O SFÂNTĂ EXCEPȚIONALĂ A ZILELOR NOASTRE: MAICA TEREZA DE CALCUTTA

Gonxha (Agneza) Bojanxhiu, viitoarea Maica Tereza, s-a născut în ziua de 26 august 1910 la Skopje (ex Jugoslavia). Încă din fragdă copilărie primește o frumoasă educație catolică, dat fiind faptul că familia ei, de cetățenie albaneză, era foarte legată de religia catolică.

Deja în jurul anului 1928, Gonxha simte că este atrasă spre viața consacrată, lucru pe care mai târziu o va atribui un har fatal Sf. Fecioare Maria. Cuprinsă, deci, de această fatidică decizie, este primită la Dublin de Surorile Doamnei Noastre din Loreto, a căror Regulă se inspiră din tipul de spiritualitate indicată în Exercițiile spirituale ale Sf. Ignațiu din Loyola. Tocmaii grație acestor meditații dezvoltate de sfântul spaniol, Maica Tereza va maturiza sentimentul de a vrea să ajute pe oameni.

Gonxha este, deci, atrasă de misiuni. Superioara o trimite în India, la Darjeeling, oraș situat la poalele muntelui Himalaya unde, în ziua de 24 mai 1929 începe perioada de noviciat. Dat fiind faptul că în învățământul este vocația principală a surorilor de Loreto, și ea a întreprinde această activitate, în special predând copilelor tinere din acest oraș. În paralel își continuă studiile personale pentru a obține diploma de profesoară.

În ziua de 25 mai 1931, pronunță voturile religioase și, din acel moment își ia numele de Maica Tereza, în amintirea Sf. Tereza de Lisieux. Pentru a-și termina studiile este trimisă, în anul 1935, la Institutul din Calcutta, capitală suprapopulată și insalubră a Bengalei. Aici se găsește confruntată imediat cu mizeria cea mai neagră, la un nivel că rămâne perplexă. De fapt, o întreagă populație se naște, trăiește și moare pe marginea străzilor; acoperișul lor, dacă sunt norocoși, este alcătuit dintr-o bancă în parc, din colțul unei uși, dintr-un cărucior abandonat. Majoritatea copiilor mor imediat după naștere, iar cadavrele lor sunt aruncate la gunoi sau în canale. Maica Tereza rămâne perplexă atunci când descoperă că în fiecare dimineață, resturile acelor creaturi sunt adunate și puse împreună cu mizeria de pe străzi.

Fiind fideli cronicilor, în ziua de 10 septembrie 1946, în timp ce se roagă, Maica Tereza percepe clar invitația lui Dumnezeu să lase conventul Surorilor de Loreto pentru a se consacra săracilor, pentru a împărtăși suferințele lor, trăind împreună cu aceștia. Se sfătuiește cu Maica Superioară, care o face să mai aștepte, pentru a pune la încercare ascultarea ei. La sfârșitul unui an, Sf. Scaun îi dă autorizație să trăiască în afara clausurii. În ziua de 16 august 1947, la vârsta de 37 ani, Maica Tereza îmbracă pentru prima dată un sari (haina tradițională a femeilor indiene), alb din material de proastă calitate, ornată cu fâșii albastre, culorile Fecioarei Maria. Pe spate, un mic crucifix negru. Atunci când călătorește, poartă cu ea o poșetă conținând lucrurile personale indispensabile, dar niciodată bani. Maica Tereza nu a cerut niciodată bani, nici nu a avut niciodată. Cu toate acestea operele și fundațiile sale at necesitat cheltuieli enorme. Ea atribuia acest miracol operei Providenței...

Începând cu anul 1949, tot mai mult tinere merg să împărtășească viața ei. Ea însă le pune la grea încercare înainte să le primească. În toamna anului 1950, Papa Pius al XII-lea autorizează oficial noua instituție denumită Congregația Misionarelor Carității.

