Secvenţa medievală "Stabat Mater"

Împletire la picioarele crucii

de Gianfranco Ravasi

Dacă se consultă un dicţionar de muzică la cuvântul Stabat

Mater este uşor să ne întâlnim cu liste lungi de autori, începând de la Josquin Despres, trecând prin aproape toţi compozitorii mai mari şi mai mici (este chiar şi Mozart, ca să vezi, cu o partitură care s-a pierdut, K 33c), pentru a ajunge până în zilele noastre, de exemplu la Penderecki. În schimb, dacă se recurge la un dicţionar literar, acelaşi cuvânt ne rezervă lungi liste de atribuiri care implică Papi (Grigore cel Mare, Ioan al XXII-lea, Inocenţiu al III-lea şi Grigore al XI-lea), sfinţi (Bernard şi Bonaventura) dar şi pe un mare poet medieval, acel Iacopone da Todi care, după părerea multora, ar trebui să fie adevăratul autor şi care ar fi compus-o la sfârşitul vieţii, între 1303 şi 1306. "Dacă Stabat este într-adevăr al lui Iacopone - scria criticul Francesco Flora - aşa cum pare sigur astăzi, a fost un cântec al său de odihnă supremă". Însă disputa cu privire la atribuire rămâne deschisă.

Dacă apoi s-ar consulta vreun manual specific şi specializat de istorie a literaturii, s-ar descoperi că imnul - sau, mai bine zis, "secvenţa" cum sunt indicate aceste cântări de uz şi liturgic (celelalte suntVeni Creator, Dies irae, Victimae paschali şi Lauda Sion) - este un text foarte mobil şi elastic. De fapt, vechile redactări care au ajuns la noi, înainte de actuala codificare care este cea adoptată de muzicieni, sunt multiple şi oscilează între patruzeci şi o sută de versuri.

Redactarea care a intrat în liturgie se prezintă în douăzeci de strofe cu câte trei versuri, numite în mod pompos în metrica latină versus caudatus tripertitus: este vorba de două versuri plane de opt silabe şi de un senar proparoxiton, în timp ce strofele se dispun perechi după rima AAB / CCB.

Dar să lăsăm aceste chestiuni tehnice şi multe altele pentru a intra în sufletul compoziţiei latine care a fost tradusă adesea în italiană, începând de la nuvelistul şi poetul din secolul al XIV-lea Franco Sacchetti. După ce a făcut parte din vechea ceremonie din vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi din alte celebrări liturgice, a fost introdusă în liturghia Sfintei Fecioare Maria Îndurerate (15 septembrie) de către Papa Benedict al XIII-lea în 1727, unde a rămas şi după reforma liturgică voită de Conciliul al II-lea din Vatican, fie şi numai la nivel facultativ. Însă popularitatea sa a fost mărită mai ales de împărţirea sa în cadrul diferitelor staţiune de la Via Crucis.

Pentru aceasta, Frederic Ozanam (1813-1853), fondatorul societăţii Sfântul Vincenţiu de' Paoli, afirma că Stabat Mater "în acea latină populară a sa" era aşa de transparentă încât "femeile şi copiii îl înţeleg jumătate prin cuvinte şi jumătate prin cântare şi prin afect".

Scena subînţeleasă a întregii compoziţii este cea de pe Golgota aşa cum este evocată de evanghelia lui Ioan: "Lângă crucea lui Isus, stăteau mama lui Isus şi sora mamei lui, Maria a lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Aşadar, văzând Isus că stătea acolo mama lui şi discipolul pe care îl iubea, i-a spus mamei:

«Femeie, iată-l pe fiul tău!». Apoi, i-a spus discipolului: «Iat-o pe mama ta!». Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el" (19,25-27). Acestei pagini celebre - care conţine şi una din aşa-numitele "şapte cuvinte" ale lui Cristos pe cruce (cărora Haydn le-a dedicat o extraordinară partitură muzicală în 1787) - am vrea acum să rezervăm o scurtă şi esenţială analiză.

Dubla declaraţie a lui Isus răstignit este formula de revelare a unei noi maternităţi spirituale a Mariei. Un cuvânt solemn care dezvăluie misterul şi semnificaţia ultimă a unei persoane. Ioan, definit "discipolul pe care îl iubea Isus", reprezintă portretul discipolului perfect, o imagine care depăşeşte graniţele acelui loc şi ale acelei zile tragice. Maria este interpelată cu titlul "Femeie", care vrea să facă aluzie la "femeia" care se află la rădăcina istoriei umane, Eva. Prima femeie fusese începutul şi mama întregii omeniri; acum Maria devine începutul şi mama tuturor celor care cred în Fiul său.

Este curios de observat că în acele treizeci de cuvinte care compun originalul grec al textului, de cinci ori se repetă cuvântul męter, "mamă". Maria apare acum în noua sa funcţie maternă, aceea de a fi mamă a tuturor credincioşilor, simbol al Bisericii. "Femeia" Maria, noua Evă, trăieşte deci "ora" Fiului său ca "ora" sa: aşa cum Cristos, suferind şi murind, generează mântuirea, tot aşa Maria, suferind şi pierzând totul, devine mamă a Bisericii. În profilul Mariei se întrevăd trăsăturile Bisericii care naşte fii modelaţi după Cristos.

