SCRISOARE CĂTRE MAMELE PREOȚILOR ȘI SEMINARIȘTILOR ȘI CELOR CARE EXERCITĂ FAȚĂ DE EI DARUL MATERNITĂȚII SPIRITUALE ÎN SOLEMNITATEA SF. FECIOARE MARIA, MAMA LUI DUMNEZEU

«Causa nostrae Letitiae – Pricina Bucuriei noastre»!

Poporul creștin a venerat-o dintotdeauna, cu profundă gratitudine, pe Fericita Fecioară Maria, contemplând în Ea Pricina tuturor Bucuriilor noastre adevărate.

Într-adevăr, primind Cuvântul Veșnic în sânul ei neprihănit, Maria Preasfântă a adus la lumină pe Marele și Veșnicul Preot, Isus Cristos, unicul Mântuitor al lumii. În El, Dumnezeu însuși a venit în întâmpinarea omului, l-a ridicat din păcat și i-a dăruit Viața veșnică, adică însăși Viața Lui. De aceea, aderând la voința lui Dumnezeu, Maria a participat, în mod unic și irepetabil, la misterul răscumpărării noastre, devenind astfel, Mama lui Dumnezeu, Poarta Cerului și Pricina Bucuriei noastre.

În mod analog, Biserica întreagă privește cu admirație și profundă gratitudine la toate mamele Preoților și la cei care, primind această înaltă Vocație, au întreprins drumul de formare, și tocmai acestora mă adresez cu o mare bucurie.

Într-adevăr, fiii, pe care ele i-au primit și educat, au fost aleși de Cristos încă din veșnicie, pentru a deveni „prietenii Săi predilecți” și, astfel, viu și indispensabil instrument al Prezenței lui în lume. Prin Sacramentul Preoției, viața preoților devine definitiv ocupată de Isus și cufundată în El, astfel ca, în ei, este Isus însuși cel care trece și acționează printre oameni.

Acest mister este atât de mare, încât preotul este chemat și „alter Christus – un alt Cristos”. Într-adevăr, săraca lui umanitate, ridicată, prin puterea Duhului Sfânt, spre o nouă și mai înaltă unire cu Persoana lui Isus, devine acum locul Întâlnirii cu Fiul lui Dumnezeu, întrupat, mort și înviat pentru noi. De fapt, atunci când fiecare preot învață credința Bisericii, este Cristos cel care, prin el, vorbește Poporului; atunci când, cu prudență, conduce credincioșii încredințați lui, este Cristos cel care paște oițele sale; atunci când celebrează Sacramentele, mai ales Sf. Euharistie, este Cristos însuși cel care, prin miniștrii Lui, duce la îndeplinire Mântuirea omului și se face prezent în mod real în lume.

În mod normal, vocația preoțească, găsește în familie, în dragostea părinților și în prima educație la credință, acel teren fertil în care disponibilitatea la voința lui Dumnezeu poate să se înrădăcineze și să obțină hrana indispensabilă. În același timp, fiecare vocație reprezintă, și pentru însăși familia în care se naște, o noutate ireductibilă, care scapă parametrilor umani și cheamă pe toți, totdeauna, la convertire.

În această noutate, pe care Cristos o operează în viața celor pe care i-a ales și i-a chemat, toți familiarii - și persoanele apropiate – sunt angrenați, dar, cu siguranță, este unică și specială împărtășirea pe care o trăiește mama preotului. Într-adevăr, unice și speciale sunt mângâierile spirituale, care îi derivă din faptul de a-l fi purtat în sân pe cel care a devenit ministrul lui Cristos. Într-adevăr, fiecare mamă, nu poate decât să se bucure în a vedea viața propriului fiu, nu numai împlinită, dar și investită de o specială predilecție divină care îmbrățișează și transformă pentru veșnicie.

Dacă, aparent, în virtutea vocației și a hirotonirii, se produce o neașteptată „distanță” față de viața fiului, în mod misterios mai radicală decât orice altă separare naturală, în realitate, bimilenara experiență a Bisericii învață că mama „primește” pe fiul preot într-un mod total nou și neașteptat, astfel că este chemată să recunoască în rodul propriului sân, prin voința lui Dumnezeu, un „părinte”, chemat să zămislească și să însoțească spre viața cea veșnică o mulțime de frați. Fiecare mamă al unui preot este, în mod misterios, „fiica fiului”. În acest sens, față de el va putea să exercite o nouă „maternitate”, în discreta, dar foarte eficace și inestimabilmente prețioasă, apropiere cu ajutorul rugăciunii și în oferirea propriei existențe pentru ministerul fiului.

Această nouă „paternitate”, spre care Seminaristul se pregătește, care Preotului îi este dăruită și de care tot Poporul lui Dumnezeu beneficiază, are nevoie să fie însoțită de rugăciunea asiduă și de sacrificiul personal, pentru că libertatea în a adera la voința lui Dumnezeu să fie continuu reînnoită și întărită, pentru ca Preoții să nu obosească niciodată, în bătălia zilnică a credinței și să unească, tot mai mult, propria viață Jertfei lui Isus Domnul.

Această operă de autentică susținere, totdeauna necesară în viața Bisericii, apare astăzi și mai urgentă, mai ales în Occidentul nostru secularizat, care așteaptă și reclamă o nouă și radicală vestire a lui Cristos, iar mamele preoților și al seminariștilor reprezintă o adevărată „armată” care, de la pământ înalță spre Cer rugăciuni și jertfe și, încă și mai numeros, de la Cer mijlocește, pentru ca fiecare har să fie revărsat asupra vieții sacrilor păstori.

Din acest motiv, doresc din inimă să încurajez și să adresez o mulțumire particulară tuturor mamelor preoților și al seminariștilor și – împreună cu ele – tuturor femeilor, consacrate și laice, care au primit, și prin invitația adresată lor în timpul Anului Preoției, darul Maternității spirituale față de cei chemați la ministerul sacerdotal, oferindu-și propria viață, rugăciunea, propriile suferințe și eforturile, cât și propriile bucurii, pentru fidelitatea și sfințirea miniștrilor lui Dumnezeu, devenind astfel părtașe, cu titlu special, la maternitatea Sfintei Biserici, care își are modelul și împlinirea ei în divina maternitate a Sfintei Fecioare Maria.

În sfârșit, o mulțumire specială, să se înalțe spre Ceruri, spre acele Mame care, deja chemate din această viață, contemplă acum pe deplin splendoarea Preoției lui Cristos, la care fii lor au devenit părtași, și pentru ei mijlocesc, în mod unic și misterios, mult mai eficace.