În iarna anului 1952, într-o zi în care merge să caute săracii, găsește o femeie care agoniza pe stradă, prea slabă pentru a lupta împotriva șobolanilor care îi rodeau degetele de la picioare. O duce la spital unde, după multe dificultăți, bolnava este acceptată. Maicii Tereza îi vine atunci ideea să ceară administrației comunale atribuirea unui local pentru a-i adăposti pe cei muribunzi de pe străzi. O casă care servea într-o vreme de azil pentru pelerinii templului hindu din Kali la nera, care acum era folosită de vagabonzi și traficanți de toate soiurile, este pusă la dispoziția ei. Maica Tereza îi acceptă și pe aceștia. Mulți ani mai târziu, va spune despre miile de muribunzi trecuți prin acea casă: Mor atât de frumos împreună cu Dumnezeu! Nu am întâlnit până înn prezent niciunul care să nu-și fi cerut iertare de la Dumnezeu, care să fi refuzat să spună: Dumnezeul meu, te iubesc!

Doi ani mai târziu, Maica Tereza creează Centrul speranței și al vieții pentru a primi copii abandonați. În realitate, cei care sunt duși acolo, înfășurați în cârpe, nu mai au mari speranțe de viață. Atunci primesc botezul pentru a putea fi primiți, după învățătura catolică, în Paradis. Mulți dintre cei care se vindecă, vor fi adoptate de familii din străinătate. Un copil abandonat pe care îl primisem în această casă, a fost încredințată unei familii foarte bogate - poveștește Maica Tereza - o familie din înalta societate. După câteva luni, am auzit că acel copil s-a înbolnăvit grav și că va rămâne paralizat. Merg să caut familia și le propun: Dați-mi înapoi copilul și vă voi da un altul mai sănătos. Aș prefera să mă ucidă, decât să fiu separat de acest copil, răspunde tatăl, privindu-mă cu privirea tristă. Maica Tereza notează: ceea ce le lipsește săracilor, este faptul de a se simți utili, de a se simți iubiți. Pentru că sunt puși la o parte, le este impusă lor sărăcia și acest lucru îi rănește. Pentru toate speciile de boli, există medicamente, tratamente, dar atunci când sunt nedoriți, dacă nu există mâini pioase și inimi iubitoare, atunci nu mai există speranță de vindecare.

Maica Tereza este însuflețită în toate acțiunile ei de iubirea lui Cristos, de voința de a face ceva frumos pentru Dumnezeu, în slujba Bisericii. A fi catolică are pentru mine o importanță totală, absolută, spune. Suntem complet la dispoziția Bisericii. Profesăm o mare iubire, profundă și personală, pentru Sf. Părinte... Trebuie să dăm credibilitate adevărului evangheliei, proclamând Cuvântul lui Dumnezeu fără teamă, deschis, clar, așa cum ne învață Biserica.

Munca pe care o facem este pentru noi numai un mijloc pentru a concretiza iubirea lui Cristos... Suntem dedicate slujirii celor mai săraci dintre cei săraci, adică a lui Cristos, a căror imagine dureroasă sunt tocmai săracii... Isus în Euharistie este Isus în săraci, sub speciile pâinii și ale săracului, iată cea face din noi contemplativele din inima lumii.

În cursul anilor 60, Maica Tereza se extinde în aproape toate diecezele Indiei. În anul 1965, surorile merg în Venezuela. În luna martie a anului 1968, Papa Paul al VI-lea cere Maicii Tereza să deschidă o casă la Roma. După ce a vizitat suburbiile orașului și după ce a constatat că mizeria morală și materială există și în țările dezvoltate, ea acceptă. În același timp, surorile activează în Bangladesh, țară devastată de un oribil război civil. Multe femei sunt violate de către soldați: acele femei sunt sfătuite să avorteze. Maica Tereza declară atunci guvernului că ea și surorile ei vor adopta copii, dar că nu trebuie în nici un caz ca acelor femei, care numai suferiseră violența, să li se ceară să comită un alt păcat care ar fi rpmas imprimat pentru totdeauna în sufletele lor. Maica Tereza a luptat totdeauna împotriva oricărei forme de avort.

În anii 80 Ordinul deschide, în medie, 15 noi case noi în fiecare an. Începând cu anul 196, se stabilește în țările comuniste, până atunci interzise misionarilor: Etiopia, Yemen, URSS, Albania, China.

În luna martie a anului 1967, opera Maica Tereza se înbogățeștecu o ramură masculină: Congregația Fraților Misionari. Iar, în anul 1969, se naște Fraternitatea colaboratorilor laici ai Misionarilor Carității.