La sfârşit Maria şi discipolul părăsesc Calvarul, după ce au ascultat acele ultime cuvinte ale lui Cristos rezervate lor. Însă evanghelistul, în relatarea sa ne lasă o ultimă, mică indicaţie referitoare la cei doi actori ai scenei descrise mai înainte: discipolul "a luat-o acasă la el" pe Maria. Termenul grec folosit pentru a descrie acest "a avea cu sine" pe Maria din partea discipolului iubit este iděa, care poate să însemne şi "casă, proprietate, patrie". Aşadar, este posibil să se înţeleagă - aşa cum s-a tradus uneori - că discipolul iubit "a luat-o în casa sa" pe Maria. însă dacă alegem să analizăm jocul trimiterilor simbolice îndrăgite de al patrulea evanghelist, ne dăm seama că termenul grec iděa poate să aibă o altă valoare. De fapt, în prolog termenul indică "ai săi", lumea sa, adică poporul la care aparţinea Isus: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (1,11). Şi în pragul morţii lui Isus, Ioan introduce astfel relatarea sa: "Ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit" (13,1). Fraza care încheie scena Calvarului este, aşadar, încărcată de o rezonanţă ulterioară: Maria şi discipolul nu numai că vor avea aceeaşi reşedinţă, ci vor fi în comuniune de credinţă şi de iubire tocmai aşa cum creştinul care primeşte şi trăieşte în comuniune profundă cu Biserica mama sa.

Mariologia şi ecleziologia se împletesc deci în mod intim la picioarele crucii lui Cristos.

Să ne întoarcem acum la Stabat Mater. Începutul relatării lui Ioan (în versiunea latină din Vulgata a sfântului Ieronim este: Stabat iuxta crucem) este preluată de "secvenţa" noastră care începe chiar astfel: Stabat Mater dolorosa iuxta crucem, "Stătea maica-ndurerată / lângă cruce-nlăcrimată / pe când Fiul suferea". Scena reapare într-o altă strofă care reprezintă momentul extrem al morţii lui Cristos:Vidit suum dulcem natum, "Ea văzu pe Fiu-i dulce / cum îşi varsă al său sânge / până sufletul şi-a dat".

Însă poemul se încredinţează altor referinţe textuale neotestamentare. Astfel, strofa a doua face trimitere la oracolul dreptului Simeon, bătrânul care-l primeşte în braţe pe nou-născutul Isus prezentat la templu şi care aşa îi vorbeşte Mariei: "iar ţie, o sabie îţi va străpunge sufletul" (Lc 2,35). Poetul medieval cântă: Cuius animam gementem, "E cu inima rănită / de o sabie cumplită / şi cu sufletul zdrobit". Strofa a treisprezecea pare să facă ecou la o temă din Scrisoarea către Filipeni a sfântului Paul în care apostolul preamăreşte "participarea la suferinţele lui Cristos, devenind asemenea lui întru moarte" (3,10): Fac me tecum pie flere, "Vreau să plâng şi eu cu tine, / cât trăiesc să fie-n mine / Răstignitul cu-al său chin".

În sfârşit, în strofa a şaisprezecea este preluat iarăşi Paul în Scrisoarea a doua către Corinteni: "Noi purtăm mereu şi pretutindeni în trupul nostru moartea lui Isus" (4,10). Poetul repetă: Fac ut portem Christi mortem, "Şi să plâng plin de căinţă / negrăita suferinţă / a iubitului tău Fiu". Însă Stabat Mater, cântat în cadrul itinerarului Via Crucis, a generat şi o antifonă, folosită chiar pentru fiecare "staţiune" din această devoţiune creştină, şi care a devenit populară: "Santa Madre, deh, voi fate / che le piaghe del Signore / siano impresse nel mio cuore". Este vorba de reluarea strofei a unsprezecea care ilustrează bine perspectiva spirituală a întregului cântec: Sancta mater istud agas, "Fă să am mereu în minte / toate rănile preasfinte / ale Celui Răstignit".

De fapt, atmosfera fundamentală a cântecului este aceea a unei implicări "patetice" a inimii şi a minţii prin contemplarea mistică şi lirică a lui Cristos răstignit (şi în asta se poate vorbi într-adevăr de o amprentă a lui Iacopone şi de o sensibilitate franciscană). Aşa cum a scris un critic, Ruggero M. Ruggieri, "gândirea se prezintă, în fiecare strofă, dezvoltată armonios şi încheiată în sine, deşi cu o trecere graduală foarte eficace de la început, în care prevalează reprezentarea (strofele 1-4), la partea centrală, în care poetul invocă arzător, cu expresii pline de afect şi de fervoare mistică, să fie făcut părtaş de passio Unigeniti şi de compassio Mariae (strofele 5-18), şi la partea conclusivă, în care el imploră mântuirea sufletului său (strofele 19-20).

Peste această compoziţie literară şi spirituală, extrem de sobră dar intensă, se depune strălucirea muzicii lirice, din inimă şi intime a lui Pergolesi, o adevărată bijuterie compusă în 1736 (la numai 26 de ani!), definită de Bellini "un poem divin al durerii", şi cea somptuoasă, dramatică şi puternică a lui Rossini, admirată de Wagner (compoziţia a fost elaborată în 1831), creând în acest mod o adevărat "exegeză" şi interpretare a unui text de durere şi de speranţă.

(După L'Osservatore romano, vineri 29 martie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Istoria colivei

Coliva, element nelipsit de la slujba parastasului și a  înmormântării, este expresia materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor. 

În sâmbăta de la sfârşitul primei săptămâni a Postului Mare se face pomenirea minunii Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron, care a izbăvit pe creştinii ce posteau, de la spurcarea cu jertfe idoleşti, pusă la cale de împăratul Iulian Apostatul (361-363). Minunea este totodată şi un fel de încheiere a săptămânii de nevoinţă, arătându-ne că prin post şi rugăciune se zădărnicesc toate uneltirile vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi căci cu noi este Dumnezeu şi nimeni nu poate sta îm¬potriva noastră.

