Sfânta Fecioară Maria, femeie misionară

Experții ne asigură că este vorba de cel mai vechi text marian din Noul Testament. Se găsește în capitolul al patrulea din Scrisoarea către Galateni: „La plinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său, născut din femeie...”.

Este un text care exprimă, chiar dacă în mod sobru, o sugestie incomparabilă, nu numai pentru că ne vorbește de anotimpuri de acum mature pentru răscumpărare, ci și pentru că, prin acel „născut din femeie”, ne face să înțelegem două lucruri foarte importante: înrădăcinarea Veșnicului în cepul umanității, și înrădăcinarea Mariei în planul de mântuire a lui Dumnezeu.

Ceea ce, însă, personal mă surprinde mai mult în această frază este faptul că nu este atât de explicită afirmarea maternității divine a Sfintei Fecioare Maria, cât mai ales faptul că ea, încă de la timida intrare în vastul scenariu biblic, apare lângă un misionar. Da, pentru că Isus Cristos este prezentat în acest text ca fiind marele trimis al lui Dumnezeu. De fapt, verbul „l-a trimis”, este termenul tipic pentru a indica misiunea; îl califică pe Fiul, foarte clar, ca fiind apostolul Tatălui.

Și atunci, nu vi se pare lucru splendid că Maria, pentru a se prezenta pe veranda istoriei mântuirii, a ales să apară în public pentru prima dată strict asociată marelui misionar, aproape semnificând că trăsătura fundamentală a figurii ei materne este cea a misionarietății?

Desigur, în evanghelie se găsesc multe texte care manifestă mai concret rolul misionar al Mariei. Ar ajunge să ne gândim la vizita făcută verișoarei ei Elisabeta. Pare aproape că Maria se mișcă sub influxul aceluiași verb care l-a făcut pe îngerul Gabriel să ducă la Nazaret vestea cea bună: „a fost trimis...”.

„Missus este angelus Gabriel a Deo...”. A fost trimis!

Prea puternic impactul acelui verb: neterminându-se odată cu coborârea îngerului pe pământ, a descărcat restul dinamismului în Maria, care a plecat în călătorie spre colinele Iudeii.

Într-adevăr, a fost trimisă și ea. La originea plecării ei este din nou prezent tipicul verb misionar. Ea a ascultat de acea inspirație. Și, ducându-l pe Cristos în sânul ei, a devenit primul Lui ostensoriu, prima lui mostranță, a inaugurat procesiunile din sărbătoarea Trupului și Sângelui Domnului, și a mers să ducă vești de eliberare rudelor îndepărtate.

La acesta și la alte fragmente ne-am putea gândi de fiecare dată când se vorbește de Maria ca mesageră a veștii celei bune. Mie mi se pare, însă, că vrând să surprindem dimensiunea misionară aei, nu există episod biblic care să poată egala pregnanta forță teologică a acelui început lângă Cristos, așa cum este prezentată în Scrisoarea către Galateni.

Sfântă Fecioară Marie, femeie misionară, dăruiește Bisericii tale bucuria de a redescoperi, ascunse între bulgării verbului „a trimite” rădăcinile primordialei ei vocații. Ajut-o să se măsoare cu Cristos, și cu nimeni altul: ca și tine care, apărând în zorii revelației neotestamentare lângă El, marele misionar al lui Dumnezeu, l-ai ales ca singura măsură a vieții tale.

Atunci când Biserica întârzie în interiorul corturilor ei unde nu ajunge strigătul săracilor, dă-i curajul să iasă din ele. Atunci când este ispitită să pietrifice mobilitatea domiciliului ei, îndepărteaz-o de aparentele ei siguranțe. Atunci când se așază pe poziții deja obținute, scoate-o din viața ei sedentară. Trimisă de Dumnezeu pentru mântuirea lumii, Biserica este făcută pentru a umbla, nu pentru a se așeza, nu pentru a ședea, nu pentru a se aranja.

Nomadă ca și tine, pune-i în inimă o mare pasiune pentru om. Fecioară gestantă ca și tine, arată-i geografia suferinței. Mamă itinerantă ca și tine, umple-o de duioșie față de toți cei nevoiași. Și fă ca de nimic altceva să fie preocupată decât de a-l prezenta pe Isus Cristos, așa cum ai făcut tu cu păstorașii, cu Simeon cel bătrân, cu magii veniți din Orient, și cu alte mii de persoane anonime, care așteptau mântuirea.