După mai multe internări în spital, Maica Tereza moare la Calcutta, în ziua de 5 septembrie 1997, trezind mare admirație în toată lumea.

În ziua dee 20 decembrie 2002, Papa Ioan Paul al II-lea a semnat decretul care recunoaște virtuțile eroice ale Sfintei săracilor, începând de fapt procesul de beatificare cel mai rapid din istoria cauzelor sfinților.

În ziua în care celebra cei 25 ani de pontificat, 19 octombrie 2003, Papa Ioan Paul al II-lea a prezidat ceremonia de beatificare a Maicii Tereza înn fața a mai mult de 300 000 de persoane.

Sf. Tereza de Calcutta, roagă-te pentu noi!

CLASAMENT SFINTI PATRONI IN DIECEZA DE IASI

Locul I-Sf. Anton de Padova (10 hramuri): Fărăoani, Fălticeni, Huși, Iași, Târgu Frumos, Comănești, Roznov, Poiana, Pașcani, Răchiteni.

Locul I- Ss. Petru și Paul (10 hramuri): Bacău centru, Răducăneni, Vaslui, Brusturoasa, Talpa, Târgu Neamț, Slobozia, Traian, Onești, Focșani.

Locul II - Adormirea Maicii Domnului (9 hramuri): Cacica, Nisiporești, Focuri, Iași, Slănic Moldova, Pildești, Fărcășeni, Mircești, Vizantea Mănăstirească.

Locul II- Nașterea Mariei (9 hramuri): Valea Seacă, Rădăuți, Siret, Huși, Tărâța, Bălușești, Hălăucești, Arini, Tecuci.

Locul II-Sf. Fecioară Maria Regină (9 hramuri): Coman, Mărgineni, Florești, Bîrlad, Dancu, Tămășeni, Pârgărești, Tuta, Iugani.

Locul III-Sf. Mihail (8 hramuri): Sărata, Valea Mare, Săveni, Dofteana, Săbăoani, Chetriș, Satu Nou, Stufu.

Locul III-Sf. Cruce (8 hramuri): Bacău, Luizi Călugăra, Cotnari, Bogata, Buhonca, Săbăoani, Șcheia, Ploscuțeni.

Locul IV-Sf. Tereza a Pruncului Isus (7 hramuri): Schineni, Iași, Piatra Neamț, Tețcani, Roman, Gheorghe Doja, Onești.

Locul IV-Schimbarea la față a lui Isus (7 hramuri): Vatra Dornei, Călugăreni, Văleni, Târgu Ocna, Izvoarele, Adjud, Sascut sat.

Locul V-Sf. Iosif Muncitorul (6 hramuri): Barticești, Piatra Neamț, Buruienești, Săbăoani, Galbeni, Traian.

Locul VI-Coborârea Duhului Sfânt (5 hramuri): Barați, Solonețu Nou, Bălțați, Adjudeni, Ștefan cel Mare.

Locul VI-Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (5 hramuri): Botoșani, Podu Iloaiei, Tupilați, Gioseni, Galați.

Locul VII-Fericitul Ieremia (4 hramuri): Bacău, Tomești, Roman, Valea Mică.

Locul VII-Preasfânta Inimă a lui Isus (4 hramuri): Nicolae Bălcescu, Poiana Micului, Dărmănești, Mogoșești.

Locul VII-Sf. Treime (4 hramuri): Prăjești, Gura Humorului, Oituz, Butea.

Locul VII-Sf. Fecioară Maria Îndurerată (4 hramuri): Corhana, Satu Nou, Bijghir, Nicorești.

Locul VIII-Sf. Francisc de Assisi (3 hramuri): Bacău, Rotunda, Cleja.

Locul VIII-Sf. Ana (3 hramuri): Lespezi, Cireșoaia, Vladnic.

Locul VIII-Înălțarea Domnului (3 hramuri): Câmpulung Moldovenesc, Moinești, Sagna.

Locul VIII-Trupul și Sângele Domnului (3 hramuri): Horlești, Gherăiești, Târgu Trotuș.

Locul VIII-Sf. Maria Magdalena (3 hramuri): Ciucani, Frumoasa, Bârgăoani.

Locul IX-Sf. Maximilian Maria Kolbe (2 hramuri): Moara, Luncași.

Locul IX-Sf. Inimă a Mariei (2 hramuri): Roman, Berzunți.