Împăratul Iulian Apostatul vrea să strice postul creștinilor

Minunea descoperirii colivei, de către Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s-a făcut astfel: împăratul Iulian Apostatul, aducându-şi aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, creştinii țin post aspru, a vrut să spurce alimentele întregii cetăţi cu sângele de la jertfele idolilor. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: „Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci aşa făcând, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească”.

Coliva, mâncarea ce îi salvează pe săraci

Porunca împăratului a fost împlinită întocmai, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca cei ce îl iubeau să se spurce, mâncând din sângele jertfelor și a trimis la Eudoxie, care era pe atunci Arhiepiscop al Constantinopolului, peSfântul Marele Mucenic Teodor Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrabă sculându-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucatele şi băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idoleşti, după porunca păgânului împărat”. La auzul acestei porunci, știind că nu toți locuitorii orașului aveau hrană depozitată, mai ales cei săraci și că imposibilitatea de a cumpăra din piață ar fi dus la înfometarea lor, arhiereul a întrebat: „Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?” Atunci i-a grăit Sfântul: „Să li se dea colivă şi se va mângâia neajunsul lor”. Coliva, după lămurirea Sfântului Teodor, era denumirea dată grâului fiert, în regiunea sa natală, Evhaita.

Eudoxie, sculându-se îndată, a adunat toți creștinii şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit. Deci, făcând colivă, a ferit turma lui Hristos nevătămată de vicleșugul împăratului. Nimeni n-a cumpărat din alimentele împărăteşti, încât toate s-au stricat în săptămâna aceea şi au fost aruncate în mare. Păgânul împărat, văzând că planul lui a fost descoperit, a poruncit să fie puse din nou spre vânzare alimentele obișnuite. Iar poporul lui Hristos, sfârşindu-se săptămâna întâi a marelui post, în sâmbăta aceea a făcut pomenirea Sfântului Mucenic Teodor, cu colivă, mulţumind lui Dumnezeu şi cinstindu-l pe sfântul Său, Teodor.

Coliva, simbol al învierii trupurilor

Pomenirea Sfântului Teodor, din prima sâmbătă a Postului Mare, consfințită în Sinod, pe vremea Arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului (381-397), a fost corelată cu pregătirea colivei, în amintirea minunii. De atunci, coliva a fost asociată cu pomenirea morților, în nădejdea învierii. Se poate vorbi astăzi despre o semnificație teologică explicită a colivei, element nelipsit la slujba parastasului și a  înmormântării, așa cum spune Părintele Ene Braniște, aceea de expresie materială a credinței noastre în nemurire și înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuși le-a înfățișat ca simboluri ale învierii trupurilor: după cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ şi să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învie apoi întru nestricăciune (Ioan 12, 24 şi I Corinteni 15 ,36-42).

Comemorarea mucenicului Teodor Tiron într-o sâmbătă, în mod normal consacrată memoriei colective a sfinţilor şi a martirilor apare, aşadar, drept o încununare a acesteia, înscriindu-se ca un fel de concluzie a seriei celor trei sâmbete festive: Sâmbăta Morţilor, Sâmbăta Asceţilor şi Sâmbăta Sfântului Teodor. Pe de altă parte, celelalte sâmbete din Postul Mare nu vor cuprinde comemorări deosebite, sărbătoarea colivelor îngăduind astfel evidenţierea caracterului privilegiat al primei săptămâni. La încheierea acesteia din urmă, adunarea mucenicilor, reprezentată de Sfântul Teodor, se alătură, aşadar, prin rugăciunile şi exemplele lor, eforturilor întreprinse de credincioşi, pentru a-i ajuta pe calea ce le rămâne de parcurs în săptămânile următoare.


Autor: Ioan-Lucian Radu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Misterul „hainelor de piele“ de la creaţie

În episodul izgonirii lui Adam din Rai există un moment enigmatic şi greu de tâlcuit. După căderea în păcatul neascultării, Dumnezeu le face primilor oameni îmbrăcăminte din piele. „Apoi a făcut Domnul Dumnezeu lui Adam şi femeii îmbrăcăminte din piele şi i-a îmbrăcat“ (Facerea 3, 21). În cele ce urmează ne-am propus să  vorbim despre semnificaţia hainelor de piele.

Pentru a înţelege mai bine acest moment, propunem să prezentăm pe scurt evenimentele relatate de dreptul Moise în capitolele 2 şi 3 ale cărţii Facerea, evenimente care au legătură cu semnificaţia „hainelor de piele“: Adam şi cu Eva erau amândoi goi şi nu se ruşinau (Fc. 2, 25); Adam şi Eva nesocotesc porunca lui Dumnezeu şi mănâncă din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Fc. 3, 6); Adam şi Eva şi-au acoperit trupurile cu veşminte din frunze (Fc. 3, 7); Adam şi Eva se ascund de Dumnezeu din cauza ruşinii pentru goliciunea lui (Fc. 3, 8-10); Dumnezeu anunţă pedeapsa pentru păcatul oamenilor (Fc. 3, 16-19); Dumnezeu face haine de piele şi îi îmbracă pe primii oameni, încetând deci să mai fie goi (Fc. 3, 21). Din această înşiruire de evenimente vedem că este un timp când Adam şi Eva erau goi, dar nu se ruşinau, intervine apoi păcatul neascultării, după care goliciunea trupurilor lui Adam şi Eva este de nesuportat. Ei se ruşinează şi încearcă să se acopere cu frunze. Dumnezeu însuşi le lucrează cu „mâna sa“ haine de piele pentru bărbat şi femeie. Ce ar putea fi aceste haine de piele? Dacă mergem la înţelesul imediat al textului, ele sunt un fel de acoperăminte sau veşminte rudimentare făcute din pielea unui animal. Cuvântul evreiesc kathoneth, care desemnează hainele de piele, se referă la o haină lungă, asemenea unei tunici, care se întinde de la umeri până la genunchi. Şi în alte locuri este pomenită o astfel de haină. „Şi iubea Israel pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii ai săi, pentru că el era copilul bătrâneţilor lui, şi-i făcuse haină lungă şi aleasă“ (Fc. 37, 3). „Apoi a luat Rebecca haina cea mai frumoasă a lui Isav, fiul ei cel mai mare, care era la ea în casă, şi a îmbrăcat pe Iacov, fiul cel mai mic; iar cu pielea iezilor a înfăşurat braţele şi părţile goale ale gâtului lui“ (Fc. 27, 15-16). În aceste două locuri din Vechiul Testament,  kathoneth -ul de la Facerea cap. 3, hainele de piele făcute de Dumnezeu corespund cu haina pe care Rebecca a pus-o pe umerii lui Iacov sau cu haina pe care Iacov-Israel a dat-o lui Iosif.

