, apoi, reuşi să scape de masacru.
Mâine ce se va întâmpla cu dumneavoastră? o întrebă negustorul pe acea soră atât de caritabilă.
Iar răspunsul a fost:
Până acum am putut să mă rog şi să lucrez. Sper să pot continua să mă rog şi să lucrez.

Între 8 şi 11 august 1942, Edith Stein, Tereza Benedicta a Crucii, uni jertfa sa cu aceea a lui Cristos, gazată într-o încăpere de la Auschwitz.

SF. DAMIAN DIN MOLOKAI

Povestea Sf. Damian de Veuster (1840-1889) pare destul de simplă: un preot belgian merge în Hawaii ca misionar şi acolo îşi dă viaţa în slujba leproşilor exilaţi pe insula Molokai. Aceste eforturi modeste au captivat totuşi imaginaţia oamenilor din întreaga lume, astfel încât la moartea sa, survenită în 1889, Damian se bucura deja de faimă internaţională.

El a fost însă şi ţinta unor calomnii şi minciuni, nu doar în timpul vieţii, ci şi după moartea sa eroică. Memoria sa a fost atacată de unii pastori protestanţi care îi invidiau realizările şi detestau faptul că un preot catolic se bucura de prestigiul unui erou. A fost acuzat de laudă de sine, practici necinstite, beţii şi – mai cu seamă – relaţii imorale cu leproşii. Oricât de murdare şi greu de conceput ar fi astfel de atacuri grosolane, şi ele sunt parte a moştenirii şi măreţiei lui Damian de Veuster.

Chemarea misiunii
Sf. Damian de Veuster

Damian de Veuster părea să fie cel mai improbabil candidat la eroism. Născut Joseph de Veuster la Tremelo, în Belgia, în anul 1840, a crescut într-o familie de ţărani, catolici practicanţi. Fratele său mai mare, Auguste, intrase în Congregaţia Preoţilor Preasfintelor Inimi. Joseph se simţea la rându-i chemat la preoţie. Tatăl său s-a opus, dar hotărârea lui Joseph a fost mai puternică şi în cele din urmă a intrat ca postulant în Congregaţia Preoţilor Preasfintelor Inimi. Superiorii acesteia îl socoteau însă foarte nepotrivit pentru viaţa consacrată şi încă şi mai nepotrivit pentru preoţie. Precum contemporanul său din Franţa, Sf. Ioan Maria Vianney, Joseph era puţin educat, necivilizat şi un “caz disperat” la limba latină, într-o vreme când necunoaşterea acestei limbi echivala practic cu imposibilitatea de a fi sfinţit preot.

Dar în următoarele luni, Joseph a învăţat latina şi a progresat rapid în viaţa spirituală. Şi-a scrijelit pe bancă cuvintele “tăcere, reculegere, rugăciune”, ca să îi amintească de ţelurile lui spirituale. Cu timpul, colegii din seminar l-au poreclit “Joseph tăcutul”. Superiorii congregaţiei i-au permis să depună voturile la 7 octombrie 1860. Şi-a luat numele călugăresc de Damian.

Apoi s-a întâmplat ceva neaşteptat. Congregaţia a primit o scrisoare din arhipelagul Hawaii, cerând preoţi pentru insulele izolate. Casa-mamă a ales şase misionari, printre care şi pe fratele lui Damian. Auguste s-a îmbolnăvit însă de tifos şi Damian s-a oferit să-l înlocuiască. Părintele general i-a aprobat cererea, lucru surprinzător, dat fiind că Damian nu fusese încă sfinţit preot la plecarea spre Hawaii. A ajuns în Honolulu pe 19 martie 1864. Pe 21 mai a fost hirotonit în Catedrala “Sf. Fecioară a Păcii” din Honolulu de către Vicarul apostolic, Episcopul Louis Desire Maigret, păstorul misiunilor catolice din Hawaii. Mons. Maigret nu-şi putea permite luxul de a-l pregăti pe tânărul preot, astfel că pr. Daniel şi-a învăţat rolul de preot “la locul de muncă”. A fost repartizat în Big Island, şi, în următorii câţiva ani, a îndrăgit viaţa preoţească şi munca de misionar, precum şi poporul hawaiian. Totuşi, viaţa era grea. Abia dacă se întâlnea cu vreun alt preot; resimţea profund perioadele îndelungi fără posibilitate de spovadă. A supravieţuit unei boli contagioase, unui uragan şi unui cutremur. A construit câteva capele cu propriile mâini. Şi acolo, în Insula Mare, a întâlnit prima dată leproşi.

Părintele exilaţilor

Lepra, sau boala lui Hansen, apăruse în Insulele Hawaii (probabil prin intermediul muncitorilor agricoli veniţi din Asia), şi fusese declarată risc de sănătate publică pe la începutul anilor 1860. Dată fiind cumplita ei reputaţie şi temerilor străvechi cum că ar fi fost un fel de pedeapsă divină pentru păcate, boala a stârnit panică printre locuitorii americani şi europeni din insule. Aceştia l-au convins curând pe regele Kamehameha al V-lea că leproşii ar trebui ţinuţi în carantină. Decretul regal din 1865 ordona ca toţi leproşii să fie arestaţi şi duşi cu forţa în teritoriul ce le era destinat: bolnavii erau smulşi din braţele celor dragi şi duşi pe insula Molokai.

Damian a întâlnit un grup de astfel de nefericiţi, având un puternic presentiment că îi va sluji pe leproşi. În aprilie 1873, într-o scrisoare adresată părintelui general al Congregaţiei Preasfintelor Inimi, declara: “Nu pot atribui decât Atotputernicului Dumnezeu sentimentul indiscutabil că într-o zi mă voi alătura lor”. Pentru a se pregăti a învăţat cunoştinţe de bază în materie de îngrijirea bolnavilor şi pansarea rănilor.

Presimţirea lui Damian a fost confirmată când Mons. Maigret şi-a convocat preoţii şi a cerut voluntari pentru colonia de leproşi, unde ar fi urmat să fie capelani temporari prin rotaţie. Ştia că leproşii aveau nevoie disperată de asistenţă religioasă. Mai fuseseră preoţi acolo, din când în când, dar Maigret voia o soluţie mai bună. Damian a spus “da” de îndată.

La 10 mai 1873, Maigret şi Damian au ajuns în Molokai la bordul vasului Kilauea. Episcopul a ţinut leproşilor un mic discurs, în care le-a spus că le adusese “… un preot care le va fi tată, va fi unul dintre ei, va trăi şi va muri cu ei”, cuvinte ce se vor dovedi profetice.

Fără lege şi speranţă

Colonia de leproşi din Molokai fusese înfiinţată pentru a avea grijă de leproşi în starea lor de izolare. În ciuda eforturilor depuse de administratori, acest scop era departe de a fi atins. Un rând de haine nu era de ajuns pentru un an, îngrijirea medicală era deficitară, iar condiţiile sociale se deteriorau rapid. Izolarea geografică sporea disperarea oamenilor. Colonia era construită pe o fâşie strâmtă de pământ cuprinsă între un ţărm abrupt şi neprimitor şi câteva stânci la fel de abrupte, sterpe şi colţuroase, care făceau dificil accesul la restul insulei.

Între 1866 şi 1873, aproape 40% dintre pacienţii trimişi în Molokai au murit fără îngrijire. Cele mai tinere dintre victime mureau repede din cauza infecţiilor, a şocului şi – adesea – a abuzurilor. S-au realizat unele ameliorări sub conducerea unui administrator pe nume Walsh (care printre altele a construit un spital pentru cei aflaţi în stadiul terminal al bolii), dar, odată cu moartea acestuia, situaţia s-a deteriorat constant.

Atunci când Damian a inspectat îndeaproape colonia, scena putea foarte bine să evoce deviza pusă de Dante la porţile infernului: “Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi”. Unii leproşi i-au spus, în hawaiiană: “Aole kanawai me heia wahi!” – “Aici nu există lege!” Cei 800 de bărbaţi, femei şi copii trăiau în condiţii mizere. Medicamente abia dacă existau. Oamenii furau unii de la alţii şi se îmbătau criţă. Beau alcool preparat de ei înşişi, în speranţa că moartea îi va găsi în somnul beţiei, punând astfel capăt chinurilor. Morţii nu aveau parte de înmormântare, nici măcar de îngropare. Cadavrele erau învelite în zdrenţe, legate de doi ţăruşi şi azvârlite într-o râpă, unde le mâncau porcii.

Milostivirea neînfricată

Cu fermitate şi răbdare, Damian s-a străduit să aducă ordine. Mai întâi, a dormit sub un pandanus, în timp ce-şi construia propria colibă. Apoi a construit adăposturi şi case mai bune pentru locuitori, parte a unui efort mai vast de a crea măcar o brumă de ordine morală şi socială. A pus capăt abuzurilor şi beţiilor, iar pacienţii au început să moară înconjuraţi de grijă şi iubire. A redat răposaţilor demnitatea, făcând sicrie de lemn pentru fiecare cadavru. În scurt timp făcuse 600 de coşciuge cu mâna lui şi tot de unul singur a săpat gropi în ceea ce avea să se numească Grădina Morţilor – cimitirul coloniei.

Este aproape cu neputinţă să înţelegem ororile cu care Damian s-a confruntat zilnic, îndeosebi în primii ani ai misiunii sale. Stătea cu muribunzii – chiar şi cu cei mânioşi pe Dumnezeu – şi îi îngrijea pe cei mai distruşi şi diformi dintre leproşi. Amputa braţele şi picioarele cuprinse de cangrenă, pe măsură ce boala distrugea vasele de sânge şi circulaţia. La început, vomita la ieşirea din colibele pacienţilor şi suferea migrene cumplite din cauza mirosului fetid combinat cu tensiunea nervoasă.

Totuşi, înarmat cu un bun-simţ ţărănesc, Damian căuta soluţii practice la problemele sale. A început să fumeze o pipă cu tutun tare, ca să mascheze duhorile. Presat de timp atunci când era vorba să îşi gătească propria mâncare, a încetat să mai folosească farfurii, înlocuindu-le cu pesmeţi. Când termina masa, mânca şi “farfuria”.

A devenit parte a comunităţii. Fără teamă, mânca din aceleaşi castroane hawaiiene (“poi”) cu leproşii şi îşi împărţea pipa cu ei. Indiferenţa faţă de propria sănătate le câştiga încrederea, însă mărea şi riscul de a contracta la rându-i boala.

Celebritate şi calomnie

Din mijlocul ororilor coloniei, Damian scrise superiorilor, solicitând să fie numit capelan permanent. Fratelui său Auguste îi scria: “Mă fac lepros pentru leproşi ca să-i câştig pe toţi pentru Cristos”. Progresele pe care le făcea erau deja vădite. Pacienţii beneficiau de o îngrijire superioară, infrastructura se extindea şi Damian le oferea nu doar asistenţă spirituală ci şi un foarte necesar sentiment de speranţă. Locuitorii se simţeau într-atât de încurajaţi, încât începuseră să planteze grădini de flori, îşi înfiinţaseră un cor şi o orchestră: multe instrumente fuseseră făcute de Damian, iar câteva erau cumpărate sau primite în dar.