Împreună cu felicitările cele mai calde pentru un Nou An de har, din inimă împart tuturor și fiecăreia în parte, cea mai afectuoasă binecuvântare, implorând pentru voi, de la Fericita Fecioară Maria, Mama lui Dumnezeu și a Preoților, darul unei identificări tot mai radicale cu Ea, discipolă perfectă și Fiica Fiului ei.

Mauro Card. Piacenza

Prefectul Congregației pentru Cler

Sursa: www.clerus.org

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Povestea penicilinei

Niciodată nu poţi şti cum va influenţa un gest sau un cuvânt al tău viaţa celui de lângă tine.

O mână întinsă spre tine atunci când ai nevoie de ajutor te poate scăpa de la moarte. Iar un refuz te poate face, dacă nu eşti suficient de puternic, să fii şi tu la fel de indiferent ca şi cel ce te-a lăsat nepăsător să suferi. Să căutăm să facem, pe cât putem, binele. Nu cred că ne va costa prea mult. Pentru cel ajutat însă va cântări enorm.

La începutul secolului trecut trăia în Scoţia un sărman fermier pe nume Fleming. Într-o zi, pe când muncea, a auzit un strigăt de ajutor venind dintr-o mlaştină aflată în vecinătate. Şi-a lăsat uneltele şi a alergat la mlaştină. Acolo, plin de nămol, se afla un băieţel, teribil de speriat, cât pe ce să se înece, care se lupta să iasă din smârcuri. Fermierul Fleming l-a salvat din ceea ce urma să fie o moarte lentă şi îngrozitoare. A doua zi, o trăsură luxoasă s-a oprit la uşa fermierului. Un nobil elegant a coborât din ea şi s-a prezentat ca fiind tatăl băiatului pe care fermierul îl salvase.

"Vreau să te plătesc", a spus nobilul. "Ai salvat viaţa fiului meu."

"Nu, nu pot să accept bani pentru ceea ce am făcut", i-a răspuns fermierul refuzând oferta. În momentul acela, fiul fermierului a apărut în uşa casei.

"Acesta este fiul tău?" l-a întrebat nobilul.

"Da", a răspuns mândru fermierul.

"Hai să facem cum îţi propun eu. Lasă-mă să-i ofer aceeaşi educaţie pe care o va primi şi fiul meu. Dacă şi el este ca tatăl lui, cu siguranţă va deveni un om cu care să te mândreşti." Şi asta a făcut. Fiul fermierului Fleming a urmat cele mai bune şcoli ale vremii, a absolvit Şcoala de Medicină "St. Maryâs Hospital School" din Londra şi a ajuns cunoscut în lume ca Sir Alexander Fleming, inventatorul penicilinei.

Ani mai târziu, fiul nobilului care fusese salvat din mlaştină s-a îmbolnăvit de pneumonie. Ce i-a salvat viaţa de data aceasta? Penicilina.

Ştiţi care era numele nobilului? Lord Randolph Churchill. Dar numele fiului său? Sir Winston Churchill.

Autor: A. Păunoiu

Sursa: www.ziarullumina.ro 

Sfântul Vasile cel Mare: moștenirea unei vieți de numai 49 de ani

Pătruns de credinţa cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăseşte în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinţei este acela de a se uni şi mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul şi Sfârşitul, precum şi de a intensifica asemănarea cu El.
Sfântul Vasile cel Mare

În Biserica Ortodoxă, Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai populari sfinţi, opera sa constituie şi astăzi un izvor bogat de învăţăminte folositoare, iar exemplul vieţii sale este unul dintre cele mai pilduitoare modele ale celor ce se nevoiesc pe calea desăvârşirii creştine.

Opera Sfântului Vasile

Pe parcursul scurtei sale vieţi, Sfântul Vasile a fost un ferm aderent la credinţa niceeană. Conţinutul celor patru volume de mari dimensiuni care cuprind lucrările sale prezentate în Patrologia abatelui Migne este format din opere dogmatice, omilii şi cuvântări, lucrări ascetice, liturgice, pedagogice, canonice şi corespondenţă.

Dintre lucrările sale dogmatice, cea mai cunoscută şi mai utilă este Despre Duhul Sfânt. Sfântul Vasile apelează la Scriptură şi la tradiţia creştină timpurie ca sprijin pentru doctrina ortodoxă referitoare la Persoana şi lucrarea Duhului Sfânt, iar cartea este bine structurată şi edificatoare ca ton şi substanţă. În viziunea Sfântului Vasile, Duhul Sfânt nu este doar cel în Care crede creştinismul, ci şi prin Care crede. Întru lumina Lui vedem noi lumina. Împotriva învăţăturilor greşite ale ereticilor, Sf. Vasile a scris, pe lângă tratatul Despre Duhul Sfânt, și tratatul Împotriva lui Eunomie. Acestea suntlucrări de referinţă ce au făcut lumină în aceste capitole ale teologiei creştine, înlăturând confuziile de termeni şi logica strâmbă. În cele nouă omilii la Hexaemeron este prezentată o adevărată enciclopedie a cunoştinţelor vremii, altfel spus, o sumă a cunoştinţelor ştiinţifice pe care le poseda marele ierarh, şi anume: teologie, astronomie, cosmogonie, geografie, meteorologie, istorie naturală, botanică şi medicină, fiind prezentate în faţa unui auditoriu creştin, pe care autorul l-a considerat, cel puţin iniţiat, atât în problemele de credinţă, cât şi în cele de ştiinţă ale veacului său. Nu vom insista aici asupra celorlalte omilii ale Sfântului, însă precizăm că au un conţinut teologic, spiritual şi moral deosebit de bogat.