Haina ca o binecuvântare şi moştenire

Remarcăm că haina nu era doar un accesoriu vestimentar, ci ea semnifica o moştenire pe care părintele o lăsa fiului. Vedem în cazul lui Isav şi a lui Iacov că haina este asimilată binecuvântării pe care Isaac o transmite fiilor săi. Revenind la episodul de la Facerea cap. 3, hainele de piele pe care Dumnezeu le dă primilor oameni semnifică într-un fel şi o binecuvântare a Creatorului, şi o moştenire pe care primii oameni, la rândul lor, o vor transmite fiilor lor. Aşa cum Dumnezeu i-a îmbrăcat pe oameni pentru a nu fi goi, şi deci vulnerabili intemperiilor şi naturii care le era potrivnică - „blestemat va fi pământul pentru tine!... spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului“ (Fc. 3, 17-18) - la rândul lor patriarhii poporului ales au dat haina de preţ fiilor lor ca o moştenire şi binecuvântare. Haina are în acest context semnificaţia unui început bun, unui bun start în viaţă, unui ajutor la început de drum. Dumnezeu este primul care oferă acest ajutor primilor oameni, iar ulterior această imagine este reprodusă de fiecare om în parte, în interiorul familiei lui.

Pogorământ din partea Creatorului

Pe lângă acest aspect pozitiv, tradiţia bisericească a păstrat şi un aspect negativ al hainelor de piele. Ele apar în urma căderii în păcat a primilor oameni şi sunt un pogorământ din partea Creatorului. Hainele de piele sunt făcute de Dumnezeu, dar pentru ele a trebuit să moară un animal. Pentru prima dată apare în lume ideea sacrificiului, numai că, în această ipostază, Dumnezeu este cel care sacrifică una din creaturile sale pentru om. În acest episod vedem că primul sacrificiu sângeros a fost făcut de Dumnezeu pentru ca primii oameni să aibă cu ce să-şi acopere trupurile. La Levitic 7, 8 se spune: „Când preotul aduce jertfa arderii de tot cuiva, pielea jertfei aduse va fi a preotului“, arătând că în cadrul jertfei pielea animalului avea un rol special. Era dăruită preotului pentru fabricarea veşmintelor cultice sau pentru a fi folosită în diferite alte moduri la templu. La Ieşirea 26, 14 se arată că la acoperirea cortului sfânt s-au folosit pieile jertfelor: „După aceea să faci cortului un acoperiş de piei roşii de berbec şi încă un acoperiş de piei de viţel pe deasupra“. Hainele de piele semnifică în cazul primilor oameni pierderea inocenţei primordiale, pierderea harului şi a înţelepciunii, precum şi un mod de vieţuire specific Raiului. Hainele de piele arată pierderea adevăratei vieţi, şi implicit apariţia unui compromis în existenţa omului, un compromis, sau o a doua natură, cu care omul este înveşmântat pentru a supravieţui în lumea creată.  „De veşmântul cel de Dumnezeu ţesut m-am dezbrăcat eu, ticălosul, prin sfatul vrăjmaşului, neascultând porunca Ta cea dumnezeiască, Doamne. Şi m-am îmbrăcat acum cu frunze de smochin şi cu haina de piele; căci m-am osândit a mânca prin sudori pâinea cu muncă; şi pământul a fost blestemat să-mi rodească spini şi pălămidă. Ci Tu, Cel ce Te-ai întrupat din Fecioară în anii cei de apoi, chemându-mă, iarăşi adu-mă în Rai“ (cântare la slujba Vecerniei din Duminica izgonirii lui Adam din Rai).

Goliciunea a fost ascunsă cu „piei moarte“

În interpretarea Sfinţilor Părinţi, hainele de piele exprimă viaţa biologică a omului şi mortalitatea naturii alterate de după păcat. Teologul grec Panayotis Nellas a acordat o atenţie deosebită „hainelor de piele“ în lucrarea sa „Omul, animal îndumnezeit“. El a arătat că hainele de piele sunt mortalitatea biologică (nekrotes) care a devenit a doua natură a omului de după cădere. Ideea că mortalitatea „înveşmântează“ după cădere natura omului este exprimată şi de Sfântul Grigorie de Nyssa, care spune, citat de teologul grec, că Adam „şi-a ascuns goliciunea de jur împrejur cu piei moarte“ (nekron dermates). Această nouă stare schimbă pentru omul căzut viaţa în supravieţuire, iar valoarea principală a vieţii lui nu mai este comuniunea, ci salvarea individuală. Misterul „hainelor de piele“ nu poate fi înţeles fără persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a asumat „hainele de piele“ ale naturii umane, adică mortalitatea şi stricăciunea omului căzut, dar le-a supus voii lui Dumnezeu. Voinţa naturală a omului a supus-o voinţei divine, şi „hainele de piele“ devin mijlocul prin care omul este transformat. Folosindu-se de moarte, Hristos schimbă „hainele de piele“ ale naturii sale umane într-o nouă realitate, o realitate hari-că, îndumnezeită. În Hristos vedem că destinul „hainelor de piele“ nu este moartea, ci învierea. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 martie 2013)

Cine ţi-a spus ţie că eşti gol?

