Arta rugăciunii

de Nicola Gori

"O figură care continuă funcţia mijlocirii, aşa de importantă în Biserică". Aşa îşi imaginează cardinalul Gianfranco Ravasi, preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii, rolul viitor al lui Benedict al XVI-lea după renunţarea sa la pontificat. În ajunul exerciţiilor spirituale pe care le va conduce în Vatican de duminică 17 până sâmbătă 23 februarie, cardinalul îşi doreşte ca "aceste zile de reculegere să fie pentru Papa un timp oportun şi senin care să fie trăit în timp ce se pregăteşte pentru un nou tip de prezenţă în Biserică". Funcţia mijlocirii - explică în interviul acordat ziarului nostru, anticipând conţinuturile meditaţiilor sale, în care va vorbi despre ars orandi şi ars credendi în lumina rugăciunii din psalmi - este "o funcţie foarte semnificativă în Biserică. Să ne gândim la rolul sfinţilor, adică la o prezenţă care neîncetat se roagă pentru comunitatea eclezială. Este un simbol semnificativ propriu al tradiţiei biblice. Să ne gândim la Moise care rugându-se pe munte mijloceşte pentru poporul său care se luptă". Cele şaptesprezece meditaţii care vor ritma săptămâna de exerciţii spirituale vor fi putea fi descărcat în podcast pe situl Radio Vatican - www.radiovaticana.va - care va transmite în reluare în fiecare zi, la 19.50, prima dintre cele reflecţii zilnice.

Care sunt motivele care v-au condus în alegerea temei din acest an?

Posibilităţile şi parcursurile erau multiple. Am ţinut cont că suntem în Anul Credinţei şi că acest curs de exerciţii a fost încredinţat unui cardinal, dar şi unui biblist. Aş fi putut să parcurg atâtea itinerarii biblice luând ca bază un singur text sau un fir conducător din Vechiul Testament. Am pornit de aici. Şi apoi am ales orizontul în care mă regăsesc mai natural, adică psaltirea: temă despre care, printre altele, am scris deja foarte mult. De altfel, psaltirea permite două posibilităţi. Prima este aceea de a declina într-o manieră vie în realitate raportul rugăciune-credinţă, pentru că lex orandi, lex credendi. Norma rugăciunii este şi norma credinţei, şi viceversa. În aceste exerciţii am schimbat într-un fel şi această afirmaţie, introducând categoria de ars, pentru că rugăciunea şi credinţa au în sine şi o dimensiune de fascinaţie şi de frumuseţe. Cred că este vorba nu numai de a studia un obiect, ci şi de a întâlni o persoană în rugăciune şi în credinţă. Iată pentru ce am ales psaltirea, acest text de 19.000 de cuvinte ebraice, a treia carte mai lungă din Biblie după cea a lui Ieremia şi după Geneză: 150 de compoziţii care, între altele, cuprind aproape un mileniu de istorie, chiar dacă tradiţia l-a indicat pe David ca marele artizan al ei. În realitate, există respiraţia de credinţă din perioade foarte diferite, aşa cum se vede chiar în interiorul tablourilor care sunt reprezentate. Îmi revine în minte ceea ce spunea Italo Calvino în spirit ecumenic: psalmii sunt anatomia sufletului, o analiză a tuturor dimensiunilor fiinţei umane. Iată pentru ce, până la urmă, am ales psaltirea drept componentă a dialogului dintre Dumnezeu şi om. Astfel faţa lui Dumnezeu şi faţa omului se întâlnesc. Nu degeaba, editura Mondadori a ales ca titlu al cărţii care va cuprinde aceste exerciţii spirituale Întâlnirea.

Aşadar, psaltirea drept carte a întâlnirii?

În această privinţă, este interesant de notat ceea ce spune Dietrich Bonhoeffer, care, în afară de faptul de a fi comentat psaltirea, a scris o cărticică foarte frumoasă despre rugăciunea psalmilor. La prima vedere este straniu - admite el - că în cadrul Bibliei există o carte de rugăciuni. Biblia nu este Cuvântul lui Dumnezeu? Şi atunci rugăciunile ce sunt? Cuvinte ale omului. Şi pentru ce se află acolo? Acest lucru ne face să înţelegem că revelaţia nu este un solilocviu, un monolog, ci un dialog. În psalmi sunt cuvintele pe care Dumnezeu le aşteaptă de la noi. Şi desigur despre asta există o expresie a lui Augustin care mie mi-a plăcut mereu şi care cred că îi este dragă lui Benedict al XVI-lea. Comentând psaltirea, aproape pare că se opreşte şi nu reuşeşte să-şi reţină exclamaţia:Psalterium meum, gaudium meum. Această frază exprimă ideea că până la urmă rugăciunea este un element vesel, nu numai o obligaţie.

Acest lucru este valabil şi pentru exerciţiile spirituale?

Fac o premisă: voi pune în epigraful cărţii care va ieşi la Mondadori incipit-ul exerciţiilor spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola, unde se spune în mod explicit că ele folosesc pentru a examina conştiinţa, a medita, a contempla, a se ruga. Pentru suflet este cam ceea ce reprezintă pentru trup mersul, alergarea, exerciţiul fizic. Este într-un anumit sens mişcarea sufletului, a face un soi de gimnastică. Există o expresie a lui Etty Hillesum, tânără olandeză moartă în 1943 la Auschwitz, care după părerea mea simbolizează sensul exerciţiilor spirituale: "Înlăuntrul meu există un izvor foarte adânc. Şi în acel izvor este Dumnezeu. Uneori reuşesc să ajung la el, mai adesea este acoperit de piatră şi de nisip: în acel moment Dumnezeu este înmormântat, atunci trebuie dezgropat din nou". Roland Barthes, desigur departe de credinţă, spunea că nu trebuie să fim nici catolici, nici creştini, nici credincioşi, nici umanişti pentru a ne lăsa implicaţi de exerciţiile spirituale ale sfântului Ignaţiu, pentru că folosesc tocmai pentru a elimina superficialitatea, banalitatea, piatra de pe spate. Hillesum a reuşit în mod sistematic să dea la o parte această suprafaţă, devenind mistică. Exemplul său învaţă că mistica este o experienţă obişnuită şi necesară ca exerciţiu al sufletului. Şi este cu putinţă pentru toţi. Astfel, în prima predică n-am folosit ca verbe ale rugăciunii pe cele mai tradiţionale, cum ar fi a invoca, a implora, a ruga, ci am ales mai degrabă a respira, a gândi, a lupta şi a iubi.

Pentru ce această alegere?

În meditaţii voi încerca să arăt că psaltirea este marea respiraţie a omenirii care se roagă. De fapt, în ea există un capitol despre absenţă şi despre nimic, adică despre omul fără Dumnezeu. Voi vorbi despre asta în privinţa psalmului 14, în care nebunul - este folosit termenul ebraic nabal pentru a-l indica - spune că Dumnezeu nu există. Repetă asta de două ori. La acest punct este semnificativă complexitatea experienţelor care cuprind chiar şi ceea ce aparent este în afară. Voi cita o rugăciune de Aleksandr Zinov'ev, autorul romanului Vârfuri abisale, care îşi însuşeşte rugăciunea ateului făcută lui Dumnezeu şi spune: "Dumnezeu caută într-un mod să existe, pentru că aici la noi, singuri pe faţa pământului, fără nici un martor devine un infern". Noi oamenii avem nevoie de cineva care să fie deasupra. Pentru aceasta urlăm: "Încearcă să exişti". Este aceeaşi rugăciune pe care o făcea poetul Giorgio Caproni: Dumnezeule, străduieşte-te nu numai să insişti, ci să exişti.

Să ne întoarcem la verbele rugăciunii. Ni le puteţi explica mai aprofundat?