Dintre scrisorile lui Vasile, au supravieţuit peste 300. Ele reprezintă revărsări ale unei naturi bogate, care, dincolo de maniera rezervată, posedă sentimente profunde, o mare căldură sufletească, afecţiune. Dacă există şi semne ale unui caracter meditativ adânc înrădăcinat, care uneori sugerează o perspectivă pesimistă asupra vieţii, trebuie să ne amintim că citim revelaţiile de sine ale unui om care s-a luptat permanent cu boala şi ale cărui zile erau pline de tulburări şi anxietăţi venite din afară.Cât despre trăirile sale sufleteşti, nici o descriere nu le prezintă atât de complet şi atât de exact precum o fac scrisorile sale. Ele abordează dintre cele mai variate teme, se adreseză tuturor corespondenţilor, având tonuri diverse, de la cel familiar până la cel mai aspru. Scrisorile sale se întind aproape pe tot parcursul vieţii sale, din anul 357 până în 378. Cine doreşte să înţeleagă existenţa acestui episcop din secolul al IV-lea, precum şi complexitatea grijilor care îl tulburau, ar trebui să citească aceste scrisori. Trebuiesc citite şi recitite mai ales pentru a cunoaşte în întregime sufletul îndurerat şi neliniştit al Sfântului Vasile, tristeţile sale, dezamăgirile sale, dar şi devotamentul său de nebiruit pe care îl consideră o datorie a sa. Perfecţiunea stilului episcopului de Cezareea nu este nicăieri mai bine evidenţiată ca în scrisorile sale, nici o operă nu ne prezintă atât de bine diversitatea calităţilor care au stârnit admiraţia generaţiilor următoare.

Sfântul Vasile cel Mare a fost şi un mare iubitor al frumuseţii celei netrecătoare. În anul 358, împreună cu Sf. Grigorie de Nazianz a lucrat împreună la alcătuirea Filocaliei – o antologie de texte din opera lui Origen, menită să arate foloasele pe care le poate dobândi creştinul studiind atent şi cu discernământ filosofiile păgâne. Temele principale abordate aici sunt natura dumnezeirii, interpretarea Scripturilor şi libertatea voinţei.

Sfântul Vasile – remarcabil teolog

Ar fi incorect ca cineva să vadă în Vasile numai un administrator şi organizator ecleziastic. Printre toate sarcinile sale obositoare, a rămas mare teolog. Ar putea fi numit, cu unele rezerve, un roman printre greci. Sfântul Grigorie Teologul depune mărturie (Orat. 43, 66) că scrierile sale erau foarte apreciate de către contemporani atât pentru conţinutul, cât şi pentru forma lor. Educaţii şi analfabeţii, creştinii şi păgânii, toţi le citeau. Grigorie nu ezită să laude influenţa lor asupra propriei gândiri, vieţi şi aspiraţii şi îl numeşte pe Vasile, maestrul stilului (Ep. 51). El şi-a însuşit prin studii îndelungate toată ştiinţa trecutului şi a prezentului. Scrierile sale cuprind, în afara unui mare număr de predici şi scrisori, tratate dogmatice, ascetice, pedagogice şi liturgice. Opera sa a exercitat o influenţă puternică nu numai asupra contemporanilor, ci şi asupra Bisericii creştine de pretutindeni, până în zilele noastre.Patrologul F. Cayré consideră că „din punct de vedere literar, Sfântul Vasile pare să fie cel mai clasic dintre Părinţii Greci” (Précis de Patrologie, 1939, p. 400).

Urmărind să instituie Crezul de la Niceea, a izbutit să clarifice, ca nimeni altul până la el, sensurile teologice ale termenului consubstanţial. A adus şi o contribuţie hotărâtoare privind învăţătura despre Sfânta Treime, prin impunerea expresiei trei ipostasuri pentru Persoanele Sfintei Treimi, prin folosirea ei sistematică şi prin concilierea ei cu expresia niceeană de o fiinţă. În plus, Sfântul Vasile a explicat pe larg posibilităţile lor de îmbinare. Prin aceasta el a contribuit considerabil la impunerea expresiei de o fiinţă în adevăratul ei înţeles, aducând pe cei mai mulţi dintre monarhieni şi arieni la credinţa cea adevărată. El înlătură răstălmăcirea monarhiană a expresiei de o fiinţă, prin completarea ei cu termenul trei ipostasuri arătând că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt numai nişte roluri sau măşti sau puteri fără consistenţă în ele înseşi, având ca suport (ipostas) fiinţa cea unică, ci Ipostasuri sau Persoane real şi etern subzistente. Sfântul Vasile cel Mare a completat expresia niceeană de o fiinţă cu expresia trei Ipostasuri fără să o anuleze pe cea dintâi sau să o golească de adevăr, ci făcând-o acceptabilă în adevăratul ei înţeles.

Scrierile lui au constituit baza doctrinară pentru sinodul al II-lea ecumenic, ţinut la doi ani după moarteaSfântului Vasile, la Constantinopol în 381, în timpul împăratului ortodox Teodosie cel Mare, atunci când s-a adoptat formularea completă a Simbolului de credinţă.

Conchizând, putem spune că învăţătura Sfântului Vasile este concentrată în jurul apărării doctrinei niceene împotriva diverselor partide ariene. Constituie marele merit al lui Vasile faptul că contribuit într-o mare măsură la clarificarea terminologiei trinitariene şi hristologice.

Unitatea Bisericii a fost una din marile lui griji

Sfântul Vasile s-a preocupat intens şi de unitatea Bisericii, încercând să curme ereziile şi schismele din Biserică, prin „cuvântări unite cu acţiuni, prin tratate polemice, prin legături practice cu toţi, căutând pe unii, trimiţând pe alţii, apelând, avertizând, blamând, cenzurând, invectivând, apărând popoarele, oraşele, pe particulari, imaginând pentru fiecare câte un fel de salvare şi vindecând peste tot. Era ca acel Veseleil, constructorul tabernacolului divin” (Sf. Grigorie de Nazianz, Necrolog în cinstea Marelui Vasile, 41-43).  Problemele erau provocate mai ales de ereticii timpului: arieni, macedonieni, apolinarişti etc., care rupseseră pe mulţi episcopi ortodocşi de propria lor Biserică. Atunci când a trecut la Domnul episcopul Bisericii din Tars şi arienii au ales, pentru comunitatea ortodoxă de acolo, cu ajutorul mai-marilor zilei de atunci, un episcop arian, de-al lor, Sfântul Vasile le-a scris celor din Tars următoarele: „Pentru că nedreptatea s-a înmulţit pe urma răcirii dragostei (Matei 24, 12) în cei mai mulţi, mă gândesc că acei care slujesc Domnului cu toată adeveritatea şi sinceritatea să aibă drept singurul scop al strădaniei lor aducerea la unitate a Bisericilor care s-au dezbinat între ele în atâtea părţi şi în atâtea feluri (Evr., 1, 1)” (epistola 114, II).