Adam cel vechi, că­zut în păcatul neascultării de Dum­nezeu, s-a trezit în starea omului golit de frumu­seţea chipului celui dintâi zidit, prin care firea umană era curată asemenea pruncilor nepri­hă­niţi în plinătatea comuniunii dum­nezeieşti şi veşnice. Pentru restaurarea firii umane a omului, plămădit ca cea mai minu­nată creaţie, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel iubit, Răs­cum­pă­rătorul, Care S-a golit de slavă, fără a simţi o ştirbire şi a primit cea mai adâncă smerenie, ascultarea faţă de Tatăl, acceptând pătimiri, batjocură şi ocară din partea omului, iar în cele din urmă răstignirea pe Cruce. Acest act unic şi sfânt, cu dimensiuni cosmice, avea să fie începutul mântuirii noastre prin îndemn la ascultare prin smerenie, la pocăinţă şi îndreptare, la sfinţire prin virtute. De la Adam cel vechi la Adam cel Nou, Hristos Domnul şi Dumnezeul nostru nu este altceva decât o trecere de la moarte la Viaţă şi de pe pământ la cer.

Întrebarea Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? reprezintă cea mai profundă cugetare şi chemare la pocăinţă spre asemănarea cu plăcuţii sfinţi ai Mântuitorului Hristos. Dumnezeiasca întrebare are capacitatea de a se ra­mifica şi diversifica în mulţime de întrebări ce ar putea cu­prinde întreaga teologie a Sfinţilor Părinţi şi a răspunde la unele întrebări existenţiale. Iată doar câteva din aceste întrebări folositoare de suflet: Cine ţi-a spus ţie, omule contemporan, cu­prins de nenumăratele griji coti­diene, că lumea aceasta e unică şi că în ea este toată slava omului, că trupul omenesc este ase­me­nea animalelor cu patru pi­cioare sau celorlalte vie­ţui­toare? Cine ţi-a spus ţie că cerul, pă­mântul, marea şi toată creaţia sunt rezultatul unor în­tâmplă­ri neprevăzute, că în­treaga frumuseţe a lumii acesteia a apărut din neant? Cine ţi-a spus ţie că nu este iubire, voinţă, sentiment şi raţiune, că te asemeni cu dobitoacele cele ne­cuvântătoare şi că ai incapaci­ta­tea de a te ridica şi de a striga şi de-a ieşi din temniţa păcatelor ce­lor multe şi grele? Cine ţi-a spus ţie că eşti legat în lanţuri şi-n obezi de mulţimea de păcate şi fărădelegi şi că nu mai poţi primi iertare şi că pentru tine nu este mântuire? Ori cine ţi-a zis ţie că păcatul nu este chiar o nenorocire şi că Dum­nezeu va ierta pe om la sfâr­şitul lui sau al întregii lumi, indiferent câte păcate a săvârşit în întreaga viaţă, amăgind min­tea multor oameni, depăr­tân­du-i tot mai mult de Adevăr şi de fo­loasele lui? Sau cine ţi-a spus ţie că nu este Înviere şi Viaţă, nemurire şi osândă, că lumea se sfârşeşte odată cu lumea şi că dincolo de ea nu mai e nimic, că trupul omenesc se dă descompunerii şi că omul rămâne supus stricăciunii şi nu se va mai ridica niciodată din pământul din care a fost alcătuit?

Cine ţi-a spus ţie că trebuie să fii dezgolit de dinafară prin duhul proeminent al modei actu­ale, care insistă tendenţios şi agresiv, atentând la integritatea firii umane chemată spre sfin­ţire şi îndumnezeire sau pe di­năuntru prin amânarea sau ne­pă­sarea cunoaşterii de Dum­nezeu? Sau cine ţi-a zis că firescul stă tocmai în anormalitate şi că întreaga goliciune reprezintă o stare de fapt concepută în aşa fel încât să pară că aşa a fost creată? Cine ţi-a spus că nu poţi participa la creaţie prin naşterea şi creşterea copiilor în duhul iubirii milostive, în trăirea cea firească a vieţuirii pe pământ, în armonie şi bună înţelegere ziditoare? Cine ţi-a spus că e folositor să te laşi îndoctrinat de cele mai prăpăstioase concepte pă­gâne, de ideile bolnăvicioase ale vrăjmaşilor văzuţi şi nevă­zuţi prin care te goleşti cu totul de suflarea cea dumnezeiască? Cine ţi-a semănat neghina în suflet şi ţi-a îngreunat creşterea duhovnicească, făcându-te ala­mă sunătoare şi ghival răsu­nător? Cine ţi-a spus să te lepezi de adevărata tradiţie spirituală în care te-ai născut şi prin care ai primit botezul iertării pentru un blid de mâncare atât de trecător? Cine ţi-a zis să lepezi portul românesc, graiul stră­moşilor, hora care ne-a unit de secole, să-ţi vinzi ţarinile stră­i­ni­lor, pentru care vitejii de altădată au vărsat mult sânge?

