Unificarea datei Paştilor: o chestiune de normalitate şi bun simţ

Doi din cei patru coordonatori ai Septuagintei, traducerea pe care am iniţiat-o la Colegiul Noua Europă, sunt catolici: excelentele ebraizante şi clasiciste Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu. Nu există oameni lângă care să mă simt mai bine şi cu care să-mi placă să stau mai mult la taclale; până şi „disputele” ştiinţifice devin un exerciţiu de bună dispoziţie în compania lor. Singura umbră aruncată, de nu ştiu unde, peste paradisiaca noastră comuniune, şi care suscită un fel de indispoziţie obiectivă în tustrei, este umbra datei Paştilor. Uneori, din pură întâmplare astronomică, marea sărbătoare a ortodocşilor coincide cu cea a catolicilor. De cele mai multe ori însă ea ne dezbină crud şi nemeritat. Anul acesta Francisca şi Monica se aflau deja pe „ultimii metri” ai Postului, în vreme ce eu abia îl inauguram, duminica Ortodoxiei a coincis cu Duminica Floriilor şi aşa mai departe. Acum câteva săptămâni ele mi-au urat un însufleţit „Hristos a înviat!”, iar eu, din politeţe, m-am văzut obligat să le răspund cu un pleoştit, „ambarasat” „Cu adevărat a înviat”, dat fiind că mă aflam, spiritual şi temporal, cu multe leghe în urma evenimentului.
Absurditatea situaţiei devine şi mai evidentă, pentru mine, familia şi prietenii mei care trăim în Occident. Majoritatea creştinilor din Franţa sunt catolici. Paştile lor au căzut, anul acesta, pe 27 martie, în vreme ce noi, minoritarii, asistăm, ca într-un scenariu kafkian, venirea altor Paşti, după un alt calendar, „al nostru”. Din ce în ce mai mulţi credincioşi sunt iritaţi de acest scenariu schizoid, fără nicio legitimitate teologică sau logică, în fond. Evreii sărbătoresc, cu toţii, un singur Paşte, musulmanii, cu toţii, oriunde s-ar afla pe planetă, un singur Ramadan. Numai noi, creştinii, propunem Paştile noastre în doi timpi, anulând, prin chiar această schismă, caracterul sacru şi universal al sărbătorii.

Un strop de istorie

Întâi, o precizare terminologică! Tradiţional, în jargonul teologilor români, sărbătoarea evreilor este numită „Paşte”, la singular, iar sărbătoarea creştinilor, „Paşti”, la plural. Voi adopta în text această convenţie comodă. La începutul începutului, Paştele este o sărbătoare nomadă, probabil legată de transhumanţă. Ritul sângelui, practicat de evreii nomazi (ungerea uşorilor cu sânge), avea o semnificaţie apotropaică: ţinea deoparte Îngerul exterminator. În religia israelită, cel care „trece” (sensul cuvântului „paşte”) este Dumnezeu (YHWH): El „trece” pentru a proteja casele evreilor de exterminare (episodul plăgilor din Egipt, descris în Exod). Ulterior, tot în tradiţia iudaică, Paştele devine sărbătoarea eliberării din robie, a trecerii de la statutul de sclav la cel de om liber. Această a doua semnificaţie a prevalat asupra celei dintâi, iar Philon din Alexandria, în Legile speciale II,147, notează: „Sărbătoarea Paştelui este o comemorare şi o mulţumire [sărbătorind ieşirea] din Egipt a mai bine de două milioane de bărbaţi şi femei. Ei au lăsat atunci în urmă o ţară plină de neomenie, unde străinii erau prigoniţi, şi unde, lucru mult mai groaznic, se dădea cinstire dumnezeiască unor animale lipsite de raţiune, nu doar domestice, ci şi sălbatice.”
Isus a murit răstignit la 14 Nisan, de Paştele evreilor. Coincidenţa a marcat, fireşte, tradiţia creştină. Încetul cu încetul, Vinerea Sfântă în care a avut loc Răstignirea se „pascalizează”. La început, Paştile creştinilor comemorează Cina cea de taină; ulterior, Pătimirile şi Învierea. Cele trei momente se condensează. Savanţii disting două subtradiţii în Biserica timpurie, una „asiatică”, a doua „alexandrină”, după numele provinciilor de referinţă. Tradiţia „asiatică”, reprezentată de o predică recent descoperită, a lui Meliton de Sardes, subliniază Pătimirile Mântuitorului: sărbătoarea comemorează mai cu seamă suferinţa în aşteptarea sfârşitului lumii şi a Judecăţii universale. Viziunea „naturalistă” sau „realistă” asiatică este contrabalansată de cea alexandrină, care interpretează Paştile în raport cu ideea „trecerii”: trecere a omului vechi spre omul nou, a vieţii prezente spre cele viitoare etc. Această tendinţă, spiritualizantă, se poate remarca în textele lui Clement din Alexandria (sec. II) şi Origen (sec. III). Tradiţia latină, puternic influenţată la început de comunităţile iudeo-creştine (şi implicit de concepţia pascală „asiatică”), se „alexandrinizează” treptat, mai cu seamă începând din secolul al IV-lea, prin puternica personalitate a episcopului Milanului, Ambrozie, maestrul lui Augustin.