Să pornim de la a respira, cu o consideraţie pe care o face Soren Kierkegaard. În Jurnalul său spune în mod explicit că cei din vechime considerau rugăciunea ca respiraţie. Aici se observă cât este de nesăbuit a ne întreba pentru ce trebuie să ne rugăm. Pentru ce respir? Pentru că altminteri aş muri. Şi tot aşa este pentru rugăciune. Acelaşi lucru este preluat de Yves Congar, care vorbeşte despre rugăciune ca oxigen al sufletului. Astfel se deschide o temă care va fi mereu prezentă în reflecţiile mele: corporeitatea rugăciunii. Este o dimensiune pe care orientalii o simt mult. Evreii se agită atunci când se roagă, pentru că trebuie să se roage cu toate membrele şi încheieturile trupului. Toată fiinţa se roagă. Pentru a face să se înţeleagă acest principiu, voi folosi psalmii 42 şi 43. Ei bine, acolo este o expresie care pentru traducători este imposibil s-o redea în semnificaţia sa deplină: "Sufletul meu este însetat de Dumnezeul cel viu". În ebraică este folosit un cuvânt, nefesh, care înseamnă în acelaşi timp suflet şi gât. Prin urmare gâtul meu este însetat de Dumnezeul cel viu, dar şi sufletul meu. Există o nevoie aproape fizică, biologică. Pentru aceasta, nu ne putem ruga la întâmplare, ci trebuie să ne rugăm în aşa fel încât trupul să participe.

Şi cât priveşte a gândi?

Mulţi cred că rugăciunea este numai devoţiune, dar nu este adevărat. Rugăciunea este o compoziţie sacră mică: aşadar, fiind poezie, trebuie compusă. Şi aici este semnificativă dubla mărturie de figuri care desigur s-au rugat puţin. Filozoful Ludwig Wittgenstein spunea că rugăciunea înseamnă a gândi la sensul vieţii. Şi este adevărat, pentru că aici există omul întreg în nuanţele sale. Rugându-se, omul duce la Dumnezeu ceea ce el este: bolnav, fericit, păcătos, bătrân. A doua mărturie este cea a lui Martin Heidegger, care scria: Denken ist danken, a gândi înseamnă a mulţumi. Spunea asta pentru a sublinia importanţa reflecţiei, însă se poate înţelege şi contrariul: danken ist denken, a mulţumi înseamnă a gândi. Atunci când suntem cu adevărat fericiţi, pentru că am descoperit ceva, lăudăm, cântăm în mod spontan. De fapt, punctul terminal al descoperirii este bucuria. Dacă se găseşte un răspuns la întrebări, se declanşează mulţumirea. Şi totuşi în psalmi nu lipsesc invocaţii în care prevalează aspectul "dramatic" al rugăciunii. O parte din psalmi este ca o polemică faţă de Domnul. Vestita luptă a lui Iacob cu fiinţa misterioasă este curioasă. Osea o interpretează ca o rugăciune. În noaptea aceea, Iacob a cerut ajutor lui Dumnezeu şi a fost ascultat. În psalmul 13 găsim de patru ori exclamaţia: "Până când?". Există aproape o ciocnire cu Dumnezeu în momentul disperării. Dumnezeu acceptă probabil mult mai mult decât considerăm noi rugăciune. Să ne amintim de Iob care urlă împotriva lui Dumnezeu atacându-l. Este o rugăciunea aproape hulitoare, şi totuşi este în Biblie. Apoi, la sfârşit, există aspectul iubirii, punctul terminal. În practică, toate rugăciunile autentice în mistică, ce nu este status-ul excepţional al vreunui ales, ci punctul terminal al credinţei, adică contemplaţia. Pentru a evidenţia mai bine acest aspect, în reflecţii voi folosi un text dintr-o mistică musulmană din secolul al VIII-lea, R?bi'a al-Basr?, care spune că se află sub cerul înstelat din Bassora. Coboară întunericul, stele pe cer strălucesc, fiecare îndrăgostit este cu îndrăgostita sa, iar ea constată că este singură cu Domnul. Paralelă cu experienţa de iubire este cea a lui Dumnezeu. În reflecţiile mele am considerat că temele analizate la rece în domeniul dogmatic pot să fie repropuse cu o analiză de tip mai "călduros".

Ce spaţiu va avea aspectul "penitenţial" al psalmilor?

Rămânând la psalmi, înainte de orice lucru este reflecţia despre păcat, despre vină. O reflecţie foarte severă, chiar dacă nu culpabilizatoare în mod psihanalitic. Nu foloseşte niciodată crearea sentimentului de vină, ci în mod paradoxal a sentimentului iertării. În practică, este psalmul penitenţial 130, De profundis, unde ne adresăm lui Dumnezeu spunând: "La tine este iertarea, şi ne temem de tine". Cum adică teamă pentru iertare. Până la urmă ne este familiară teama pentru pedeapsă. Şi în schimb acest raţionament înseamnă: este mai rău a face o ofensă unei persoane care te iubeşte, unui tată, decât tiranului. Trebuie să aibă teamă de a ofensa mai degrabă cel care te iubeşte decât cel care te domină. Simţul păcatului este simţul de conştiinţă că am ofensat, nu că am lovit un împărat, ci pe unul care ar vrea să instaureze cu noi un dialog. Şi Blaise Pascal imaginează un dialog între suflet şi Dumnezeu. Acesta din urmă spune: dacă tu ai cunoaşte păcatele tale, ai dispera. Însă sufletul răspunde: atunci dacă tu mi le revelezi, eu voi dispera. Nu, răspunde Dumnezeu, păcatele tale ţi se vor revela chiar în momentul în care îţi vor fi iertate.

Care sunt celelalte elemente asupra cărora vă veţi opri în reflecţiile dumneavoastră?

Referindu-mă şi la societatea contemporană, voi vorbi despre superficialitate, banalitate, vulgaritate, indiferenţă. Voi folosi două rugăciuni înălţate de către preoţi: psalmul 16 şi 73. Ambele vorbesc despre o criză. În primul caz, preotul este ispitit de idolatrie. Să ne gândim la lumea de astăzi, unde idolii sunt mult mai uşor de adorat faţă de Dumnezeul adevărat. În schimb, celălalt preot este ispitit de aroganţa nepedepsită a puterii bogaţilor. Psalmul trasează un portret aproape dezagreabil al persoanei puternice. În afară de asta, în Biblie există şi îndoiala, tăcerea lui Dumnezeu. Este o altă componentă importantă a psaltirii şi a vieţii spirituale, care este dezvoltată nu numai de psalmul 22. Voi face o reflecţie despre absenţă şi nimic. Voi lua ca idee de plecare un roman al lui Georges Bernanos intitulat Impostura, în care se relatează despre un preot care pierde complet credinţa şi cade tot mai în jos. Bernanos face o analiză foarte fină: pentru el, de acum Dumnezeu nu mai este o absenţă, este nimicul.

În ce mod pot contribui exerciţiile spirituale la noua evanghelizare?

Înainte de toate, vreau să precizez că în cele două mişcări ale reflecţiei - verticală şi orizontală - se descoperă că totul începe printr-o experienţă. Rugăciunea este o experienţă. Mai întâi este fides quae, adică acea cunoaştere a conţinuturilor, după aceea îmbrăţişarea lor. De aceea, evanghelizarea nu poate să fie numai cateheză. Trebuie avută şi o experienţă în cadrul căreia cateheza să strălucească. Să începem deci să facem să se înţeleagă bine raportul cu Dumnezeu, care este paralel cu raportul pe care-l avem cu viaţa: cu a respira, a lupta, a iubi. Iată importanţa acestor verbe aşa de umane pentru rugăciune. Este o paralelă care nu poate să lase spaţiu numai vestirii conţinuturilor. De fapt, Cristos vorbeşte şi vindecă. Permite să se aibă în acelaşi timp o dublă experienţă, îi implică pe discipolii săi şi vrea ca să adere la El. Şi în cadrul acestui itinerar devine fundamentală psaltirea. Pentru că, deşi este o carte de cântare, de poezie, de rugăciune, vedem că în ea există prezenţa lui Dumnezeu creator, mântuitor, a Dumnezeului cu Mesia al său, a Dumnezeului care se mişcă înlăuntrul nostru. Şi acolo îl găsim şi pe om în toate variaţiile posibile: omul care crede, simte fragilitatea sa, suferă, păcătuieşte, se întreabă, se căieşte, este fericit, este bolnav. Şi la sfârşit pe omul care simte o experienţă exaltantă de iubire fraternă şi cu Dumnezeu. În practică, tot ceea ce se învaţă conceptul trebuie trăit după aceea. Şi pentru că religia ebraico-creştină are o istorie, deci conceptele nu trebuie date la o parte din realitate. Dumnezeul creştin nu este motorul imobil al lui Aristotel. În creştinism, Dumnezeu este un om cu o faţă, o limbă, acţiuni, o istorie. Nivelul extrem este atunci când El acceptă să moară. Toate religiile recunosc că de Dumnezeu ne putem apropia; însă faptul că devine om ajungând să moară, reprezintă un pic cartea noastră de identitate. Dumnezeu nu moare prin definiţie. Unicul care afirmă asta este creştinismul. Tocmai pentru aceasta, moartea nu mai este egală cu cea de dinainte, pentru că Dumnezeu e cel care moare. Şi în moarte există energia divinului, există zorii Paştelui. Pentru aceasta moartea nu mai este aceeaşi, deoarece este fecundată de divin.