Locul IX-Ss. Ioachim și Ana (2 hramuri): Oțeleni, Vladnic.

Locul X-Numele Sf. Fecioare Maria (1 hram): Satu Nou.

Locul X-Sf. Luca (1 hram): Somușca.

Locul X-Sf. Fecioară Maria, ajutorul creștinilor (1 hram): Fundu Răcăciuni.

Locul X-Sf. Marcu (1 hram): Cleja II.

Locul X-Sf. Ștefan (1 hram): Pustiana.

Locul X-Isus Bunul Păstor (1 hram): Roman.

Locul X-Sfânta Fecioară Maria a Zăpezii (1 hram): Ciugheș.

Locul X-Sf. Padre Pio (1hram): Valea Lupului.

Locul X-Sf. Isidor Plugarul (1 hram): Trebeș.

Locul X-Sf. Gheorghe (1 hram): Lilieci.

Locul X-Sf. Nicolae (1 hram): Bacău

ȘTIAȚI CUM SE CHEAMĂ SFÂNTUL TÂLHARUL CEL BUN?

SF. DISMAS, TÂLHARUL CEL BUN, sărbătorit în data 25 martie.

Tradiția evanghelică povestește că Isus a fost crucificat între doi tâlhari, condamnați la aceeași pedeapsă, fiind vinovați de păcatul asasinatului cu scopul răpirii. Sf. Luca (23, 39-43), povestește că unul din cei doi tâlhari s-a unit corului celor care îl blestemau pe Isus, în vreme ce celălalt, după ce și-a recunoscut propria vină și pocăindu-se de păcatele săvârșite, l-a implorat pe Fiul lui Dumnezeu pentru ca să-și amintească de dânsul atunci când va fi ajuns în cer.

Textele apocrife adaugă scurtei povestiri evanghelice multe alte amănunte ajungând să de-a până și un nume celor doi tâlhari: Gestas, primul, și Dismas al doilea, devenit foarte repede popular. În Evul Mediu a fost venerat în multe locuri, cu numele de Tâlharul cel Bun, alteori cu numele de Dismas.

Este patronul condamnaților la moarte.

Dacă sfinții ar putea să fie invidioși, sentiment foarte răspândit printre oameni, cu siguranță de acest sfânt ar avea tot dreptul să aibă această atitudine, pentru că, în vreme ce chiriașii aureolați ai Paradisului din vechime au fost canonizați de episcopi, iar pentru canonizarea celor mai moderni s-a gândit papa, numai el ar putea să se laude că a fost canonizat de Cristos însuși. Și nu în splendoarea gloriei pieței Bernini din Sf. Petru, ci în momentul cel mai dezolant al suferinței umane, pe Calvar.

Despre viața sa evangheliile nu ne spun nimic, iar despre acțiunile sale putem numai să ne imaginăm că erau grave din moment ce a fost condamnat la moarte. Cu siguranță a fost un om care a greșit mult, și pentru aceasta a plătit, la fel ca și colegul său de condamnare, dar, diferit de acesta, fără să dispere, a reușit să-și ceară iertare de la Isus, chiar dacă în ultimul moment, pentru păcatele sale. Și datorită faimei sale de sfințenie, creștinii i-au construit și un santuar, în Brazilia, unde multă lume merge să se roage și să-i ceară mijlocirea. Celor care merg la Padova, la sanctuarul Sf. Anton de Padova, în cor, pe stânga, la intrare, vor putea vedea o frumoasă pictură reprezentându-l pe acest sfânt.

Sf. Dismas, roagă-te pentru noi!

RECOMANDARE LECTURĂ CARTE

Cu umilință vă recomand lectura cărții: Izvoarele biblice ale doctrinei monastice în Convorbirile duhovnicești ale lui Ioan Cassian, apărută la editura Galaxia Gutenberg. În primele două capitole sunt analizate toate citatele biblice din această operă, iar în următoarele două autorul tratează despre tematicile teologice și doctrina monastică a acestui mare sfânt român al Biserici nedespărțite. Lectură ușoară și plăcută.

Pentru mai multe informații accesați http://www.galaxiagutenberg.ro/

CANONIZAREA CEA MAI RAPIDĂ DIN ISTORIE: SF. ANTON DE PADOVA

Știați că Sf. Anton de Padova a avut procesul de canonizare cel mai rapid: numai 11 luni (iulie 1231-mai1232)? Dar să vedem istoria acestei canonizări.