Iudaizanţi şi antiiudaizanţi

Primele controverse legate de data sărbătoririi Paştilor apar în a doua jumătate a secolului al II-lea. Comunităţile creştine, numeroase, mici şi dispersate pe toată suprafaţa Imperiului Roman, nu beneficiază de o coordonare legitimă, drept pentru care „mecanismul” anului liturgic funcţionează, o vreme, după vechiul adagiu: „câte bordeie atâtea obicee”. Bisericile asiatice, nedesprinse total de matricea iudaică, sărbătoresc Paştile odată cu evreii, pe 14 Nisan, data la care Isus a fost răstignit „ca un miel”, indiferent în ce zi din săptămână pica această dată. De la numele zilei în latineşte („paisprezece”), credincioşii respectivi au fost numiţi, de către adversarii lor, „quartodecimani”. Practica respectivă avea două consecinţe discutabile, pe care alte biserici nu le puteau accepta: ea relativiza sacralitatea duminicii; conform hotărârii mai multor sinoade locale, Paştile trebuiau sărbătorite obligatoriu într-o zi de duminică („ziua Domnului”); dat fiind că sărbătoarea, la quartodecimani, putea avea loc în orice zi din săptămână, postul se întrerupea automat, înainte de încheierea săptămânii sfinte. Quartodecimanii, acuzaţi de reiudaizare a creştinismului, au fost combătuţi mai cu seamă de Biserica romană. Finalmente, ei au acceptat mutarea sărbătorii în ziua de duminică.

Sinodul de la Niceea: dată universală a Paştilor

Abia Sinodul de la Niceea (325) fixează modalitatea de calculare a Paştilor, impunând data stabilită întregii Biserici. Paştile creştin va fi sărbătorit, spun Actele Sinodului, în prima duminică după prima lună plină urmând echinoxului de primăvară. Dacă Paştele evreiesc ar urma să pice în acea duminică, atunci Paştile creştinilor va trece în duminica imediat următoare. Două lucruri se cuvin spuse în legătură cu decizia sinodală: nu are o acoperire în cuvintele Fondatorului, ale lui Isus Hristos. Isus legitimează conţinutul Paştilor, consacrând Cina cea de taină, nu însă data sărbătorii, pe care o stabileşte, iată, un Sinod ecumenic, după trei sute de ani de la Răstignire. Al doilea lucru, mai sensibil: data respectivă este fixată de Părinţi pe criterii polemice, vădit antiudaice. Ea nu trebuie să pice în aceeaşi zi cu Paştele evreilor (14 Nisan), ci într-o „duminică” (adică în „ziua Domnului”, nu într-un „sabat”). Iar dacă prima duminică de după luna nouă este „ocupată” de Paştile evreilor (calculat, amintesc, după calendarul lunar, nu solar), atunci Paştile creştinilor trebuie deplasat. Orice „contaminare” sau „recontaminare” cu practicile evreieşti trebuie, aşadar, evitate. Fără a face o judecată de valoare asupra acestor aspecte, mă întreb în ce măsură au ele o legitimitate intrinsecă. De ce, obiectiv vorbind, acum, măcar acum, în secolul XXI, Paştile creştinilor n-ar putea fi celebrat odată cu Paştele evreilor?

Dilema românilor ortodocşi: Moscova sau/şi Occident?

Tipicul „niceean” nu s-a schimbat, el funcţionează şi astăzi. De unde vine însă decalajul dintre Paştile catolic şi Paştile ortodox? Fireşte, schisma de la 1054 a jucat şi aici. Dar numai o vreme. În 1582, lumea catolică adoptă calendarul gregorian (13 zile sunt adăugate la calendarul iulian). Lumea ortodoxă rămâne „pe stilul vechi”. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va accepta reformarea calendarului abia în 1924, după modelul occidental, spre onoarea ei şi înfruntând riscul de a provoca răzmeriţe în rândul clerului de jos şi al credincioşilor (Damian Stănoiu a descris, cu pitoresc inimitabil, consecinţele reformei într-un sat din Muntenia, în nuvela Necazurile părintelui Ghedeon). Aşadar, din 1924 până în 1927, catolicii şi ortodocşii români au sărbătorit Paştile la aceleaşi date. Doar că, în 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, forţându-ne să acceptăm ca măcar Paştile să fie sărbătorite laolaltă cu ei, după „stilul vechi”, „neevropinesc”. Hotărârea s-a întărit definitiv sub regim şi presiune sovietică, în 1948, la Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948. De atunci BOR sărbătoreşte Crăciunul privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie.
Anul liturgic se stabileşte în funcţie de data Paştilor. Prin urmare, anul liturgic al românilor ortodocşi demarează şi se scurge, „ca Donul liniştit”, în „dulcele stil vechi”, cot la cot cu fraţii pravoslavnici de peste Prut. În preajma Crăciunului însă elanurile ecumeniste ale BOR ne întorc, printr-o acrobaţie magică, spre Occidentul catolic. Prietenii mei francezi nu mai pricep nimic şi mă privesc când amuzaţi, când debusolaţi, când intrigaţi. La Paşti, au priceput, suntem în decalaj, pentru că Bucureştiul nu vrea să supere Moscova; de Crăciun uită să mă felicite, întrucât află de la TV că lumea ortodoxă serbează Naşterea Domnului pe 7 ianuarie, „după stilul vechi”. Una peste alta, din pricina scamatoriilor de calendar, cele două mari sărbători ale creştinismului devin pentru mine măr al discordiei şi sursă de înveninare.
Am amintit adineauri, pe scurt, modalitatea calculării datei Paştilor. Conform estimărilor făcute la Niceea, data respectivă putea evolua între următoarele limite: 22 martie, prima zi de după echinox, şi 25 aprilie, cea mai îndepărtată duminică posibilă. Cum se face atunci că, în 1945 şi 1956, românii ortodocşi au avut Paştile pe 6 mai, în 1983, pe 8 mai, iar anul acesta, 2005, pe 1 mai? Pentru că, în urma diplomaţiilor pravoslavnice, noi, românii, adăugăm 13 zile la „stilul vechi”, ca să ne punem bine şi cu stilul nou (adică a nu încălca nici calendarul gregorian): astfel, data cea mai timpurie pentru sărbătoarea pascală devine 4 aprilie, iar cea mai târzie, 8 mai.