Dumneavoastră aţi definit psaltirea ca o "stea polară". Poate fi folosită ca referinţă şi pentru acest An al Credinţei?

Înainte de toate aş vrea să spun că este un fel de "stea polară" şi pentru cultură. Este curios de observat ceea ce scrie un filozof care s-a împotrivit mereu religiei ebraico-creştine: Friedrich Nietzsche. În materialele pregătitoare pentru Aurora, una din operele sale, spunea: între ceea noi simţim la citirea lui Pindaro sau a lui Petrarca şi ceea ce simţim la citirea psalmilor există aceeaşi diferenţă între ţară străină şi patrie. Recunoştea că în urechea sa psalmii erau patria sa. Din păcate, cultura contemporană a uitat asta. Este uitucă. Fără acest instrument nu reuşeşte să înţeleagă secole şi secole de artă, de gândire, de civilizaţie. Să ne gândim la muzică. Pe de altă parte, psaltirea este "stea polară" a evanghelizării, a cărei misiune nu este numai să informeze despre adevărurile credinţei, ci să formeze la ele. Este aceeaşi distincţie care se face în lingvistică între elementul informativ şi elementul performativ. Credinţa prin natura sa trebuie să ajungă la rugăciune, la întâlnire, la comuniune, la intimitate. Şi pentru aceasta atunci când se foloseşte psaltirea - spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu o simplă reflecţie teologico-exegetică - punctul terminal trebuie să fie tocmai cântarea, lauda. Există o figură importantă din filozofia mistică ebraică, Abraham Joshua Heschel, care spune că acela care crede trebuie să aibă o cântare în fiecare zi şi o cântare pentru fiecare zi. Trebuie să fie capabil să cânte, dar trebuie să aibă şi un sens pentru existenţă, trebuie să aibă motivaţiile sale. Heschel folosea o imagine foarte frumoasă, aceea a frunzei văzute în lumina soarelui. Este făcută dintr-un reticul şi din mult ţesut conector. Aşa este săptămâna noastră: ţesutul conector este reprezentat de cele şase zile, reticulul este momentul rugăciunii. Dacă frunza ar fi numai ţesut conector s-ar dizolva, pentru că n-ar avea aliment şi sprijin. Dar dacă ar avea numai nervaţia ar fi o monstruozitate: iată fundamentalismul şi sacralismul. Trebuie să fie un echilibru. Şi echilibrul rugăciunii este un pic şi echilibrul credinţei. Care este angajare zilnică şi verticalitate, nu numai verticalitate şi orizontalitate.

(După L'Osservatore romano, 17 februarie 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro

Sfântul Ambrozie, prieten cu împăraţii şi cu săracii

Născut în jurul anului 339 în Treveri (Trier), ca fiu al unui prefect roman şi al unei creştine practicante, Sfântul Ambrozie a studiat la Roma, având o ascensiune politică remarcabilă, ajungând foarte repede guvernator în nordul Italiei. Ales episcop de Milano după moartea episcopului arian Auxenţiu, fiind încă catehumen, Sfântul Ambrozie s-a remarcat prin predicile pline de patos pe care le-a rostit, prin combaterea arianismului, prin curajul de a mustra chiar împăraţii şi, nu în ultimul rând, prin purtarea de grijă faţă de săraci.

Ambrozie s-a născut în jurul anului 339 (după unii în 335), într-o familie distinsă. Tatăl său, cu acelaşi nume, a fost prefectul Galiei (cu reşedinţa în Trier), iar mama sa era o creştină practicantă. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, mama sa s-a hotărât să plece la Roma cu Ambrozie şi cu ceilalţi doi copii, pentru a le oferi o educaţie aleasă. Aici, Ambrozie, cel mai tânăr dintre fraţi, a făcut studii de filozofie, filologie şi juridice, după desăvârşirea cărora a făcut o carieră strălucită, distingându-se prin calităţile sale oratorice. Apreciind calităţile tânărului avocat, împăratul Valentinian I (364-375) l-a numit guvernator al provinciilor Emilia şi Liguria, având ca reşedinţă oraşul Mediolanum (oraşul Milano de astăzi).

„Ambrozie să fie episcop“!

Anul 374 a fost unul capital în viaţa tânărului guvernator. Murind episcopul arian Auxenţiu, problema succesiunii acestuia a dus la dispute între ortodocşi şi arieni. Astfel, reprezentanţii celor două partide s-au adunat într-o biserică locală. Fiind prezent la discuţiile acestora şi ajungându-se în mod inevitabil la ceartă, Ambrozie a intervenit pentru a calma spiritele, iar intervenţia sa, făcută cu multă abilitate, a adus pace între partide. În această linişte se pare că s-a auzit glasul unui copil strigând: „Ambrozie să fie episcop!“ Acest strigăt a fost interpretat de către cei prezenţi ca un semn divin, toţi fiind de acord să-l aleagă pe tânărul guvernator episcop. Noul ales a ezitat să accepte această demnitate, deoarece era doar un catehumen, dar a cedat la insistenţele poporului. După botez, a primit hirotonia în diversele trepte ierarhice, la opt zile după încreştinare fiind hirotonit episcop. Aceasta se petrecea într-o zi de 7 decembrie.

Preocupările episcopului ascet şi mustrările aduse împăraţilor

Noul episcop s-a îngrijit mai întâi să-şi însuşească o bună cultură teologică, prin aprofundarea studiului Sfintei Scripturi şi prin parcurgerea operelor Sfinţilor Părinţi, sub îndrumarea preotului Simplicianus. În scurt timp, a devenit un predicator remarcabil. Imediat după alegerea şi hirotonia întru episcop şi-a vândut întreaga avere, împărţind apoi veniturile obţinute săracilor. Conştient de marea sarcină care i-a fost încredinţată, s-a dedicat întru totul noii misiuni, conducându-şi eparhia în mod exemplar. Dragostea lui faţă de cei săraci şi necăjiţi era atât de mare, încât la răscumpărarea unor captivi a poruncit să fie vândute anumite obiecte de cult, care nu erau indispensabile cultului, pentru a procura banii necesari (cf. Constantin Voicu, „Patrologie II“, Bucureşti 2009, 277). Episcopul Ambrozie a mai fost preocupat de răspândirea monahismului în nordul Italiei, dar şi de convertirea ultimelor rămăşiţe ale păgânismului din acest teritoriu. El a reuşit să ducă dreapta credinţă la triumf în disputele cu arienii, înmulţiţi în timpul predecesorului său, Auxenţiu.

Din cauza poziţiei sale intransigente faţă de arieni, Ambrozie a avut greutăţi cu împărăteasa Iustina, mama împăratului Valentinian II, care îi susţinea pe aceştia. Tradiţia vorbeşte şi de faptul că episcopul Ambrozie s-a impus cu autoritate chiar în faţa împăratului Valentinian II, nedorind să cedeze o biserică arienilor.

