Credința

Câmpiile erau arse de soare și crăpate datorită lipsei ploii. Frunzele palide și îngălbenite atârnau trist de ramuri. Iarba dispăruse din parcuri. Lumea era nervoasă și încordată, în timp ce scruta cerul albastru.

Săptămânile se succedau tot mai înfocate. De câteva luni nu mai căzuse o picătură de apă. Parohul satului a organizat o oră specială de rugăciune în piața din fața bisericii pentru a implora harul ploii. La ora stabilită piața era plină de lume nerăbdătoare, dar plină de speranță.

Mulți luaseră cu ei obiecte care mărturiseau credința lor. Parohul privea plin de mirare bibliile, crucile, rozariile. Dar nu putea să-și i-a ochii de la o fetiță care se găsea în primul rând. Pe genunchi avea o umbrelă roșie.

A ne ruga înseamnă a cere ploaie, a crede înseamnă a lua umbrela.

Portretul unui tânăr

"Cum pot să-mi îmbunătățesc viața spirituală?", întrebă un tânăr pe maestrul lui.

 „Fă ceea ce face un sculptor pentru statuia un cal: ia un bloc de marmură și îndepărtează tot ceea ce nu seamănă cu un cal”.

„Ce vrei să spui cu aceasta?”

„Îndepărtează cu lovituri de ciocan tot ceea ce nu ești tu: orice gând, sentiment, atitudine, constricție. Numai așa vei descoperi opera de artă care se ascunde în tine, și mâna artistului”.

Trecerea zilelor, loviturile suferințelor și eforturile vor descoperi în tine adevărata ta imagine.

Reîntoarcerea acasă

Un misionar care trăise mulți ani în China și un cântăreț faimos care rămăsese numai două săptămâni se întorceau în Statele Unite la bordul aceleiași nave. Când ajunseră la New York, misionarul văzu o mare mulțime de admiratori în așteptarea cântărețului.

„Doamne, nu înțeleg”, murmură misionarul. „Am dedicat 42 de ani din viața mea credincioșilor din China, acest cântăreț a rămas acolo numai două săptămâni, și totuși, aici sunt mii de persoane care îi urează bun venit, în vreme ce pe mine nu mă așteaptă nimeni”.

Și Domnul răspunse: „Fiule, dar tu încă nu te-ai întors acasă”. 

Roadele umilinței

Părinții deșertului povestesc istoria unui bătrân care a postit timp de șaptezeci de săptămâni, mâncând numai odată pe săptămână. Voia să aibă un răspuns de la Dumnezeu în privința unui text al Scripturii, dar pe care acesta nu i-l dădea. Atunci își spuse: „Iată, am făcut atât efort și nu mi-a folosit la nimic; voi merge și-i voi cere unui frate să-mi explice”.

De abia închise poarta pentru a pleca, i se trimise un înger al Domnului care-i zise: „Cel șaptezeci de săptămâni de post nu te-au apropiat de Dumnezeu, dar acum că te-ai umilit până la punctul de a merge la fratele tău, am fost trimis să-ți dezvălui sensul textului Scripturii pe care nu-l înțelegi”.

Îi dezvălui sensul acelui text și se îndepărtă.  

Înțelepciunea

Înțeleptul Bayazid spunea: „Când eram tânăr eram un revoluționar și toate rugăciunile mele erau: Doamne, dă-mi puterea să schimb lumea.

Când eram la jumătatea vieții și mi-am dat seama că jumătate din viața mea trecuse fără să fi schimbat nimic, am modificat rugăciunea mea, spunând: Doamne, ajută-mă să schimb numai familia mea și pe prietenii mei și voi fi mulțumit. Acum că am îmbătrânit și zilele mele sunt numărate, încep să înțeleg cât de prost am fost. Singura mea rugăciune mea acum este: Doamne, dă-mi harul să mă schimb pe mine însumi. Dacă m-aș fi rugat așa de la început, nu aș fi irosit viața mea”.