Cine ţi-a spus că Hristos nu este Domnul, că trebuie să aşteptăm pe altcineva, care să ne înveţe pe noi toate, sau chiar a şi venit şi se află în cămări ascunse şi neştiute de nimeni? Cine ţi-a zis că nu-i Treime, Doime, Unime şi că nu ştii să te închini în Duh şi-n adevăr, că Sfânta Cruce este doar un semn, nu şi-o lucrare de sfinţire şi de binecuvântare? Cine se oferă să te înveţe tainele dumnezeirii, când tu te-ai botezat în numele Sfintei Treimi şi de prunc fiind ai fost închinat de naşi şi de părinţi şi încredinţat Bisericii sub ocrotirea tuturor sfinţilor?

Cine ţi-a spus ţie că eşti gol? (Fac. 3, 11)

(Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 16 martie 2013)

Atitudinea faţă de creştini în prima jumătate a secolului al III-lea

Maximin Tracul şi Filip Arabul. Doi împăraţi „romani“ care nu aparţineau de fapt gintei latine. Două firi diferite, cu vieţi diferite, dar cu acelaşi sfârşit. Despre Maximin se ştie că i-a persecutat aspru pe creştini, în timp ce despre Filip Arabul s-a speculat că ar fi fost el însuşi creştin. În cele ce urmează vom analiza vieţile acestor doi oameni importanţi din istorie.

Eusebiu de Cezareea precizează următoarele despre Maximin Tracul: „După ce împăratul roman Alexandru şSever, n.n.ţ şi-a dus la capăt domnia sa vreme de treisprezece ani, a urmat la tron cezarul Maximin. Acesta, dintr-o ură faţă de casa lui Alexandru, care era formată mai ales din oameni credincioşi, a pus la cale o persecuţie, poruncind să fie nimiciţi numai capii Bisericii, pe care i-a socotit vinovaţi (de rapida răspândire a) învăţăturii evanghelice“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 251). Descrierea lui Eusebiu de Cezareea are nevoie de o interpretare ceva mai profundă decât ne spune prima impresie. Maximin Tracul nu era de origine romană. De fapt, „Historia Augusta“ ne spune că ar fi avut un tată got şi o mamă din tribul alanilor. Aşadar, supranumele său „Tracul“ nu se referă în realitate la originea sa germanică, ci doar la faptul că era îndrăgit de populaţia geţilor aflaţi la nord de Dunăre şi a căror limbă o vorbea bine. Maximin a fost primul împărat care nu a stat absolut deloc în Roma şi care a inaugurat un precedent interesant: urcarea pe tron a unei persoane de rang modest, provenită din zone de provincie ale imperiului. Mai târziu, regăsim exemple mult mai cunoscute precum Licinius, Galerius sau sclavul Diocles, devenit împăratul Diocleţian. Maximin a ajuns pe tronul imperial printr-o incredibilă desfăşurare a evenimentelor. Predecesorul său Alexandru Sever a încercat să evite un război cu alemanii, pe care a dorit să îi atragă prin foloase materiale de partea Imperiului Roman. Soldaţii s-au răsculat împotriva sa şi l-au asasinat, punându-l pe Maximin în fruntea imperiului. Acesta era lipsit de cultură, barbar atât în discurs, cât şi în comportament, dar un bun soldat. Armata îl iubea pentru curajul său neînfricat. Însă, din punct de vedere politic, Maximin era un dezastru. Ajungând la putere printr-un complot, a încercat să se asigure că nu va cădea pradă unuia. Aşadar, i-a vânat rând pe rând pe toţi apropiaţii predecesorului său, Alexandru Sever. O parte dintre aceştia erau creştini. Prin urmare, Maximin a găsit prilejul de a extinde persecuţia şi asupra ierarhiei Bisericii creştine. Cu toate acestea, este greu de spus dacă persecuţia a fost însoţită de un edict de natură religioasă sau a fost dictată din raţiuni pur politice. Cea de-a doua variantă pare a fi cea mai plauzibilă. De vreme ce Maximin nu şi-a îndreptat atenţia decât asupra episcopilor şi a preoţilor, el pare să se fi preocupat exclusiv de cei apropiaţi lui Alexandru Sever, fără a se interesa prea mult de credinţa creştină în general. În cele din urmă, domnia sa s-a încheiat la fel cum a început, prin asasinat. Supărat pe intrigile senatorilor care sprijineau uzurpatori, Maximin a plecat să cucerească Roma. În drum spre Roma a fost nevoit să asedieze cetatea Aquileea, dar molima izbucnită în rândul trupelor sale, precum şi foametea generală i-au făcut pe soldaţi să se răscoale împotriva sa şi a fiului său. 

Filip Arabul (244-249) - un creştin fervent?