Se pare că Ambrozie a fost prieten bun cu împăratul Teodosie cel Mare (375-395). Cu toate acestea, episcopul oraşului Milano n-a ezitat să-l mustre pe împărat într-o situaţie dramatică. În anul 390 a avut loc o răscoală la Tesalonic, în care poporul a ucis câţiva funcţionari, reprezentanţi ai statului. Teodosie auzind de cele întâmplate, a dispus măcelărirea locuitorilor oraşului, fiind omorâte în hipodrom nu mai puţin de 7.000 de persoane. Aflarea veştii l-a mâhnit foarte tare pe Ambrozie, care n-a ezitat să-i scrie împăratului şi să-i ceară să facă penitenţă publică, excomunicându-l până când avea să facă acest lucru. După o pocăinţă sinceră de opt luni de zile, Ambrozie i-a permis din nou împăratului să primească Sfintele Taine. Se pare că această atitudine i-a adus multă admiraţie din partea împăratului, care, într-un anumit context, a declarat că el cunoaşte doar un singur episcop adevărat: pe Ambrozie.

Sfântul Ambrozie a jucat un rol important în convertirea Fericitului Augustin, aducându-l de la maniheism la dreapta credinţă. Ascultător nelipsit al predicilor sale, Fericitul Augustin chiar mărturiseşte în „Confesiunile“ sale că elocvenţa episcopului de Milano era cuceritoare şi tonul „acestui apostol al prieteniei“ era de neuitat.

Având la bază o cultură clasică solidă, căreia i-a adăugat şi una teologică, fiind cunoscător bun al scrierilor Părinţilor greci şi latini, Sfântul Ambrozie a scris mult, având un stil plăcut şi armonios, chiar dacă n-a ajuns la profunzimea altor Sfinţi Părinţi. De la el ni s-au păstrat scrieri dogmatice, exegetice, morale şi ascetice, dar şi cuvântări, imne şi 91 de epistole.

În jurul vârstei de 60 de ani, după circa 23 de ani de păstorire, s-a stins din viaţă la 4 aprilie 397, în Vinerea Mare. Biserica Ortodoxă şi Bisericile Romano-Catolică şi Anglicană îl prăznuiesc în fiecare an pe acest sfânt mare părinte la data de 7 decembrie, zi în care a primit hirotonia întru episcop.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediţia din 11 februarie 2013)

CELE ȘAPTE MINUNI ALE COMUNISMULUI

Comunismul avea şapte minuni, într-un vechi banc local:

1) toată lumea avea de lucru; 

2) deşi toţi aveau de lucru, nimeni nu muncea; 

3) deşi nimeni nu muncea, planul se realiza peste 100%; 

4) cu toată depăşirea de plan, nu puteai cumpăra nimic; 

5) deşi nu găseai nimic de cumpărat, toată lumea avea de toate; 

6) deşi aveau de toate, mulţi furau; 

7) chiar dacă se fura mult, niciodată nu lipsea nimic.

Constantin cel Mare şi Edictul de la Milan

Convertirea lui Constantin cel Mare nu a avut loc la sfârşitul vieţii lui, cum sunt înclinaţi unii să considere. Şi nu a fost nici dictată de vreun interes politic. Viziunea de dinaintea luptei date la Pons Milvius de la Roma în octombrie 312 e cea care a schimbat cursul vieţii imperatorului roman şi a determinat în februarie 313 proclamarea Edictului de la Mediolanum (Milan). Academicianul Emilian Popescu, unul dintre cei mai cunoscuţi bizantinologi români, ne explică contextul istoric în care a trăit Constantin cel Mare şi cum li s-a acordat creştinilor libertate de manifestare a credinţei lor.
Domnule profesor, care sunt perspectivele istoriografiei universale din care a fost privită figura împăratului Constantin cel Mare?
 
În legătură cu persoana lui Constantin cel Mare există o literatură cu două direcţii: una care îl critică pe acest împărat, spunând că nu s-a creştinat sincer şi că a adoptat creştinismul numai din motive strategice, fiindcă în vremea aceea creştinii se înmulţiseră foarte mult în imperiu şi deveniseră o forţă. Lucrul acesta l-a afirmat pe la 1853 învăţatul german Jakob Burckhardt, la Basel, Elveţia. El a scris o carte despre Constantin cel Mare, reprezentând această linie negativă. Mai târziu, în perioada interbelică, un profesor de la Bruxelles, Henri Grégoire, a spus şi el cam acelaşi lucru, că ceea ce a relatat Eusebiu de Cezareea despre convertirea lui Constantin este o interpolare mai târzie, nu din vremea sa, şi că e vorba, în fapt, de o repetiţie a unei viziuni pe care împăratul a avut-o într-o localitate din Galia, unde era un templu al lui Apollo, acolo arătându-i-se zeul şi profeţindu-i anumite lucruri.
 
Aceste două persoane, oameni importanţi în domeniu, neorientaţi însă bine din punct de vedere ştiinţific şi religios, au avut adepţi.
 
Dar perioada contestării lui Constantin a trecut pentru că persoana şi opera lui Eusebiu de Cezareea au găsit şi apărători. Dacă unii au spus că istoricul antic creştin nu are acoperire în toate afirmaţiile sale şi că ceea ce spune despre Constantin este o laudă fără suport şi că nici celelalte informaţii istorice nu corespund realităţii, totuşi, aceste lucruri s-au dovedit nefondate pentru că, între timp, alţi istorici au descoperit că pentru o serie întreagă de acte oficiale pe care Eusebiu le copiază şi le dă în Istoria bisericească au fost găsite copii ale lor, în documente, inscripţii pe piatră, căpătând o valoare indiscutabilă. Astfel, figura lui Constantin reuşeşte să apară într-o lumină bună, şi această perspectivă o găsim la un erudit francez, Charles Pietri, reflectată într-o lucrare vastă, o enciclopedie, Histoire du christianisme des origines à nos jours, apărută la Paris în mai multe volume. Al doilea volum este dedicat lui Constantin. Pietri cunoaşte şi prisma negativă prin care a fost privit primul împărat roman creştin, pe care nu o mai consideră valabilă în momentul de faţă. Astfel că îl prezintă pe Constantin în viziunea aceasta, creştină. În sprijinul acestei prezentări, el arată şi valoarea documentelor arheologice şi numismatice care privesc persoana lui Constantin.
Ostatic la Nicomedia, Constantin a fost impresionat de persecuţia împotriva creştinilor
Prin ce anume a fost pregătit Edictul de la Milan?
 
În legătură cu acest edict, până să ajungem în 313, la Constantin cel Mare sesizăm o evoluţie, începând cu semnarea actului dat de Galeriu, deci înainte de arătarea semnului Sfintei Cruci la Roma, fapt care l-a marcat fundamental pe Constantin. Această arătare sau viziune a avut loc în timpul zilei, în amiaza mare, iar în noaptea următoare i s-a arătat Mântuitorul Hristos şi i-a lămurit semnificaţia Crucii, spunându-i că aceasta este un semn de biruinţă şi că, pusă pe steagurile armatei şi îmbrăcămintea ostaşilor, Crucea va aduce victoria.
 
Lucrul acesta l-a tulburat, dar şi convins că este un ajutor care poate fi luat în considerare. În continuare, el s-a informat de la preoţii Bisericii, luând ca sfetnic, colaborator, pe un episcop din Spania, Hosius de Cordoba. Spania intra sub autoritatea împăratului Constantin. Constantin s-a urcat pe tron la 306, în Britania, unde tatăl său, Constantius Chlor, a murit în regiunea oraşului York, după o luptă cu picţii, un trib din Anglia de azi.
 
Armata l-a ridicat la rangul de succesor şi împărat al Apusului pe Constantin, fiul celui decedat căzut în luptă, Constantius. Astfel, acesta stăpânea Britania, Galia, Germania şi Spania.
 
Drumul lui spre religia creştină a fost pregătit totuşi cu mult înainte de 311. Trebuie să ţinem seama că împăratul Constantin era fiul lui Constantius Chlor. Acest împărat din Apus nu i-a persecutat pe creştini. În momentul în care Constantin se întorcea din Galia, trecând Alpii cu armata obosită, a ajuns spre Roma şi, informat că armata rivalului său este puternică şi odihnită, spune Eusebiu, l-a apucat frica. Atunci s-a rugat dumnezeului tatălui său, monos theos, adică singurului dumnezeu. Nu e vorba aici că se închina unui singur dumnezeu, ci avem prezentă o formă de henotheism, în sensul că aveai un zeu principal, ceilalţi zei fiind lăsaţi la o parte, consideraţi de mâna a doua.
 