Damian nu căuta popularitate, nici faimă, dar darurile din toate părţile începură cu toate acestea să curgă. Este cunoscut faptul că respingea orice atenţie şi a fost necesar un ordin expres ca să accepte o distincţie pentru eforturile lui din partea reginei Liliuokalani. Cu toate acestea, întreg arhipelagul vorbea despre munca lui şi vestea s-a dus curând în întreaga lume. Ziarele relatau despre eforturile lui în favoarea leproşilor, astfel că persoane caritabile din întreaga lume începură să trimită daruri sau scrisori de încurajare. Unul din aceşti corespondenţi era un preot anglican, reverendul Hugh B. Chapman de la biserica Sf. Luca din Camberwell, Londra, care i-a scris lui Damian în 1888, pe când acesta se afla în ultima fază a bolii. Chapman strânsese peste 900 de lire sterline (4800 de dolari hawaiieni) pentru Damian şi leproşii săi.

Damian ştia că faima internaţională îi va crea probleme. Se confrunta deja cu opoziţia unor autorităţi hawaiiene, a unor clerici protestanţi invidioşi şi uneori chiar a propriilor superiori. Succesorul Episcopului Maigret, Mons. Hermann Koeckemann, precum şi provincialul Congregaţiei sale, pr. Leonard Fouesnel, SS.CC., erau exasperaţi uneori de notorietatea lui Damian, de darurile şi banii ce i se trimiteau şi de angajamentul lui faţă de leproşi. Preoţii trimişi în Molokai să îl ajute reprezentau o stranie gamă de personalităţi şi se plângeau că Damian ar fi “dezordonat şi irascibil”. Autorităţile locale hawaiiene, invidioase pe succesul lui Damian în colonie, încercau să-i pună beţe în roate, ba chiar au decretat, într-o vreme, că şi el ar trebui ţinut în carantină ca un lepros.

Unele cercuri britanice sugerau că leproşii ar fi fost mai bine să fie morţi sau abandonaţi decât lăsaţi în grija unui “diabolic” preot romano-catolic. O scrisoare publicată într-un ziar britanic afirma că Damian crea “leproşi morali”, ducându-i pe toţi în iad prin doctrinele lui catolice. Mai grave erau însă minciunile răspândite despre Damian însuşi. A fost acuzat de a fi un căutător de faimă, un beţiv şi un parazit. Acuzaţia de imoralitate a crescut în înverşunare când lumea a aflat că Damian fusese atins de lepră.

Moartea cu autentică demnitate

Damian şi-a dat seama că avea boala lui Hansen în decembrie 1884, când şi-a turnat apă clocotită pe picior şi nu a simţit durere. Curând după aceea a venit şi diagnosticul oficial, dar el a rămas senin şi şi-a continuat activitatea obişnuită până când boala l-a împiedicat să mai umble. În 1884 colonia mergea atât de bine încât Damian avea certitudinea că dragii lui leproşi erau pe mâini bune. Această certitudine i-a fost întărită de sosirea în Molokai, în 1888, a Maicii Marianne Cope (beatificată în 2005), care, împreună cu surorile ei franciscane din Syracuse, New York, avea să-i continue munca. Putea muri liniştit.

Damian şi-a purtat imensele suferinţe – fizice şi spirituale – cu răbdare şi tărie. Nu şi-a folosit niciodată faima în beneficiul personal, nici nu s-a plâns de tratamentul din partea superiorilor sau a celor invidioşi pe succesele lui. Nu avea resentimente şi nu se răzbuna pe cei care îl tratau nedrept. Spre sfârşit, carnea îi era devastată de infecţie, văzul îi slăbise, şi dezintegrarea lentă a laringelui îl împiedica să doarmă. Îşi petrecea multe nopţi în rugăciune în Grădina Morţilor, aproape de pacienţii pe care îi iubise şi îi îngropase. Văzul fiindu-i afectat, a rugat pe un confrate preot să-i citească Breviarul. Înainte de a muri, a făcut o spovadă generală şi şi-a reînnoit voturile în Congregaţia Preasfintelor Inimi. De asemenea, a avut grijă ca un examen medical să certifice că suferea cu adevărat de lepră şi nu de vreo boală venerică. Aceasta a înlăturat acuzaţiile formulate de unii pastori protestanţi cum că Damian ar fi fost de fapt bolnav de sifilis.

Damian de Veuster a murit la 15 aprilie 1889. A fost îngropat sub pandanusul care îi ocrotise somnul în primele zile petrecute în Molokai. Ştirea morţii sale a făcut rapid înconjurul lumii, însoţită de imense regrete, dar şi de noi încercări de a-i păta memoria. În 1936, rămăşiţele sale pământeşti au fost transferate cu mari onoruri la Louvain, în Belgia, unde sunt îngropate în cripta bisericii Congregaţiei Preasfintelor Inimi. Damian a fost beatificat în 1995 de Papa Ioan Paul al II-lea, şi canonizat pe 11 octombrie 2009, la Roma, de Papa Benedict al XVI-lea.

Autor: Matthew E. Bunson

Traducere: Cristian Mocanu
Sursa: This Rock, ianuarie-februarie 2010

CREDINȚA FĂRĂ RELIGIE ȘI FĂRĂ ÎNCREDERE

Răsfoind ziarele și revistele autohtone, ascultând radio sau privind la televizor, observ că din ce în ce mai multe persoane se hazardează să se prezinte ca fiind credincioși. De altfel, nu e de mirare că marea majoritate a populației României se proclamă (în sondaje) credincioasă, de religie ortodoxă, zice...
Dar stau și mă întreb: ce știu aceste persoane despre a fi credincios! Să admitem că marea majoritate cunoaște rugăciunea Tatăl nostru, știu când se sărbătorește Paștele și Crăciunul, și alte câteva sărbători în care românii se cinstesc. Nu mă îndoiesc că sunt mulți credincioși printre români, dar credincioși în ce? nu mai întreb în Cine, pentru că aș răscoli prea mult materia cenușie a unora. Mulți cred în ce?: în ghinionul pe care le va purta motanul care le-a tăiat calea; în ghinionul pe care le va purta găleata goală întâlnită pe drum; în norocul/nenorocul pe care le-o va purta culoarea violet a cravetei; în tot felul de bazaconii, care ar face să râdă și curcile, dacă ar fi capabile de acest gest!
Și acum să revin la titlul acestei reflecții. Din ceea ce am scris mai sus, îmi rezultă că mulți oameni trăiesc o credință fără să facă referință la o religie. Cred în această credință în ceva, dar lipsește acel Cineva, și acesta este esențialul. Iarăși, credința fără încredere este ca o carte învățată pe de rost, tocită, dar din care nu s-a priceput nimic. Spune-i unui om să recite rugăciunea Tatăl nostru și întrerupe-l la un moment dat. Nu mai știe să continue. Întreabă-l să-ți explice, dacă a experimentat pe pielea lui adevărul acelor cuvinte. Nu vreau să-mi imaginez ce va putea să răspundă. Îmi place acel episod din cartea Deuteronomului, când, în noaptea pascală, la cină, copilul este îndemnat să-l întrebe pe tatăl său ce înseamnă toate acestea. Iar tatăl începe să-i povestească minunile pe care le-a trăit poporul evreu, pe pielea ei.
O să continui mai târziu.... 

CE FEL DE SPIRITUALITATE PENTRU OMUL CONTEMPORAN?

1. Viața interioară și experiența umană
„Viața interioară este o experiență care aparține fiecărui om”. Nu este monopolul creștinilor sau al celor necredincioși: orice om trăiește o dimensiune interioară, trăiește – putem spune – spiritual, adică trăiește cu o conștiință, o cunoștință, o gândire, o căutare care este proprie ființei umane și care transcende natura animală. Viața interioară sau spirituală este o dimensiune a experienței umane ca atare, în interiorul căreia se decide și se caută sensul vieții.

Fiecare dintre noi știe că a venit în lume, a crescut, s-a umanizat, interogând, punând celor care se aflau deja în lume, întrebări, „de ce?”, și apoi punându-și aceleași întrebări sieși, în decursul propriei maturizări. Fiecare dintre noi, ca și cum ar poseda o încredere originară în viață, a crescut căutând, s-a constituit punând întrebări. Tocmai punându-și tot mereu întrebări, încă din copilărie, o ființă umană vine în lume, se așază în lume, și găsește referințe pentru a știi ceea ce este el și ceea ce vrea să fie. Iată, astfel s-a născut în fiecare dintre noi viața interioară, pe care am avut posibilitatea să o dezvoltăm conștient sau să o lăsăm într-o dimensiune minimă, fără paznic, strivită de acea „omologare a intimului spre care tind societățile conformiste” (Umberto Galimberti), fenomen social care înmoaie atmosfera în care trăim.

Viață interioară există atunci când nu trăim „alla giornata”, atunci când nu le permitem altora să decidă și să gândească în locul nostru, atunci când nu ne mulțumim cu certitudini deja preconfecționate, atunci când suntem capabili să ne deschidem întrebărilor puse de viață, întrebării sensului și atunci când suntem dispuși, chiar și cu efort mare, să încercăm să dăm răspunsuri personale. O adevărată viață umană trebuie, da, să aibă loc în comunicarea cu ceilalți, dar nu trebuie să fie debitoare soluțiilor pe care alții le găsesc pentru noi: nu, fiecare este chemat să găsească în sine, într-un drum de viață interioară, izvorul sensului.

În sfârșit, trebuie să spunem clar că „viața interioară nu este o viață contrapusă vieții noastre materiale, existenței noastre cotidiene”; mai mult încă, este o viață trăită în trup, în istorie, în umanitatea fără evadări posibile sau scutiri: este un mod de a gândi, de a simți și de a acționa în concret, cu ceilalți și între ei. În fond, fără viață interioară, nu există nici un drum de umanizare: numai proporțional dezvoltării vieții interioare există posibilitatea de a construi propria personalitate, de a găsi sensul și semnificația vieții, de a ajunge la o subiectivitate responsabilă și autonomă.

2. O călătorie, un drum

Toți cei care au trăit o experiență spirituală serioasă, profundă și durabilă, deci toți maeștrii de spiritualitate, descriu viața interioară ca pe un „itinerar, o călătorie, un drum, un pelerinaj”. Această simbolistică se potrivește foarte bine vieții interioare și spirituale, pentru că în ea avem începuturi, exoduri, există o abandonare a anumitor situații trăite și cunoscute pentru a merge spre noi ținte, spre trăiri noi. S-a vorbit uneori de a tinde spre înălțimi, de o scară de urcat; alteori, mai rar, de coborâre sau de traversarea de deșerturi unde se întâlnesc diferite dificultăți, care descurajează sau invită ca persoana să se reîntoarcă pe pașii lui. Spunea Heraclit, cu o lapidară inteligență: „Scara care se urcă sau care se coboară este totdeauna aceeași” (fragment 60 [DK]). Omul simte în sine, în propria inimă o invitație, o voce ascunsă care îl cheamă să lase, să abandoneze ceea ce trăiește, pentru a întreprinde un drum: există un nou drum de parcurs! „Lekh lekha! Mergi spre tine însuți!” (Gen 12, 1), este vocea auzită de Abraham atunci când a întreprins călătoria lui de credincios: călătoria geografică care îl va conduce de la Ur-ul Caldeii până la pământul făgăduit s-a împlinit înainte de toate în viața lui interioară, printr-o coborâre profundă în inima lui. În acest sens este semnificativ că Părinții orientali, în special Grigore de Nyssa, interpretează drumul vieții interioare, simbolizat în trăirea lui Abraham, ca un „éxtasis”, ca o ieșire din sine.