Sfântul Vasile cel Mare – un păstor model

După moartea episcopului Eusebiu în anul 370, Vasile a devenit succesorul acestuia ca episcop de Cezareea, mitropolit al Capadociei şi exarh al diocezei civile a Ponticului. În aceste roluri, şi-a câştigat curând iubirea poporului. A fondat spitale pentru bolnavi şi victimele bolilor contagioase, cămine pentru săraci şi aziluri pentru călători şi străini, astfel că Sfântul Grigore din Nazianz ajunge să vorbească de un întreg nou oraş. Grija lui pastorală pentru credincioşii săi se poate întrevedea privind modul organizării acestui complex al carităţii ce a fost numit după numele său – Vasiliada, dar şi din polemicile lui scrise şi orale pentru apărarea credinţei ortodoxe.

Citind mai ales scrisorile lui, constatăm că Sfântul Vasile a fost nu numai un teolog de seamă şi un ierarh învăţat, ci şi un model de arhipăstor pentru turma lui, pentru care arată  multă dragoste şi grijă duhovnicească, intervenind pentru ea în momentele critice şi de reală nevoie. Precum am mai precizat, marele arhipăstor nu a trecut cu vederea nevoile pastorale ale credincioşilor, pe care îi vizita frecvent, spunându-le de fiecare dată cuvinte de învăţătură. Sfântul Vasile a început mai întâi prin a înţelege el însuşi trăirile sufleteşti ale lor şi mai apoi prin a-i sfătui şi a-i îndruma. Spiritualitatea sa se manifestă pe măsură ce apar anumite situaţii, însă întotdeauna este evidenţiată printr-o anumită cumpătare.

Sf. Vasile - mare predicator și comentator al Scripturii

Renumit ca predicator, nu pierdea nici o ocazie să se adreseze oamenilor pe probleme de doctrină. Nu ni s-au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână şi sunt recunoscute ca autentice, revelă pe ierarhul convins până în adâncul fiinţei sale de adevărul că predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea credincioşilor, adică pentru refacerea sau întărirea comuniunii lor cu Dumnezeu şi cu ceilalţi semeni. Predicile sale erau cunoscute până în Italia, unde Sfântul Ambrozie a utilizat unele dintre ele.

Patrologul francez J. Tixeront este de părere că elocinţa Sfântului Vasile era mai puţin erudită şi mai puţin strălucitoare decât a lui Grigore din Nazianz, dar mintea sa era mai sănătoasă, mai judicioasă şi mai practică, iar discursul său, mai familiar şi mai simplu(Précis de Patrologie, p. 170). Oratoria sa nu este atât de însufleţită ca aceea a lui Hrisostom, el nu este atât de poetic precum Sfântul Grigorie de Nazianz, însă, de fiecare dată găsim în limbajul său înţelept şi natural, savant şi înfrumuseţat, o simplitate nobilă şi delicată.

Sfântul Vasile se deosebeşte de marii săi contemporani prin aceea că nu a scris comentarii ştiinţifice despre cărţile Sfintei Scripturi. Abilitatea sa exegetică este evidentă în numeroasele omilii, în care a folosit artificiile retoricii antice. A utilizat generos instrumentele celei de-a doua Sofistici, ale metaforei, comparaţiei, ecfrazei, ale figurilor de stil şi paralelismelor gorgianice, după obiceiul timpurilor, dar a fost mai rezervat şi nu a considerat niciodată aceste rafinamente ca fiind cel mai important element al predicilor sale. Este, cu certitudine, unul dintre cei mai strălucitori oratori ecleziaşti ai Antichităţii, unul care combină reprezentarea retorică cu simplitatea gândirii şi claritatea expresiei. Şi peste toate, ne apare ca un medic al sufletelor, unul care nu doreşte să placă ascultătorilor, ci să le atingă conştiinţele.

Organizarea monahismului de către Sf. Vasile cel Mare

După cum se ştie, tânărul Vasile a vizitat aşezămintele din pustia egipteană la scurt timp după moartea marelui Antonie, în 356. Puţin după aceasta, în 357-358, a întemeiat el însuşi el însuşi o mănăstire, în Pont. Interesant este faptul că Vasile nu-l menţionează defel pe Antonie, de aici reieşind faptul că Sfântul Vasile nu s-a simţit atras de vieţuirea pustnicească. E posibil ca înclinaţia lui să fie motivată şi de faptul că şi-a dat seama de la bun început de pericolele pe care le putea presupune viaţa în singurătate.

Dar, în acelaşi timp, avea cunoştinţă de la prietenul său, Eustatie al Sevastiei, de prezenţa în Asia Mică a unor comunităţi puternice şi potenţial violente, însă neorganizate, de asceţi rătăcitori, care fuseseră condamnate de Sinodul de la Gangra, pentru comportamentul lor antisocial.

În jurul Sfântului Vasile cel Mare şi a fraţilor veniţi cu el în Pont încetul cu încetul s-au adunat singuraticii din apropiere şi astfel s-a format o mănăstire mare, având toate de obşte şi supunându-se unui singure călăuze duhovniceşti, care insufla deplină încredere, le împintenea râvna spre virtute şi pe toţi îi aducea la supunere.

Rânduielile vieţii obşteşti se aşezau prin însuşi mersul lucrurilor. Ca dreptar le slujeau întocmirile cunoscute în Orient pe care le potriveau situaţiilor concrete ţinând seama de nevoile locului. Pentru a stabili buna rânduială, Sfântul Vasile se consulta mereu cu fraţii, sta de vorbă cu ei, discutau şi se înţelegeau, stabilind norme de urmat conforme cu învăţăturile Sfintei Scripturi şi folosind experienţa Părinţilor recunoscuţi ca trăitori după aceste învăţături. Mai apoi, Sfântul Vasile s-a socotit să scrie toate aceste discuţii şi cuvântări, după metoda catehetică sub formă de întrebări şi răspunsuri, care din fericire s-au păstrat până azi şi ele constituie îndrumarul sau regulamentul după care s-a organizat monahismul răsăritean.

Activitatea Sfântului Vasile nu s-a mărginit însă numai la întemeierea acestei mănăstiri în Pont, ci ea a fost doar ca un model, un dreptar, după care a mai pus temelia şi la alte multe locuri ca locaş pentru asociaţiile călugăreşti.