În zilele care au urmat morții fratelui Anton, numeroase și mari au fost minunile atribuite mijlocirii acestui foarte cunoscut frate franciscan. Evenimentele miraculoase au incrementat devoțiunea în toate păturile sociale ale orașului, în satele limitrofe și în cele mai îndepărtate, și au favorizat sosirea fără încetare a multor pelerini, multiplicarea faptelor miraculoase, creșterea entuziasmului, răspândirea unui adevărat cult, care corespundea unei canonizări de fapt din partea poporului, și mobilizarea generală cu scopul de a vedea recunoscută din partea papei sfințenia lui Anton.

Venind în întâmpinarea acestei dorințe unanime, mai înainte încă să fi trecut o lună de la moartea Sfântului, autoritățile religioase și civile au trimis la Roma o delegație formată din eminente personalități religioase și civile, pentru a prezenta Pontifului Roman petiția întregii cetăți, ca să obțină începerea regulară a procesului de canonizare a lui Anton.

Delegația a fost primită de către Papa Grigore al IX-lea, papă care îl cunoscuse foarte bine pe Anton, care mersese la Roma pentru a cere părerea papei asupra unor chestiuni dezbăute între frați, și acesta rămăsese atât de fascinat de elocvența și profunzimea doctrinei sale încât îl numise Arca Testamentului și Chivotul Sfintelor Scripturi. Bătrânul Pontif nu putea decât să se bucure în a auzi de faima de sfințenie a lui Anton și a vedea apărând roade atât de admirabile. A reunit, deci, colegiul cardinalilor pentru a discuta instanța mesagerilor padovani și pentru a da început procesului de canonizare.

Prima fază a acestui iter canonic, care a fost unul din cele mai scurte din istorie, durând numai 11 luni, a fost constituirea tribunalului diecezan la Padova, din care făceau parte episcopul orașului, Jacopo, priorul benedictin Giordano Forzate și priorul dominicanilor, Ioan din Vicenza.

Terminând în luna februarie a anului 1232 munca tribunalului, condusă cu diligență și grabă de membrii tribunalului, episcopul a trimis la papa o nouă delegație, alcătuită din canonici, frați, magistrați și nobili, care a înmănat dosarul și a perorat în mod eficace cauza. Grigore al IX-lea, a început imediat a doua fază a cauzei, institiuind procesul apostolic și încredințând conducerea acestuia cardinalului de S. Sabina, Ioan din Abbeville, călugăr benedictin la mănăstirea din Cluny și abate al mănăstirii Sf. Petru din aceeași localitate. Acesta a dus la bun sfârșit procesul în scurt timp și cu rezultat favorabil. Papa, care încă din primele zile ale lunii mai a anului 1232 se găsea la Spoleto, a stabilit ca ceremonia de canonizare a fratelui Anton să aibă loc în sărbătoarea Rusaliilor, în splendida catedrală din Spoleto.

Bula de canonizare: Deoarece Domnul spune prin gura profetului: Eu voi face ca toate popoarele să celebreze laudele voastre și să vă încoroneze de mărire și onoare, și pentru că El promite că drepții vor străluci ca soarele în fața lui Dumnezeu; este lucru bun și drept ca pe pământ să înconjurăm cu venerația noastră și să lăudăm și să onorăm pe cei pe care Dumnezeu îi încoronează cu sfințenie și îi onorează în ceruri. Din acest număr face parte Fericitul Anton de sfântă memorie, din Ordinul Fraților Minori care, atât timp cât a trăit pe pământ, a apărut ornat de cele mai frumoase virtuți, iar acum că se află în ceruri strălucește datorită splendorii nenumăratelor miracole, pentru ca să fie demonstrat în mod evident sfințenia lui....

Memoria liturgică a Sf. Anton de Padova este în ziua de 13 iunie.

Sf. Antoane, roagă-te pentru noi!