Dar să nu ne facem iluzii: călătoria, drumul nu este asigurat niciodată, nici nu se prezintă ca o avansare directă spre țintă, nu este o „coborâre imposibil de oprit” (Ps 49, 19); mai mult încă, este un drum în care se trăiesc multe contradicții, în care sunt posibile avansări nesperate dar și regresări de negândit, așa cum apare și în trăirea vieții psihologice și afective… Este un drum uman, semnat de puncte de forță și de slăbiciuni care caracterizează orice om, chemat la libertate, dar ispitit să rămână sclav al idolilor falși care la rădăcină sunt totdeauna – să nu uităm acest lucru - „o eroare antropologică” (Adolphe Gesché), o contradicție în fața drumului de umanizare care este sarcina fiecăruia dintre noi. „Călătorie”, deci, „pentru a reintra în noi înșine”, pentru a merge la inima lucrurilor și a le înțelege dinăuntru.

3. Se naște odată cu întrebarea

Există ceva care este esențial pentru o viață interioară autentică, pentru un itinerar spiritual care să fie cu adevărat capabil de umanizare și să fie posibil pentru orice om, religios sau nu, creștin sau necreștin, ateu sau agnostic? Da, răspundem noi: este înainte de toate necesar – așa cum am amintit deja - „să se pună întrebări, să știm să ne punem întrebări”. Cu toții avem întrebări care sălășluiesc în noi, voci care încolțesc și apar în profunzimea noastră, dar este necesar să le ascultăm, să le lăsăm să iasă la suprafață și, deci, să le examinăm și să le asumăm. Cum să nu amintim cuvintele cu care Rainer Maria Rilke invita un tânăr poet să „aibă dragi întrebările ca atare”?

Există întrebări fără un răspuns ușor, există întrebări care rămân astfel și trebuie să accepte enigma, dar este necesar totuși să fie puse și ascultate; uneori, într-adevăr, acestea sunt pentru noi mai decisive decât eventualele răspunsuri, care uneori nu sunt posibile. În această privință să ne gândim numai la întrebarea: „De ce răul, suferința, moartea?”. Cel care nu-și pune întrebări trăiește constant la suprafața persoanei proprii: eforturi, emoții, reacții, bucurii și suferințe, toate se întâmplă, dar toate îneacă eul profund, totul apare cu puțin sens… Întrebările esențiale ale vieții sunt foarte bine sintetizate de către Teodot (jumătatea secolulului al II-lea d.Cr). este vorba de întrebări din păcate insuficient transmise și reamintite, probabil pentru că provin din lumea gnostică: „Cine sunt eu? De unde vin? Unde merg? Cui aparțin? De ce anume pot fi mântuit?”. Atitudinea interogativă spune că sensul nu este presupus, nici repede sau imediat disponibil: iată de ce întrebarea este terenul vieții spirituale, deschide spre căutare, are nevoie de libertate.

4. Cunoaște-te pe tine însuți

În secolul al V-lea î.Cr, Socrate îi întreba pe discipolii lui ceea ce era sculptat pe fațada templului lui Apolo din Delphi: „Omule, cunoaște-te pe tine însuți” (gnôthi sautón). Cunoașterea de sine este indispensabilă pentru a parcurge itinerarul vieții interioare. Este adevărat, această cunoaștere nu este niciodată deplină: fiecare rămâne un mister și sieși și uneori poate apărea chiar o enigmă cu umbre și laturi întunecate pe care nu ar dori să le vadă, și pe care, poate, le stigmatizează în alții… Și totuși, este absolut necesar să ne cunoaștem pe noi înșine, pentru a știi de ce suntem capabili, care sunt propriile noastre limite și propriile forțe, pentru a fi responsabili. A ne cunoaște pe noi înșine ca proces de lectură psihologică de sine; a ne cunoaște pe noi înșine în apartenența la o precisă porțiune de umanitate; a ne cunoaște pe noi înșine pentru a avea de noi înșine o judecată dreaptă și corectă.

În acest proces al cunoașterii de sine, nu totdeauna este posibil să distingem între spiritual și psihologic. Unii au tendința să confunde aceste două dimensiuni, reducând una la cealaltă; dar, într-adevăr, viața spirituală și viața psihologică se intersectează până la punctul în care, în manifestările externe ale primei rămâne imposibil să se opereze o astfel de distincție. Știm din experiență că erori de spiritualitate pot deveni patologii psihice (uneori și cu simptome somatice) și că, viceversa, patologii psihice pot influența spiritualitatea. Ființa umană este mult mai unită decât am putea crede noi: trupul, psihicul și sufletul au o profundă relație reciprocă, iar granițele dintre ele sunt foarte fluide. Și totuși nu trebuie să uităm că psihologia lucrează în registrul analizei și al interpretării fenomenelor psihologice care se află în spațiul științelor umane, în vreme ce spiritualitatea trăiește într-un alt nivel de sens: orientarea ultimă a vieții umane și semnificația ei.

Fiecare dintre noi există pentru că a fost zămislit, deci există părinți care îl preced; fiecare dintre noi există într-un timp și într-un loc particulare, deci a venit și vine în fiecare zi în lume, acum și aici; fiecare dintre noi stă în mijlocul altora, deci este în relație cu alții. A ne cunoaște pe noi înșine înseamnă, deci, înainte de toate „a adera la realitate”, a cunoaște propria relație cu istoria, cu alții, cu lumea, pentru că numai așa fiecare dintre noi există și este implicat. Multe drumuri spirituale apar uneori sterile, ba uneori chiar negative și dezumanizante, pentru că lipsește adeziunea la realitate. Este extrem de periculos să se înceapă un drum interior și spiritual fără a ne simți ca și alții, în mijlocul altora, având nevoie de alții și niciodată fără alții! Câte derapaje în viața interioară și spirituală din partea persoanelor care se izolează, care nu mai ascultă, care trăiesc numai din propriile certitudini și din propriile descoperiri…

A ne cunoaște pe noi înșine este, deci, o obligație, un efort, un exercițiu zilnic și cere să ne privim, să ne scrutăm, să examinăm propria simțire, vorbire și acțiune. Astăzi noi avem grația științelor umane care oferă experienței spirituale un mare ajutor și un mare serviciu: pot într-adevăr să ghideze persoana către o dreaptă cunoaștere de sine și pot fi vehicole de înțelepciune și instrumente de eliberare. Fără o anumită cunoaștere de sine este aproape imposibilă dezvoltarea/maturizarea vieții interioare, pentru că eu sunt ceea ce sunt, adică tot ceea ce m-a făcut, ce a contribuit la formarea eului meu. Da, exercitându-mă să mă cunosc pe mine însumi, deja parcurg călătoria vieții interioare!

5. O căutare a sensului… niciodată fără alții

În viața spirituală – așa cum s-a spus – există o „căutare a sensului” și acest dat rămâne inegabil, chiar dacă astăzi există din aceia care afirmă că în societatea tehnicii se poate face abstracție de o astfel de căutare. Cu siguranță, căutarea sensului este amenințată de o societate semnată de un comportament și de o cultură individualistă, pentru că sensul nu este un dat în sine ci un dat în intersectarea relațiilor dintre subiect și alții, între subiect și scopul întrezărit. Pentru ca sensul să fie clar este necesar să existe legături, relații, afecțiuni, scopuri și finalități, pentru că numai astfel pot exista orientări, numai astfel omul se poate situa. Sensul se naște din relații, se naște – aș îndrăzni să spun – din comuniune, din comunicare, în vreme ce individualismul înseamnă lipsa legăturilor, lipsa locurilor, dezorientare, aureferențialitate: individualismul compromite căutarea sensului.

Din acest motiv, viața spirituală este în slujba persoanei, nu al unui individualism centrat pe sine. Fiecare bărbat, fiecare femeie, este un subiect unic, singular, dar totdeauna un subiect de relație în mijlocul altora și cu alții. Fiecare dintre noi este „persoană”, adică un subiect care răsună – după sugestiva etimologie care face să derive acest termen din verbul „per-sonare” – pentru altul, și fiecare din noi poate să ajungă la propria maturitate și poate să-și realizeze propria creștere în relație cu alții: părinți, frați și surori, prieteni, educatori, tovarăși, copiii… Nu există, deci, spiritualitate autentică fondată numai pe preocuparea de sine, pe grija de sine, pentru că celălalt, ceilalți, trebuie să găsească spațiu, loc și relație în viața mea. Fiecare are nevoie de celălalt, iar celălalt este totdeauna ceea ce îmi lipsește: „niciodată fără celălalt”, pentru că de celălalt am nevoie pentru a fi eu însumi. „Este reciprocitatea instaurată”, spune Paul Ricoeur, „care îl instituie pe celălalt ca asemănătorul meu și mă instituie pe mine ca asemănătorul celuilalt”.

Deci căutarea sensului, căutarea binelui, căutarea fericirii totdeauna prezentă în orice itinerar spiritual nu pot consta numai în grija și în realizarea de sine: o viață spirituală trăită individual, în mod intimist nu poate să ajute umanizarea! Numai cel care simte relația cu alții, cel care caută comuniunea cu alții, cel care nu se rușinează să-i numească frați pe toți oamenii este capabil să parcurgă cu fecunditate drumul spiritual, care este totdeauna un drum uman, adică al unui om aparținând umanității, al unui om care totdeauna este fratele altui om. Dacă unul ar vrea să facă un drum spiritual fugind de alții, sau chiar disprețuindu-i pe alții, ar fi condamnat la un autism psihologic unde nu există spațiu nici pentru creativitate, nici pentru o adevărată maturizare umană…

„Nici un om nu este o insulă”. Această afirmație lapidară a lui John Donne a putut să fie semnificativ folosit de un călugăr solitar ca Thomas Merton ca titlu pentru reflecțiile lui autobiografice.

6. Un itinerar care necesită solitudine, tăcere, libertate

Pentru a ne cunoaște pe noi înșine, pentru a ne înțelege și a ne interpreta, sunt necesare unele condiții care să favorizeze această muncă interioară, care să ne permită concentrarea privirilor și să rezistăm împrăștierii: este necesar să ne adunăm puterile pentru a merge în profunzime, pentru a coborî în propriile profunzimi și să experimentăm viața spirituală ca proces de „gravidanță”, în care luăm formă, suntem zămisliți, renaștem – Isus vorbește în această privință de „renaștere de sus”, grație Duhului Sfânt (cf. In 3, 3-8) - și face să iasă ceea ce este în noi și ceea ce noi nu suntem încă.

„Solitudinea” apare în acest sens ca o primă necesitate. Dar trebuie să fim atenți: nu este vorba de o solitudine-izolare care este negativă pentru toți oamenii, ci de o solitudine ca dimensiune în care a fi numai cu sine și a lua distanțele de tot ceea ce în cotidian este o prezență deranjantă. Știm bine cât efort comportă a introduce în viața noastră spații și momente de solutudine: aprehensiune/teamă, anxietate/neliniște, și desgust, ne pot invada atunci când începem să stăm în solitudine, în disparte; a trece de la agitația preocupărilor zilnice la solitudine nu este spontan dar cere o decizie, un efort de voință. Într-adevăr, distracțiile ne plac, gălăgia interioară ne ține companie, prezența altor voci și a diferitor imagini ne învăluie și ne protejează de noi înșine, de ceea ce suntem cu adevărat. „Devino ceea ce ești!” îndemna Pindaro, dar noi rezistăm acestei chemări profunde care sălășluiește în noi.