Mai descurcă-te, biet credincios ortodox român, dacă poţi, în acest lăstăriş de date şi comédii! Cu obiectivitate şi rigoare, trebuie să admitem că vina o purtăm noi, ortodocşii români, care nu ne hotărâm o dată pentru totdeauna în ce direcţie vrem să mergem. Şi nici măcar nu este vorba de direcţie, ci de o minimă coerenţă socială, morală. „Epoca iuliană” s-a sfârşit de mult; trăim, vrem nu vrem, cu toţii, în plină „epocă gregoriană”... de peste patru sute de ani. Noi spunem mereu „da” cu o jumătate de gură pentru a spune „nu” în clipa următoare, cu cealaltă jumătate. Duplicitatea aceasta, repet, nu poate fi decât păguboasă: ne mănâncă timpul, ne uzează nervii, ne destabilizează interior. Sinodul BOR a sărbătorit recent autocefalia. La ce serveşte această independenţă juridică şi administrativă, dacă ea nu este pusă în slujba credincioşilor ortodocşi români? BOR trebuie să devină vârful de lance al comunităţii ortodoxe internaţionale spre unificare intraeuropeană. Aceasta este marea ei menire. Atunci, iubiţi Părinţi, ce mai aşteptaţi: „treceţi” cu ambele picioare pe malul cestălalt. Şi trageţi după voi şi „lumea iuliană”, încremenită în resentiment de atâtea sute de ani. Faceţi din Paşti o sărbătoare universal-creştină, precum era la început.

Text apărut în România liberă, 15 aprilie 2005, cu titlul „Data Paştilor: o problemă politică?” A fost reprodus, în versiune franceză, în revista Connaissance des Pères de l’Eglise, decembrie 2005, şi preluat ulterior în volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009. Deşi au trecut şapte ani de la publicarea lui iniţială, nu s-a făcut absolut niciun pas pentru rezolvarea acestei chestiuni importante pentru toţi creştinii români (nu numai din România, ci de pe întreaga planetă). Mai mult decât atât, multe culte din România preferă să adopte data Paştilor după Biserica Ortodoxă Română, din motive strict diplomatice. Sperăm ca în scurt timp Bisericile responsabile din România să organizeze întruniri de lucru şi, toate laolaltă, să decidă unificarea datei Paştilor după calendarul adoptat în Occident. Oglindanet sărbătoreşte anul acesta Paştile, cum e firesc şi creştinesc, duminică 8 aprilie.

Autor: C. Bădiliță

Sursa: www.oglindanet.ro

Sf. Chiril de Ierusalim despre Postul Mare

În primăvara anului 347, Chiril de Ierusalim a oferit o serie de învăţături catecumenilor din cetate. În introducere, Chiril a spus ascultătorilor: "Iată însărcinarea pe care v-o dau înainte ca Isus, Mirele sufletelor să vină... Vi s-a dat un lung răgaz: aveţi patruzeci de zile ca să vă căiţi" [1]. Din magnifica biserică a Sfântului Mormânt, nou construită, Chiril a chemat plin de ardoare la căinţă adevărată, la convertire şi la acceptarea unui mod cu totul nou de viaţă. "Chiar şi Simon Magul a venit odată la baptisteriu: s-a coborât, dar nu a fost iluminat; şi chiar dacă şi-a scufundat trupul în apă, nu şi-a luminat inima cu Duhul Sf! ânt; trupul s-a scufundat şi a ieşit la suprafaţă, dar sufletul lui nu s-a îngropat cu Cristos, nici nu a înviat cu El" [2], îi atenţiona Chiril pe catecumeni.

A fost, putem presupune, un moment de mare încărcătură emoţională pentru ascultători: aflându-se chiar în locul unde Cristos a petrecut trei zile în mormânt, apoi a înviat din morţi, vorbele sale pline de forţă le-au pătruns în inimă. Şi într-adevăr, cuvintele lui au şi astăzi aceeaşi putere, fiindcă citindu-le, îmi dau seama cât de slab mă pregătesc pentru Postul Mare şi cum mă împing ele spre adevărata convertire.

În prologul la Discursurile catehetice ale lui Chiril, cititorul modern poate găsi adevărata esenţă, sau, altfel spus, spiritul Bisericii primare în perceperea Postului Mare. Primul lucru de remarcat este că, în accepţiunea lui Chiril, Postul Mare este pentru credincioşi: cei care deja fuseseră botezaţi şi cei care se aflau în perioada finală a pregătirilor pentru Botez. La sfârşitul prologului, se menţionează: "Aceste discursuri catehetice (care sunt) pentru cei care vor fi luminaţi, pot fi oferite spre lectură candidaţilor la Botez şi credincioşilor care deja au fost botezaţi, dar nu tuturor, nici catecumenilor, nici celorlalţi care nu sunt creştini" [3]. Credinţa elementară în Cristos este condiţia necesară pentru un respect autentic al Postului Mare. Disciplinele Postului Mare nu au înţeles fără credinţă şi nici nu pot aduce fructe adevărate fără aceasta.