Sfântă Fecioară Marie, femeie misionară, noi te implorăm pentru toți cei care, inversând, mai mult decât alții, frumusețea strigătoare a acelei icoane care te reprezintă lângă Isus, trimisul special al Tatălui, au lăsat persoanele cele mai dragi pentru a vesti evanghelia în țări îndepărtate.

Susține-i în oboseli. Întărește-i în eforturile lor. Apără-i de orice pericol. Dăruiește gesturilor cu care se pleacă asupra rănilor săracilor trăsăturile feciorelnicei tale duioșii. Pune pe buzele lor cuvinte de pace. Fă ca speranța cu care promovează dreptatea pământească să nu fie înlocuită de așteptările supraomenești ale cerului nou și ale pământului nou. Umple singurătatea lor. Atenuează în sufletul lor mușcăturile nostalgiei. Atunci când vor să plângă, oferă capului lor umărul tău de mamă.

Fă-i martori ai bucuriei tale. De fiecare dată când se reîntorc între noi, parfumați de tranșee, fă ca să ne putem contagia cu toții de entuziasmul lor. Confruntându-ne cu ei, să ne apară tot mai lentă acțiunea noastră pastorală, mai săracă generozitatea noastră, mai absurdă opulența noastră. Și, recuperând unele vinovate întârzieri, să știm să ne punem din timp la adăpost.

Sfântă Fecioară Marie, femeie misionară, tonifică viața noastră creștină cu acea ardoare care te-a împins pe tine, purtătoare de lumină, pe drumurile Palestinei. Amforă a Duhului Sfânt, revarsă uleiul crismei lui asupra noastră, pentru ca să ne pună în inimă nostalgia „celor mai îndepărtate colțuri ale pământului”.

Și chiar dacă viața ne leagă de meridianele și paralele unde ne-am născut, fă să simțim aproape respirația mulțimilor care încă nu-l cunosc pe Cristos. Deschide-ne larg ochii pentru ca să putem vedea suferințele lumii. Nu împiedica ca zarva săracilor să îndepărteze de la noi liniștea.

Tu, care în casa Elisabetei ai rostit cel mai frumos cânt al teologiei eliberării, dă-ne curajul profeților. Fă ca pe buzele noastre cuvintele de speranță să nu sune mincinoase. Ajută-ne să plătim cu bucurie prețul fidelității noastre față de Domnul. Și eliberează-ne de resemnare.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹⁸2011, pp. 35-38.     

Sfânta Fecioară Maria, femeie a primului pas

Trebuie să-i întreb pe specialiști. Nu reușesc să-mi explic de acel acel cuvânt din textul grecesc, care mie m-i se pare atât de dens în aluzii, nu a trecut și în traducerea italiană a Bibliei.

Mă explic. Atunci când, în primul capitol al evangheliei lui, Luca afirmă că, plecând îngerul, Maria a plecat în călătorie spre munte și a ajuns în grabă în cetatea lui Iuda, în textul original, după cuvântul Maria, există un participiu: anastasa.

Literal nseamnă: ridicându-se. Și ar putea să fie o alocuțiune stereotipă: unul din acei termeni repetitivi care, în discursurile noastre fac de legătură între două povestiri. Dacă ar fi așa, dată fiind nesemnificativitatea lui expresivă, omisiunea din textul italian s-ar justifica pe deplin.

Dar, dacă privim mai bine, cuvântul anastasa are aceeași rădăcină a substantivului anastasis, clasicul termen care indică evenimentul central al credinței noastre, adică învierea Domnului nostru Isus Cristos. Astfel că, ar putea fi foarte ușor să fie tradus prin înviată.

Și atunci, ținând cont că Luca recitește copilăria lui Isus în lumina evenimentelor pascale, este în afara logicii să suspectăm că termenul anastasa ar fi ceva mai mult decât un stereotip inexpresiv? Este riscant să ne gândim că ar vrea să facă aluzie la Maria ca simbol al Bisericii înviate care, în grabă, se mișcă pentru a duce vestea cea bună lumii întregi? Este un pic cam mult să afirmăm că sub acel cuvânt s-ar condensa sarcina misionară a Bisericii care, după învierea Domnului, are datoria de a-l duce în sânul ei pe Isus Cristos pentru a-l oferi altora, așa cum a făcut Maria cu Elisabeta?