Eusebiu de Cezareea precizează: „Se istoriseşte că Filip era creştin şi că în ziua ultimei săptămâni din Postul Paştilor el ar fi dorit să ia parte împreună cu mulţimea la slujbele făcute atunci în Biserică, dar că întâi-stătătorul locului nu i-a îngăduit să intre înainte de a fi făcut mărturisire publică şi de a se fi înscris el însuşi în rândul păcătoşilor care formau categoria penitenţilor; altfel, într-adevăr dacă împăratul nu ar fi făcut aşa ceva, desigur că el n-ar fi fost primit de conducător din cauza multor plângeri pornite împotriva lui. Se spune că Filip s-ar fi supus de bună voie, arătându-şi şi prin fapte sinceritatea şi evlavia rânduielilor împreunate cu frica de Dumnezeu“ („Istoria bisericească“, în PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 254-255). S-a vorbit mult despre stilul hiperbolic şi, adesea, lipsit de consistenţă, al „istoricului“ Eusebiu de Cezareea. Această relatare pare să aibă un sâmbure de adevăr, dar probabil că singurul aspect de care putem fi siguri este acela al bunăvoinţei lui Filip faţă de creştini. De aici şi până la a-l considera pe Filip Arabul un Teodosie cel Mare „avant la lettre“, cu gesturile penitenţiale ale acestuia, este o cale foarte lungă. Pe scurt, este imposibil de spus dacă Filip Arabul era creştin sau nu, însă pare de-a dreptul fantasmagoric să considerăm că a venit de Paşti la biserică şi s-a pus în rândul penitenţilor. De altfel, formula introductivă a lui Eusebiu aici este „se istoriseşte“, un fel de „se zice“, „se zvoneşte“. Istoria nu ne consemnează însă zvonurile, ci faptele reale, iar în această problemă ne vedem lipsiţi de ele. Existenţa unei corespondenţe a lui Filip şi a soţiei sale, Severa, cu Origen este, însă, reală. Cu toate acestea, nimic nu ne îndreptăţeşte să afirmăm că relaţia sa cu creştinismul a fost mai apropiată decât cea a lui Antoninus Pius sau a Iuliei Mamaea, mama lui Alexandru Sever. Filip Arabul şi-a încheiat însă domnia la fel ca Maximin Tracul şi Alexandru Sever: asasinat. Deciziile care au condus la acest deznodământ tragic al primului împărat roman „creştin“ au fost de natură economică. Filip s-a concentrat prea mult pe construcţii grandioase şi jocuri festive de gladiatori pentru a mai fi atent la alianţele cu triburile de la Dunăre. Lipsa plătirii acestora a condus la revolte în zonă, rezolvate pe calea armelor, dar trezoreria secătuită de Maximin Tracul, care dublase plăţile armatei, nu s-a refăcut prin aceste economii. Taxele au fost crescute, iar oamenii au început să murmure împotriva sa. Egiptul s-a răsculat şi a întrerupt alimentarea cu grâne a Romei, iar omul său de încredere, senatorul Decius, s-a ridicat împotriva sa, adunând o armată de două ori mai numeroasă. În urma înfrângerii de la Verona din 249, Filip Arabul a fost asasinat de propriii soldaţi. Urmaşul său la tron a fost chiar Decius, de a cărui domnie vom discuta în materialul următor. 
 
Prima parte a secolului al III-lea a fost împărţită între domnii favorabile creştinismului (Alexandru Sever, Filip Arabul) şi domnii potrivnice acestuia (Maximin Tracul, Decius). În esenţă însă, domniile potrivnice creştinismului au însumat doar o mică parte din perioada respectivă, în timp ce împăraţii binevoitori au avut parte de domnii ceva mai îndelungate. Prima persecuţie cu adevărat cruntă a fost cea din vremea lui Decius (249-251). 

(Autor: Adrian Agachi
Sursa: www.ziarullumina.ro 

Un rotar care nu-i rotar...

Într-o zi, un ofiţer zise în faţa plutonului său:-Să iasă afară rotarii !Ieşiră înainte câţiva soldaţi şi ofiţerul a început a-i întreba pe fiecare unde a învăţat rotăria şi cât se pricep.Ajunse Ia un soldat, pe care îl întrebă:-Şi tu eşti rotar, băiete ?-Eu nu sunt rotar…-Atunci de ce-ai ieşit? Soldatul i-a răspuns:-Pe mine mă cheamă Rotaru, dar n-am fost rotar în viaţa mea.Aşa e şi cu mulţi creştini din ziua de azi: îşi zic creştini, dar nu-s creştini, după cum nu era rotar acel soldat, pe care, totuşi, îl chema Rotaru.

Cum se alege un Papă

Istoria și modalitățile conclavelor povestită de Ambrogio Piazzoni, Vice Prefect al Bibliotecii Apostolice Vaticane

Cetatea Vaticanului, 20 februarie 2013 (Zenit.org) Antonio Gaspari

Cum se allege un Papă? Cine a inventat conclavul? Care sunt modalitățile și caracteristicile care au caracterizat alegerea diferiților pontifi în decursul istoriei?

În primii ani ai Bisericii Papii erau aleși de către comunitateacreștină și poporul roman. La început era vorba de o comunitate restrânsă. Odată cu trecerea timpului, au început să fie numiți unii reprezentanți, care mai apoi îl alegeau pe Papa. Perioada cea mai complicată pentru alegerea Pontifilor a fost secolul al X-lea, pentru că influența externă era foarte mare în această privință. „Gândiți-vă – a subliniat Vice Prefectul Bibliotecii Apostolice a Vaticanului – că regi și împărați aveau dreptul să prezinte sau să pună veto asupra candidaților la Pontificat”. Aceasta este perioada cunoscută și sub numele de luptă pentru investituri, cu numeroși antipapi care se opuneau aleșilor. Și este evident cât de mult puterea politică avea greutate în alegerea unui Pontif. Din acest motiv, a fost făcută o primă mare reformă, care a stabilit că corpul electoral trebuie să fie compus numai din cardinali.

În anul 1059, Papa Nicolae al II-lea, cu Bulla In Nomine Domini a rezervat alegerea numai cardinalilor episcopi.

În anul 1179, Papa Alexandru al III-lea a extins alegerea la toți cardinalii, iar cel ales trebuia să aibă cel puțin 2/3 din voturi.  Alegerea din partea cardinalilor și majoritate de 2/3 sunr condiții valabile și astăzi.

Primul Conclav oficial recunoscut a fost instituit de către Papa Grigore al X-lea, care a promulgat Constituția apostolică Ubi Periculum (1274), în care stabilea că cardinalii electori, fiecare având un singur însoțitor, zele zile după moartea papei, să se reunească într-o mare sală a palatului unde locuia papa defunct și acolo să fie segregați.