În al doilea rând se poate observa că pentru Chiril, chiar dacă impune credincioşilor o sarcini spirituale grele în timpul Postului Mare, el ştie că în cele din urma lucrarea pentru mântuire, procesul de desăvârşire a sufletelor, aparţine Lui: "Dumnezeu, care vă cunoaşte inimile şi vede cine este sincer şi cine este ipocrit, poate atât să îl păzească pe cel sincer cât şi să dea credinţă celui ipocrit: chiar şi unui necredincios Dumnezeu îi poate dărui credinţa, dacă îşi dăruie inima" [4]. Chiril era perfect convins de faptul că Dumnezeu poate să transforme eforturile noastre pline de poticniri şi nesincere în adevărata convertire şi credinţă. Chiril pune astfel problema: "Se poate ca voi să fi venit pentru un alt motiv. Poate un bărbat a venit aici ca să placă unei femei. La fel poate fi cazul pentru o femeie. O sclavă a venit poate ca să placă stăpânului ei, iar un prieten, prietenului lui. Accept momeala aceasta pentru cârlig şi eşti binevenit, fiindcă deşi ! ai în venit dintr-un scop greşit, vei fi salvat printr-o speranţă bună. [...] Ai ajuns în plasa de pescuit a Bisericii: eşti prins de viu, nu fugii: Isus te pescuieşte, nu ca să te ucidă, ci ca să te facă viu" [5].

A treia temă, poate cea mai importantă dintre toate, apare din lectura atentă a prologului. Chiril a înţeles că, pentru un creştin, convertirea iniţială şi Botezul reprezintă doar începutul. Atenţia constantă, căinţa constantă sunt absolut necesare pentru creştin ca să ajungă la ţărm în siguranţă: "Mare e Botezul care te aşteaptă... Dar există un şarpe pe drum aşteptându-i pe cei care trec: ai grijă să nu te muşte cu otrava necredinţei" [6]. Privite în această lumină, rugăciunea, postul şi pomana din Postul Mare dobândesc adevărata lor semnificaţie. Toate acestea îl pregătesc pe credincios, prin acte de auto-renunţare, să reziste tentaţiilor din viaţa de zi cu zi. Cel care mănâncă din proprie voinţă mâncăruri simple în timpul Postului Mare ca să poată oferi mai mult săracilor, va fi mai capabil să reziste tentaţiilor lăcomiei şi egoismului pe care le oferă lumea.

Acesta este contextul în care Chiril îi invită pe candidaţii la Botez să înceapă cele patruzeci de zile de renunţare: "Dacă veşmântul sufletului nostru e avariţia, să punem un alt veşmânt. Aruncaţi hainele vechi şi nu le mai luaţi înapoi. Vă implor, aruncaţi păcatul trupesc şi necurăţia şi puneţi veşmântul strălucitor al castităţii. Aceasta este însărcinarea pe care v-o dau, înainte ca Isus, Mirele sufletelor, să vină şi să vă vadă veşmintele. Vi s-a dat un lung răgaz; aveţi patruzeci de zile pentru pocăinţă: aveţi posibilitatea atât să aruncaţi şi să vă spălaţi, cât şi să vă îmbrăcaţi şi să intraţi" [7].

Conţinutul practic al catehezelor lui Chiril se relevă în primele două discursuri, care se referă la pocăinţă şi iertare. În primul discurs, după Isaia 1,16, "spălaţi-vă deci şi curăţiţi-vă; luaţi dinaintea ochilor mei faptele voastre rele pe care le-aţi făcut", Chiril recomandă ascultătorilor lui să îşi mărturisească păcatele şi să îi ierte pe cei care au păcătuit împotriva lor: "Acum este timpul mărturisirii: mărturisiţi ceea ce aţi săvârşit cu cuvântul sau cu fapta... Dacă aveţi ceva împotriva cuiva, iertaţi-l: voi veniţi aici să cereţi iertare pentru păcatele voastre, aşa că şi voi trebuie să îl iertaţi pe cel care a păcătuit împotriva voastră" [8]. În al doilea discurs, Chiril susţine această învăţătură, vorbind despre binefacerile pe care le încearcă sufletul atunci când este eliberat de încărcătura păcatelor neiertate: "Păcatul este, aşa cum am spus, un rău de temut, dar nu incurabil; înspăimântător pentru cel care ajunge la el, dar uşor de vindecat pen! tru cel care, căindu-se, îl aruncă de la el. Să presupunem că un om ţine foc în mână; cât timp ţine cărbuni aprinşi, e sigur că o să se ardă; dar dacă pune deoparte cărbunii, atunci şi flacăra s-a dus odată cu ei" [9].