O concluzie, oricum, mi se pare evidentă: că, deși dacă cuvântul anastasa nu are acea pregnanță teologică despre care am vorbit, subliniază totuși cel puțin un lucru: hotărârea Mariei.

Este ea cea care decide să se miște prima: nu este solicitată de nimeni. Este ea cea care inventează această călătorie: nu primește sugestii din exterior. Este ea cea care decide să facă primul pas: nu așteaptă ca să fie alții cei care să i-a inițiativa.

Din vestea foarte discretă a îngerului a perceput că ruda ei trebuia să se găsească în dificultăți serioase. De aceea, fără a mai întârzia, și fără să se întrebe dacă îi revenea sau nu ei să înceapă această acțiune, îi face imediat bagajul și pleacă! Urcă pe munții Iudeii „în grabă”. Sau, așa cum traduce cineva, „preocupată”.

Avem toate elementele pentru a citi, prin aceste rapide spirale verbale, stilul întreprinzător al Mariei. Fără a invada spațiul altora. Stil confirmat pe de altă parte și de nunta din Cana când, după ce a intuit dificultatea mirilor, fără să fie rugată de aceștia, a jucat prima carte și a dat șah mat regelui.

Avea mare dreptate Dante Alighieri atunci când afirma că bunătatea Mariei nu-i ajută numai pe cei care aleargă la ea, dar în mod liber pe mulți alții ajută.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, ministră preadulce a harului prevenitor al lui Dumnezeu, „ridică-te” încă odată „în grabă”, și vino să ne ajuți înainte să fie prea târziu. Avem nevoie de tine. Nu aștepta implorarea noastră. Anticipă orice geamăt al nostru care-ți cere ajutorul. Ia-ți dreptul de precedență asupra tuturor inițiativelor noastre.

Atunci când păcatul ne apasă și ne paralizează viața, nu aștepta părerea noastră de rău pentru păcatele noastre. Anticipă strigătul nostru de ajutor. Aleargă imediat spre noi și organizează speranța în jurul relelor noastre. Dacă nu ne vei aprinde imediat vom fi incapabili chiar de a ne mai părea rău. Dacă tu nu vei face primul pas, noi vom rămâne în mocirlă. Și dacă nu vei fi tu cea care va săpa în inimile noastre cisterne de nostalgie, nu vom mai simți nici chiar nevoia de Dumnezeu.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, cine știe de câte ori, în viața ta pământească, ai umplut de mirare lumea pentru a fi știut să-i anticipezi pe toți ceilalți la întâlnirile de iertare. Cine știe cu ce solicitudine, după ce ai primit o nedreptate de la vecina de peste drum, te-ai „ridicat” prima și ai bătut la poarta ei, și ai eliberat-o de chin, și nu ai refuzat îmbrățișarea ei. Cine știe cu ce blândețe, în noaptea trădării, te-ai „ridicat” pentru a aduna în mantia ta plânsul amar al lui Petru. Cine știe cu ce inimă frântă ai ieșit din casă pentru a-l convinge pe Iuda să nu se mai spânzure: păcat că nu l-ai întâlnit. Dar putem să facem pariu că, după punerea lui Isus în mormânt, ai mers să-i tai funia și să-l pregătești pentru o înmormântare demnă.

Dăruiește-ne, te rugăm, puterea de a face primul pas de fiecare dată când trebuie de dat iertarea. Fă-ne, ca și tine, experți ai primului pas. Nu ne face să amânăm pe mâine o întâlnire de pace, pe care o putem face astăzi. Arde nehotărârile noastre. Îndepărtează-ne de perplexitățile noastre calculate. Eliberează-ne de tristețea extenuantelor noastre așteptări la infinit. Și ajută-ne pentru ca nimeni dintre noi să nu-l mai facă pe fratele său să stea și să ardă, repetând cu dispreț: îi revine lui datoria să facă primul pas!

Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, expertă ca nimeni altul în metoda preventivă, abilă în a-i preceda pe toți, rapidă în a juca anticipat în meciurile de mântuire, joacă anticipat și în inima lui Dumnezeu.

Astfel ca, atunci când vom bate la poarta cerului, și vom apărea în fața Veșnicului, să previi sentința Lui: „Ridică-te” pentru ultima dată de pe tronul măririi tale, și ne vino în întâmpinare. Ia-ne de mână, și acoperă-ne cu mantia ta. Cu o strălucire de milostivire în ochi, anticipă pentru noi verdictul lui de har. Și vom fi siguri de iertare.