Dacă fiecare s-ar gândi să se schimbe pe sine, toată lumea s-ar schimba.

De-a v-ați ascunselea

Maestrul a devenit legendar în timp ce încă mai era în viață.

Se povestea că, odată, Dumnezeu îl căutase pentru a-i cere sfatul:

 „Vreau să mă joc de-a v-ați ascunselea cu omenirea. Am cerut sfat îngerilor mei care să fie locul cel mai bun ca să mă ascund. Unii spun în profunzimile oceanului, alții pe piscurile minților. Alții în lună sau într-o stea îndepărtată. Tu ce mă sfătuiești?”

Răspunse maestrul: „Ascunde-te în inima omului. Este ultimul loc la care se vor gândi!”.

Zidul

Într-un deșert aspru și plin de pietre trăiau doi eremiți. Găsiseră două grote apropiate una de cealaltă.

După ani de rugăciune și mortificări grele, unul din cei doi era convins că ajunsese la perfecțiune.

Celălalt era un om la fel de pios, dar și bun și indulgent. Se oprea să converseze cu puținii pelerini, îi mângâia și-i primea pe cei care se pierduseră în deșert și pe cei care fugeau din lume.

„Tot acest timp sustras meditației și rugăciunii”, gândea primul eremit. Și dezaproba frecventele, chiar dacă mici, greșeli ale celuilalt.

Pentru a-l face să înțeleagă în mod vizibil cât era încă departe de sfințenie, a decis să așeze la intrarea în grota lui câte o piatră, de fiecare dată când celălalt greșea cu ceva.

După câteva luni, în fața grotei se formase un zid de pietre, iar el era zidit înăuntru.

Uneori în jurul inimii noastre construim ziduri, cu micile pietre zilnice ale resentimentelor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, etc. Sarcina noastră cea mai importantă este cea de a împiedica să se formeze ziduri în jurul inimii noastre. Și mai ales să căutăm să nu devenim „o piatră în plus în zidul altora”.

Răul mai mic

Trăia odată un sihastru atât de perfect încât era deja cu un picior în Rai.

Trăia aproape cu nimic, într-o grotă săpată în coasta unui munte, de unde aduna fructe sălbatice și rădăcini pentru prânzul de duminică.

„Cum aș putea să-l ispitesc”, se întreba continuu diavolul.

Îl pândea, mirosea urmele lăsate de acesta, îl examina din cap până în picioare, pentru a-i găsi punctul slab. Nimic. Își lovea picioarele, se supăra, înjura. Până a decis să treacă direct la atac.

S-a duse în fața sihastrului care tocmai muia o bucată de pâine uscată în apa izvorului.

„Salut!”, îi spuse Satana. „Știi cine sunt eu?”

„Diavolul”, răspunse liniștit sihastrul.

„Dumnezeu m-a trimis să te ispitesc. Aș vrea ca tu să faci un păcat de moarte”.

„Vorbește”, spuse sihastrul, „te ascult”.

 „Omoară pe cineva”.

„Nu. Nu pot face acest lucru în nici un caz”.

„Atunci necinstește o femeie”.

„Este un lucru animalic și grețos. Nu-l voi face niciodată. Pleacă diavole. Nu ai fantezie”.

„Cel puțin bea un pic de vin. Nici măcar nu este păcat. Mulțumește-mă”.

Sihastrul suspină: „Bine. O gură de vin nu-i nici un rău”.

Imediat îi apăru între mâini un urcior de vin rece și bun. Sorbi un pic. Mai respiră un pic și mai sorbi odată. „Oh”, spuse, „e bun”. Mai bău un pic și spuse: „E tare… e diabolic!”.

Începu să râdă prostește. Apoi bău din nou, până căzu în genunchi.

O fată trecea pe cărare.

„Bună ziua, sfinte omule”, spuse. „Ți-am adus un măr și o pâine”.