Din lectura acestor pasaje apare clar că există o mare diferenţă între modul în care Chiril şi contemporanii lui priveau Postul Mare şi felul în care e considerat astăzi. Poate că avem multe de învăţat de la Chiril. Poate că percepţia noastră e prea limitată. Avem tendinţa să ne păsuim viciile. Suntem mulţumiţi dacă timp de patruzeci de zile nu mâncăm ciocolată sau renunţăm la micile înjurături. Chiril nu ar fi fost niciodată mulţumit cu astfel de rezultate minore (oricât de lăudabile ar fi) şi nici nu ar fi permis adunării din faţa sa să se mulţumească numai cu atât.

Pentru Chiril, cele patruzeci de zile de pregătire pentru Botez erau destinate începerii unui proces profund de pocăinţă, care să schimbe viaţa, creând o fiinţă nouă. În inima catehezei baptismale a lui Chiril era ideea că aceia care ies din apa Botezului au murit pentru viaţa lor cea veche iar acum ies ca o fiinţă nouă. În cea de a treia lectură, el spune candidaţilor: "Murind pentru păcate, v-aţi ridicat repede întru dreptate. Fiindcă dacă v-aţi unit 'într-o moarte asemănătoare cu a Lui' (Romani 6,5), veţi fi consideraţi de asemenea demni de Învierea Lui" [10]. Dar acest Sacrament, subliniază Chiril, nu este asemenea ritualurilor magice păgâne. Fără lucrarea grea şi susţinută din partea celui care primeşte, harul poate fi primită în van: "nu este vorba ceva uşor, nici de o unire obişnuită şi fără discernământ după trup, ci alegerea Duhului a toate pătrunzător, potrivit credinţei" [11]. Aşa stând lucrurile, cele patruzeci de zile de pregătire, după Chiril, er! au esenţiale, iar rugăciunea, postul şi pomana din Postul Mare erau necesare ca să pregătească sufletul pentru primirea adecvată a imensului dar al Botezului.

Chiril considera pomana drept cel mai clar semn al pocăinţei adevărate: "Ce trebuie să faci prin urmare? Şi care sunt fructele pocăinţei? 'Cel care are două haine să împartă cu cel care nu are, iar cine are de mâncare, să facă la fel' (Luca 3,11). Vrei să te bucuri de harul Duhului Sfânt şi totuşi îl consideri pe cel sărac nedemn de hrana pentru trup?" [12]. Pentru Chiril, pomana este un semn clar că omul se căieşte de lăcomia, egoismul şi împietrirea faţă de cel sărac, şi începe să îl vadă pe acesta ca pe o fiinţă omenească, demnă de respect, iubire şi ajutor.

Dar, dincolo de aceasta, dăruirea din bunurile noastre materiale serveşte aceluiaşi scop ca şi postul: ne detaşăm de bunurile lumeşti care ne îndepărtează de maiestatea, veneraţia şi infinita iubire a Lui Dumnezeu şi ne amintim că niciodată nu vom fi pe deplin mulţumiţi până când nu vom mânca din mâncarea îmbelşugată şi nu vom bea vinul minunat la masa escatologică a Lui Dumnezeu. Chiril atinge acest punct spre sfârşitul catehezelor sale baptismale. El le spune candidaţilor despre Botezul lor: "Îngerii vor dansa în jurul vostru şi vor spune 'Cine e acesta care vine înveşmântat în alb, stând alături de preaiubitul său?'... Şi Dumnezeu va acorda acest dar tuturor, atunci când veţi fi sfârşit postul şi veţi aduce pe mai departe roade prin lucrările voastre bune: veţi putea sta fără prihană alături de Mirele spiritual" [14]. Şi astfel, în chiar inima severităţii sale pastorale, putem vedea inima lui Chiril, care îşi iubea turma atât de mult încât dorea să o vadă s! căldată în lumina Mântuitorului ei.

Ce pot să înveţe cateheţii şi predicatorii de astăzi de la Chiril? Dacă Chiril ar fi azi printre noi, oare ce ne-ar spune? Poate că ne-ar provoca să acordăm mai multă profunzime devoţiunilor noastre din Postul Mare. Chiril nu era străin de provocările predicării Evangheliei într-o lume a abundenţei. Biserica trăia experienţa unui mare aflux de noi convertiţi, majoritatea sinceri. Dar mulţi dintre ei nu căutau decât avantaje politice şi economice sau poate încercau să fie pe placul viitoarei lor soţii. Chiril îi lua pe toţi cei care veneau şi îi provoca la acea convertire profundă şi de durată la care ne cheamă Cristos pe toţi - acel tip de convertire care duce la belşugul de fructe ale Duhului Sfânt. Oare azi nu putem face nici măcar atât?

Note:

1. Chiril de Ierusalim, Discursuri catehetice, Prolog 4.

2. Ibid, 2.

3. Ibid, 17.

4. Ibid, 17.

5. Ibid, 5.

6. Ibid, 16.

7. Ibid, 4.

8. Chiril de Ierusalim, Discursuri catehetice, 1.5-6.

9. Ibid, 2.1.

10. Ibid, 3.12.

11. Ibid, 3.1.

12. Ibid, 3.8.

13. Ibid, 3.16.

 

Autor: Carl Sommer
Traducător: Ecaterina Hanganu

 

Oglinda și banii

Un copil evreu l-a întrebat pe tatăl său:

-         Tată, ce înseamnă banii?

-         Privește, i-a răspuns tatăl.

Tatăl a luat un ciob de sticlă obișnuită și l-a pus lângă fereastră. Copilul vedea astfel în ciob, ca într-o oglindă, strada, trecătorii, trăsurile.