Regulile sale monahale

Întreaga operă literară a Sfântului Vasile este inspirată din activitatea sa practică. Sfântul a fost înainte de toate un om al conducerii. Născut atât pentru a-i îndruma pe oameni, cât şi pentru a-i stăpâni în situaţiile dificile, el pune bazele vieţii monahale încă de la începutul activităţii sale. Regulile sale monahale, mari şi mici, poartă totuşi amprenta clară a darurilor cu care sfântul a fost înzestrat, caracterizându-l într-un mod admirabil: aşa cum era el de altfel, metodic, concis, înţelept pe când se adresa ucenicilor săi pe malurile Irisului, păstrând însă aceeaşi atitudine şi de-a lungul episcopatului său pe când încerca să rezolve cele mai delicate probleme care tulburau Biserica.

Ca şi Epifaniu, Vasile, acest mare arhipăstor capadocian, a fost un îndârjit susţinător al monahismului. Ideea lui Vasile era că fiecare mănăstire ar trebui să reprezinte nu o simplă adunare de asceţi, ci o comunitate reală, în care fiecare ar munci pentru bunăstarea tuturor, supunându-se el însuşi ascultării unui stareţ, care el însuşi ar trebui să fie condus de o regulă fixă. Pentru prima dată în istorie, cele trei virtuţi fundamentale: sărăcia, castitatea şi obedienţa, erau formulate explicit.

Sfântul Vasile nu a redactat reguli în sensul strict al cuvântului aşa cum Occidentul este tentat să le asocieze. El nu a fondat propriu-zis un ordin, cia organizat monahismul răsăritean într-o formă care durează şi astăzi în Bisericile Ortodoxe, monahism care a influenţat remarcabil monahismul apusean. Monahismul de tip chinovial, atât cel ortodox cât şi cel catolic, acesta din urmă prin intermediul Sfântului Ioan Casian, continuă să trăiască după rânduiala aflată în Regulile Sfântului Vasile cel Mare.

Așezământul filantropic Vasiliada

Ca arhipăstor, Sfântul Vasile cel Mare a fondat spitale pentru bolnavi şi victime ale bolilor contagioase, cămine pentru săraci şi aziluri pentru călători şi străini. El căuta o aplicare practică a adevărurilor de credinţă, traducându-le personal în opere de caritate pentru cei nevoiaşi şi suferinzi. De fapt, această mare dragoste a sa faţă de oameni s-a concretizat, mai ales, în importantul aşezământ filantropic pe care credincioşii l-au numit Vasiliada, după numele Sfântului Vasile, așezământ care cuprindea de faptinstituţii de asistenţă socială: azil, ospătărie, casă pentru reeducarea fetelor alunecate, spital (şi de leproşi), şcoli tehnice. Şi cum atunci, ca totdeauna, existau mulţi infirmi, incapabili de se mişca, dar nu lipsiţi cu totul de posibilitatea de a lucra ceva cu mâinile, li s-au clădit şi acestora ateliere, pentru ca din produsul muncii lor să ajute cu ceva la întreţinerea aşezământului. Cu alte cuvinte, Sfântul Vasile a trecut la acţiuni organizate pentru combaterea lipsurilor şi a foametei care s-au abătut asupra Capadociei în anul 368. Prin autoritatea cuvântului său, Sfântul Vasile a constrâns pe bogaţi să predea grâul pe care-l păstrau ca să-l vândă la preţuri mari. Grâul adunat era apoi împărţit săracilor ameninţaţi de foamete. Sfântul Grigorie de Nazianz îl aseamănă pe marele său prieten cu Iosif, fiul lui Iacov, care a salvat de la foamete pe evrei cu grâul egiptenilor. Prin grija Sfântului Vasile se puteau vedea mulţimile de înfometaţi adunându-se în pieţele Cezareei, unde el împărţea hrana trupească apoi treceau cu toţii la biserică unde, cu emoţie în glas, el îi sătura pe toţi, săraci şi bogaţi, cu hrana şi mai preţioasă a cuvântului lui Dumnezeu. Foarte probabil că acum va fi ţinut Sfântul Vasile celebrele sale cuvântări: Că Dumnezeu nu este autorul răului, Despre secetă şi foamete şi Despre cuvintele Evangheliei «Strica-voi jitniţele mele şi mai mari le voi zidi».

Caritatea fusese practicată de la început în Biserică, dar Sfântul Vasile e cel dintâi care o organizează sistematic, în toată complexitatea ei, dându-i dimensiuni istorice şi sens de universalitate şi oferind-o ca model statului roman. Această organizaţie a stimulat apoi organizaţiile creştine similare din toată lumea.

Atitudinea Sfântului faţă de educaţia şi cultura profană

Sfântul Vasile, ajuns student la Atena, şi-a dat seama că „credinţa sa nu strică deloc cultura sa clasică de care a fost străbătută copilăria sa” (F. Cayré, op.cit., p. 399). Aici, tânărul Vasile a petrecut probabil cel puţin cinci ani, până prin 356 sau 357, avându-i ca profesori pe doi dintre marii maeştri ai vremii: unul era creştin şi se numea Prohaeresius, iar celălalt era păgân şi se numea Himerius. Marele capadocian era deopotrivă familiarizat în poezie, retorică şi filosofie.

Sfântul Vasile aseamănă scrierile profane cu prima vopsea pe care o imprimă vopsitorii şi cu deprinderea de a privi mai întâi soarele reflectat în apă, după care putem să ne uităm şi direct la adevărata lui lumină. Poate de aceea la sfârşitul vieţii sale, Sfântul Vasile vorbea cu părere de rău de timpul considerabil pe care-l cheltuise pentru vanitate, de tinereţea sa aproape întreagă pe care o pierduse într-o muncă zadarnică, trudindu-se să dobândească învăţăturile unei ştiinţe care a fost declarată de Dumnezeu zadarnică, pentru că a văzut lumina cea adevărată (învăţătura şi trăirea creştină), şi-a desfătat pe deplin privirea şi şi-a bucurat îndelung sufletul prin trăirea adevăratei credinţe şi învăţături.