Împăratul Constantius era probabil henoteist, avea un zeu principal, Sol Invictus, Soarele neînvins, o formă de cinstire a zeului Mithra venit din Răsărit. Soarele era considerat ca o divinitate intermediară între divinitatea supremă şi omenire. Primul contact al lui Constantin cu creştinii a fost atunci când acesta a fost dat ca ostatic la curtea lui Diocleţian de la Nicomedia, în vremea când tatăl său era doar cezar al Apusului pe lângă împăratul Maximian.
 
Diocleţian era împăratul patron al tuturor şi avea un coleg la Roma, pe Maximian, care desemnase ca cezar pe Constantius Chlor, iar dincoace, în Răsărit, Diocleţian l-a luat ca cezar pe Galeriu, ginerele lui.
 
Ostatic la Nicomedia, Constantin avea rangul de tribun şi participa la războaie. A luptat în Răsărit împotriva perşilor, remarcându-se ca un bun militar. Se spune că Diocleţian chiar l-a pus la grele încercări, cu gândul că poate Constantin va muri şi aşa va scăpa de el. Faptele acestea s-au întâmplat înainte de 303-304, când a început persecuţia.
 
În acei ani de teroare pentru Biserică, Constantin se afla la Nicomedia. Miile de creştini care au suferit trebuie să-l fi impresionat foarte mult. A văzut cu ochii lui ce se întâmpla acolo. Numai la palatul imperial din Nicomedia erau sute de slujitori, funcţionari mai mărunţi, care au fost încolonaţi pe două rânduri, duşi la mare şi înecaţi acolo. Chiar în calendarul creştin al lunii ianuarie se pomenesc numai într-o zi 20.000 de martiri creştini omorâţi la Nicomedia. Acest oraş era vestit pentru numeroasa populaţie care îmbrăţişase creştinismul încă din timpul stăpânirii lui Traian, anii 107-108. Avem mărturia lui Pliniu cel tânăr, guvernatorul Bitiniei, care se plângea într-o scrisoare către împărat că nu ştie ce să mai facă cu creştinii numeroşi, aflaţi şi la ţară, şi la oraş, adunaţi la slujbele lor. Era deci o zonă foarte populată de creştini. Cu siguranţă că tribunul ostatic a avut legături cu ei. Mama lui, Elena, era dintr-un oraş, Drepanum, căruia Constantin i-a dat numele de Hellenopolis, cetate aflată la Bosfor. Era imposibil ca în acest mediu cei doi să nu fi auzit de credinţa creştină şi suferinţele celor ce o acceptaseră.
 
Atât de puternică era credinţa creştinilor din Nicomedia, încât aceştia îşi făcuseră o biserică chiar lângă palatul imperial. Şi, ne spune Lactanţiu, când au ieşit comandantul armatei şi marii demnitari în piaţa publică cu edictul de persecuţie şi l-au citit, aveau ordinul de a da foc la biserică, de a-i confisca odoarele, mai ales simulacrum dei pentru păgâni, adică icoana Mântuitorului, pentru a le distruge. Însă creştinii de la palat aflaseră de planurile ticluite împotriva lor şi i-au informat pe cei de la biserică pentru a ascunde tot ce era de preţ, vase şi cărţi. Nici bisericii păgânii nu au putut să-i dea foc, pentru că aceasta era foarte aproape de palat, iar incendiul era posibil să cuprindă şi reşedinţa imperială. Acesta era contextul istoric al începutului de secol IV.
 
Care este diferenţa între edict şi rescript?
 
Secolul al III-lea a fost deosebit de sângeros în ce priveşte oprimarea creştinilor. Împăratului Valerian, mort pe la 257-258 într-un război cu perşii, care l-au prins şi l-au jupuit de viu, apoi i-au dat foc, un persecutor feroce, i-a precedat un alt mare persecutor, Deciu, care între 249 şi 250 (251) a decretat persecuţia generală a creştinilor. Până atunci se manifestaseră persecuţii locale. Deosebirea dintre rescript şi edict este legată de zona în care acţiona o anumită măsură a autorităţilor. Rescriptele erau date de guvernatorii locali, fiindcă se crease atunci impresia că populaţia creştină, neaducând jertfe zeilor, necinstind divinităţile tradiţionale, păgâne, aduce prejudicii credinţei publice. Se strica astfel acea pax deorum de care vorbeşte Cicero. Exista în lumea antică o convenţie: do ut des, „îţi dau ca să-mi dai“, care funcţiona în orice tip de relaţie, între oameni sau aceştia şi divinitate. „Eu te slăvesc, tu trebuie să-mi dai şi mie ceva.“ Prin urmare, creştinii supărând pe zei prin indiferenţa lor vizavi de ei, toate nenorocirile care se abăteau asupra imperiului erau, chipurile, cauzate de lipsa de pietate a acestora faţă de divinităţile păgâne şi persoana împăratului, considerată şi ea divină. Asemenea măsuri au fost luate în multe locuri din imperiu. Când s-au întâlnit la Mediolanum, cei doi împăraţi aveau în spate acest trecut. Constantin, crescut într-un mediu creştin, cu experienţa persecuţiei de la Nicomedia, cu credinţa tatălui său, care nu persecutase în Apus şi, nu în ultimul rând, influenţa mamei sale, Elena, născută într-o zonă cu mulţi creştini. Aceste precedente au contribuit la Edictul din 313.
 
Edictul de la Mediolanum este un act cu valabilitatea regională nelimitată, cu alte cuvinte, măsurile luate trebuie respectate pe teritoriul întregului imperiu. Astfel, fiecare, în zona unde stăpânea, punea în aplicare această lege.
Victoria de la Pons Milvius, obţinută prin inspiraţie divină

Cum a schimbat viziunea de la Roma viaţa lui Constantin?
 
Cine urmăreşte parcursul vieţii lui Constantin cel Mare constată un progres continuu pe linia creştinismului. Lucrul acesta e evident mai ales după acea viziune de la Roma, înaintea luptei cu rivalul său, Maxenţiu. Viziunea l-a marcat foarte tare. De aici înainte observăm fapte palpabile privind apropierea sinceră a împăratului de credinţa creştină, dovedite cu documente arheologice şi numismatice.
 
În mod normal, ca împărat roman, el trebuia, după victorie, să meargă la Templul lui Jupiter de pe Colina Capitoliului ca să aducă jertfe. Or, nu a făcut lucrul acesta. Într-un discurs care i-a fost adresat în anul 313, cu ocazia unei aniversări de la preluarea domniei, el, urcându-se pe tron în 306, se spune clar că nu a urmat drumul tradiţional al împăraţilor păgâni de dinaintea lui.
 
Apoi, pe Arcul de Triumf de la Roma, ridicat de senatori şi autorităţile locale din oraş, deşi nu este reprezentată viziunea lui Constantin, într-o inscripţie de pe Arc este menţionat faptul că el a obţinut victoria datorită inspiraţiei divinităţii şi puterii minţii sale, instinctu divinitatis et magnitudine mentis.
 
În februarie 313, la Mediolanum (Milan), Constantin a sărbătorit nunta surorii sale vitrege, Constanţia, cu împăratul Liciniu. Acolo s-a luat hotărârea ca să se dea libertate deplină creştinilor. O atitudine pro-creştină a lui Constantin se manifestase, cum am spus mai înainte, în 311, când Galeriu, cel mai mare persecutor al creştinilor, ginerele împăratului Diocleţian, s-a îmbolnăvit de un cancer teribil în zona abdomenului. Istoricul Eusebiu mărturiseşte că împăratul se umpluse de viermi, şi din pricina mirosului greu nu se putea apropia nimeni de el. Cei din anturajul lui i-au spus că persecuţia creştinilor ar putea fi motivul bolii sale grave. În această situaţie disperată, Galeriu dă un edict de toleranţă pentru creştini. Ce spunea acest act? Li se acordă libertate creştinilor pentru a exista, cu obligaţia de a se ruga lui Dumnezeu pentru sănătatea împăratului şi bunăstarea imperiului. Acest act a fost semnat de Galeriu ca împărat de Răsărit şi de Constantin ca reprezentant al Apusului.
 