Pentru că fericirea cea mai mare a lui Dumnezeu este cea de a ratifica ceea ce tu ai decis.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

 Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹¹2011.

Sfânta Fecioară Maria, femeie a zilelor obișnuite

Cine știe de câte ori am citit acest text fără să încerc nici o emoție. Aseară, însă, acea frază a Conciliului, reprodusă sub o icoană a Sfintei Fecioare Mare m-i s-a părut foarte îndrăzneață, astfel că am mers la izvor pentru a-i controla autenticitatea.

Chiar așa. La paragaraful al patrulea din Decretul despre Apostolatul laicilor era scris textual: „Maria trăia pe pământ o viață comună tuturor, plină de solicitudini familiare și de muncă”.

La început, „Maria trăia pe pământ”.

Nu în nori. Gândurile ei nu erau agățate în aer. Gesturile ei aveau ca loc de ședere obligatoriu perimetrul lucrurilor concrete.

Chiar dacă extazul era experiența la care Dumnezeu deseori o chema, ea nu se simțea dispensată de efortul de a sta cu picioarele pe pământ.

Departe de abstractul vizionarilor, cât și de evaziunile celor nemulțumiți și de fugile celor care trăiesc după iluzii, ea își păstra cu încrâncenare domiciliul în cotidianul teribil.

Dar există ceva și mai mult: „Trăia o viață comună tuturor”.

La fel, adică, cu viața vecinei de dincolo de drum. Bea apă din aceeași fântână. Măcina grâul la aceeași moară. Se așeza în umbra aceleiași curți.

Și ea se întorcea seara obosită, după ce a prășit ziua întreagă.

Și ei, într-una din zile îi ziseră: „Maria, au început să-ți iasă fire albe de păr în cap”. S-a oglindit atunci în apa fântânii și a trăit și ea greaua nostalgie a tuturor femeilor, când acestea își dau seama că tinerețea a plecat.

Surprizele însă nu s-au sfârșit, pentru că a ști că viața Mariei a „fost plină de preocupări familiare și de muncă”, ca și viața noastră, face din ea o creatură atât de apropiată de noi, de oboselile noastre omenești, încât ne face să suspectăm că dificila noastră viață de fiecare zi nu este chiar atât de banală cum credem uneori.

Da, și ea a avut problemele ei: de sănătate, de bani, de relații, de adaptare.

Cine știe de câte ori s-a întors de la spălat de la pârâu cu dureri de cap, sau îngândurată pentru că Iosif, de zile bune își vede clienții rărindu-se din ce în ce mai mult.

Cine știe de câte ori și la câte porți a bătut cerând ceva de muncă pentru fiul ei Isus, în anotimpul treieratului grâului.

Cine știe câte după amiezi a consumat melancolic, întorcând pe toate părțile vechiul palton al lui Iosif, încercând să mai recupereze ceva, ca să-i facă și micuțului ei Isus un paltonaș, astfel ca să nu-i fie rușine să mai iasă cu prietenii lui la joacă.

Ca toate femeile, o fi avut și ea momente de criză în relația ei cu Iosif, care atât de tăcut era încât uneori era greu să înțelegi tăcerile lui.

Ca mai toate mamele, a privit și ea, pe ascuns, între temeri și speranțe în viața tumultoasă a fiului ei adolescent.

Ca mai toate femeile, a încercat și ea suferința de a nu se simți înțeleasă, nici chiar de cele două mari iubiri pe care le avea pe pământ. Și-i va fi fost frică să nu-i dezamăgească. Sau să nu fie la înălțimea chemării ei.

Și, după ce va fi temperat în lacrimi travaliul unei solitudini imense, va fi regăsit, în sfârșit, în rugăciunea făcută împreună, bucuria unei comuniuni supraumane.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, poate că numai tu poți înțelege că nebunia noastră de a te reconduce în hotarele experienței simplu pământești, pe care și noi o trăim, nu este semnul unei mode desacralizatoare.

Dacă pentru o clipă îndrăznim să-ți luăm jos aureola, facem acest lucru pentru că vrem să vedem cât de frumoasă ești cu capul descoperit.

Dacă stingem reflectoarele țintite spre tine, facem acest lucru pentru că ni se pare că măsurăm mai bine atotputernicia lui Dumnezeu, care în umbra trupului tău a ascuns izvoarele luminii.