Mitropolitul Cezareei, format atât la şcoala culturii antice cât şi a Bisericii creştine şi înzestrat cu o excepţională capacitate intelectuală, dorea ca tinerii creştini să devină oameni desăvârşiţi prin virtute şi prin cunoaşterea adevărului. Educaţia trebuie să-i formeze în aşa fel încât să-şi împlinească rostul vieţii. De aceea, lucrul cel mai important este ca tinerii să ştie că viaţa are un scop. Literaturii clasice greceşti, Sfântul Părinte îi atribuie un rol mult sub cel deţinut de Sfânta Scriptură, dar nu interzice utilizarea sa în scopuri educaţionale. Studiul scriitorilor antici poate fi valoros, dacă se realizează o selecţie judicioasă din operele poeţilor, istoricilor şi retoricilor, excluzându-se tot ceea ce ar putea fi periculos pentru sufletele elevilor. Pentru a ajuta pe tinerii creştini la acest discernământ, Sfântul Vasile a scris celebrul său Cuvânt către tineri asupra felului de a citi cu folos cărţile păgânilor, care este socotit, cu drept cuvânt, un adevărat testament al experienţei sale pedagogice.Fără îndoială, marele arhipăstor capadocian este un pravoslavnic al credinţei, însă credinţa sa nu a afectat într-un mod negativ cultura clasică care i-a fost insuflată încă din copilărie.

Liturghia, molitvele şi rugăciunile Sfântului Vasile cel Mare

Ca martor al activităţilor sale liturgice stă Liturghia Sfântului Vasile. Sfânta Liturghie ce-i poartă numele s-a păstrat cel puţin în elementele sale esenţiale,în nucleul său, căci în decursul timpului a suferit unele modificări. Ca şi în cazul Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur, nu întreaga Liturghie care poartă astăzi numele Sfântului Vasile constituie opera personală a acestui Sfânt Părinte. De la el sau din epoca sa provine numai partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostol şi Evanghelie) şi rugăciunea amvonului, parte care reprezintă elementul originar, de proveninţă antiohiană (siriană) şi capadociană în Liturghia noastră. Partea de la început (până la Apostol) şi cea de la sfârşit, precum şi unele cântări şi rugăciuni din partea centrală a Liturghiilor Ortodoxe de astăzi (ca imnul Unule-Născut, Sfinte Dumnezeule, Heruvicul, Simbolul credinţei şi Axionul, precum şi ritualul Vohodului cel mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri), reprezintă adaosuri posterioare epocii Sfântului Vasile sau dezvoltări proprii şi mai târzii ale Liturghiei ortodoxe, dobândite la Bizanţ (cf. Pr.Prof. Ene Branişte, Sfântul Vasile cel Mare în cultul creştin).Ceea ce aparţine sigur Sfântului Vasile din formularul actual al Liturghiei care îi poartă numele, este, în primul rând, partea cuprinzând rugăciunile citite în taină de către preot (arhiereu) pentru sfinţirea Darurilor. Era în Biserica veche obiceiul, păstrat multă vreme mai ales în Bisericile siriene, ca, în cadrul rânduielii fixe sau uniforme a Liturghiei creştine de pretutindeni, să se adopte rugăciuni personale pentru sfinţirea Darurilor, adică anaforale redactate de către unii din marii ierarhi, care erau şi buni teologi şi liturghisitori, cunoscuţi prin pietatea ori prin cultura şi viaţa lor morală şi spirituală de înalt nivel. Ca şi alţi contemporani ai săi, Sfântul Vasile a compus şi el o anafora proprie, care pentru profunzimea teologică şi pentru frumuseţea literară a stilului, a fost acceptată cu vremea şi generalizată în întrebuinţarea tuturor Bisericilor Ortodoxe locale (naţionale), fiind consfinţită, alături de cea atribuită Sfântului Ioan Gură de Aur, ca un «textus receptus», adică definitiv şi nemodificabil. Autenticitatea ei este destul de bine confirmată de contemporani şi de documente posterioare epocii Sfântului Vasile (Ibidem).

Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasileeste utilizată în cadrul Bisericii Ortodoxe în duminicile Postului Paştelui şi în posturile sărbătorilor, ca şi la sărbătoarea Sfântului Vasile (1 ianuarie), în total, de zece ori pe an.

Deci, caracteristicile ei primordiale constituie, precum am precizat, rezultatul muncii Sfântului Vasile însuşi. Sfântul Vasile a rânduit şi Ceasuri, adevărate ore ale fântânilor cereşti, pentru ca orice credincios, de atunci, de după el şi acum, să poată scoate cu bucurie apa vie, duh şi viaţă din izvoarele mântuirii (Isaia 12, 3). De la el ne-au rămas şi frumoasele rugăciuni din Pravila Sfântului Vasile cel Mare şi Molitvele ce se citesc de ziua numelui lui şi la anumite slujbe.

Legăturile Sfântului Vasile cel Mare cu Scythia Minor

Sfântul Vasile cel Mare a desfăşurat o amplă activitate misionară nu numai în Capadocia, ci s-a ocupat şi de situaţia creştinilor care se aflau în ţinuturi mult mai depărtate, ca Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), geto-daco-romanii, ca şi de creştinii goţi, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi şi în sudul Moldovei.

Creştinii din provincia Capadocia, din centrul Asiei Mici, se aflau, după cum ne informează Sfântul Vasile cel Mare, în legături directe cu creştinii din Scythia Minor sau Dacia Pontică (Dobrogea), precum şi cu creştinii mai depărtaţi de nordul Dunării, din răsăritul Daciei Nord-Dunărene. Cunoaştem aceasta din scrisoarea 155 a Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareii Capadociei, din care reiese că Sfântul Vasile se afla în relaţii de prietenie cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al provinciei romane Scythia Minor (Dobrogea), numit în scrisoarea amintită „prea strălucitul guvernator (dux) al Scythiei, care era creştin”.Este bine cunoscută corespondenţa arhiepiscopului de Cezareea Capadocia cu Junius Soranus, şi cu Biserica din Sciţia pentru a fi trimise în Asia Mică moaştele Sfântului Sava, care a fost înecat la 12 aprilie 373 de către goţi în râul Museos, identificat cu Buzăul nostru.

Junius Soranus avea la Cezareea Capadociei o soră, nepoţi şi mulţi prieteni, care se aflau în cele mai bune relaţii cu familia Sfântului Vasile cel Mare şi cu prietenii acesteia. Junius Soranus, ruda şi prietenul Sfântului Vasile cel Mare, se interesa personal şi de situaţia creştinilor de la nordul Dunării din Dacia Carpatică, care se afla în legătură directă cu Dacia Pontică (Dobrogea).

Sfântul Sava Gotul era, după cum spune actul său martiric, got de neam şi trăia în Gotia (Martiriul Sfântului Sava Gotul, I, 2), probabil de origine capadociană, cum afirmă unii cercetători (V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Buc., 1911, p. 137).