La Mediolanum se merge mai departe, în sensul că succesorul lui Galeriu din partea de răsărit a imperiului acceptă şi el continuarea acestui gest faţă de creştini, contrasemnând edictul. Cei doi, Constantin şi Liciniu, erau în relaţii bune în acea perioadă. Mai târziu, au intervenit rivalităţi între împăraţi, iar Liciniu şi-a manifestat în cele din urmă convingerile sale păgâne, începând să-i persecute pe creştini. Chiar la noi, în Dobrogea, avem numeroşi martiri care şi-au vărsat sângele pentru Hristos în această vreme.

Primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor

Cum a fost pus în aplicare edictul?
 
Textul edictului s-a trimis guvernatorilor din provincii. Ei aveau datoria să-l scrie pe tăbliţe de bronz sau în piatră. Şi s-au găsit fragmente. Lactanţiu, care se afla la Nicomedia, a copiat textul, iar după el, Eusebiu de Cezareea. Oamenii aceştia au trăit evenimentele respective, deci spusele lor au valabilitate incontestabilă.
 
Şi mai e un lucru. Eusebiu de Cezareea a fost un mare cărturar, care s-a impus în timpul său. Cu ucenicia făcută la Cezareea Palestinei, la şcoala lui Origen, a avut ca mentor un profesor, Pamfil, continuator al operei lui Origen. Aşa de mult l-a iubit Eusebiu pe Pamfil, încât nu se cunosc părinţii primului, ci el a rămas în documente ca Eusebiu al lui Pamfil. Maestrul lui Eusebiu a murit martir. Autoritatea lui Eusebiu a fost deosebită. După Sinodul I Ecumenic, când acesta cocheta cu arienii, el a intrat mai mult în legătură cu împăratul Constantin. Nu e întâmplător că el, ca episcop de Cezareea, a primit comanda imperială de a face 50 de Biblii, scrise frumos, pe care Constantin le-a oferit ca dar bisericilor mai importante din imperiu. Această comandă s-a făcut la Cezareea, ştiindu-se tradiţia de exegeză biblică existentă aici. Nu s-a păstrat în zilele noastre nici un exemplar din această comandă, dar există dovezi care atestă îndeplinirea poruncii împăratului.
 
Eusebiu a intrat în legătură mai apropiată cu Constantin. Deşi la Sinodul I Ecumenic el a fost înfrânt, formula lui teologică nefiind agreată de episcopi,  nu s-a revoltat şi a devenit cu timpul un om cu acces la palat. El scrie că arătarea pe care a avut-o Constantin la Pons Milvius, de la Roma, i-a fost confirmată sub jurământ acestuia, după 25 de ani de la eveniment. Este o realitate pentru că tot ceea ce a urmat reprezintă fapte săvârşite în favoarea creştinilor. O dovedeşte şi numismatica. O medalie mare de argint, emisă în anul 315, la Ticinum (Italia) îl înfăţişează pe Constantin având pe coiful său semnul chrismei.
 
Apoi există monede de pe teritoriul Panoniei de Sud, din Siscia, cu însemne creştine pe ele. Toate datează dinainte de 325.
 
De asemenea, în scrisorile lui Constantin cel Mare către un guvernator pe nume Anullinus, din Cartagina, îi porunceşte acestuia să acorde drepturi creştinilor şi bani pentru bisericile de acolo. Cine nu dă crezare acestor fapte este orb.
 
Edictul de la Mediolanum prevedea libertatea de conştiinţă religioasă pentru toţi cetăţenii imperiului, fără deosebire. În ceea ce îi priveşte pe creştini, ei pot de acum să-şi manifeste credinţa în care cred că se pot mântui. Şi toate acestea vor contribui la consolidarea păcii şi bunăstării în imperiu.
 
Creştinilor li se dădeau înapoi şi bunurile confiscate, biserici, cimitire, imobile ale comunităţilor creştine. Prin aceste măsuri, Biserica devenea o instituţie publică licită.
 
Mai târziu, după înlăturarea lui Liciniu, dispoziţiile lui Constantin, publicate de Eusebiu, consemnau alte drepturi în favoarea creştinilor.
 
Edictul de la Mediolanum reprezintă astfel primul act oficial prin care se acordă totală libertate de credinţă creştinilor. Celelalte culte existente se menţin în continuare, dar nu mai sunt favorizate de împărat.
 
Constantin, un strălucit strateg şi militar, şi-a păstrat titlul de pontifex maximus, titulatură care a mai fost purtată până la împăratul Teodosie I de toţi împăraţii. De ce? Imperiul era mai mult de jumătate păgân. Or, în acea vreme era imposibil ca un împărat creştin să domnească peste un imperiu cu tradiţie păgână. Dar Constantin şi-a ridicat dintre creştini mari demnitari şi a sprijinit sub diferite forme credinţa creştină, care a devenit şi credinţa lui.
 
Mulţi îi reproşează că s-a botezat doar pe patul de moarte. Să ne amintim că mulţi dintre  marii sfinţi ai Bisericii, Vasile, Grigorie de Nazianz, s-au botezat mai târziu. Se considera că ar fi bine dacă se poate să te botezi în râul Iordan, lucru dorit chiar de Constantin, care proiectase o campanie militară împotriva regelui Sapor al perşilor. Însă războiul nu a mai avut loc, Constantin botezându-se într-un orăşel de lângă Nicomedia. 

(Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 10 02 2013)

Înmulţirea talanţilor, binele pe care îl săvârşim aproapelui nostru

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XVI-a după Rusalii (Pilda Talanţilor):

„Zis-a Domnul pilda aceasta: un om oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Îndată mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi. De asemenea, şi cel cu doi a câştigat alţi doi. Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său. După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Şi, apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei. Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat şi, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată, ai ce este al tău. Şi răspunzând, stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Luaţi, deci, de la el talantul şi daţi-l celui care are zece talanţi. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Acestea zicând, a strigat: Cel ce are urechi de auzit, să audă!“ (Matei 25, 14-30)

Evanghelia Duminicii a XVI-a după Rusalii este una care îndeamnă pe oameni să facă milostenie, mai ales pe cei bogaţi, şi îi cheamă pe toţi la înmulţirea talanţilor sau a calităţilor proprii, pentru a simţi bucuria pe care le-o dăruieşte Hristos Domnul celor harnici şi darnici.

Complementaritatea darurilor învaţă pe oameni să fie solidari şi milostivi

Pilda talanţilor are foarte multe înţelesuri duhovniceşti şi se referă nu numai la viaţa duhovnicească, ci şi la viaţa umană în general, la bucuria de a fi roditor, de a dezvolta sau de a cultiva talentul ori diferitele calităţi şi a le pune în slujba semenilor. În mod deosebit remarcăm căDumnezeu diferenţiază darurile, nu dăruieşte tuturor oamenilor acelaşi număr de talanţi: unora le dăruieşte mai puţini, iar altora le dăruieşte mai mulţi, ceea ce înseamnă că Dumnezeu cunoaşte puterea fiecăruia dintre oameni de a înmulţi talanţii şi, în acelaşi timp, doreşte ca oamenii să conlucreze şi să ajute din proprie iniţiativă pe cei care au nevoie de ajutorul lor.

Cu alte cuvinte, în viaţa oamenilor darurile sunt împărţite şi diversificate. De pildă, nu toţi oamenii au aceeaşi înclinaţie pentru aceeaşi meserie. Dacă toţi ar avea înclinaţia de a fi brutari şi nu ar mai exista oameni cu înclinaţia de a fi pantofari, atunci înseamnă că nu s-ar mai putea ajuta oamenii unii pe alţii în mod complementar. Sau dacă toţi ar fi profesori, ori dacă toţi ar fi muncitori în agricultură, nu ar mai fi specialişti în alte domenii. Deci, complementaritatea darurilor este o bază solidă pentru organizarea cooperării şi a solidarităţii între oameni, dar şi pentru a fi apreciată bogăţia talentelor deosebite, dăruite oamenilor de Dumnezeu - Dăruitorul.