-         Acum, a spus tatăl, uită-te bine: am să pun bani pe toată oglinda asta. Am s-o acopăr cu bani. Acum nu mai vezi nimic din ceea ce se petrece în stradă. Acum nu te mai vezi decât pe tine.

Invocarea potrivită

Urabe Kenko redă foarte simplu acest dialog.

 Un om s-a dus la un învățat vestit și l-a întrebat:

-         Când invoc numele lui Amida și când nu mai pot face exercițiul, pentru că mă cuprinde somnul, cum să fac să înving această piedică?

-         Nimic mai ușor, i-a răspuns învățătorul. Invocă numele lui Amida atunci când ești treaz.

Învățătura ridichilor

Se întâmplă și ca metodele unor învățători să ne pară destul de ciudate, astfel încât învățătura și metoda sunt totuna.

Astfel, în tradiția islamică se spune că un anume Abdulalim, care trăia la Fez, a primit într-o zi vizita unui bărbat îngrijorat și nemulțumit. Acesta nu izbutea să șadă liniștit în timpul exercițiilor de meditație și de rugăciune.

-         Te pot învăța o metodă foarte simplă, i-a spus Abdulalim. Astupă-ți urechile și gândește-te la ridichi.

Omul a întrebat:

-         Înainte sau după exerciții?

-         În timpul exercițiilor.

Paște binecuvântat de Domnul tuturor cititorilor acestui blog!

O veche poveste etiopiană ne arată cum un bătrân, care trăgea să moară, și-a chemat la căpătâi cei trei fii și le-a zis:

-         Nu pot împărți în trei ceea ce am. Ar însemna să vă dau fiecăruia dintre voi mult prea puțin. Prin urmare, am hotărât să las tot ceea ce am, ca moștenire, aceluia dintre voi care se va dovedi cel mai îndemânatic și cel mai isteț. Adică celui mai bun dintre fiii mei. Am pus pe masă câte un ban pentru fiecare. Luați-i. cel care va izbuti să cumpere cu acest ban ceva care să umple coliba va avea parte de toată moștenirea.

Cei trei fii au plecat. Primul a cumpărat fân, dar n-a putut umple coliba decât până la jumătate. Cel de-al doilea fiu a cumpărat pene, dar tot n-a putut umple coliba până sus.

Cel de-al treilea fiu – care a și avut parte de moștenire – n-a cumpărat decât un lucru mic de tot. O lumânare. A așteptat până s-a lăsat întunericul, a aprins lumânarea și coliba s-a umplut de lumină. 

Când Dumnezeu merge în iad

Teologia Triduum-ului Pascal după H.U. von Balthasar

de Robert Cheaib

- Este posibil să credem că moartea a ţinut în ghearele sale Viaţa? Se poate vorbi despre Dumnezeu în absenţa lui Dumnezeu? - Este legitim să vorbim despre asta dacă mergem dincolo de ideea despre un dumnezeu care stă departe de tot ceea ce tulbură impasibilitatea sa, pentru a ne deschide la Dumnezeul revelaţiei creştine, Dumnezeul lui eros manichon, al iubirii nebune despre care vorbeşte Nicholas Cabasilas, care se goleşte pe sine însuşi în Cristos şi exprimă solidaritatea sa cu aceia care trăiesc în depărtare de Dumnezeu.

Într-o lucrare din 1969, apărută pentru prima dată în autoritara dogmatică catolică "Mysterium Salutis", Hans Urs von Balthasar - "omul cel mai cult din secolul al XX-lea", aşa cum l-a definit Henri de Lubac - tratează problemele spinoase legate de triduum-ul pascal care nu se rezumă, vorbind în termeni foarte precişi, numai în moartea şi învierea lui Cristos, dar care include acea "tăcere" incomodă din sâmbăta sfântă. Deşi au trecut câteva decenii, cartea este una clasică ce menţine o mare actualitate şi constituie un însoţitor optim de meditaţie şi reflecţie pentru săptămâna sfântă. De aceea, este lăudabilă iniţiativa Editurii Queriniana care oferă o nouă ediţie a ei pentru a însoţi paşii noştri spre bucuria pascală.

Dacă o porţiune importantă din teologia lui Balthasar "este - aşa cum el însuşi mărturiseşte - o traducere a ceea ce este prezent în mod mai imediat, mai puţin «tehnic», în opera impunătoare a lui Adrienne von Speyr", Teologia celor trei zile este în mod esenţial o transcriere teologică a ceea ce este învăţat direct din experienţele mistice ale lui von Speyr. Conform lui Giuseppe Ruggieri, Teologia celor trei zile reprezintă "centrul producţiei balthasariene, opera în care sunt cuprinse motivele cele mai originale şi pregnante în acelaşi timp ale teologului elveţian".

Lucrarea balthasariană, presărată de o împletire preţioasă de exegeză, teologie patristică, medievală şi modernă, este o angajare fericită menită să înrădăcineze evenimentele centrale ale cristologiei în inima Treimii. Nodul central al reflecţiei din carte este acela de a vedea în moartea lui Cristos nu numai experienţa morţii (vinerea sfântă), ci pe aceea a experienţei efective a morţii, ca stare de solidaritate cu morţii din sheol (sâmbăta sfântă).