Moaştele au fost trimise, după toată probabilitatea, în anul 373 sau 374 din Dacia nord-dunăreană, fie prin Scythia Minor, pe la Tomis, cum cred unii cercetători şi istorici, fie mai de grabă prin Moesia Inferioară până la Tesalonic, cum ne lasă să înţelegem scrisorile 164 şi 165 ale Sfântului Vasile cel Mare, prin care mulţumeşte arhiepiscopului Ascholius, tot un capadocian, pentru trimiterea lor. Primind moaştele Sfântul Sava Gotul la Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile mulţumeşte în două scrisori 164 şi 165, prietenului şi compatriotului său, arhiepiscopul Ascholius al Tesalonicului, în termeni foarte călduroşi.

În decursul timpului, ideile Sfântului Vasile cel Mare au influenţat monahismul românesc mai întâi prin Sfântul Nicodim de la Tismana († 1406), iar mai târziu prin Paisie Velicicovski († 1794) ca şi pe alte căi, astfel că viaţa monahală din Biserica Ortodoxă Română are un pronunţat caracter vasilian.

Alături de cinstirea cultică şi folclorică a Sfântului Vasile cel Mare prin sărbători, cântări, iconografie, cuvântări, purtarea numelui său de către mulţi români etc., poporul român l-a preamărit pe marele ierarh în colindele sale, creaţii născute din textul Scripturii şi din sufletul cald şi nobil al poporului român.

Chemarea la Domnul a Sfântului Vasile

Pătruns de credinţa cea adevărată, acest Sfânt Părinte pe care Dumnezeu ni l-a rezervat ca pe un mare dar, regăseşte în aceasta o imensă bucurie sufletească. În viziunea lui, scopul credinţei este acela de a se uni şi mai mult cu Dumnezeu, Care este Începutul şi Sfârşitul, precum şi de a intensifica asemănarea cu El. Şi iată că întâlnirea şi unirea lui cu Dumnezeu în viaţa veşnică a survenit repede, la nici 50 de ani. Deservit de o sănătate zdruncinată, epuizat de muncă şi chinuit de boală – Sfântul Grigorie de Nyssa sugerează că ar fi suferit de o afecţiune severă a ficatului (cf. P.G., XLVI, 797 B) -,  Sfântul Vasile a fost chemat la Domnul la 1 ianuarie 379.

Prin viaţa şi lucrările sale, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă cel mai elocvent tipul de arhiereu dedicat cu totul Bisericii. El a exercitat o puternică şi permanentă influenţă asupra gândirii şi vieţii creştine vreme de peste 16 secole. 

(Autor: L. Petcu
Sursa: www.doxologia.ro

„Eu sunt Alfa şi Omega”, zice Domnul Dumnezeu. Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. (Apoc 1, 8).

„Dacă Domnul n-ar zidi casa, 
în zadar ar trudi cei care o zidesc.

Dacă Domnul n-ar păzi cetatea,
 în zadar ar veghea cel care o păzește.

În zadar vă sculați dis-de-dimineață și vă culcați târziu,

mâncându-vă pâinea în oboseală, pe când Domnul o dă

preaiubiților săi în timpul somnului.

Iată, moștenire de la Domnul sunt fiii, rodul sânului este răsplată de la el.

Ca săgețile în mâna celui viteaz, așa sunt fiii tinereților.

Fericit bărbatul care-și umple tolba cu ei; nu se va face de rușine

când va vorbi cu dușmanii săi la poartă” (Ps 127 [126]).

La Mulți Ani 2013 
tuturor

 cititorilor 
și prietenilor 

acestui blog!

Psihoza sfârşitului într-o lume secularizată

În ultimul timp, preocuparea faţă de problema sfârşitului lumii în care trăim s-a intensificat, luând aspecte alarmante în presă şi provocând stări de anxietate într-o societate tot mai secularizată şi lipsită de sens existenţial. În afară de advenţii Mileniului "biblic" bine cunoscuţi, o serie de "profeţi" ai Noii Ere îşi fac apariţia periodic în mass-media, trâmbiţând iminentul sfârşit care, în virtutea sincretismului teozofic "la modă", poate fi "argumentat" şi prin alte surse decât cele iudeo-creştine, prin "descoperiri" extrabiblice şi informaţii parareligioase, cum este, spre exemplu, celebra "profeţie" mayaşă despre un sfârşit al lumii în ziua de 21 decembrie 2012.

Prezicerile "sfârşitului" abundă în ultimii ani, iar mediatizarea apocaliptică ia forme tot mai variate, de la avertizările ştiinţifice ale unor savanţi asupra unui cataclism cosmic devastator şi până la scenariile exotice ale sincretismului neognostic new age-ist. Există, însă, un numitor comun al acestor scenarii: lumea în starea în care se află nu mai poate dăinui, iar sfârşitul formei ei actuale este iminent; fie că se va produce o catastrofă uriaşă care va comprima pământul şi-l va transforma într-o sferă inertă, lipsită de viaţă (un scenariu sumbru, pesimist), fie va începe o nouă eră, atât din punct de vedere calendaristic, cât şi al realităţii concrete (o speranţă iluzorie despre o lume a păcii şi bunăstării pe Pământ sau în cosmos).

Ne aducem aminte că tema apocaliptică a anului trecut (2011) a fost "21 mai, Ziua Judecăţii. Biblia o garantează". Adepţii pastorului american Harold Camping erau convinşi că "Isus va reveni pe Pământ să-i salveze pe cei care cred în el". Ei spuneau că sfârşitul lumii trebuia să înceapă pe 21 mai 2011 şi că omenirea urma să trăiască un coşmar timp de 153 de zile. Aidoma predecesorilor săi pe linie advento-iehovistă, Harold Camping a anunţat că în urma unor calcule matematice a reuşit să identifice începutul sfârşitului lumii, fix pe 21 mai 2011. Tot el mai anunţase şi pe 6 septembrie 1994 că Iisus va coborî pe Pământ şi va fi întâmpinat de cei aleşi, cu Bibliile deschise spre cer, fără ca profeţia să se împlinească.

Descoperirea noii date "precise" a sfârşitului arată o coincidenţă a cel puţin trei surse de informaţii din culturi diferite, din care nu lipsesc interpretările oculte. S-au făcut speculaţii asupra cărţii chinezilor "I Ching", care ar conţine o hartă a timpului de 4.000 de ani şi care s-ar încheia exact la 21 decembrie 2012; s-a făcut recurs din nou la Nostradamus, care ar fi profeţit că în anul 2012, "reînnoindu-se ciclul secolelor, va ploua cu sânge, foamete şi război, iar pe cer se va vedea un foc mare". Mayaşii, conform calendarului lor, ar fi fixat anul mitic al creaţiei, care este prognozat să se încheie pe 21 decembrie 2012, ora 10.00, iar toate acestea dau naştere la interpretări bizare pe internet şi fac deliciul presei internaţionale.