SLUJITORUL LUI DUMNEZEU EPISCOP MARTIR IOAN BĂLAN

Mons. Ioan Bălan s-a născut la Teiuș, în ziua de 11 februarie 1880. A studiat teologia la Seminarul Central din Budapesta. În anul 1903 a fost hirotonit preot. Și-a continuat apoi studiile la Viena. A revenit la Blaj, iar în anul 1909 s-a mutat la București unde era nevoie de un confesor greco-catolic. În anul 1919 a revenit la Blaj, unde a fost numit canonic mitropolitan, iar în anul 1921 rector al Academiei de Teologie din același oraș. În anul 1929 a fost numit delegat în Comisia Vaticanului pentru redactarea Codului de Drept Canonic al Bisericilor Orientale.

În anul 1936 a fost consacrat episcop la Blaj ca și episcop al Lugojului, în urma numirii episcopului Alexandru Nicolaescu ca mitropolit.

Refuzând trecerea la ortodoxie, a împărtășit soarta celorlalți episcopi greco-catolici, fiind arestat în ziua de 28 octombrie 1948. A fost închis la mănăstirea ortodoxă de la Dragoslavele, apoi la Mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani (februarie 1949) și de acolo la Pușcăria de la Sighetu Marmației (mai 1950).

A fost mutat cu domiciliu obligatoriu la Mănăstirea Curtea de Argeș (1955). În anul 1956 a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă de maici de la Ciorogârla (lângă București), unde a rămas în izolare până la sfârșitul vieții. Îmbolnăvindu-se grav, a încetat din viață într-un spital din București, în ziua de 04 august 1959. A fost înmormântat în cimitirul Bellu Catolic din București.

Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

SLUJITORUL LUI DUMNEZEU EPISCOP VALERIU TRAIAN FRENTIU

Mons. Valeriu Traian Frențiu s-a născut la 25 aprilie 1875 în orașul Reșița, din părinții Ioachim, preot, și Rozalia.

A studiat teologia la Budapesta (1894-1898), după care a fost hirotonit preot la 28 septembrie 1898. În anul 1902 a fost promovat doctor în teologie. A activat în Eparhia de Lugoj ca și cancelar, paroh, apoi vicar foraneu pentru ca pe 04 noiembrie 1912, la vârsta de 37 ani, să fie numit episcop al Lugojului. La 25 februarie 1922 episcopul Frențiu a fost transferat la Oradea, fiind instalat la 03 mai același an.

După moartea, în anul 1941, a mitropolitului Alexandru Nicolescu, episcopul Frențiu a fost din nou mutat, acum ca Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia și Făgăraș, păstorind aici pe toată perioada războiului. În anul 1947 a revenit la Oradea.

De aici a fost arestat în ziua de 28 octombrie 1948, și dus în lagărul de la Dragoslavele. Apoi, în februarie 1949 la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani. În anul 1950 a ajuns la Penitenciarul de la Sighetu Marmației, unde, după 2 ani, nemaiputând suporta duritatea regimului de exterminare a murit la 11 iulie 1952. Asemenea și celorlalți episcopi morți la Sighet, a fost înhumat într-o noapte, fără sicriu, într-o groapă comună din Cimitirul săracilor. Mormântul a fost nivelat pentru a nu se mai cunoaște locul înhumării și pentru a evita pelerinajele la mormintele martirilor uciși la Sighet.

Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

SLUJITORUL LUI DUMNEZEU EPISCOP MARTIR TIT LIVIU CHINEZ

Episcopul Tit Liviu Chinezu s-a născut în anul 1904 în comuna Huduc, judeţul Mureş, tatăl lui fiind preot greco-catolic. În anul 1925 a fost trimis la studii la Roma, la Colegiul Sf. Atanazie, studiind la Universitățile Pontificale Angelicum și De Propaganda Fide, unde va obține doctoratul în filosofie și teologie. La 31 ianuarie 1930 a fost hirotonit preot. În anul 1931 s-a reîntors la Blaj unde a fist numit profesor la Școala Normală de Învățători. În anul 1937 a fost transferat la Academia Teologică din Blaj, după care, în anul 1947 va fi trimis la București, ca protopop.

La 28 octombrie 1948 a fost arestat și dus la Mănăstirea Neamț împreună cu alți 25 de preoți greco-catolici. A fost transferat apoi la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani unde ulterior vor fi aduși și ceilalți episcopi greco-catolici. Aici, la Căldărușani, în ziua de 3 decembrie 1949 va fi consacrat episcop de către ceilalți episcopi închiși. Cu toate precauțiunile luate pentru a nu divulga acest secret, Securitatea a aflat.