Știm bine că tu ai fost destinată să navighezi în mări adânci. Dar dacă te constrângem să umbli numai pe coasta mării, nu facem acest lucru pentru că am vrea să te reducem la micile noastre călătorii aproape de mal. Facem acest lucru pentru că, văzându-te atât de aproape de plajele descurajărilor noastre, conștiința noastră să ne poată spune că și noi suntem chemați să ne aventurăm, ca și tine, în oceanele libertății.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, ajută-ne să înțelegem că capitolul cel mai fecund al teologiei nu este cel care te pune în interiorul Bibliei sau al patristicii, al spiritualității sau al liturgiei, al dogmelor sau al artelor. Dar este cel care te așează în interiorul casei din Nazaret, unde între cratițe și fusuri, între lacrimi și rugăciuni, între ghemuri de lână și ghemuri de Scriptură, ai experimentat în totalitate mărimea antieroicei tale feminilități, bucurii fără răutăți, amărăciuni fără disperări, plecări fără nostalgii.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, eliberează-ne de nostalgiile epopeii, și învață-ne să considerăm viața de fiecare zi ca șantierul unde se construiește istoria mântuirii.

Încetinește glasul fricilor noastre, pentru ca să putem experimenta ca și tine abandonarea la voința lui Dumnezeu, în încrengăturile prozaice ale timpului și în lentele agonii ale ceasurilor.

Și întoarce-te să umbli în mod discret cu noi, o, creatură extraordinară, îndrăgostită de normalitate, care înainte să fi fost încoronată ca regină a cerului, ai înghițit praful săracului nostru pământ.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹¹2011.

Sfânta Fecioară Maria, femeie a așteptării

Adevărata tristețe nu este atunci când, sosită seara, nu ești așteptat de nimeni la revenirea ta acasă, ci atunci când tu nu mai aștepți nimic de la viață.

Iar singurătatea cea mai neagră o suferi nu atunci când găsești focul stins, ci atunci când nu mai vrei să-l aprinzi: nici măcar pentru un eventual oaspete în trecere.

În sfârșit, atunci când pentru tine muzica s-a sfârșit. Iar de acum jocurile sunt făcute. Și nici un suflet viu nu va mai veni să bată la ușa ta. Și nu vor mai exista nici tresăriri de bucurie pentru o veste bună, nici izbucniri de stupoare pentru ceva neașteptat. Și nici măcar freamăte de durere pentru o tragedie umană: oricum, nu-ți mai rămâne nimeni pentru care tu trebuie să te temi.

Atunci viața curge plată spre un epilog care nu mai vine, ca o bandă magnetică care a terminat prea repede un cântec, și se derulează fără să se oprească, fără a mai spune nimic, spre ultimul metru de plastic.

A aștepta: adică a experimenta gustul de a trăi.

S-a spus chiar că sfințenia unei persoane se măsoară cu grosimea așteptărilor ei. Poate că este adevărat.

Dacă este așa, trebuie să conchidem că Sfânta Fecioară Maria este cea mai sfântă dintre creaturi, pentru că întreaga ei viață apare cadențată de ritmurile bucuroase ale celui care așteaptă pe cineva.

Deja semnul inițial cu care pana evanghelistului Luca o identifică, este plină de așteptări: promisă soție unui bărbat din casa lui David.

Adică, logodnică.

Nimănui nu-i scapă la care mulțime de speranțe și bătăi de inimă face aluzie acel cuvânt pe care fiecare femeie o experimentează ca început al unor misterioase mângâieri. Înainte încă ca în evanghelie să fie pronunțat numele ei, despre Maria se spune că era logodită. Fecioară în așteptare. În așteptarea lui Iosif. În ascultarea scârțâitului sandalelor lui, la coborârea serii, atunci când, parfumat de lemne și de vopsele el va fi venit să-i vorbească de visurile lui.

Dar și în ultima fotogramă cu care Maria își i-a rămas bun de la Scripturi ea este surprinsă de obiectiv în atitudinea așteptării.

Acolo, în Cenacol, la etajul superior, în tovărășia discipolilor, în așteptarea Duhului. În ascultarea foșnetului aripii Lui, la sosirea zilei când, parfumat cu ulei și cu sfințenie, El va fi coborât asupra Bisericii pentru a-i arăta misiunea ei de mântuire.