Balthasar deschide reflecţia sa constatând intenţionalitatea precisă şi constantă care însoţeşte misterul întrupării: întruparea lui Cristos este rânduită spre pătimirea sa. Deja kenoza care face posibilă întruparea este în ea însăşi o "pătimire". În kenoză, Dumnezeu se arată aşa de divin liber încât să se poate lega cu ascultarea servitorului. Întruparea exprimă umilinţa iubirii lui Dumnezeu care îl mântuieşte pe om asumând natura sa, trăind viaţa sa şi murind moartea sa. Mărturiile neotestamentare referitoare la această intenţionalitate sunt abundente. Avem o urmă persistentă în gândirea lui Paul care nu vrea să ştie altceva decât crucea lui Cristos (cf. 1Cor 1,12) şi care nu se laudă decât în cruce (cf. Gal 6,14). Apostolul rezumă misiunea sa ca vestire a reconcilierii lui Dumnezeu cu lumea în crucea lui Cristos (2Cor 5,18). La rândul lor, evangheliile mărturisesc determinarea lui Isus de "a bea potirul" şi de "a primi botezul [al doilea]" (cf. Mc 10,38).

Reflectând asupra kenozei întrupării, Balthasar argumentează că exteriorizarea lui Dumnezeu în întrupare are "posibilitatea sa ontologică în exteriorizarea veşnică a lui Dumnezeu, în dăruirea sa tripersonală". Kenoza este în inima Treimii şi îşi are fundamentul în "altruismul" ipostazelor trinitare. Această "kenoză fundamentală" este prezentă deja în creaţie "pentru că Dumnezeu încă din veşnicie asumă responsabilitatea reuşitei sale (ţinând cont şi de libertatea omului)". În acest sens, Balthasar împărtăşeşte afirmaţia teologului ortodox Sergej Bulgakov care afirmă: "Crucea lui Cristos este înscrisă în creaţia lumii încă de la începuturile sale".

Deci crucea este "manifestarea unui mister al vieţii divine însăşi". Această reflecţie balthasariană face să dispară vechea concepţie a imutabilităţii lui Dumnezeu şi a apatheia divine pure şi reci. El invită să luăm în considerare în mod serios consecinţele teologice ale faptului că în Fiul, Dumnezeu intră realmente în suferinţă şi chiar atunci este şi rămâne realmente Dumnezeu.

Teologul din Basilea ne însoţeşte într-un gest contemplativ - care nu este lipsit deloc de valoare teologică - şi care se îşi sprijină capul pe inima lui Cristos în timp ce străbate evenimentele şi gesturile din misterul pascal. Vinerea sfântă este marcată de conceptul fundamental de "încredinţare" (tradere - paradidonai), unde Fiul este încredinţat - în pasivul divin - din iubire şi pentru mântuirea lumii, şi Fiul se încredinţează liber rămânând cu adevărat acela care acţionează şi care realizează paradosis, până la ultima încredinţare a omului-Isus: "Tată, în mâinile tale încredinţez duhul meu". Apare astfel că "încredinţările" trădătorului Iuda, a iudeilor, a romanilor, a lui Pilat, a lui Irod... sunt "terţe" faţă de încredinţarea pe care Tatăl şi Fiul o efectuează.

Reflecţia despre sâmbăta sfântă este aceea mai distinctivă din contribuţia balthasariană. Teologul - împotriva oricărui semi-docetism - se opreşte asupra realităţii morţii lui Cristos. Moartea comportă că el, ca şi noi fiii lui Adam, "nu foloseşte (aşa cum des ne este dat să citim în cărţile de teologie timpul «scurt» al stării sale de moarte în orice gen de «activitate» în lumea de dincolo. [...] Aşa cum în viaţă a fost solidar cu cei vii, tot aşa a fost solidar în mormânt cu cei morţi". Balthasar ia în serios moartea lui Cristos, acea moarte la care face aluzie prin cuvinte incontestabile Apocalipsul: "Am fost mort (nekros) şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morţii şi ale locuinţei morţilor" (Ap 1,18). Cu moartea sa, Cristos a făcut parte în mod serios din acei refa'im, cei "fără forţă"; el a luat asupra sa experienţa lui poena damni a fiilor lui Adam păcătoşi, luându-le locul. Solidaritatea sa nu s-a limitat să fie de acord să moară, ci să trăiască realitatea mortului. Balthasar împinge reflecţia până la consecinţele extreme: dat fiind faptul că compasiunea lui Cristos faţă de cei păcătoşi a fost infinit mai mare decât pătimirea sa fizică (Bonaventura), suferinţa sa "era ca aceea a osândiţilor... el a ajuns la pedeapsa iadului" (Niccolň Cusano). Reflecţia lui Balthasar devine subtilă şi traduce cu curajul său salturile misticii lui von Speyr, dar o putem rezuma cu un text din sfântul Grigore cel Mare care spune: "Cristos a coborât până în ultimele profunzimi ale mării, atunci când a coborât în iadul cel mai profund, pentru a elibera din el sufletele aleşilor săi. Înainte de răscumpărare adâncimea mării nu era o cale, ci o închisoare... dar Dumnezeu a făcut din acest abis o cale...".

Numai ajungând la adâncimea acestui abis; numai în această solidaritate în moarte, Cristos, "al doilea Adam" devine "duh dătător de viaţă" (1Cor 15,45). Figura sa desfigurată este deja revelare anticipată a gloriei şi a domniei Tatălui. În kenoza până la moartea pe cruce, Cristos reia triumfător drumul spre Tatăl purtând din abisuri pe orice om, pentru că de acum nu există un abis în care un om să poată cădea fără să-l găsească deja pe Cristos care a coborât - ascultător - înainte de el pentru a-l lua.