Mons. Tit Liviu Chinez a fost transferat mai târziu la închisoarea Sighetu Marmației. Datorită regimului de exterminare prin muncă, frig și foame, Mons. Tit Liviu s-a îmbolnăvit grav. Sub pretextul că este dus la infirmerie, a fost închis într-o celulă, în frig, unde în ziua de 15 ianuarie 1955, a murit. A fost îngropat fără sicriu, noaptea, în Cimitirul Săracilor, fără a se știi locul exact. Nu a fost judecat și nu a avut condamnare.

SLUJITORUL LUI DUMNEZEU EPISCOP ALEXANDRU RUSU

Mons. Alexandru Rusu s-a născut în ziua de 22 noiembrie 1884 în localitatea Săulia de Câmpie, din părinții Vasile, preot, și Rozalia. În anul 1903 s-a tranferat la Budapesta pentru a începe studiile teologice. După șapte ani de studiu a obținut doctorarul în teologie, iar în data de 20 iulie 1910 a fost hirotonit preot, fiind numit imediat profesor titular al Catedrei de teologie dogmatică la Academia Teologică din Blaj. În anul 1920 a fost numit secretar mitropolitan, iar în anul 1923 canonic al Capitolului Mitropolitan. În data de 30 ianuarie 1931, la Blaj a fost consacrat episcop de Maramureș de către Mitropolitul Vasile Suciu. În luna martie a anului 1946 Sinodul Mitropolitan l-a ales pe Mons. Alexandru Rusu mitropolit, alegere recunoscută de Sf. Scaun, dar nu și de guvernul dictatorial al României.

Arestat în ziua de 28 octombrie 1948, a fost închis la Dragoslavele, la Mănăstirea Ortodoxă Căldărușani și apoi la Sighetu Marmației. A supraviețuit și acestei pușcării după care a fost transferat la Curtea de Argeș și apoi izolat în Mănăstirea Cocoș. În anul 1957 a fost condamnat la 25 ani închisoare pentru instigare și înaltă trădare. În anul 1963 s-a îmbolnăvit și a murit în ziua de 9 mai a aceluiași an lângă Gherla. A fost îngropat în cimitirul pușcăriașilor fără nici un rit religios.

SLUJITORUL LUI DUMNEZEU IULIU HOSSU, CARDINAL MARTIR

Eminența Sa Iuliu Hossu s-a născut în ziua de 30 ianuarie 1885 în localitatea Milas din părinții Ioan, preot, și Victoria. În anul 1904 a început studiile teologice la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În anul 1906 și 1908 a obținut diploma de doctor în teologie și filosofie, după care, în anul 1910 a fost hirotonit preot de către Mons. Vasile Hossu. La Lugoj a îndeplinit slujirile de protocolist, arhivar, bibliotecar, vicar și secretar episcopal. În ziua de 3 martie 1917 a fost numit episcop al Eparhiei Greco-Catolice de Gherla. În ziua de 1 decembrie 1918 a avut onoarea de a proclama Declarația Unirii României pe câmpia Blajului, declarație cu care se stabilea separarea Transilvaniei de imperiul Austro-ungar și unirea ei cu Moldova și Țara Românească. În ziua de 28 octombrie 1948 episcopul Hossu a fost arestat de comuniști și dus la Dragoslavele iar mai târziu a fost transferat la Mănăstirea ortodoxă Căldărușani. De aici a fost închis la pușcăria din Sighetu Marmației. Astfel scria, în timp ce se afla la Căldărușani: Iubirea ta, Doamne, nu au reușit să mi-o ia; ea îmi ajunge; îți cer iertare pentru toate păcatele mele și umil îți mulțumesc pentru tot ceea ce mi-ai dat, mie, nedemnului tău rob. Iuliu Hossu a fost privat de libertate până la moartea care a avut loc în ziua de 28 mai 1970 în spitalul Colentina din București. Ultimele sale cuvinte au fost: Bătălia mea s-a terminat, a voastră continuă. Papa Paul al VI-lea îl crease cardinal in pectore încă în anul 1969, primul de naționalitate română, pentru a o face apoi publică în anul 1973, trei ani după moartea acestui mare păstor.