Urlând, cu ochii încețoșați, sihastrul apucă fata de păr și o izbi de pământ. Sărăcuța urlă din toți rărunchii. Tatăl ei, care muncea pe câmp, o auzi și alergă într-acolo. Sihastrul, văzând că sosește omul, luă o piatră mare și îl lovi din toate puterile.

Când își reveni, sihastrul văzu omul care zăcea la picioarele lui într-o baltă de sânge.

 „Cred că a murit , spuse diavolul, cu aer virtuos. Rupse o floare și o puse în gură.

Sihastrul se aruncă în genunchi speriat de moarte: „Doamne, ce am făcut?”

Diavolul răspunse: „Din cele trei rele ai ales-o pe cea mai mică. Aceasta te va face să petreci multe zile în tovărășia mea”.

Fluierând, cu mâinile în buzunar, diavolul plecă. După câțiva pași se opri, se întoarse și, ca și cum ar fi chemat un vechi tovarăș, spuse:

„Sihastrule, nu vii?”

Nu există rele mici…

Cartea

Un tânăr dintr-o familie bogată ajunsese în momentul în care trebuia să ia doctoratul. Între rude și cunoscuți era obiceiul, din partea părinților, să facă cadou o mașină noului doctor. Tânărul și tatpl au vizitat cele mai bune saloane de mașini din oraș și, la sfârșit, au găsit mașina perfectă.

Tânărul era sigur că o s-o găsească, strălucitoare și cu rezervorul plin, în fața porții casei în ziua mult doritului examen de doctorat. Mare a fost dezamăgirea lui când, în ziua fatidică, tatăl i-a venit în întâmpinare surâzând, dar… cu o carte în mână. O Biblie.

Tânărul a aruncat supărat cartea și din acea zi nu ia-a mai vorbit tatălui său. După o lună găsi de muncă într-un alt oraș și plecă într-acolo.

Se întoarse acasă numai la vestea că tatăl lui a murit. În noaptea dinaintea înmormântării, în timp ce scotocea printre hârtiile tatălui, printre acestea găsi cartea pe care tatăl lui i-o dăruise. Plin de remușcări, suflă de pe ea praful de pe coperte și o deschise. Descoperi între paginile ei un cec, completat cu data în care luase doctoratul și cu suma exactă pentru mașina pe care o alesese.

O carte sigilată, inutilă și plină de praf pentru mulți. Și totuși, între paginile ei se ascunde ceea ce dintotdeauna dorim.

Cum este posibil ca Dumnezeu să iubească pe fiecare în parte

Un om avea totdeauna cerul sufletului acoperit de nori negri. Era incapabil să creadă bunătății, dragostei, solidarității, dar mai ales nu credea în bunătatea și iubirea lui Dumnezeu.

Într-una din zile, în timp ce se afla pe dealurile care înconjurau satul lui, tulburat din cale-afară de îndoielile lui negre, a întâlnit un cioban. Ciobanul era un om foarte bun, cu ochii limpezi. Acesta și-a dat seama că străinul avea un aer foarte disperat, și l-a întrebat:

„Ce te tulbură, prietene?”.

„Mă simt foarte singur”, răspunse omul.

„Și eu sunt singur, și totuși nu sunt trist”, spuse ciobanul.

„Oare pentru că Dumnezeu este cu tine?”, întrebă acesta.

„Ai ghicit!”, răspunse ciobanul.

„Eu, în schimb, nu sunt însoțit de Dumnezeu. Nu reușesc să cred iubirii lui. Cum se poate ca să iubească oamenii, unul câte unul? Cum e posibil să mă iubească pe mine?”.

„Vezi, acolo jos, satul nostru?”, spuse ciobanul. „Vezi și casele și ferestrele fiecărei case?”

„Văd toate acestea”, răspunse.

„Atunci nu trebuie să disperi. Soarele este unul singur, dar fiecare fereastră din sat, chiar și cea mai mică, cea mai ascunsă, este sărutată în fiecare zi de soare, în decursul fiecărei zile”.