Atitudinea Bisericii faţă de această provocare

Biserica Ortodoxă nu rămâne însă pasivă la aceste provocări. Aşa cum arată PS Ioachim Băcăuanul, "viaţa Bisericii a fost de multe ori tulburată de minţile rătăcite ale proorocilor mincinoşi, care au văzut în semnele timpului lor iminenţa dezastrului mondial. Însă aceste pretinse sfârşituri n-au făcut decât rău Trupului lui Hristos - Biserica, sfâşiindu-l şi aruncând în derizoriu sau relativ chiar ideea de eshaton".

Ierarhul aminteşte că au fost ani fatidici, când omenirea a fost supusă spaimei prin anunţarea iminentei veniri a sfârşitului lumii (cum ar fi: 1000, 1843, 1875, 2000 şi chiar 2011), sursele fiind diferite pentru fiecare dintre aceste prevestiri, dar mai ales de natură biblică.

Totuşi, calculele celor ce cred că această dată ar fi sfârşitul calendarului mayaş, ca punct terminus al lumii, sunt date peste cap de inscripţiile de pe unele tăbliţe de la Templul din Palenque, care se referă la "aniversarea a 80 de runde calendaristice de la întronarea regelui Pakal", adică 21 octombrie 4772, aşadar o dată mult mai târzie decât anul 2012. Cu toate acestea, decodarea inscripţiilor mayaşe cu referire la un presupus sfârşit al lumii în 2012 a generat o adevărată "cosmofobie", după cum afirmă cercetătorul de la NASA David Morisson.

"Bazaţi pe sensibilitatea şi credulitatea oamenilor atunci când este vorba de viitor, ţinând cont şi de contextul economic actual, multe edituri şi mass-media au descoperit o adevărată sursă de venit, exploatând aceste ipoteze şi având de partea lor contribuţia însemnată a numerologilor, a sectelor mileniste şi a multor speculanţi ai sufletelor labile.

Ieşirea din această stare tensionată provocată de modul manipulator al promovării "cosmofobe" nu se poate realiza decât având conştiinţa atotprezenţei lui Dumnezeu, a proniei şi atotştiinţei Sale. Revelaţia stabileşte dependenţa noastră de Creator (fără Mine nu puteţi face nimic), dar şi faptul că tot ceea ce ni se întâmplă este cu voia şi din purtarea de grijă a Sa.

Frământările izvorâte din sintagma de tip sibilin: "Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc", ar trebui să ne amintească de cuvintele lui Hristos, Care ne avertizează cu privire la profeţii şi profeţiile mincinoase referitoare la sfârşitul lumii: "Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi" (Matei 24, 4-5), sau de cuvintele care ne îndeamnă să nu cădem pradă calculelor umane atunci când acestea se referă la realităţi dumnezeieşti".

Din perspectiva credinţei creştine ortodoxe - întemeiată pe actul suprem al Învierii lui Hristos - fundamentul creştinismului -, Universul are o finalitate pozitivă imprimată de Creator, fapt pentru care nu va fi desfiinţat, ci transfigurat într-un "cer nou şi pământ nou" (Apoc. 21, 1), învăluite în lumina iubirii divine intratrinitare. Iată de ce pentru teologia ortodoxă nu este potrivită sintagma "sfârşitul lumii", care duce la ideea de nimicire, distrugere sau aneantizare nihilistă a tot ce există, ci, aşa cum arată întemeiat părintele Dumitru Stăniloae, este vorba de "sfârşitul chipului actual al lumii şi desăvârşirea ei", adică de transfigurarea ei prin Hristos în Duhul Sfânt, ca întoarcere a creaţiei la Dumnezeu Tatăl.

Cu atât mai mult omului - fiinţă personală, raţională şi liberă - îi este pregătită o restaurare finală, o viaţă veşnică plenară, prin înviere, asemeni lui Hristos şi împreună cu El, dar pentru aceasta omul trebuie să se pregătească în etapa vieţii biologice, trupeşti în vederea judecăţii faptelor sale, pentru că orice veşnicie care nu începe printr-o judecată este lipsită de seriozitate - spune marele nostru teolog.

Prin urmare, ştim că lumea aceasta trece, cu mirajul ei înşelător şi cu tentaţiile ei. Apostolul Pavel spune că întreaga creaţie tinde să se elibereze din robia stricăciunii, pentru ca să ajungă la mărirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 20). Modul cum se va produce trecerea de la chipul actual al lumii la noul ei chip rămâne o taină, iar timpul când se va petrece aceasta îl ştie numai Dumnezeu (Matei 24, 36). "Lumea se va preface cu iuţeală de fulger şi din sânul pământului transfigurat vor ieşi trupurile morţilor pnevmatizate, iar trupurile celor care vor fi în viaţă la venirea Domnului nu vor mai trece prin moarte, ci se vor preface în trupuri înviate (I Corinteni 15, 52). Iar aceasta nu înseamnă nimic altceva decât că într-o clipă se va petrece şi prefacerea lumii şi învierea morţilor".

Creştinul ortodox nu trăieşte cu groază apocaliptică sfârşitul formei actuale a lumii şi nici nu se amăgeşte cu speranţa iluzorie a "venirii Domnului Isus" pentru ca să se întemeieze o împărăţie milenară numai "cu cei aleşi", ci are în vedere preocuparea constantă, smerită şi statornică de a se pregăti pentru sfârşitul iminent al vieţii pământeşti, cu idealul vieţii veşnice care se va arăta deplin în starea de înviere, după judecata universală pe care o va înfăptui Hristos la a Doua Sa Venire, întru slavă. Apocalipsa, conform etimologiei cuvântului, va însemna atunci descoperirea stării vieţii celei noi, fericite şi veşnice a celor care L-au iubit pe Dumnezeu ca şi pe semenii lor. Atunci oamenii vor descoperi că "Viaţa viitoare va fi o duminică fără sfârşit sau paradisul regăsit şi eshatologia inaugurată, clipa aurorii cu al ei minunat "deodată" şi lumina fără asfinţit a zilei a opta în care Dumnezeu va fi totul în toate".

Autor: I. Macar

Sursa: www.ziarullumina.ro