Dacă există solitudine adevărată, există și tăcere, de înțeles nu ca mutism, ci ca distanțare de voci, ca posibilitate de o ascultare a „altceva”, ascultare a ceea ce nu este gălăgie, zgomot, ton ridicat de voce, ascultare a ceea ce nu se impune și totuși vorbește: da, pentru că și tăcerea este elocventă, vorbește și poate fi ascultată (cf. 1 Re 19, 12). Viața interioară are nevoie de un timp de tăcere, care să permită simțurilor noastre să funcționeze în mod simplu și natural, fără a fi solicitați artificial, are nevoie de un spațiu „în disparte”, de o voință, nu de fugă, ci mai degrabă de reculegere: în limbajul curent se spune că este nevoie să ne regăsim pe noi înșine – expresie ciudată! – care stă să indice că putem fi pierduți, rătăciți…

Tăcerea și solitudinea permit să înflorească libertatea personală, printr-un efort de umanizare progresivă, de creștere a capacității critice, capabilă să judece și să discearnă toate ofertele, de asumare a subiectivității. Este necesar să știm să spunem „eu” în viața interioară, ba chiar să învățăm a-l rosti pentru a putea spune „noi” în mod autentic. Trebuie spus răspicat: pentru a putea trăi un drum spiritual este în mod absolut necesară libertatea, o libertate supusă încercării, dar totdeauna de cuprins și de confirmat pentru a putea avansa. A fi liberi trezește frică, mai ales în spațiul interior, acolo unde forța inerției, tentația bunăstării, somnolențele, sunt totdeauna eficace și active. Fiecare om este chemat să-și scrie el însuși propria istorie; nu există nici destin, nici necesitate și nimic nu este predeterminat. Creația, a face din propria viață o operă de artă au absolut nevoie de libertate: „și nu există libertate, nici eliberare posibilă fără libertate interioară”.

7. Un itinerar pentru toți

Până aici am vrut să trasez viața interioară și spirituală ca experiență și itinerar posibil fiecărui om: sunt într-adevăr convins că „viața interioară este o modalitate de a fi oameni”, nu este monopolul credincioșilor, al oamenilor religioși! Din acest motiv am evitat orice referință la Dumnezeu și la credința creștină care sălășluiește în mine, mă mișcă, mă face să trăiesc. Referința la spirit nu trebuie, deci, înțeles ca invocație a Duhului divin sau al Duhului Sfânt, ci numai ca o componentă a omului: spirit cu „s” minuscul, care se află în orice ființă umană și care, împreună cu trupul, îl definește; unii ar putea vorbi de suflet uman…

Recapitulând, putem spune că a întreprinde călătoria propriei vieți interioare înseamnă a căuta să răspundem întrebărilor privitoare la sensul vieții. Da, pentru că în orice viață există un început și un sfârșit, moartea, iar orizontul morții trebuie ținut în față pentru a nu trăi din iluzii, din irealități sau din eternități; mai mult încă, orizontul morții ne conduce spre o interpretare care poate să nu distrugă încrederea în viață, iubirea care sălășluiește în fiecare om. Și totuși, noi astăzi eliminăm moartea, suntem incapabili să reflectăm asupra morții: în cel mai bun caz ne gândim la moarte numai ca la ceva ce îi privește pe alții…

Nu numai moartea, dar și aproapele, ceilalți, sunt o prezență care pentru noi este limită dar și posibilitate, dar/cadou, dar și responsabilitate. Alteritatea se află în fața noastră, ne scapă, frustrează dorința noastră, și totuși se impune iar noi nu o putem ignora. Iată de ce este important în viața spirituală să fim onești cu realitatea, să o citim bine și să nu o eliminăm, să fim fideli realității, mai ales acestui pământ, acestei lumi în care am venit, în care trăim și din care vom pleca, să înțelegem tot mai mult realitatea. „Viața spirituală este un drum de umanizare pentru a trăi în această lume, într-o comunitate tot mai umanizată!”.

Este, deci, necesar să aderăm la realitate, fugind imaginația care este „humusul” idolatriei, substituirea imaginii realității; este necesar să ne acceptăm pe noi înșine cu obscuritățile precise, limitele particulare, deficiențele specifice care locuiesc în noi; este necesară o puternică voință de a grăbi totul pentru ca să fie posibilă interiorizarea care se opune vieții exterioare, împrăștiate, superficiale, dezordonate și confuze până la non-sens. Fiecare va găsi obstacole în acest drum, astăzi ca și ieri, și nici o epocă nu este mai potrivită alteia în privința vieții spirituale, pentru că eliminarea interiorității este totdeauna posibilă pentru credincioși și necredincioși. „Narcisismul” ca expresie paroxistă a eului, efervescență a emoționalului care tinde să nu țină cont de raționalitate; „individualismul” ca și comportament social ce nu permite căutarea sensului și întunecă evidența legăturilor, a relațiilor: acestea și alte riscuri sunt totdeauna în acțiune în societate și în viața fiecărei ființe umane.

8. Viața spirituală creștină

O formă a vieții interioare umane este viața spirituală creștină, adică „viața interioară trăită în calitate de creștini în comuniune cu Isus Cristos”, cel care este mărturisit Învățător, Profet, Domn și Revelator al lui Dumnezeu oamenilor. Creștinii cred că viața lor spirituală este originală, are o specificitate, dar cu aceasta nu vor să afirme că viața lor interioară umană este exclusă din trăirea credinței: numai o persoană capabilă de viață interioară umană este capabilă și de a primi viața spirituală creștină, dar nu și viceversa. Scria în această privință Sf. Augustin: „Nu oricine gândește crede… dar oricine care crede gândește: gândește cu credința și crede cu gândirea” (Predestinarea sfinților, 2, 5).

Fiecare ființă umană este însuflețită de o dimensiune care transcende trupul și psihicul, de acel suflet sau spirit care îi permit să se trancende. Această deschidere este dorință, căutare, elan care se manifestă în toate spiritualitățile, religioase sau umaniste, ca tensiune spre frumusețe, bine, fericire, adevăr. În creștinism această deschidere este spațiu pentru a predispune totul spre primirea Duhului Sfânt, al vieții lui Dumnezeu: deschidere, dezvoltare și maturizare a persoanei devin o consimțire la Dumnezeu, o recunoaștere a iubirii lui Dumnezeu totdeauna prevenientă. Iată viața spirituală creștină care transcende viața interioară umană, pentru că în ea se altoiește puterea Duhului Sfânt.

Viața spirituală creștină implică o muncă de discernământ care se configurează ca atenție, vigilență, ascultare a fiecărei prezențe și manifestare a Duhului, a Cuvântului lui Dumnezeu, a vieții în multiforma sa manifestare. Este o muncă de acceptare a Duhului din partea spiritului nostru, o muncă în care sunt asociate memoria, inteligența și voința. Noi suntem într-adevăr locuiți de memorie, dar aceasta trebuie trezită, înviată ca memorie vie prin exercitarea inteligenței: numai astfel devenim capabili să citim în profunzime trecutul nostru și să iluminăm prezentul nostru. Și astfel, asupra zilei de astăzi putem exercita capacitățile noastre de a mobiliza energii și forțe pentru simțire și acțiune: aceasta este munca inteligenței, a spiritului iluminat de Duhul Sfânt.

Și viața spirituală creștină este o călătorie, dar ca răspuns la o invitație, la o chemare a lui Dumnezeu, este un itinerar în urmarea unuia care deschide drumul și ne precedă, este un a umbla lăsându-ne ghidați de Duhul. Da, viața spirituală creștină este „a respira Duhul Sfânt” – expresie comună în patristica orientală și folosită în Occident de către Guglielmo di Saint Thierry – este a trăi viața lui Isus Cristos, este răspuns adorator față de Cuvântul lui Dumnezeu, care spune fiecăruia dintre noi ceea ce i-a spus lui Isus la începutul drumului său: „Tu ești fiul meu, fiul meu preaiubit” (cf. Mc 1, 11 ss.).

9. Un drum de convertire

Se spune deseori că la începutul vieții spirituale creștine se află un eveniment, o experiență fondatoare, dar în realitate acest lucru nu este totdeauna adevărat. Multe femei și mulți bărbați care au crescut ca și creștini sincronic creșterii lor umane nu cunosc de fapt această schimbare interioară brusc, ci mai degrabă un proces de transformare. În orice caz, trebuie să existe conștiința unei decentrări din sine și o deschidere spre un alt orizont, spre altcineva… Deci, nu pentru toți creștinii există un înainte și un după față de convertire: totdeauna însă instanța convertirii trebuie nu numai să fie prezentă, dar și simțită foarte puternic. Iar ceea ce este cu adevărat decisiv în acest proces este conștiința că „la originea vieții spirituale se află prezența Duhului Sfânt”, condiție necesară pentru toate convertirile și pentru toate itinerariile spirituale.

Căderea, păcatul, ridicarea sunt coexistente în viața creștină și nimic nu este obținut în mod definitiv, odată pentru totdeauna: Isus spune că cel credincios are totdeauna nevoie de convertire (cf. Lc 15, 7), poate totdeauna să asculte vocea lui Dumnezeu care îl cheamă din nou și totdeauna poate să se încreadă într-un Părinte milostiv care este gata să-l îmbrățișeze pe cel care se reîntoarce la El (cf. Lc 15, 20). Viața de convertire înseamnă, deci, a alege „singurul lucru necesar”, fără a ne preocupa de multe lucruri (cf. Lc 10, 42); a căuta înainte de toate ca asupra noastră să domnească Dumnezeu și nimeni altul (cf. Mt 6, 33); a renunța la rău și a alege binele (cf. Ps 37, 27). Viața de convertire înseamnă a repudia idolii alienanți și a accepta libertatea oferită de un Dumnezeu care se arată eliberator; înseamnă conștiința unei asemănări cu imaginea lui Dumnezeu depusă în fiecare om, conștiință a posibilității de a fi desfigurat această imagine și dorință de a o restabili, pentru că ea este în noi o imagine vie: tocmai pentru că fiecare ființă umană este creată după imaginea și asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26-27), atunci el este capabil să recunoască binele și răul și poate să se confrunte cu Isus Cristos „imaginea Dumnezeului invizibil” (Col 1, 15).

Viața de convertire este viața creștinului de la început la sfârșit, este îndemnul lui Isus: „Convertiți-vă și credeți în Evanghelie” (Mc 1, 15). Acesta este un cuvânt pe care trebuie să-l auzim în fiecare zi adresat nouă. Convertirea noastră ia formă încet încet în sânul unei comunități de credincioși, Biserica, prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu care răsună cu eficacitate, în celebrarea sfintelor semne ale misterului pascal al lui Isus Cristos. A ne converti, a ne reînnoi convertirea în fiecare zi este condiția fără de care nu există viață spirituală, viață sub călăuzirea Duhului lui Dumnezeu.

10. Un drum de urmare

Mai mult decât o etapă „urmarea este o angajare ce trebuie reînnoită zilnic”. Un creștin lucid știe că viața lui spirituală este cea a celui care începe să fie discipol și la sfârșitul vieții sale, și în fața dăruirii supreme a vieții pentru Cristos prin martiriu, așa cum bine se exprima Sf. Ignațiu de Antiohia: „Acum încep să fiu discipol” (Scrisoarea către Romani, V, 3).

Astăzi suntem foarte sensibili la tema urmării, cuvânt care, până acum câțiva ani în urmă, era absent din vocabularul nostru: se vorbea de imitarea lui Isus Cristos, de conformare la El, sau de asceză ca disciplină necesară pentru a deveni asemenea lui Cristos. A-l urma pe Cristos este un limbaj simbolic pentru a spune că se vrea a se fi totdeauna discipolii lui, că se vrea a se adera la El și să se meargă cu El oriunde El ar merge (cf. Ap 14, 4), că se urmează pașii lui (cf. Pt 2, 21), că se aleargă pentru a-l avea pe Cristos, fiind de el cuprinși (cf. Fil 3, 12). Este un drum complex care apare simplu, chiar dacă obositor, atunci când se ține privirea fixată spre Isus (cf. Ev 12, 2) și cu atenție și vigilență este urmat, deplin implicați în viața Lui. Mai este un drum care cere să avem credință în realitățile invizibile, cele care sunt veșnice și care nu trec, fără a ne mulțumi de cele vizibile (cf. 2 Cor 4, 18): creștinul, ca și Moise, reușește să stea ferm dacă discerne realitățile invizibile care îi stau în față ca o promisiune (cf. Ev 11, 27).

Dar, în această schițare a vieții sprituale mi se pare bine cel puțin să înșir patru concretizări ale urmării lui Isus, sau mai bine spus „patru atitudini ale lui Isus Cristos care trebuie să fie absolut trăite de către creștin în propria viață”:

- Isus trăia din credință, în ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu;
- Isus a trăit angajându-se în lupta împotriva ispitelor, deci împotriva Satanei;
- Isus a trecut printre noi „făcând binele” (Fap 10, 38), ca slujitor al Domnului și rob al fraților lui;
- Isus a intrat în patimă și moarte datorită iubirii lui față de Dumnezeu și față de oameni.

Concluzie: viața spirituală, arta de a trăi, arta de a iubi

În concluzia la această invitație la viața spirituală ne rămâne întrebarea: este un drum de înălțare sau de coborâre? Înălțare spre ceruri sau coborâre în profunzimile omului? Eu cred că este împreună o înălțare și o coborâre: a ne înălța spre ceea ce se află dincolo de noi înșine, a ne apropia tot mai mult de Dumnezeul care este total Altul, Sfântul care se află „în ceruri”, ba chiar „în înălțimea cerurilor”; a coborî treptele tot mai profunde, care se cufundă în profunzimile noastre umane. Nu întâmplător, atunci când Sf. Benedict, în Regula lui propune diferite „trepte” ale vieții spirituale, pune pe ultimul loc, ca fiind ultima etapă, identificarea cu „publicanus ille – acel păcătos” din evanghelie, care în spatele templului spune: „O, Dumnezeule, ai milă de mine” (Lc 18, 3; cf. RB VII, 62-66).

În orice caz, „acest drum este autentic și, deci, fecund, dacă face să crească în inimă iubirea”: numai dacă ordonează, crește, purifică iubirea, este un drum de viață interioară și spirituală. Pentru că iubirea se află în inima fiecărui om ca o putere care trebuie eliberată: ființa umană este creată după imaginea lui Dumnezeu și a restabili imaginea lui în noi înseamnă a practica arta iubirii. Iubirea este de ajuns iubirii, iubirea care este télos-ul/ținta oricărui gând și acțiuni umane, iubirea care nu se termină niciodată pentru că, din natura ei ea tinde spre veșnicie, spre „pentru totdeauna”… Eu rămân convins și vorbesc din trăirea mea personală că orice om, credincios sau nu, creștin sau nu, dacă răspunde dorinței profunde care sălășluiește în el, simte că trebuie să practice arta iubirii: apoi poate nu reușește, găsește contradicții în sine însuși, în alții și în evenimentele vieții, dar știe că fericirea, victoria, „a salva viața” depinde de iubirea oferită și primită.

Pentru toți este obositoare a trăi arta iubirii: creștinul, care cunoaște că „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. 8.16), după definiția ultimă și de neîntrecut al Noului Testament, știe că această căutare a lui Dumnezeu și că o căutare a iubirii totdeauna prevenientă îl caută și-l definește „iubit”, da, iubit, totdeauna iubit, chiar încă și mai înainte să vină în lume. Iar atunci când unul, în credință realizează această trăire de iubire asupra sieși, atunci când se simte iubit de Dumnezeu - și poate nu a fost iubit bine de proprii părinți –, atunci se simte abilitat să devină o persoană care iubește și, deci, îl iubește pe celălalt. Cine iubește a cunoscut iubirea lui Dumnezeu în persoana proprie, a cunoscut că Dumnezeu este iubire și, deci, după cuvintele apostolului Ioan, „crede în iubire” (1 In 4, 16). A cultiva viața interioară înseamnă a ne înrădăcina tot mai mult în iubire, a învăța să iubim, a cunoaște iubirea.

Credincioșii apoi îl cunosc pe Dumnezeu ca un Dumnezeu „milostiv și plin de îndurare” (Ex 34, 6), un Dumnezeu care are com-pasiune, care con-suferă cu oamenii, care în marea lui îndurare iartă. Există oameni care au parcurs drumul vieții spirituale până la a putea spune că și în iad ar fi cântat milostivirea Domnului: „Misericordias Domini in aeternum cantabo” (Ps 88 [89], 2), „etiam in inferis”… Iubirea, respirație a lui Dumnezeu, suflul lui Dumnezeu și, deci, respirație și suflu al omului…

Tuturor trebuie să li se reamintească declarația lui Ioan: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată” (In 1, 18; cf. 1 In 4, 12): pentru creștini, există Isus, Fiul, care a narat acest lucru (exeghésato: In 1, 18); pentru necreștini, dacă se iubesc reciproc, dacă trăiesc iubirea autentică, atunci Dumnezeu locuiește în ei iar iubirea lui Dumnezeu se împlinește și în ființa lor (cf. 1 In 4, 12).

ENZO BIANCHI
călugăr, prior al comunității din Bose

Traducere: Pr. Damian Pătrașcu

CEI 33 SFINȚI DOCTORI AI BISERICII CATOLICE

Sf.Grigore I, Papă - 1298 *

Sf. Ambroziu din Milano (340 - 4 aprilie 397) - 1298 *

Sf. Augustin de Hippona - 1298 *

Sf. Ieronim - 1298 *

Sf. Ioan Gură de Aur - 1568 *

Sf. Vasile cel Mare - 1568 *

Sf. Grigore Nazianzenul - 1568 *

Sf. Atanaziu din Alexandria (295-373) - 1568*

Sf. Toma de Aquino (1225 - 7 martie 1274) - 1568

Sf. Bonaventura - 1588

Sf. Anselm din Aosta (1033 o 1034 - 21 aprilie 1109) - 1720

Sf. Isidor din Seviglia (560 - 4 aprilie 636) - 1722 *

Sf. Petru Crisologul - 1729 *

Sf. Leon I, Papă - 1754 *

Sf. Petru Damian - 1828

Sf. Bernard - (1090 - 21 august 1153) 1830

Sf. Ilariu din Poitiers - 1851 *

Sf. Alfons de Liguori - 1871

Sf. Francisc de Sales - (1567 - 1622) 1877

Sf. Ciril din Alexandria (376 - 444) - 1883 *

Sf Ciril din Ierusalim - 1883 *

Sf. Ioan Damaschinul - 1883 *

Sf. Beda Venerabilul - (672 - 735) 1899 *

Sf. Efrem - 1920 *

Sf. Petru Canisiu - 1925

Sf. Ioan al Crucii (1542 - 14 decembrie 1591) - 1926

Sf. Robert Belarmin - 1931

Sf. Albert cel Mare - 1931

Sf. Anton de Padova - 1946

Sf. Laurențiu de Brindisi (22 iulie 1559 – 22 iulie 1619)- 1959

Sf. Tereza de Avila - 1970

Sf. Ecaterina de Siena - 1970

Sf.Tereza de Lisieux - 1997

NB: Datele care au un asterisc sunt venerați și în Biserica orientală.

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (VI): Benedict al XVI-lea şi "Sacramentum caritatis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Ratzinger. De Mauro Piacenza

Ultimul pontif, pe care îl examinăm, este cel care ne conduce acum, Benedict al XVI-lea, al cărui magisteriu iniţial despre celibatul sacerdotal nu lasă nici o îndoială, fie cu privire la validitatea perenă a normei disciplinare, fie, mai ales şi antecedent, cu privire la fundamentul său teologic şi îndeosebi cristologico-euharistic.

În mod deosebit, papa a dedicat temei celibatului un întreg număr din exortaţia apostolică post-sinodală Sacramentum caritatis, din 22 februarie 2007. În el citim: "Părinţii sinodali au voit să sublinieze că preoţia ministerială cere, prin Hirotonire, configurarea deplină cu Cristos. Chiar respectând practica şi tradiţia orientală diferită, este necesar să reafirmăm sensul profund al celibatului preoţesc, considerat pe bună dreptate o bogăţie inestimabilă şi confirmat şi de practica orientală de a alege Episcopii numai dintre cei care trăiesc în celibat şi care ţine la mare cinste alegerea celibatului făcută de numeroşi preoţi. De fapt, în această alegere a preotului găsesc o exprimare specială dăruirea care îl conformează cu Cristos şi oferirea exclusivă de sine pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Faptul că însuşi Cristos, preot în veci, a trăit misiunea sa până la sacrificiul crucii în starea de feciorie, constituie punctul sigur de referinţă pentru a înţelege sensul tradiţiei Bisericii latine în această privinţă. De aceea, nu este suficient a înţelege celibatul preoţesc în termeni pur funcţionali. În realitate, el reprezintă o conformare specială la stilul de viaţă al lui Cristos însuşi. Această alegere este înainte de toate nupţială, este identificare cu inima lui Cristos Mirele care îşi dă viaţa pentru Mireasa sa. În unitate cu marea tradiţie orientală, cu Conciliul al II-lea din Vatican şi cu Suveranii Pontifi predecesori ai mei, reafirm frumuseţea şi importanţa unei vieţi preoţeşti trăită în celibat, ca semn expresiv al dăruirii totale şi exclusive lui Cristos, Bisericii şi Împărăţiei lui Dumnezeu şi, deci, îi confirm obligativitatea pentru tradiţia latină. Celibatul preoţesc trăit cu maturitate, bucurie şi dăruire este o binecuvântare foarte mare pentru Biserică şi pentru societatea însăşi" (nr. 24). Cum este uşor de observat, exortaţia apostolică Sacramentum caritatis înmulţeşte invitaţiile pentru ca preotul să trăiască în oferirea de sine însuşi, până la sacrificiul crucii, pentru o dăruire totală şi exclusivă lui Cristos.

Deosebit de relevantă este legătura, pe care exortaţia apostolică o reafirmă, dintre celibat şi Euharistie; dacă această teologie a magisteriului va fi receptată în mod autentic şi aplicată realmente în Biserică, viitorul celibatului va fi luminos şi rodnic, pentru că va fi un viitor de libertate şi de sfinţenie sacerdotală. Astfel am putea vorbi nu numai de "natura nupţială" a celibatului, ci despre "natura euharistică" a lui, care derivă din oferirea de sine însuşi pe care Cristos o face veşnic Bisericii, şi care se reflectă în mod evident în viaţa preoţilor.

Ei sunt chemaţi să reprezinte, în existenţa lor, sacrificiul lui Cristos, la care au fost asimilaţi în virtutea hirotonirii sacerdotale.

Din natura euharistică a celibatului derivă toate posibilele dezvoltări teologice, care îl pun pe preot în faţa propriei funcţii fundamentale: celebrarea sfintei Liturghii, în care cuvintele: "Acesta este trupul meu" şi "Acesta este sângele meu" nu determină numai efectul sacramental propriu lor, ci, progresiv şi real, trebuie să modeleze oferirea vieţii sacerdotale însăşi. Preotul celibatar este astfel asociat personal şi public la Isus Cristos. Îl face realmente prezent, devenind el însuşi victimă, în ceea ce Benedict al XVI-lea numeşte: "Logica euharistică a existenţei creştine".

Cu cât se va recupera mai mult, în viaţa Bisericii, centralitatea Euharistiei, celebrată cu vrednicie şi adorată constant, cu atât va fi mai mare fidelitatea faţă de celibat, înţelegerea valorii sale inestimabile şi, permiteţi-mi, înflorirea de vocaţii sfinte la slujirea preoţească.

În discursul cu ocazia audienţei acordate Curiei Romane pentru prezentarea urărilor de Crăciun, la 22 decembrie 2006, Benedict al XVI-lea afirma iarăşi: "Adevăratul fundament al celibatului poate să fie cuprins numai în fraza: «Dominus pars mea - Tu, Doamne, eşti pământul meu». Poate să fie numai teocentric. Nu poate să însemne a rămâne lipsiţi de iubire, ci trebuie să însemne a se lăsa cuprins de pasiunea pentru Dumnezeu şi a învăţa după aceea, graţie faptului de a sta cu El mai intim, slujirea chiar şi a oamenilor. Celibatul trebuie să fie o formă de viaţă, care numai pornind de la Dumnezeu are un sens. A sprijini viaţa pe El, renunţând la căsătorie şi la familie, înseamnă că eu îl primesc şi îl experimentez pe Dumnezeu ca realitate şi de aceea pot să-l duc oamenilor".

Numai experienţa "moştenirii", care este Domnul pentru fiecare existenţă sacerdotală, face eficace acea mărturie de credinţă care este celibatul. Aşa cum a reafirmat acelaşi Benedict al XVI-lea în discursul adresat participanţilor la adunarea plenară a Congregaţiei pentru Cler, la 16 martie 2009, el este: "Apostolica vivendi forma (...) participare la o viaţă nouă înţeleasă în mod spiritual, la acel nou stil de viaţă care a fost inaugurat de Domnului Isus şi a fost însuşit de Apostoli".

Anul Sfintei Preoţii încheiat recent a avut diferite intervenţii ale Sfântului Părinte pe tema preoţiei, îndeosebi în catehezele de miercuri, dedicate celor tria munera, şi în cele cu ocazia inaugurării şi a închiderii Anului Sfintei Preoţii şi a datelor legate de sfântul Ioan Maria Vianney. Deosebit de relevant a fost dialogul Papei cu preoţii, în timpul marii veghi de închidere a Anului Sfintei Preoţii, când, întrebat despre semnificaţia celibatului şi despre trudele, care se întâlnesc pentru a-l trăi în cultura contemporană, el a răspuns, pornind de la centralitatea celebrării euharistice zilnice în viaţa preotului, că, acţionând in persona Christi, vorbeşte în "Eu-l" lui Cristos, devenind realizare a rămânerii în timp a unicităţii preoţiei Sale, adăugând: "Această unificare a «eu-lui» său cu al nostru implică faptul că suntem «traşi» şi în realitatea sa de Înviat, mergem înainte spre viaţa deplină a învierii (...) În acest sens, celibatul este o anticipare. Transcendem timpul acesta şi mergem înainte, şi astfel ne «tragem» pe noi înşine şi timpul nostru spre lumea învierii, spre noutatea lui Cristos, spre viaţa nouă şi adevărată".

Astfel este stabilită, de magisteriul lui Benedict al XVI-lea, relaţia intimă dintre dimensiunea euharistică-originală şi dimensiunea escatologică anticipată şi realizată a celibatului sacerdotal. Depăşind dintr-o lovitură orice reducţie funcţionalistă a slujirii, papa îl resituează în cadrul teologic amplu şi înalt, îl luminează scoţându-i în evidenţă relaţia constitutivă cu Biserica şi îi valorizează cu putere toată forţa misionară care derivă tocmai din acel "mai mult" spre împărăţie pe care celibatul îl realizează. Tot în circumstanţa aceea, cu îndrăzneală profetică, Benedict al XVI-lea a afirmat: "Pentru lumea agnostică, lumea în care Dumnezeu nu are loc, celibatul este un mare scandal, pentru că arată tocmai că Dumnezeu este considerat şi trăit ca realitate. Cu viaţa escatologică a celibatului, lumea viitoare a lui Dumnezeu intră în realităţile timpului nostru".

Cum ar putea să trăiască Biserica fără scandalul celibatului? Fără bărbaţi dispuşi să afirme în prezent, chiar şi mai ales prin propriul trup, realitatea lui Dumnezeu? Aceste afirmaţii au avut împlinire şi, într-un anumit mod, încoronare în omilia extraordinară rostită la încheierea Anului Sfintei Preoţii în care papa s-a rugat pentru ca noi, ca Biserică, să fim eliberaţi de scandalurile minore, pentru ca să apară adevăratul scandal al istoriei, care este Cristos Domnul.

(După L'Osservatore romano, 14-15 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (V): Ioan Paul al II-lea şi "Pastores dabo vobis"

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Wojtyla. De Mauro Piacenza

Încă de la începutul pontificatului său, Ioan Paul al II-lea a rezervat mare atenţie temei celibatului, reafirmându-i validitatea perenă şi scoţându-i în evidenţă legătura vitală cu misterul euharistic. La 9 noiembrie 1978, la puţine săptămâni de la alegerea sa pe scaunul pontifical, în primul discurs adresat clerului din Roma, afirma: "Conciliul Vatican II ne-a amintit acest adevăr splendid despre "preoţia universală" a întregului popor al lui Dumnezeu, care derivă din participarea la unica preoţie a lui Isus Cristos. Preoţia noastră "ministerială", înrădăcinată în sacramentul Preoţiei, se diferenţiază esenţial de preoţia universală a credincioşilor. (...) Preoţia noastră trebuie să fie limpede şi expresivă (...), strâns legată de celibat, (...) prin limpezimea şi expresivitatea "evanghelică", la care se referă cuvintele Domnului nostru despre celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (cf. Mt 19,12)".

Desigur punct de importanţă deosebită, în privinţa tuturor temelor referitoare la preoţie şi la formarea sacerdotală, a fost exortaţia apostolică Pastores dabo vobis, din 25 martie 1992, în care darul celibatului este văzut în legătura dintre Isus şi preot şi, pentru prima dată, este menţionată importanţa şi psihologică a acestei legături, nu în mod separat de importanţa ontologică.

De fapt, citim la nr. 72: "În această legătură dintre Domnul Isus şi preot, legătură ontologică şi psihologică, sacramentală şi morală, constă fundamentul şi în acelaşi timp puterea necesară pentru acea "viaţă conform Duhului" şi pentru acel "radicalism evanghelic" la care este chemat orice preot şi care este favorizat de formarea permanentă sub aspectul său spiritual". Viaţa conform Duhului şi radicalismul evanghelic reprezintă, aşadar, cele două linii directoare la care nu se poate renunţa, de-a lungul cărora se situează valabilitatea documentată şi motivată şi permanentă a celibatului sacerdotal. Faptul că Ioan Paul al II-lea îi reafirmă imediat valabilitatea, că îi propune lectura ontologico-sacramentală, ajungând până la primirea implicaţiilor psihologice juste, pe care celibatul le are în schiţarea unei personalităţi creştine şi sacerdotale mature, încurajează şi justifică lectura acestei comori ecleziale de neînlocuit sub semnul celei mai mari şi neîntrerupte continuităţi şi, în acelaşi timp, al celei mai îndrăzneţe profeţii.

De fapt, am putea afirma că punerea în discuţie sau relativizarea celibatului sacru constituie atitudine atitudini reacţionare faţă de suflul Duhului în timp ce, dimpotrivă, valorizarea lui deplină, acceptarea lui corespunzătoare, mărturia lui luminoasă şi de nedepăşit constituie deschidere şi profeţie. Adevărată profeţie, chiar şi în ziua de azi a Bisericii, chiar sub povara recentelor drame, care au murdărit în mod oribil haina albă, şi cu şi mai mare claritate faţă de societăţile hiper-erotizate, în care domneşte suverană banalizarea sexualităţii şi a corporeităţii. Celibatul strigă lumii că Dumnezeu există, că este Iubire şi că este posibil, în orice epocă, a trăi total din El şi pentru El. Şi este complet natural ca Biserica să-i aleagă pe preoţii săi dintre cei care au primit şi maturizat, la un nivel aşa de împlinit, şi de aceea profetic, pro-existenţa: existenţa pentru un altul, pentru Cristos! Magisteriul lui Ioan Paul al II-lea, aşa de atent la valorizarea fie a familiei, fie a rolului femeii în Biserică şi în societate, nu-i este deloc teamă să reafirme validitatea perenă a celibatului sacru. Nu sunt puţine studiile care se fac de acum şi despre tema interesantă, şi plină de consecinţe enorme, a corporeităţii şi a "teologiei trupului" în magisteriul Papei Wojtyla. Tocmai Pontiful care, poate mai mult decât toţi, în timpurile recente, a elaborat şi trăit o mare teologie a trupului, ne încredinţează o afecţiune radicală faţă de celibat şi depăşirea oricărei tentative de reducere funcţionalistă, prin dimensiunile clarificate ontologico-sacramentală şi teologico-spirituală.

Un element ulterior care reiese, nu atât ca noutate cât mai ales ca subliniere preţioasă - şi deja prezent în Presbyterorum ordinis - este cel al fraternităţii sacerdotale. Ea nu este interpretată în reducţionismele sale psiho-emotive, ci în rădăcina ei sacramentală, fie în relaţie cu preoţia, fie în raport cu preoţimea unită cu propriul episcop. Fraternitatea sacerdotală este constitutivă a slujirii preoţeşti, scoţându-i în evidenţă dimensiunea "de trup". Ea este locul natural al acelor relaţii fraterne sănătoase, al ajutorului concret, atât material cât şi spiritual, şi al companiei şi sprijinului în drumul comun de sfinţire personală, tocmai prin slujirea preoţească.

O ultimă referinţă doresc să fac la Catehismul Bisericii Catolice, publicat în timpul pontificatului lui Ioan Paul al II-lea, în anul 1992. El este, aşa cum este subliniat din mai multe părţi, instrumentul autentic la dispoziţia noastră pentru corecta hermeneutică a textelor Conciliului Vatican II. Şi trebuie să devină, cu claritate tot mai mare, punct de referinţă de care nu se poate face abstracţie fie al catehezei, fie al întregii acţiuni apostolice. În Catehism este reafirmată, cu autoritate, validitatea perenă a celibatului sacerdotal, când, la nr. 1579, se citeşte: "Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină, cu excepţia diaconilor permanenţi, sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul "pentru Împărăţia cerurilor" (Mt 19,12). Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi "celor ale sale", ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi, pentru care este consacrat slujitorul Bisericii; îmbrăţişat cu bucurie, el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu". Toate temele atinse de magisteriul pontifilor sunt condensate în mod minunat în definiţia din Catehism: de la motivele cultuale la cele ale imitatio Christi în vestirea împărăţiei lui Dumnezeu, de la cele care derivă din slujirea apostolică la cele ecleziologice şi escatologice. Faptul că realitatea celibatului a intrat în Catehismul Bisericii Catolice exprimă că ea este intim corelată cu inima credinţei creştine şi îi documentează vestirea radioasă.

(După L'Osservatore Romano, 13 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Celibatul sacerdotal în învăţătura pontifilor (IV): Paul al VI-lea în furtuna de post-conciliu

Dintr-o conferinţă ţinută la Ars de cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cler, publicăm partea referitoare la papa Montini.
De Mauro Piacenza

Publicată la 24 iunie 1967, Sacerdotalis caelibatus este ultima enciclică dedicată în întregime de un pontif temei celibatului. În viforniţele care au urmat imediat după conciliu, receptând în întregime învăţătura conciliară, Paul al VI-lea a simţit nevoia de a reafirma, cu un act magisterial autoritar, validitatea perenă a celibatului ecleziastic, care, probabil în manieră şi mai vehementă decât astăzi, era contestat prin adevărate tentative de delegitimare atât istorico-biblică cât şi teologico-pastorală.

După cum se ştie, Presbyterorum ordinis face deosebire între celibatul în sine şi legea celibatului, când la nr. 16 afirmă: "Continenţa perfectă şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul în decursul secolelor şi chiar în zilele noastre îmbrăţişată cu bucurie şi respectată în mod lăudabil de mulţi credincioşi, a fost considerată de Biserică deosebit de potrivită pentru viaţa sacerdotală (...). Pentru aceste motive - întemeiată pe misterul lui Cristos şi al misiunii sale - celibatul, care înainte era recomandat preoţilor, ulterior a fost impus prin lege, în Biserica latină, tuturor celor care urmează să primească ordinele sacre". Această deosebire este prezentă fie în capitolul al treilea al enciclicei lui Pius al XI-lea Ad catholici sacerdotii, fie la nr. 21 al enciclicei lui Paul al VI-lea. Ambele documente conduc legea celibatului la adevărata sa origine, care este dată de apostoli şi, prin intermediul lor, de Cristos însuşi.

Paul al VI-lea, la nr. 14 afirmă: "Aşadar noi considerăm că actuala lege a celibatului sacru trebuie şi astăzi, şi în mod ferm, să însoţească slujirea ecleziastică; ea trebuie să-l susţină pe slujitor în alegerea lui exclusivă, perenă şi totală a unicei şi supremei iubiri a lui Cristos şi a consacrării pentru cultul lui Dumnezeu şi pentru slujirea Bisericii, şi trebuie să califice starea lui de viaţă, atât în comunitatea credincioşilor, cât şi în cea profană". După cum se vede dintr-o dată, Pontiful asumă motivele cultuale proprii ale magisteriului precedent şi le integrează cu cele teologico-spirituale şi pastorale, subliniate mai mult de Conciliul al II-lea din Vatican, scoţând în evidenţă că dubla ordine de motive nu trebuie niciodată considerată în antiteză, ci în relaţie reciprocă şi sinteză rodnică. Acelaşi mod de a pune problema se poate întâlni la nr. 19, care aminteşte de misiunea preotului, ca slujitor al lui Cristos şi împărţitor al tainelor lui Dumnezeu, şi îşi are apogeul său la nr. 21: "Cristos a rămas toată viaţa sa în starea de feciorie, ceea ce înseamnă dăruirea sa totală în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor. Această conexiune profundă între feciorie şi preoţie, în Cristos, se reflectă în aceia care au soarta de a participa la demnitatea şi la misiunea Mijlocitorului şi Preotului veşnic, şi această participare va fi cu atât mai perfectă cu cât slujitorul sacru va fi mai liber de legăturile de carne şi de sânge". Aşadar, şovăiala în înţelegerea valorii inestimabile a celibatului sacru şi în respectiva lui valorizare şi, unde ar fi necesar, apărare dârză, ar putea să fie înţeleasă ca înţelegere neadecvată a importanţei slujirii preoţeşti în Biserică şi a relaţiei sale ontologico-sacramentale cu Cristos marele preot. După aceste referinţe cultuale şi cristologice de care nu se poate face abstracţie, enciclica prezintă o clară referinţă ecleziologică: "Luat de Cristos Isus până la abandonarea totală de sine însuşi Lui, preotul se configurează mai perfect cu Cristos şi în iubirea cu care Veşnicul Preot a iubit Biserica, sau Trupul, oferindu-se în întregime pe Sine însuşi pentru Ea, cu scopul de a face din ea o Mireasă glorioasă, sfântă şi neprihănită. Fecioria consacrată a slujitorilor sacri manifestă, de fapt, iubirea feciorelnică a lui Cristos faţă de Biserică şi rodnicia feciorelnică şi supranaturală a acestei căsătorii, prin care fiii lui Dumnezeu nu sunt născuţi nici din carne, nici din sânge" (nr. 26). Cum ar putea Cristos să iubească Biserica sa cu o iubire non-feciorelnică? Cum ar putea preotul, alter Christus, să fie mire al Bisericii în mod non-feciorelnic? Reiese interconexiunea profundă a tuturor valenţelor celibatului sacru, care, din orice parte s-ar privi, apare tot mai radical şi intim legată cu preoţia.

Continuând să argumenteze cu motive ecleziologice în sprijinul celibatului, enciclica, la nr. 29, 30 şi 31 scoate în evidenţă raportul de nedepăşit dintre celibat şi misterul euharistic, afirmând că, prin celibat, "preotul se uneşte mai intim cu ofranda, depunând pe altar întreaga lui viaţă, care poartă semnele arderii de tot. (...) În moartea zilnică pentru el însuşi, în renunţarea la iubirea legitimă a unei familii proprii, din iubire faţă de Cristos şi faţă de Împărăţia lui, va găsi gloria unei vieţi în Cristos, foarte plină şi rodnică, pentru că, asemenea Lui şi în El, preotul iubeşte şi se dăruieşte tuturor fiilor lui Dumnezeu".

Ultimul mare ansamblu de motive, care sunt prezentate în sprijinul celibatului sacru, se referă la semnificaţia lui escatologică. În recunoaşterea că împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, că la înviere oamenii nu se mai căsătoresc (cf. Mt 22,30) şi că "preţiosul dar divin al continenţei perfecte pentru Împărăţia cerurilor constituie (...) un semn deosebit al bunurilor cereşti (cf. 1Cor 7,29-31)", celibatul este indicat şi ca "o mărturie a îndreptării necesare a poporului lui Dumnezeu spre ultima ţintă a pelerinajului pământesc şi incitare pentru toţi de a-şi ridica privirea spre lucrurile cereşti" (nr. 34).

Cel care are autoritate pentru a-i conduce pe fraţi la recunoaşterea lui Cristos, la primirea adevărurilor revelate, la o conduită de viaţă tot mai ireproşabilă şi, într-un cuvânt, la sfinţenie, găseşte, astfel, în celibatul sacru o profeţie foarte potrivită şi extraordinar de tare, capabilă să confere autoritate singulară propriei slujiri şi rodnicie, fie exemplară fie apostolică, propriei acţiuni. Cu actualitate extraordinară, enciclica răspunde şi la acele obiecţii care ar vedea, în celibat, o mortificare a omenităţii, privată în felul acesta de unul din cele mai frumoase aspecte ale vieţii. La nr. 56 se afirmă: "În inima preotului nu este stinsă iubirea. Inspirată din cel mai curat izvor, exercitată după imitarea lui Dumnezeu şi a lui Cristos, caritatea, nu mai puţin decât orice iubire autentică, este exigentă şi concretă, lărgeşte la infinit orizontul preotului, aprofundează şi dilată simţul său de responsabilitate - indicator al personalităţii mature - educă în el, ca expresie a unei paternităţi mai înalte şi vaste, o plinătate şi delicateţe a sentimentelor, care îl îmbogăţesc în măsură supraabundentă". Într-un cuvânt: "Celibatul, ridicându-l în mod integral pe om, contribuie efectiv la perfecţiunea lui" (nr. 55).

În 1967, anul de publicare a enciclicei Sacerdotalis caelibatus, Paul al VI-lea îndeplineşte unul din actele de magisteriu cele mai curajoase şi în mod exemplar clarificatoare ale pontificatului său. O enciclică, aceasta, care ar trebui studiată atent de orice candidat la preoţie, încă de la începutul propriului itinerar, dar cu siguranţă înainte de a prezenta cererea de admitere la hirotonirea diaconală, reluată periodic în formarea permanentă şi făcută obiect nu numai de studiu atent biblic, istoric, teologic, spiritual şi pastoral, ci şi de meditaţie personală, aprofundată.

(După L'Osservatore romano, 7-8 februarie 2011)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Descopera acum cine este adevaratul tau model in viata !

Fa intai calculul, apoi duci in jos cursorul pentru a vedea cine este eroul/eroina ta.
Fara smecherii !!!

Calcul :

1.Alege un numar intre 1-9
2.Inmulteste cu 3
3.Adauga 3
4.Inmulteste din nou cu 3
5.Ai obtinut un numar format din 2 sau 3 cifre.
6.Aduna-le
Numarul obtinut va arata cine este modelul tau.

Acum mergi in jos.

1.Albert Einstein
2.Audrey Hepburn
3.Barbara Streisand
4.Amadeus Mozart
5.Bill Gates
6.Ghandi
7.Maica Tereza
8.Roger Federer
9.Damian Patrascu
10.J.F.Kennedy

Stiu, stiu ca am carisma.
Poate intr-o zi vei putea sa fii ca mine.
De ce mustacesti?

P.S. Nu mai incerca cu alte numere,eu sunt modelul tau si trebuie sa accepti asta.Acum click pe Forward,sterge numele meu si pune-l pe al tau in dreptul cifrei 9 si bucura-te de reactia prietenilor tai.

DESPRE ZAVISTIE SI URACIUNE

din Ioan Gură de Aur, ”Margaritare”
Nu este alt păcat mai rău care desparte pe om de Dumnezeu şi de oameni ca zavistia (pizma), această boală este mai grea şi decât iubirea de argint. Pentru că iubirea de argint atunci când dobândeşte bani se bucură. Iar zavistnicul când altul păgubeşte şi-şi pierde munca lui atunci se bucură şi facere de bine socoteşte nenorocirile şi pagubele altora.

Dar ce este alta mai rea decât aceasta? Că răutăţile lui nu le cercetează iar din binele altora se topeşte şi lipseşte pe sine de a nu merge în rai nici în lumea aceasta n-are nici un bine. Căci în ce chip mănâncă cariul lemnul şi molia lâna, aşa şi zavistia de tot şi sufletul şi oasele oamenilor celor zavistnici, care mai răi sunt decât fiarele şi dracii, că fiarele au pentru treaba hranei sau de noi fiind întărâtate se pornesc cu mânie. Iar oamenii zavistnici, când le face cineva bine ca şi cum le-ar face vreo strâmbătate la fel, dracii spre noi oamenii sunt nemilostivi şi amar vrăjmaşi iar spre ceilalţi draci care sunt tovarăşii lor au dragoste.

Iar zavistnicii fug de adunarea şi de vorba cea firească şi nici mîntuirea lor nu o poftesc pentru că se zice că zavistia nu ştie a cinsti ceea ce este de folos, unii ca aceştea pururea se află plini de tulburare şi de mâhnire şi sufletele lor merg la iad că nu este alt păcat mai rău decât zavistia, adică decât pizma, pentru că preacurvarul se alege cu ceva dulceaţă şi apoi în scurtă vreme se curăţeşte de păcat că îmbătrâneşte sau se îmbolnăveşte şi acelea îl opresc şi se pocăieşte şi se mântuieşte, iar zavistnicul mai înainte de cel ce se zavistuieşte, el pe sine se munceşte şi se pedepseşte şi nu părăseşte păcatul niciodată şi se face ca porcul ce se tăvăleşte în gunoi şi se aseamănă cu diavolul, că în ce chip diavolul se bucură de pierzarea şi stricăciunea noastră aşa şi cel ce zavistuieşte pe alţii, când li se întâmplă vecinilor câte o pagubă sau alt rău, atunci se veseleşte şi se odihneşte pentru primejdiile altora şi binele altora îl are cu răul său şi în ce chip rîmele se hrănesc din gunoaie aşa şi zavistnicii aceştia cu primejdiile altor oameni se-ngraşă şi sunt împreună şi vrăjmaşi şi luptători firii omeneşti, pentru că ceilalţi oameni când văd o vită necuvântătoare întristându-se când e înjunghiată le pare rău, iar zavistnicii când văd pe cineva că li se face bine, ei se fac fiare sălbatice şi de răutatea zavistiei lor le piere firea şi li se îngălbenesc obrajii şi tremură ca şi Cain.

Ce alt rău va fi mai mare ca această ameţeală şi nebunie? Spune-mi frate ce tremuri aşa şi te roşeşti? Ce rău ţi s-a făcut ţie ticăloase? Că s-a făcut fratele tău slăvit şi strălucit ţi s-ar cădea să te bucuri şi să slăveşti pe Dumnezeu, căci vezi trupul cel asemenea ţie parte luminoasă şi strălucită.

Ce zici, că prin mine ar vrea Dumnezeu să se slăvească. Bucură-te dar îmbogăţindu-se şi sporind fratele, că se slăveşte iarăşi Dumnezeu prin tine, că deşi a fost vrăjmaş şi potrivnic, iar Dumnezeu printr-însul s-a slăvit, s-ar cădea să faci pentru aceasta pe vrăjmaşi prieteni, iar tu faci pe prieten vrăjmaş. De vreme ce Dumnezeu se slăveşte prin norocul aceluia, dar tu în ce chip arăţi pe Dumnezeu ca împărat al aceluia pentru facerea de bine?

Drept aceia zic că de-ar face cineva măcar semne şi minuni, sau curăţenia fecioarei s-o aibă sau postire sau mâinile să şi le-ntindă spre milostenie, sau jos pe pământ să doarmă, încât pentru aceste bunătăţi să ajungă să fie tocmai ca îngerii şi să aibă patima zavistiei unul ca acela este mai păcătos şi mai pângărit decât toţi păcătoşii.

Că de vreme ce ai iubi pe cei ce ne iubesc n-avem mai multă plată ca păgânii, dar cel ce-i urăşte pe cei ce-l iubesc pe el şi-l zavistuieşte, unde va sta ticălosul? Că deşi decât războiul este mai rău zavistnicul. Pentru că cel ce dă război dezlegându-se pricina certei a încetat războiul, iar zavistnicul niciodată nu se face prieten nimănui şi în ce chip cel ce năpăstuieşte nu năpăstuieşte ci se năpăstuieşte, aşa şi cel ce ponegreşte pe vecinul lui, pe sine se dă şi se sinucide, iar de vom face la toţi binele şi nouă ne facem binele.

Pentru că de vom vedea pe cineva că este rău nu cum că nu a suferit nimic acela, ci încă şi multă plată are de la Dumnezeu, pentru că nu cel ce pătimeşte răul ci cel ce face răul este vrednic muncii şi pedepsei dacă nu va da la aceia pricină de hulă cum se cade, însă nu este cu putinţă să zică de toţi odată rău de nu-şi va aduce el pricinile asupra lui. Drept aceia mulţi din acestea cad la deznădăjduire şi la neruşinare. Măcar de ai şi avut strâmbătate de la aceia, dar tu pentru ce-ţi faci ţie strâmbătate? Nu ştii că cel ce dă rău pentru rău îşi înfinge cuţitul în sine? Pentru aceia de vei vrea să-ţi foloseşti ţie, aceluia să-i faci bine, şi către cel ţi-a făcut strâmbătate în acest fel că măcar de ai şi grăit rău nu eşti în vrăjmăşie.

Drept aceea nu zice rău de altul niciodată, că să nu te pângăreşti pe sine şi să-ţi dai sufletul muncii, nici să amesteci balega cu tină ca să faci cărămizi, ci împleteşte cununi de garoafe şi de alte flori mirositoare, nici nu scoate balegă (necurăţie) din gura ta, ca gândacii, că cei ce batjocoresc şi necinstesc pe alţii întâi ei dobândesc împuţiciunea şi putoarea. Drept aceea pe cel ce este batjocorotor şi grăitor de cuvinte împuţite, toţi îl urăsc, toţi se scârbesc de el ca de gândaci şi ca de nişte lipitori ce se hrănesc în gunoi.

Iar pe omul cel bun care are gură curată, ca pe un mădular al lor şi ca pe un frate bun îl au toţi fraţii, că cine i-a făcut strâmbătate dreptului Abel, fără numai zavistia lui Cain? Nu l-a făcut mai curând să fie trimis în mâinile lui Dumnezeu, deşi nevrând şi el avea cu sine mii de răutăţi şi a murit moarte rea.

Cine i-a făcut stricăciune lui Iacob? Isav fratele lui pizmuindu-l dar Iacob nu era plin de tot binele? Şi Isav a fost gonit de la moşia lui şi umbla în străinătate având numai pe vicleşug şi pe zavistie soţie.

Ce i-au făcut feciorii lui Iacob lui Iosif cel prea frumos deşi până la sânge de moarte au ajuns? Nu mureau aceia de foame? Şi erau cuprinşi aceia de toate nevoile iar Iosif cel zavistuit se făcea împărat a tot Egiptul drept aceea şi tu oricare ai fi aceasta să ştii, că cu cât îl zavistuieşti atât de mari bunătăţi îi faci celui pe care îl zavistuieşti, iar pe tine te faci vrednic de atâtea munci împreună cu dascălui tău diavolul.

Pentru că Dumnezeu este cunoscător de inimi şi toate le vede, ori de vor fi bune ori de vor fi rele şi când vede pe cel ce-i fac alţii strâmbătate că rabdă cu mulţumire, atunci îl face pe acela mai bun decât ceilalţi iar pe cei ce fac strâmbătăţi îi munceşte că de munceşte pe cei scumpi şi nemilostivi, cu mult mai vârtos va munci pe cei zavistnici şi asupritori.

Ce-ţi pare rău frate pentru binele fratelui tău? S-ar cădea să ne pară de cei ce pătimesc rău, dar nu de cei ce sunt la bine, pentru că curvarul are oarece dulceaţă şi de aceea păcătuieşte la fel şi hoţul are ca motiv sărăcia. Dar tu ce zavistuieşti ce răspuns ai să dai? Nici un răspuns, numai pagubă şi răutate mai rea, că de vreme ce Hristos porunceşte să-i iubim pe vrăjmaşii noştri; şi noi să urâm pe cei ce ne iubesc pe noi, ce seamă vom da lui Dumnezeu? Diavolul numai zavistuieşte pe oameni iar nu pe diavoli, iar tu fiind om zavistuieşti pe oameni.

Mare păcat este zavistia fraţilor şi noi de cela ce-l bântuieşte un drac necurat ca acesta şi aşa îl face ca nici un bine să nu aibă la dânsul pentru că se zice, că zavistic nu ştie a cinsti ceia ce este de folos. Această patimă a zavistiei o avea împăratul Saul, avea drac şi când îl apuca, chema pe David de citea psaltirea şi fugea dracul şi dacă se tămăduia, iarăşi încerca să-l ucidă pe făcătorul lui de bine.

Şi de veţi vrea să vă povestesc, câte mii şi mii de faceri de bine i-a făcut David lui Saul şi câte răutăţi i-a făcut Saul lui David ascultă. Evreii aveau război cu cel de neam străin Amalic şi aveau frică mare şi multă şi nimeni nu cuteza să intre în luptă ci îşi aştepta fiecare moartea în toate zilele. Atunci David s-a dus de la oi la oaste ca să vadă războaiele şi să se bată şi mulţi îl opreau să nu meargă mai vârtos fraţii lui şi tocmai împăratul Saul văzând tinereţea lui. Iar David văzând pe războinicul barbar Goliat, semeţindu-se în uciderile lui şi-n vitejie, se aprinse inima lui lui David, se repezi asupra războinicului, dădu împăratului îndrăznire mai multă înainte de luptă şi de biruinţă şi zise împăratului, nu te întrista domnul meu pentru războinicul acesta, că eu voi merge de-i voi tăia capul”, precum l-a şi tăiat.

Pentru această biruinţă şi acest bine mare nu era cineva vrednic să ia stema de pe capul lui Saul şi s-o puie pe capul lui David? Şi încă tot nu i-ar fi făcut cinstea deajuns ce I se cădea. Iar David şi viaţa şi împărăţia a dăruit-o lui Saul, dar să vedem şi facerile de bine şi darurile. Căci dacă a tăiat capul viteazului şi luând biruinţa şi prăzile se-ntoarse şi se duse la oile lui pe care le păzea, atunci au ieşit fetele din cetatea Ierusalimului în întâmpinarea împăratului când venea cu oastea lui şi jucând ziceau; “Saul a biruit mii iar David zeci de mii”. Adică Saul să aibă mii iar David zeci de mii. Aceste laude ale lui David dacă le auzi Saul, pizmuia şi se urgisea foarte mult asupra lui David şi de atunci încerca să-l omoare. Acest fel de răutate este zavistia, că multe ori face şi ucidere, nu pofteşte să vadă cu blândeţe binele şi scopul sau sănătate vecinilor lui că se arde de zavistie văzând binele pe care-l au ceilalţi fraţi.

Şi ascultă şi altă istorie veche că împăratul Gherarei pentru multă vreme zavistuind, că vedea ţarinile şi semănăturile lui Avraam în toate zilele sporindu-se şi se temea şi pururea îl gonea de pe locul lui şi zice Scriptura că a semănat Isac în pământul acela şi a avut mult orz. Văzut-ai iubire de cinste a lui Dumnezeu spre robul său? Văzut-ai mare facere de bine care i-a făcut la prietenul său? Dar să vedem şi pizma şi zavistia împăratului cum a fost. Du-te de la noi din hotarele noastre că te-ai făcut mai tare decât noi. Şi adevărat mai tare era că avea ajutorul lui Dumnezeu cu el.

Unde alungi dar pe cel drept? Nu ştii că oriunde va merge este şi Dumnezeu cu dânsul? De-l vei alunga să meargă şi-n pustiu şi acolo şi mai strălucit decât tine se va arăta, căci Dumnezeu de multe ori întocmeşte pentru împotrivirile potrivnicilor, a căruia este slava în vecii vecilor. Amin.