Fecioară în așteptare, la început.

Mamă în așteptare, la sfârșit.

Și în timpul vieții susținută de aceste două trepidații, una atât de umană și cealaltă atât de divină, o sută de alte așteptări mișcătoare.

Așteptarea Lui, pentru nouă lungi luni. Așteptarea împlinirilor legale sărbătorite cu ramuri de sărăcie și bucuriile rudelor. Așteptarea zilei, unica pe care ea ar fi vrut să o întârzie, în care Fiul său va fi ieșit din casă pentru ca să nu se mai reîntoarcă niciodată. Așteptarea „ceasului”: singurul pentru care nu va fi reușit să oprească niciodată nerăbdarea și de care, înaintea vremii, va fi revărsat mulțimea de haruri pe masa oamenilor. Așteptarea ultimului suflu al Unului Născut bătut în cuie pe Lemn. Așteptarea celei de-a treia zi, trăită într-un priveghi solitar, în fața pietrei.

A aștepta: infinitul verbului a iubi. Mai mult încă, în vocabularul Mariei, a iubi la infinit, la nesfârșit.

Sfântă Fecioară Marie, fecioară a așteptării, dăruiește-ne din uleiul tău pentru că lămpile noastre se sting. Vezi: proviziile s-au terminat. Nu ne trimite la alți vânzători. Reaprinde în sufletele noastre vechile fervori care ne ardeau pe dinăuntru, atunci când ar fi fost de ajuns un fleac pentru a ne face să tresărim de bucurie: sosirea unui prieten de departe, roșul serii după o furtună, crăparea cepului care în timpul iernii păzea revenirile acasă, clopotele crăpând de veselie în sărbători, sosirea rândunelelor în primăvară, mirosul acru care ieșea din storcătoarele de ulei, cântecele de toamnă care se auzeau venind de la pietrele de moară, arcuirea duioasă și misterioasă a sânului matern, parfumul spicelui care se răspândea atunci când i se pregătea un leagăn.

Dacă astăzi nu mai știm să așteptăm, acest lucru se întâmplă pentru că ne lipsește speranța. S-au secat izvoarele ei. Suferim o profundă criză de dorință. Și, de acum, sătui de miile de surogate care ne asediază, riscăm să nu mai așteptăm nimic, nici măcar de la acele promisiuni ultrapământești care au fost semnate cu sângele Dumnezeului alianței.

Sfântă Fecioară Marie, femeie a așteptării, mângâie durerea mamelor pentru fii lor care, plecați într-o zi de acasă, nu s-au mai reîntors niciodată, pentru că au fost uciși în accidente stradale sau pentru că au fost seduși de glasul junglei. Pentru că au fost dispersați de furia războiului sau pentru că au fost înghițiți de turbina patimilor. Pentru că au fost tărâți de valurile mării sau de furtunile vieții.

Umple tăcerile Antonelei, care nu știe ce să mai facă cu tinerii ei ani, după ce el a plecat cu altcineva. Umple de pace golul interior al lui Maxim, care în viață le-a greșit pe toate, și singura așteptare care-l mai tentează acum este cea a morții. șterge lacrimile Patriciei, care a cultivat atâtea vise cu ochi deschiși,  și din cauza răutății lumii le-a văzut pe toate dispărând una câte una, astfel că acum îi și este frică să mai viseze cu ochii deschiși.

Sfântă Marie, fecioară a așteptării, dăruiește-ne o inimă veghetoare. Ajunși în pragul mileniului al III-lea, ne simțim, din păcate, mai degrabă fii ai răsăritului decât profeții ai adventului. Santinelă a dimineții, trezește din nou în inimile noastre pasiunea unor tinere vești de dus în lume, care se simte deja bătrână. În sfârșit, dă-ne, harpă și cetră, pentru ca, cu tine matinieră să putem deștepta aurora.

În fața schimbărilor care clatină istoria, dă-ne să simțim fiorii începuturilor. Fă-ne să înțelegem că nu ajunge să primim: trebuie și să așteptăm. A primi este uneori semnul resemnării. A aștepta este totdeauna semn al speranței. Fă-ne, așadar, miniștrii ai așteptării. Iar Domnul care vine, Fecioară a adventului, să ne surprindă, și datorită maternei tale complicități, cu lampa în mână.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo ¹¹2011, pp. 17-20.