Primirea darurilor este însoţită de responsabilitatea faţă de ele

Darurile împărţite în mod diferit ca număr, fel şi intensitate sunt purtătoare de bucurie, dar şi purtătoare de responsabilitate: de bucurie, dacă au fost înmulţite darurile primite de om prin naşterea sa după trup sau prin naşterea sa după Duhul, adică la Botez. Darurile sau harismele sunt purtătoare de responsabilitate, deoarece aceste daruri sunt primite, nu hotărâte de voinţa proprie a persoanei umane care le are.Ele sunt oferite de Dumnezeu pentru a fi cultivate şi înmulţite în favoarea celor mulţi, a comunităţii umane. Cei ce nu înmulţesc darurile primite de la Dumnezeu vor pierde lumina comuniunii cu El: „Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară“ (Matei 25, 30).

Remarcăm în mod deosebit în Evanghelia de astăzi că cei care au înmulţit talanţii i-au înmulţitproporţional cu ceea ce au primit: cel care a primit cinci talanţi i-a înmulţit şi a dobândit zece talanţi, adică a dublat numărul lor; cel care a primit doi talanţi a dublat numărul lor şi a ajuns la patru talanţi, iar cel care a primit unul, fiind „slugă vicleană şi leneşă“ (Matei 25, 26), a îngropat talantul; nu l-a cheltuit, dar nici nu l-a înmulţit. Mai vedem că Stăpânul sau Domnul talanţilor dăruieşte aceeaşi răsplată celui care a obţinut zece talanţi din cinci talanţi şi celui care a obţinut patru talanţi din doi talanţi: „Slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune!“ (Matei 25, 21), adică, deoarece ai înmulţit darurile primite pe pământ, îţi voi da mai multe daruri în ceruri. De aceea, îi spune: „Intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 23). Aceasta înseamnă: intră în bucuria Domnului Cel ce dăruieşte calităţi oamenilor pentru ca ele să fie cultivate şi înmulţite, spre binele comunităţii.

Oamenii sunt chemaţi la bucuria deplinătăţii rodirii lor

Vedem, aşadar, deodată, principiul proporţionalităţii în cultivarea darurilor primite şi principiul plinătăţii în retribuţia pentru osteneală. Prin urmare, ajunge la bucuria deplinătăţii rodirii atât cel care a primit mai puţin, cât şi cel care a primit mai mult, întrucât cel care a primit mai mult are datoria să ofere mai mult. Deci, responsabilitatea omului creşte în raport cu darurile primite. De aceea,nu trebuie ca oamenii să îi invidieze pe semenii lor care au daruri multe, pentru că aceştia au o răspundere mai mare decât cei care au daruri mai puţine. În această privinţă, Hristos Domnul spune: „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere“ (Luca 12, 48).

Deci, prima învăţătură din Evanghelia de astăzi este aceea a dreptăţii lui Dumnezeu şi a înţelepciunii Lui, întrucât El nu cere omului ceea ce nu poate face, adică nu cere nimănui peste măsură, ci El cere ca omul să facă roditor după posibilităţile sale talanţii sau calităţile pe care le-a primit. Prin urmare, bucuria Stăpânului este aceeaşi şi pentru cel care din doi talanţi a făcut patru, şi pentru cel care din cinci a făcut zece. El se bucură de hărnicia fiecăruia, dacă hărnicia lui este totală, adică fără umbră de lene şi de viclenie.

Zarafii sunt toţi oamenii care beneficiază de hărnicia, priceperea şi dărnicia semenilor talentaţi

Pe cel de-al treilea om, adică pe cel care nu a înmulţit talantul, Stăpânul nu l-a felicitat, nu i-a zis:„Intră în bucuria Stăpânului tău!“ (Matei 25, 23), ci i-a spus: „Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii Mei la zarafi (schimbătorii de bani) şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.“ (Matei 25, 26-27). Prin aceasta Mântuitorul Hristos vrea să ne arate că Dumnezeu nu este mulţumit dacă omul ţine doar pentru sine calităţile pe care le are, ci trebuie să le pună în slujba semenilor săi. Aici, schimbătorii de bani sau zarafii nu trebuie înţeleşi în mod financiar sau bancar, ci în sens duhovnicesc, ca fiind toţi oamenii cărora li se face binele, adică sunt ajutaţi de semenii lor talentaţi sau pricepuţi, harnici şi darnici.

Când un profesor talentat cultivă talentul său cu multă osteneală ori cu multă dăruire de sine şi îi formează pe copii sau pe tineri într-o anumită disciplină de studiu sau profesie, iar ei devin, la rândul lor, oameni pricepuţi, profesionişti, specialişti, experţi, atunci el se bucură de roadele muncii sale, de înmulţirea talanţilor. „Profesorul bun, care înmulţeşte talantul, nu moare când este pus în mormânt, ci când moare ultimul său ucenic“ - spunea marele profesor Teodor M. Popescu. Dar şi ucenicul lui, dacă formează alţi ucenici buni, aceştia continuă bunătatea şi priceperea profesorilor buni din generaţie în generaţie. Când un medic bun tratează mulţi pacienţi şi îi vindecă, el le prelungeşte viaţa şi aduce bucurie familiei, care simte că binecuvântarea lui Dumnezeu a venit prin medicul priceput şi bun. Astfel, bucuria cea mai mare este aceea de-a fi adus bucurie celor întristaţi şi neajutoraţi.

Deci, darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu se înmulţesc prin dăruirea de sine faţă de semenii lor. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă a talanţilor, a spus: „Ai văzut că cel care a primit doi a făcut patru talanţi, cel care a primit cinci a înmulţit şi a obţinut zece, adică îndoit. Iar acest îndoit înseamnă eu şi semenul meu: eu înmulţesc talanţii numai când ofer darul priceperii mele pentru semenii mei, pentru oamenii din jurul meu“. Aceasta înseamnă „i-a înmulţit îndoit, i-a dublat“, adică nu i-a păstrat numai pentru sine, ci i-a pus în slujba aproapelui său. De pildă, talentul şi vocaţia de a fi mamă sau de a fi tată se arată prin dăruirea jertfelnică de sine a părinţilor în creşterea copiilor; nu doar în creşterea biologică, ci şi în creşterea lor spirituală şi culturală, în educaţia dată lor. Prin analogie, în viaţa duhovnicească din mănăstiri,un părinte duhovnicesc care formează ucenici sau fii duhovniceşti ai credinţei în Hristos înmulţeşte darul povăţuirii şi al rugăciunii pentru ei, darul cuvântului ziditor şi pilda faptei bune pentru cei din jurul său. De asemenea, un preot de parohie care înmulţeşte darul cuvântului ziditor de suflete şi al păstoririi duhovniceşti pe calea mântuirii credincioşilor intră în bucuria comuniunii cu Dumnezeu împreună cu păstoriţii săi.

În concluzie, reţinem că cea mai mare bucurie binecuvântată de Dumnezeu este înmulţirea darurilor primite de la El. Iar această înmulţire a darurilor presupune smerenie şi hărnicie, nu mândrie şi lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Dacă talanţii cuiva sunt înmulţiţi în folosul comunităţii umane, cel talentat aduce bucurie lui Dumnezeu şi semenilor lui. Aşadar, bucuria din Evanghelia de astăzi este bucuria hărniciei şi a dărniciei, bucuria rodirii prin dăruirea de sine, bucuria celui care a făcut mult bine altora, asemănându-se astfel cu Dumnezeu Cel Multmilostiv. Numai această bucurie a rodirii este bucuria deplină în viaţa unei persoane şi a unei comunităţi umane.

Să ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască tuturor bucuria de a fi chemaţi şi onoraţi de El cu aceste cuvinte: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine (daruri) ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră în bucuria domnului tău!“ (Matei 25, 21), spre slava lui Dumnezeu şi spre a noastră mântuire. Amin!