Dacă după trei zile alegerea nu era făcută, cardinalilor le era redusă hrana la o singură masă pe zi; după alte cinci zile, hrana era ulterior redusă numai la pâine, vin și apă. Mai mult încă, în toată perioada Scaunului vacant, veniturile purpuraților erau transferate în mâinile Camerlengului, care le punea apoi la dispoziția Papei. Toate aceste măsuri erau luate pentru a evita lungirea scaunului vacant și pentru a evita situații, așa cum a fost conclavul din Viterbo care a durat 33 de luni. Nu toți, însă, erau de acord cu aceste măsuri. Astfel, Papa Adrian al V-lea a suprimat Constituția apostolică Ubi Periculum, iar Papa Ioan al XXI-lea a revocat-o. Papa Celestin al V-lea a readus-o în actualitate în anul 1294, prin Bulla Quia in futurum.

În anul 1298, Papa Bonifaciu al VIII-lea a inserat-o integral în Codul de Drept Canonic.

În decursul veacurilor au existat diferite încercări de a schimba regulile, până la punctul că Papa Grigore al XV-lea (1621-1623) a simțit necesitatea de a publica două Constituțiuni în care reamintea pentru conclav, clausura, majoritatea a 2/3, iar votul trebuia să fie secret. În secolele precedente, votul era public.

Încă la începutul secolului al XIX-lea exista dreptul de veto din partea suveranilor catolici, care puteau să indice o listă de cardinali nedoriți pentru slujirea de Papă.

Austria a încercat să impună dreptul de veto în alegerea cardinalului Mariano Rampolla del Tindaro, care era mai apropiat de interesele Franței. În urma acestor probleme, în anul 1904, Papa Pius al X-lea, prin Constituția Commissum nobis a abolit dreptul de veto al Națiunilor catolice.

În privința păstrării proceselor verbale și ale buletinelor de vot, care la început areua arse, doctorul Piazzoni a explicat că, în decursul veacurilor, Pontifii au decis când într-un fel, când în altul.

În această privință, Papa Ioan al XXIII-lea a decretat păstrarea proceselor verbale, a buletinelor de vot și a notițelorluate de cardinali în timpul Conclavului.

Papa Ioan al XXIII-lea a cerut și o simplificare a procedurilor și ale votărilor, și a posibilității ca papa ales să fi putut consimte publicarea cronicii conclavului.

Ioan al XXIII-lea este primul Pontif care depășește numărul de 70 de cardinali. șaptezeci sunt și bătrânii poporului lui Israel.

Concomitent cu creșterea Bisericii universale, în anul 1970, Papa Paul al VI-lea a fixat dreptul de a fi electori și să intre în conclav la împlinirea a optzeci de ani, pentru un maxim de 120 cardinali electori.

Cu Universi dominici gregis din anul 1996, Papa Ioan Paul al II-lea a stabilit în Domus Sanctae Marthae un loc pentru cardinali în clausură, a eliminat posibilitatea alegerii prin aclamație și prin compromis (care nu mai fusese folosit de veacuri) și a indicat un rol spiritual pentru cardinalii care au îmlinit deja optzeci de ani. Aceștia participă la fazele preliminare ale alegerii și conduc rugăciunile Bisericii universale.

Benedict al XVI-lea, care decretase deja că începând cu a 34-a votare se proceda la balotaj, dintre cei doi cardinali mai votați în ultimul scrutin, totdeauna cu majoritate de cel puțin 2/3 din votanți, cu condiția ca cei doi cardinali să piardă dreptul de a vota.

Pontiful, Episcop al Romei, a anunțat că, înainte de 28 februarie, va emite un Motu Proprio asupra modalităților conclavului.

Schengen....

Un altfel de a înțelege de ce nu ne vor nemții în Schengen

Un neamţ vine să studieze în România și se imprietenește cu un român.
După ce își termină studiile, îl invită pe român la el acasă. Românul ramâne uimit când vede o casa frumoasa, cu Volkswagen la scară și îl întreabă cum de a reusit în așa puțin timp să se îmbogațească.
– Vezi podul ăla ?, zice neamţul. Ei, din 10 saci de ciment, 2 îi luam eu, ca așa am învațat în România
Dupa un an de zile, neamţul îi întoarce vizita românului și ramâne cu gura căscată când vede o vilă de 20 de camere, Ferrari în garaj și îl întreabă cum a făcut.
– Vezi podul ăla ?, întreabă românul
– Care pod ?, întreabă neamţul.

ȘTIAȚI CĂ: Cele mai des întâlnite nume de papi

Numele cele mai des întâlnite la pontifi sunt Ioan (utilizat de 21 de ori), Grigore (de 16 ori), Benedict (de 15 ori), Clement (de a4 ori), Inocențiu (de 13 ori), Leon (de 13 ori) și Pius (de 12 ori). Ultimul papă care s-a numit Ioan a fost Ioan al XXIII-lea (1958-1963), ultimul cu numele Benedict a fost Benedict al XVI-lea (2005-2013), ultimul cu numele Clement a fost Clement al XIV-lea (1769-1774), ultimul cu numele Inocențiu a fost Inocențiu al XIII-lea (1721-1724), ultimul cu numele Leon a fost Leon al XIII-lea (1878-1903) și ultimul cu numele Pius a fost Pius al XII-lea (1939-1958).

Numele Ioan a fost utilizat de 21 de ori, deși ultimul papă care l-a purtat s-a numit Ioan al XXIII-lea. De fapt, nu a existat niciodată Papa Ioan al XX-lea, iar cel numit Ioan al XVI-lea a fost un antipapă, deci nerecunoscut de Biserică.

De asemenea, numele Benedict al fost utilizat de 15 ori, deși ultimul papă care l-a purtat a fost Benedict al XVI-lea. Aceasta, deoarece cel numit Benedict al X-lea a fost un antipapă, deci nerecunoscut de Biserică.