Sf. Augustin ne spune că „rugăciunea este respiraţia sufletului”. Această imagine recheamă două aspecte ale rugăciunii: primul, că rugăciunea, ca şi respiraţia, este ceva extrem de natural omului; al doilea, că omul nu poate trăi fără ea, pentru că, dacă nu respiră, moare.
Mai pe scurt, rugăciunea este, deci, în acelaşi timp ceva spontan şi ceva indispensabil.
Vom examina înainte de toate primul aspect: caracterul natural al rugăciunii. Sf. Tereza de Avila afirmă: „Sufletele fără rugăciune sunt ca un trup ciuntit sau paralitic care are mâini şi picioare, dar nu le poate mişca” .
Este deci ciudat să auzim expresii ca: Nu ştiu să mă rog”; „găsesc lucru greu să mă rog”; etc. Atunci când cineva se simte bine, nu spune că a respira este un lucru greu sau că necesită prea mult efort. O respiraţie îngreunată sau dificilă este semn de boală.
Acelaşi lucru este valabil pentru rugăciune: atunci când unul o găseşte dificilă, grea, înseamnă cu sufletul său este bolnav. Pentru că, aşa cum respiraţia este un act natural pentru un trup sănătos, la fel rugăciunea este un act natural pentru un suflet sănătos.
Când, deci, sufletul este sănătos? Răspunsul se găseşte într-o singură frază, foarte clară: atunci când iubeşte.
Există diferite definiţii ale iubirii. După Sf. Toma de Aquino, „a iubi înseamnă a-i vrea binele aproapelui” ; pentru Henri – Frédéric Amiel, în Journal intime, „fericirea constă în a căuta să-i faci fericiţi pe alţii”.
Sănătatea sufletului, bucuria inimii – cea adevărată – este deci această iubire dezinteresată care caută să-l facă fericit pe celălalt. Bucuria celuilalt devine bucuria mea, durerea lui devine durerea mea, „el ciupeşte corzile harpei iar inima mea modulează sunetul”: pentru aceştia, prenumele „eu” şi „tu” sunt un singur lucru.
„Nimeni nu are o iubire mai mare de aceasta: a da viaţa pentru proprii prieteni” (In 15, 13; cf. 13, 1).
Iubirea nu ştie să facă altceva decât să iubească, nu gândeşte altceva decât să se dăruiască, nu cunoaşte altă mântuire sau fericire decât a se dărui celuilalt.
„Cel care va vrea să-şi salveze viaţa proprie, o va pierde; dar cel care va pierde propria viaţă pentru mine, o va găsi” (Mt 16, 25), spune Domnul. O inimă capabilă să iubească astfel; iată izvorul rugăciunii!
Născute din iubire, şi expresii banalele cotidianităţii, ca „Felicitări!”; „Sper să te simţii bine!”, „Călătorie plăcută!”, etc., arată o inimă care se roagă.
Nu vorbim de circumstanţe tragice, ca accidente, cutremure, etc., când – aşa cum citim deseori în ziare – de la autorităţi la cetăţenii cei mai simplii observă unele ritualuri pentru cei morţi. În aceste ocazii, chiar şi cei care nu cred, chiar şi cei care în mod normal nu se roagă, cu toţii fără distincţie – fiecare în felul său – converg în aceste gest de solidaritate faţă de cei care au murit. Astfel se întâmplă că în procesul constructiv al acestei iubiri, care este sănătatea sufletului şi ceea ce dă sens vieţii, rugăciunea – ca şi respiraţia – este naturală şi indispensabilă.
Anima potuis est ubi amat quam ubi animat (sufletul mai mult decât însufleţeşte trupul, este locul unde iubeşte); astfel proverbul latin ne aminteşte că viaţa nu constă atât în a exista cât în a iubi.
Da, pentru om a trăi înseamnă a iubi; a un iubi înseamnă a muri. Termenul japonez pentru a spune „a muri” este Nakunaru, literal „a înceta să trăieşti”; acum, dacă este adevărat că pentru om a exista înseamnă a iubi, derivă de aici că dacă cineva nu iubeşte, trăieşte într-o stare de suferinţă mai grea decât moartea; este o contradicţie în termeni, un cadavru ambulant.
Sf. Augustin spune că infernul constă tocmai în această contradicţie a propriei fiinţe.
Se spune că bolnavii schizofrenici fac uneori gesturi nebuneşti cum ar fi spargerea geamurilor, tăierea venelor, etc. „Continuu, noapte şi zi, între morminte şi prin munţi urla şi se lovea cu pietre” (Mc 5, 5).
Atunci când urâm sau îi dispreţuim pe ceilalţi, nu simţim poate suferinţa de a fi într-o tragică contradicţie cu noi înşine? Această suferinţă este moartea, este infernul aici pe pământ. Pentru că infernul nu există numai după moarte! Contrar, este tocmai infernul pe care-l experimentăm în această viaţă care ne descoperă adevărata natură.
Şi astfel dacă înţelegem că rugăciunea este respiraţia iubirii, şi că infernul, este cristalizarea contradicţiei de sine, adică a urii, atunci înţelegem că şi rugăciunea este indispensabilă.
Dacă nu ne rugăm, nu putem trăi:dacă nu iubim, nu ne putem ruga. Iubirea şi rugăciunea sunt de nedespărţit, aşa cum este viaţa şi respiraţia.
Fără iubire, rugăciunea este o farsă; fără rugăciune, iubirea sufocă. Cristos ne-a învăţat: „Rugându-vă, nu spuneţi vorbe multe, ca păgânii. Ei îşi închipuie că datorită vorbăriei lor vor fi ascultaţi” (Mt 6, 7). Deoarece ceea ce face ca rugăciunea noastră să fie genuină este tocmai iubirea aproapelui.
Rugăciune autentică este „respiraţia sufletului însufleţită de iubire”. Putem să mergem mai departe şi să afirmăm că rugăciunea este suflul Duhului Sfânt, Divinul Duh al Iubirii, pentru că El este primul izvor de iubire care însufleţeşte.
Deci, rugăciunea Sf. Treimi – culmea oricărei rugăciuni, infinit şi veşnic schimb de iubire însufleţitoare – este rugăciunea prin excelenţă şi izvorul oricărei adevărate rugăciuni.
Pe scurt, rugăciunea adevărată este „respiraţia sufletului”, „respiraţia iubirii”, „suflul Duhului Sfânt”; în sfârşit, „viaţa însăşi a Sf. Treimi”.
FUNDAMENTUL RUGĂCIUNII
Aşa cum am spus deja, adevărata rugăciune este respiraţia sufletului, respiraţia iubirii; şi izvorul adevăratei rugăciuni este suflul Duhului Sfânt, Duhul Iubirii şi Viaţa Sfintei Treimi.
Aş vrea să examinăm acum afirmaţia că izvorul, adică „fundamentul şi rădăcina” rugăciunii, trebuie căutat în Dumnezeu însuşi.
Este evident înainte de toate că, dacă rugăciunea este respiraţia sufletului, pulsul iubiri, aceasta înseamnă că rugăciunea izvorăşte din iubire. Adevărata iubire! Care este dorinţa dezinteresată a fericirii aproapelui, dorinţă purificată de afectele dezordonate faţă de propriul eu. „Dragostea este răbdătoare; dragostea este binevoitoare; nu invidiază, nu este lăudăroasă, nu se umflă în pene; nu este necuviincioasă, nu umblă după ale sale, nu se supără, nu ţine socoteală de rău; nu se bucură de nedreptate, ci se desfată de adevăr. Ea toate le acoperă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le îndură. Dragostea nicicând nu încetează” (1 Cor, 13, 4-8).
O astfel de iubire, adevărată şi veşnică, nu poate veni de la oameni. Sf. Ioan ne spune: „Iubirea vine de la Dumnezeu” (1 In 4, 7).
În NT cuvântul „iubire” este tradus încă de la început cu un termen nou: agápe, pentru a o distinge de eros. Sf. Paul apoi nu foloseşte niciodată termenul agápe pentru a indica iubirea omului faţă de Dumnezeu. Forma verbală „a-l iubi pe Dumnezeu” este folosită numai de două ori (cf. Rom 8, 28 şi 1 Cor 8, 3). Şi aceasta deoarece iubirea creştină, tradus cu termenul agápe, semnifică în mod esenţial nu atât iubirea omului faţă de Dumnezeu cât iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, iubire care s-a manifestat mai ales în Cristos Isus.
Iubirea-lui-Dumnezeu-pentru-noi care, primită în inima noastră şi dăruită aproapelui, continuă să fie agápe, adică iubirea fraternă creştină.
Trebuie notat şi că termenul agápe este folosit foarte rar în Evagheliile sinoptice: niciodată în Marcu, şi numai o dată respectiv în Matei şi Luca (cf. Mt 24, 12; Lc 11, 42). Foarte rar este folosit şi forma verbală agapao: de 8 ori în Matei, de 5 ori în Marcu şi de13 ori în Luca. Pe de altă parte, Evanghelia este plină de fapte care proclamă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, şi ne revelează inima sa.
Evangheliile ne învaţă bine: „Iubeşte-l pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată mintea ta. Aceasta este cea mai mare şi prima poruncă. Iar a doua este asemenea primei: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt 22, 37-39; Mc 12, 31-33; Lc 10, 27), dar acestea ne spun în acelaşi timp că iubirea lui Dumnezeu faţă de noi a precedat iubirea noastră faţă de El. Cum ne aminteşte Ioan: „în aceasta constă iubirea: nu noi l-am iubit pe Dumnezeu, ci El ne-a iubit pe noi, şi l-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăire pentru păcatele noastre” (1 In 4, 19). Astfel că: „noi iubim, căci El ne-a iubit cel dintâi” (1 In 4, 19).
Dacă, deci Dumnezeu este iubire şi dacă iubirea vine de la Dumnezeu (cf. 1 In 4, 8 ss) şi rugăciunea – care este respiraţia şi pulsaţia iubirii – trebuie să provină de la Dumnezeu.
Noi reuşim să ne rugăm pentru că Dumnezeu ne precedă în rugăciune. Expresia „Dumnezeu iubeşte” ar părea mai uşor de înţeles decât expresia „Dumnezeu se roagă”. Dar nu este vorba oare de un corolar al afirmaţiei precedente?
Şi dacă este astfel, ce anume este oare această rugăciune a lui Dumnezeu? Care pătrunde în inimile noastre şi le invită la rugăciune?
Este viaţa intimă de iubire a Sf. Treimi, revărsată în inimile noastre, cum ne spune Sf. Paul: „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Rom 5, 5); „pentru că nu aţi primit un Duh de sclavie, ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit Duhul înfierii prin care strigăm: Abba, Tată! Însuşi Duhul dă mărturie duhului nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu” (Rom 8, 15-16). Şi iarăşi: „De asemenea, şi Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre pentru că nu ştim ce să cerem în rugăciune aşa cum se cuvine, dar Duhul însuşi intervine pentru noi cu suspine negrăite” (Rom 8, 26).
Este, deci Duhul Sfânt, adică Dumnezeu însuşi, care cu mare fervoare se roagă pentru noi (şi în noi) pentru că noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie.
În mod comun, ne gândim că a ne ruga ar însemna „a cere ceva de la Dumnezeu”, puţin ca şi cum Tatăl nostru ar începe numai după jumătate, şi uitând că înainte de a cere: pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi ar trebui să ne rugăm astfel: sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta!
Aceasta, după toate, este ceea ce Dumnezeu însuşi doreşte pentru noi: el doreşte ca Împărăţia sa să se extindă pe tot pământul: facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ! Rugăciunea noastră ar trebui să ţâşnească din aceeaşi dorinţă divină.
„Căutaţi înainte de toate împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea sa şi toate celelalte vi se vor adăuga” (Mt 6, 33).
Şi astfel Domnul ne învaţă că esenţa rugăciunii nu constă atât în a exprima dorinţele noastre cât a împărtăşii dorinţele sale; cu alte cuvinte, că trebuie să punem rugăciunea lui în centrul rugăciunii noastre.
Dar, cum ochii noştri deseori nu reuşesc să vadă, şi urechile noastre să audă, şi tindem deci să-l pierdem din vedere pe Dumnezeu şi să nu mai auzim vocea lui, ca nişte oi care se rătăcesc, pentru aceasta avem nevoie de rugăciunea de cerere: pentru a cere harul de a cunoaşte şi a duce la îndeplinire dorinţele sale.
Dorinţa de a îndeplini dorinţele sale: iată rugăciunea noastră! Rugăciunea adevărată este acea care este însufleţită în contact cu rugăciunea însăşi a lui Dumnezeu. Să luăm exemplul apei: rugăciunea lui Dumnezeu este ca ploaia care coboară din cer; pământul uscat, udată de această ploaie, reprezintă omul. Apa de ploaie, odată pătrunsă în pământ, devine mai întâi un izvoraş subteran, apoi, încet, încet reapare ca un izvor care ţâşneşte apa. Rugăciunea noastră este ca acest izvor. Aşa cum nu poate exista izvorul dacă înainte nu s-a coborât ploaia din cer şi a pătruns în pământ, la fel nu este posibil ca rugăciunea să ţâşnească din inimile noastre dacă mai înainte iubirea lui Dumnezeu nu s-a revărsat din Cer în inimile „goale” şi însetate care l-au primit. O inimă de piatră nu va putea deveni niciodată izvor.
Ceea ce deschide inima este golirea de sine. Fundamentul adevărat al rugăciunii adevărate este deci căutarea voinţei lui Dumnezeu şi acceptarea dorinţelor lui Dumnezeu în locul dorinţelor noastre.