† DANIEL
 Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sursa: www.basilica.ro 

Persecuţiile creştinilor în timpul împăraţilor Hadrian şi Antoninus Pius

Precursori ai tolerării creştinismului

Secolul al II-lea a fost unul relativ liniştit pentru creştini. Împăraţii romani au persecutat doar în anumite regiuni şi pentru scurte perioade de timp comunităţile creştine aflate în creştere. Au existat şi exemple, asemenea împăratului Hadrian sau Antoninus Pius, care au făcut mai mult decât să meargă pe linia trasată de rescriptul lui Traian şi ale căror manifestări împotriva creştinilor au fost aproape nule ca intensitate.

Într-o epistolă transmisă lui Minucius Fundanus, noul proconsul al Asiei, în anul 124, împăratul Hadrian (117-138) afirma următoarele: „Am primit epistola pe care mi-a scris-o strălucitul bărbat, Serenius Granianus, predecesorul tău. Socotim că chestiunea aceasta trebuie să rămână necercetată pentru ca nici oamenii să nu se tulbure şi nici să nu dea calomniatorilor prilej de a-şi manifesta răutatea. Deci dacă locuitorii din provincia ta vor putea susţine în chip lămurit plângerea lor împotriva creştinilor, în aşa fel ca să se poată răspunde pentru ea şi înaintea tribunalului, să se îndrepteze numai către aceştia, dar nu numai cu simple pretenţii şi doar cu zvonuri. Căci e de datoria ta cea mai înaltă ca dacă cineva ar voi să aducă vreo acuzaţie, să te informezi că aceasta este întemeiată. Deci, dacă cineva aduce vreo învinuire şi arată că unii au săvârşit ceva împotriva legilor, să dispui aşa cum se cuvine potrivit cu gravitatea delictului. Dar, pe Hercule! Dacă cineva ar propune ceva numai din calomnie, fii atent asupra răutăţii acesteia şi caută ca ea să fie răzbunată cum se cuvine“ (apud Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, IV, IX, 1-3, în: „PSB“, vol. 13, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, 1987, pp. 152-153). Observăm că rescriptul lui Hadrian urmează practic linia trasată de cel al predecesorului său, împăratul Traian (98-117). Se precizează aici să fie acordată maximă atenţie calomniatorilor şi răzbunătorilor care se puteau folosi de persecuţia creştină pentru a se răzbuna pe adversarii lor. Însă ceea ce nu remarcăm aici este pedepsirea creştinilor pentru simplul fapt că sunt astfel. Aici este diferenţa esenţială faţă de rescriptul împăratului Traian. Creştinii puteau fi acuzaţi numai în cazul în care comiseseră anumite delicte grave împotriva legii. Plângerea împotriva creştinilor trebuia „susţinută în chip lămurit“, adică acuzatorii erau nevoiţi să aducă dovezi împotriva acestora cum că încalcă legea din anumite puncte de vedere. Delictele urmau să fie pedepsite, dar Hadrian nu mai spune nimic despre uciderea sau torturarea creştinilor pentru simplul motiv că aceştia au aderat la această credinţă. De asemenea, Hadrian îi cere proconsulului Fundanus să îi pedepsească cu asprime pe calomniatori. Astfel, creştinii puteau, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp, să răsufle uşuraţi şi să trăiască ceva mai liniştiţi. Domnia lui Hadrian a fost una dintre cele mai calme ale unui împărat roman. Hadrian, care poseda o cultură bogată influenţată profund de elenism, era un om înţelept şi aşezat care, în ciuda anumitor excese şi patimi de care romanii nu erau deloc străini pe vremea respectivă, a dat dovadă de mult spirit practic. În vremea sa, de exemplu, s-a instaurat o lungă perioadă de pace (pax romana), iar imperiul a fost consolidat şi din punct de vedere politic, nu doar social, prin reformele potrivite ale acestui împărat.

Antoninus Pius - un împărat cu adevărat pios

Despre Antoninus Pius şi mai ales despre fiul său, Marcus Aurelius, s-a scris destul de mult. Se ştie despre Antoninus că era un împărat credincios cultului păgân, poate chiar puţin bigot şi rigid, dar care a fost deschis din anumite puncte de vedere faţă de credinţa creştină. El merge chiar mai departe decât Hadrian în bunăvoinţa sa faţă de creştini. Într-un aşa-numit rescript (în fapt tot o epistolă) adresată conducătorilor romani din Asia, el precizează următoarele: „Ştiu că zeii vor fi plini de grijă ca să nu lase pe nişte astfel de oameni să rămână ascunşi. Căci tocmai pe aceia ar trebui să-i pedepsească mai mult, care nu vor să se închine lor. Pe unii ca aceia voi îi acuzaţi de tulburare şi-i învinuiţi ca atei, din cauza părerii pe care ei o au despre zei, aducându-le şi alte acuzaţii, pe care însă nu le putem dovedi (s.n.). Se pare totuşi că acelora le este folositor să creadă că mor din cauza învinuirilor pe care voi li le aduceţi. Şi în felul acesta ei vă înving pe voi, punându-şi mai degrabă la dispoziţia lor sufletele lor, decât să se lase convinşi că săvârşesc cele ce pretindeţi voi“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Antoninus Pius este primul împărat roman care pune sub semnul întrebării partea religioasă a condamnării creştinilor. El este ferm convins că zeii păgâni îi pedepsesc pe cei care nu se închină lor, dar, de vreme ce creştinii nu fac acest lucru şi totuşi nu sunt pedepsiţi, atunci înseamnă că ei posedă o credinţă. Cum este această credinţă şi cum stau alte aspecte care teoretic îi „acuzau“ pe creştini, Antoninus Pius se vede nevoit să recunoască că nu se ştie. Romanii acţionau orbeşte, fără o cercetare amănunţită. Ei îi considerau pe creştini ca fiind atei, deoarece aceştia nu se închinau la zei, dar nu îşi puneau problema să afle ce Dumnezeu cinstesc ei de fapt. Aşadar, împăratul Antoninus este efectiv impresionat de faptul că creştinii aleg mai degrabă moartea decât să se lepede de convingerile lor, lucru care îi transformă în veritabili... biruitori! Mărturia aceasta este, efectiv, incredibilă. Dar lucrurile nu se opresc aici. Iată ce ni se spune în continuare: „În ceea ce priveşte cutremurele care s-au întâmplat şi care se întâmplă, nu se cuvine să vă arătaţi plini de mânie, atunci când ele au loc, dacă comparaţi cele ale voastre cu cele ale acelora, deoarece aceia sunt mai plini de îndrăzneală decât voi faţă de Dumnezeu. Voi, în vremea aceea, păreţi că neglijaţi cu desăvârşire pe zeii voştri şi neglijaţi cu totul templele, rămânând străini de orice legături cu Dumnezeul cel nemuritor. Din acest motiv vă arătaţi plini de invidie faţă de cei ce şi-au păstrat legătura lor cu dumnezeirea şi-i persecutaţi până la moarte“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., p. 156). Creştinii sunt puşi practic deasupra păgânilor în acest rescript, deşi redarea lui corectă şi completă de către Eusebiu este una discutabilă. Acest pasaj pare interpolat aici, deoarece este aproape imposibil ca Antoninus Pius să fi rostit aceste vorbe, chiar şi mişcat de simpatia sa faţă de creştini. Era cu neputinţă ca un împărat roman să ajungă la această concluzie fără să fie cel puţin tentat să devină creştin. Concluzia, însă, pare veridică şi este următoarea: „Iar dacă cineva ar vrea să aducă împotriva unui creştin acuzaţia că este creştin, cel ce este astfel acuzat să fie absolvit de crima care i se impută, chiar dacă s-ar dovedi că este creştin; iar acela care porneşte acţiunea împotriva lui să fie vinovat judecăţii“ (apud Eusebiu de Cezareea, op.cit., pp. 156-157). Aşadar, se interzicea formal persecutarea creştinilor doar pentru că sunt creştini, o idee prezentă incipient şi în rescriptul lui Hadrian. În materialul următor vom analiza cum a decurs relaţia dintre conducătorii romani şi creştini şi în restul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro