Statisticile dezvăluie multe, dar ascund esențialul, spunea cineva. Care este starea credinței în România? Ne pot ajuta statisticile pentru a face o evaluare? Cu siguranță. Dar e nevoie de o abordare complementară, de un stil „impresionist”, deschis subiectiv, care în jurnalism s-ar numi „reportaj” sau „eseu”, altfel riscăm să rămânem robi ai mașinăriilor și ai unei pseudo-obiectivități. Iată mai jos o astfel de încercare, concentrată asupra clasei mijlocii urbane, încă active în plan profesional.
Primul lucru pe care l-aș spune e că toate statisticile despre ”x la sută din români cred în viața de apoi, y la sută cred în Dumnezeu, z la sută cred în rai și iad, 1% sunt atei” sunt neconcludente și aproape inutile. Ele pleacă de la întrebări puse prost, de la sociologi care observă credința „din afară”, adesea plecând de la cunoștințe teologice limitate. În opinia mea, doar două categorii pot descrie starea credinței în România: credința creștină asumată în public și privat și ateismul practic. Aș avansa următoarele cifre: 10% dintre români își trăiesc credința fără compromisuri, în mod vibrant, și 90% sunt, de facto, atei.
Prima categorie îi include pe cei care asumă creștinismul la nivel public și privat: merg cel puțin o dată pe săptămână la Biserică, se împărtășesc, știu (!) ce este o liturghie, ce înseamnă viață spirituală, prețuiesc castitatea, întemeiază familii deschise spre viață, se roagă. În mod firesc, cei mai mulți sunt ortodocși, dintre care unii sunt fanatizați de duhovnici, înclinați spre superstiție, derutați pe plan socio-politic, intoleranți față de alte confesiuni, în timp ce alții își trăiesc credința în mod senin, dar cu un ușor anarhism eclezial: dezamăgiți de ierarhie, refugiați în cercuri de prieteni și în diverse formule spirituale și culturale. Practica împărtășaniei frecvente rămâne însă o excepție, viața spirituală suferă din cauza predominanței unei variante simpliste de neo-palamism și a cultului rugăciunii vocale îndelungate, iar opțiunile ce țin de morala conjugală fluctuează din pricina absenței unei direcții magisteriale în lumea ortodoxă (de exemplu, toleranța față de recăsătorire și ambiguitatea legată de mijloacele contraceptive). Cultele neo-protestante au crescut mult, sunt suple, flexibile și evanghelizează fără frică, dar făcând apel la ajutoare financiare și o spiritualitate emoțională și exaltată; sunt volatile în plan instituțional-eclezial, adeseori confuze în plan dogmatic și moral. Romano-catolicii au o anumită continuitate și aplică rețete misionare occidentale, potrivite sau nu (cu mențiunea că partea maghiară se racordează treptat la un spațiu german problematic din punct de vedere teologic, liturgic, moral); iar greco-catolicii încă încearcă să depășească povara psihologică a persecuției și a conflictelor identitare; munca de evanghelizare a clericilor și laicilor încă suferă din pricina uriașelor obstacole interioare și exterioare de după Revoluție.
În mod firesc însă, a doua categorie, a celor 90% este însă cea care contează cu adevărat la nivel sociologic, pentru că ea marchează adânc geografia mentală și socială a României, dă specificitatea națională în domeniul credinței și va influența viitorul politic și cultural al țării. Se poate trece rapid peste subcategoria subțire a ateilor militanți, agnosticilor incolori, intelectualilor dilematici, filosofilor gravi, hipsterilor confuzi, „spirituali, dar nu religioși”. Urmează apoi cei care contează cu adevărat: blocul compact al celor care, după propriile spuse, cred în Dumnezeu. Aceasta este categoria care merită atenție, fie și pentru că ea este cea care „dereglează” mereu statisticile și împinge România pe primul loc în topul „celor mai credincioase țări din UE”.
Este vorba de inconfundabilul, masivul, eternul grup al celor care merg la biserică doar de Crăciun și de Paști („să trecem pe sub masă”, „să luăm lumină” și „să luăm Paște”). Au opțiuni politice diverse, muncesc, sunt informați, iubesc, se căsătoresc. Au opinii, idealuri, caută siguranță, confort, „carte, ceai, muzică, dichis”. Cred ei în Dumnezeu? Desigur, ți-ar răspunde. Dar oare îl iubesc pe Dumnezeu? Sunt însetați de El?
Aici lucrurile se fisurează. Discuția din cafenea dă semne de împotmolire și observi deja primele ridicări ironice de sprânceană, acele priviri compătimitoare ascunse de fumul leneș al țigării. „Dar ce înseamnă să îl iubești pe Dumnezeu?” ai fi întrebat. „Eu nu sunt ceva gen habotnic, dar mai intru în biserică, mă închin, merg de Paști să iau lumină”. Îi răspunzi, poate, că a crede înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu, și a-l iubi înseamnă să îl pui pe primul plan al vieții tale, în fiecare clipă. „No, păi El e undeva acolo, sus, noi până una alta trebuie să ne descurcăm aici, până acolo mai vedem, oricum nu știe nimeni cum e acolo… În rest mă închin când trebuie, mai aprind o lumânare duminica, mi se pare ok.”
Problema priorității poate fi primul criteriu care desparte apele, îndepărtând măștile. Căci ateismul practic poate fi uneori și denumirea sofisticată a unui trai ce pune în mod constant lucrurile și persoanele acestei lumi deasupra celui care le-a creat. Oamenii acestei categorii cred sincer în Dumnezeu, probabil cel creștin, dar gândul (căci ar fi prea mult decât am nominaliza „inima”) le zboară cumplit de rar la El. Răspunsul care, de regulă, continuă dialogul de mai sus este pe linia: Păi da, dar Biserica ne învață că trebuie să iubim persoanele, creația! Detectăm aici o concepție non-creștină, „competitivă” despre Dumnezeul creștin: orice avertisment în legătură cu idolatrizarea unei creaturi este pentru ei o negare a lumii, rezultatul unei imagini despre un Dumnezeu gelos care ne pune să alegem între El și oameni. Întrebat dacă crede în Dumnezeu, Ion Iliescu a răspuns că el crede „în om”. Nimic surprinzător: bolșevismul este produsul prin excelență al umanismului ateu, dar el e doar ipostaza politic-genocidară a unei mutații intelectuale care traversează veacurile începând cu voluntarismul nominalist, trecând prin Luther, Descartes, Kant, Hegel și eșuând în noroiul inform al consumismului animalic postmodern.
Și chiar dacă am accepta, pentru o clipă, aceste argumente despre iubirea față de oameni, natură, idealuri și apoi le-am trece prin filtrul tradiției, doctrinei și moralei creștine, vom găsi oare acolo credință? Oare vom găsi, cu alte cuvinte, o autentică prețuire a persoanelor și a creației, o cinstire a finalităților supranaturale ale tuturor lucrurilor finite? Este punctul în care eșafodajul auto-declaraților creștini, poate chiar „conservatori” în plan social, se fisurează până aproape de dispariție. Virtuțile elementare lipsesc; grija față de săraci, bolnavi, cei uitați, e o noțiune distantă. Confortul, a avea, a poseda, a consuma, acea senzație de bine pe care cineva o are când a găsit un aparat nou, apoi unul și mai nou sunt câteva din legile acestor vieți. Mașini mai luxoase decât trebuie, haine prea multe, consumul de divertisment (cu o nouă practică: serialul copiat de pe net și văzut dintr-o dată, într-o noapte), alcool, stupefiante. Nu e foarte greu până când acești oameni vor „cumpăra” o variantă vulgară de neoliberalism și darwinism social: „ce săraci, mă, să pună mâna să muncească… Ce știu eu ce bețivan a fost ăla la viața lui!”
Dar consumismul, mania lui a poseda, merge mai departe. Atinge, în final, alte persoane. Este terenul marii pervertiri, marilor investiții emoționale, marelui joc la ruletă al modernității târzii – fericirea alături de o altă persoană. La origine un impuls supranatural, prin care Dumnezeu îl caută pe om și încearcă să-i spună povestea Sa minunată, el este trecut, ca și iubirea față de lucruri, printr-un filtru negativ, corupt, întors pe dos. Marea speranță a acestei generații (să-i zicem a „Celor care iau lumină de Paști”) este iubirea romantică, absolută, „ca în filme”. O întreagă industrie media bombardează omul contemporan cu această idee iar acesta, deja de la sfârșitul adolescenței, visează cu ochii deschiși la o astfel de împlinire. Combinată cu cvasi-absența unei interiorități supranaturale, a căutării (măcar un minut pe zi!) a lui Dumnezeu, această aspirație este destinată să nască monștri. Pentru că Dumnezeu nu e căutat, dar pentru că dorința de El rămâne, infinită, nestăvilită, totul va fi „jucat” într-o persoană finită. Curând apar idolatria, posedarea spirituală, avidă, a acelei persoane iar când idolul (în mod inevitabil) va greși, el va fi ori abandonat, ori supus unui proces violent de modelare (prin fantasme, autoiluzionare, violență simbolică, verbală și fizică). Despărțirile sunt aproape întotdeauna distrugătoare. Mulți nu-și mai revin niciodată, alții continuă cu aceleași greșeli și aceeași orbire să caute pe altcineva, alții își coboară standardele și se mulțumesc cu relații mediocre, promiscuitate, abrutizare.
Dar în umbra acestei povești triste a căutării zadarnice a fericirii absolute alături de o altă persoană stă una din marile victime a timpurilor noastre: sexualitatea. O minimă catehizare ar trebuie să le arate oamenilor că ea este bună și sfântă, dar așa ceva lipsește. Situația e scăpată de sub control. Forța răului e infinit mai mare în era comunicațiilor și ea se adaugă la cincizeci de ani de comunism ateu. Stau și mă întreb uneori dacă cei din interiorul Bisericii știu cât de gravă este situația. Am întâlnit în ultima vreme oameni care au trăit cu adevărat protejați, în familii probabil sfinte, cu parcursuri biografice la care n-aș fi îndrăznit să visez, vieți care au crescut în Biserică. Povestindu-le lucruri din viața mea sau din lumea clasei mijlocii urbane, am senzația uneori că… nu mai sunt urmărit, că e ceva scandalos și greu de crezut în relatare, că ne desparte un abis.
Pot spune, cu durere, că lumea în care am crescut, lumea pe care am văzut-o articulându-se în anii 2000, lumea generației 20-35 de ani este deșert, iad, gheață, moarte. Adolescenții sunt expuși masiv sexualizării demonice a lumii, iar universul lor este intens erotizat. Foarte repede se cade pe scară largă în patima, în mod fatal subestimată, a masturbării, în consumul de pornografie, în fantezii odioase discutate deschis, cu amuzament. Cei mai mulți își încep viața sexuală înainte de 20 de ani. „A face dragoste” înainte de căsătorie este legea, etalon al normalității, mod de a verifica „dacă suntem compatibili în pat”. Nu există nici cea mai mică idee a păcatului, nici măcar o vagă întrebare în legătură cu riscurile (nu spirituale – nu putem cere atât de mult – ci strict interpersonale) ale acestor acte. Femeile sunt probabil ultimele, pe plan istoric, care au ținut la idealul castității, dar au cedat lupta, demoralizate. Unele sunt astăzi la polul opus – vulgare, nerăbdătoare, cu impresia că o „viață sexuală împlinită” li se cuvine. Argumentul „sunt și eu femeie” e paralizant. Bărbații sunt deja intoxicați de pornografie și ani de zile de glume indecente atunci când ajung la o relație „serioasă”; sunt agresivi, dominatori, neciopliți. Până la 25 de ani, mulți dintre acești oameni au toate premisele pentru o ruină sufletească cu reverberații în eternitate.
„Deja ne-am mutat împreună”. Acest deja, din această replică atât de răspândită, spune multe despre imaginea falsă a iubirii, despre cât de prost a interpretat un cuplu pasiunea, despre un anumit simț al firescului pervertit, despre obsesia „drepturilor”. „Ne-am mutat împreună” e o afirmație spusă duios, cu emoție în glas, pe „împreună” vocea deja tremură. E pasul decisiv, realizarea supremă. E pasul decisiv către dezastru. Mulți ajung la căsătorie deja epuizați spiritual, emoțional și, probabil, sexual. Încălcarea repetată a legii castității, înscrisă adânc în persoana umană, această folosire constantă a trupului celuilalt în lipsa unui angajament pe viață – și pe care sufletul o resimte din plin, constant, fără ca cineva să-și dea seama – rănește și stâlcește o relație, o împiedică să crească, să se maturizeze dincolo de punctul „pasiune & sentimente”, menținând-o la nivelul atașamentului fizic și emoțional. Rațiunea nu funcționează, judecata matură nu există, iubirea față de acea persoană pur și simplu nu se naște. Dar mulți nu-și dau seama. Ani de zile de pasiune, de falsă fericire, acea senzație de împlinire, putere și sănătate a cuplurilor „împlinite din toate punctele de vedere”, ascund golul interior și infiltrarea unui întuneric mortal care încă se deghizează în „pasiune & sentimente”.
Transformarea pe nesimțite a limbajului este semnul crizei. Mai observă cineva cât de rar se mai aude astăzi anunțul: „ne căsătorim” și cât de des se aude, în schimb, „la anul facem nuntă?” Căci ce altceva ar putea trăda acest „facem nuntă” decât o înfiorătoare banalizare, mercantilizare și formalizare a supremului sacrament al căsătoriei? „Bine, dar noi suntem deja ca și căsătoriți, trăim împreună, împărțim banii, suntem ok, doar că, na, trebuie făcută și asta”. Confuzia e deja completă, pervertirea desăvârșită: pentru ei, căsătoria (sau ce a mai rămas din această idee) a avut loc deja într-un soi de procesgradual, care a început cu „lipeala”, apoi cu prima experiență sexuală (la a 3-a, poate a 4-a întâlnire, în orice caz nu mai târziu de o lună-două de la prima ieșire) și infantilizarea începutului relației, desăvârșindu-se odată cu mutatul împreună. „Nunta” nu se mai poate decât „face”, gospodărește, „ca tot omu’”, cu dalta și toporul, cu nași, lăutari și un popă. Nimeni nu are habar de rolul spiritual al nașului, se fac spovedanii forțate și stânjenitoare, care uneori trezesc ostilitatea mirilor („nu mai merg în viața mea, popa ne-a zis că trăim în păcat”). Ceremonia religioasă are loc în anonimat, cu invitați nerăbdători și miri ce zâmbesc superior atunci când aud povestioarele bisericești despre moartea care îi va despărți, asocierea cu martiriul, responsabilitate etc.
Statisticile arată că acele cupluri care trăiesc împreună înainte de căsătorie au șanse cu cel puțin 50% mai mari de a divorța. Majoritatea cuplurilor din România sunt deja, în momentul nunții, semi-epuizate emoțional, plictisite, căzute în mediocritate. Sexualitatea pervertită va continua să sape la rădăcina acestei căsnicii: răspândirea pe scară largă a contracepției – mijloacele artificiale de reglare a nașterilor – are efecte mortale, în sens fizic (pilulele provoacă în mod regulat avorturi, cancer și alte afecțiuni serioase) și spiritual: o activitate sexuală în care femeia e mereu disponibilă, prin mijloace artificiale, nevoilor bărbatului, în care ritmul natural al corpului feminin e sfidat, călcat în picioare și în care, drept consecință, cei doi se dăruiesc incomplet unul altuia, strict pentru plăcere, ucide lent iubirea. Dar în România simpla discutare a acestui aspect pare de-a dreptul stranie, nebunească: nici prin cap nu le trece multor oameni ca e o problemă aici; indiscutabil, secularizarea și absența mărturiei bisericii ortodoxe sunt principalele cauze. Dar această sexualitate deformată și dezordonată e una din marile cauze pentru eșecurile conjugale. Simplu spus, lumea familiei românești e distrusă de coabitarea premaritală, mentalitatea contraceptivă și divorțuri.
Subiectul avortului spune multe, aproape totul, despre starea credinței din România. Amintirea perioadei ceaușiste – în care avortul era interzis din motive strict demografice și ideologice iar interdicția a fost pusă în aplicare cu brutalitatea tipică Securității – aproape că a ucis acest subiect și a creat o situație unică și stupidă, în care interzicerea avortului e asociată cu comunismul, deși chiar comunismul și nazismul sunt primele sisteme care îl legalizează. O inițiativă de interzicere a avorturilor nu are nicio șansă în România, căci liderii de opinie, de stânga sau de dreapta (și dacă de la primii oricum nu putem aștepta mare lucru, trebuie menționați mai ales cei din urmă pentru lașitate: anticomuniștii sobri, filosofii valorilor perene, creștin-democrații de cafenea), ucid imediat prin linșaj mediatic orice astfel de idee. Societatea e inertă. Astfel că rata avorturilor continuă să fie monstruoasă, iar eseiștii eleganți, melancolicii neo-interbelici, împreună cu toți apologeții „bunului simț”, ai „pieței libere” și „ierarhiei valorilor” bat brusc în retragere în acest subiect, susținând „dreptul femeilor de a alege”. În realitate, așa cum țările cu un spațiu public adevărat ca SUA sau Polonia o arată, acesta e „Subiectul” prin excelență, cel care desparte apele și separă creștinii ortodocși (sau conservatori) de cei liberali (sau progresiști) și, de fapt, oamenii care au găsit adevărul de cei încă orbi. Hârtia de turnesol care arată credința cuiva este, astfel, această întrebare: ce părere ai de interzicerea avorturilor? Orice „da, dar…”, orice invocare a unor excepții („păi și dacă e vorba de un viol?”), ca să nu mai vorbim de replica obosită „eu personal nu sunt de acord cu avortul, dar cred totuși că o femeie are dreptul să aleagă”, dezvăluie convingerile profunde ale acelei persoane și cât de mult/puțin își dorește să salveze orice viață, oricând, până la capătul lumii.
Așadar, ce-i de făcut? Se întâmplă oare și lucruri bune la noi? Există, în ciuda acestor lucruri, semințe ale Cuvântului în societatea contemporană românească? Putem găsi o rațiune a speranței? Vom cerceta aceste întrebări în partea a doua a acestui „raport asupra credinței”.
Autor: Alin Vara
Sursa: www.e-communio.ro