(După Zenit, 4 aprilie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

Reflecţie la Vinerea Mare

Cuvintele care apar cel mai des în Liturgia Cuvântului de astăzi sunt: pentru noi, pentru păcatele noastre, pentru a noastră mântuire. Iar aceste cuvine ne spun totul despre Vinerea Mare.

O frumoasă istorioară ne spune că, într-o zi, Isus şi Satana au avut o conversaţie. Isus l-a întrebat pe Satana:

- Ce faci cu oamenii din lume?

Satana a răspuns:

- Îi pun să mă distreze: îi învăţ cum să detoneze bombe, cum să ucidă, cum să folosească arme, cum să se urască unii pe alţii, cum să abuzeze de cei slabi şi mici, le arăt tinerilor cum să consume droguri, cum să bea, cum să mintă şi să facă tot ce este interzis... Mă distrez foarte bine!

Isus a întrebat:

- Şi după toate acestea, ce ai de gând să faci cu ei?

- După toate acestea am de gând să-i distrug pe toţi!

Isus îl întrebă iar pe Satana:

- Ce vrei in schimbul lor?

Satana a răspuns:

- De ce vrei să-i iubeşti pe oamenii aceştia? Ei sunt trădători, mincinoşi, falsificatori, egoişti şi lacomi! Ei nu te vor iubi niciodată cu adevărat, te vor huli, te vor scuipa în faţă, te vor dispreţui si nu te vor lua in serios!

- Ce vrei în schimbul lor, îl întrebă din nou Isus pe Satana?

- Vreau lacrimile şi sângele tău, a răspuns sec Satana!

- Foarte bine, a răspuns Isus, vei avea lacrimile şi sângele meu pentru răscumpărarea lor.

Şi Isus a plătit preţul libertăţii noastre! Şi tocmai asta vedem şi noi astăzi, acum când celebrăm răstignirea şi moartea lui Isus.

Sfântul Ieronim, gândindu-se odată la jertfa lui Cristos de pe cruce, a izbucnit în aceste cuvinte: "Doamne, cu ce voi răsplăti eu dovezile iubirii tale? Aş vrea să-ţi dau ceva ce-mi aparţine, ca să-ţi dovedesc că te iubesc!" Şi Isus i-a răspuns: "Ieronime, dă-mi păcatele tale să le spăl în sângele meu vărsat pe cruce pentru toţi oamenii!" Acelaşi lucru ne cere azi Isus: păcatele; el vrea să ni le spele în sângele său.

Evanghelia de astăzi ne spune că, atunci când Isus a luat oţetul, a zis: "S-a sfârşit! Şi plecându-şi capul, şi-a dat duhul" (In 19, 30).

Cercetând dicţionarul biblic, vedem că aceste cuvinte: "s-a isprăvit" provin din cuvântul grecesc teleo, care arată că un slujitor şi-a terminat total lucrarea pe care i-a încredinţat-o stăpânul său. Totodată găsim o altă explicaţie: că cineva a plătit integral o datorie apăsătoare.

Să ne imaginăm că admirăm faimoasa pictură a unui mare artist. Ne-ar trece prin minte să-i adăugăm câteva îmbunătăţiri? Bineînţeles că nu.

În acelaşi fel, trebuie să privim lucrarea lui Isus de pe cruce. El a strigat "s-a isprăvit!". Nu poţi termina o lucrare deja terminată. Nu mi poţi achita o datorie care deja a fost achitată.

Când Isus s-a dat pe sine însuşi pe cruce, el a plătit pe deplin datoria noastră. A terminat pe deplin lucrarea mântuirii noastre.

Prima lectură ne spune: "Prin rănile lui am fost vindecaţi!" (Is 53:5). Isaia spune ca şi textul evanghelic: lucrarea mântuirii este terminată, victoria este câştigată.

Lectura a doua de astăzi ne spune că totul a fost posibil datorită lui Isus Cristos: "Căci noi n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat" (Evr 4,15).

Fiecare mădular al trupului său, Isus l-a dat ca să sufere pentru noi: capul pentru spini, faţa pentru scuipat, gura pentru fiere şi oţet, urechile pentru ocări şi hule, spatele pentru biciuire, mâinile şi picioarele pentru cuie, coasta pentru suliţă, întreg trupul pentru cruce şi mormânt.

Poate ne confruntăm cu situaţii care ne copleşesc. Dar în toate problemele noastre, să nu uităm cuvintele din lecturile sfinte ale Vinerii Mari: totul s-a sfârşit. Totul a fost plătit integral. Totul a fost iertat. Totul a fost vindecat. Totul a fost întărit. Nu vei fi eliberat, ci ai fost deja eliberat. Nu vei fi vindecat, ci ai fost deja vindecat. Dumnezeu ne-a vindecat cu mai bine de 2.000 de ani în urmă, pe cruce. Să ne trăim viaţa în comuniune cu cel răstignit.

Aceasta este o vestea bună pentru toţi: Dumnezeu ne iubeşte! Dumnezeu ne caută! Dumnezeu ni l-a dat şi l-a jertfit pe Fiul său, Isus Cristos, pentru noi! "Nu este dragoste mai mare ca cineva să-şi dea viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei" (In 15,13-14).

Şi putem continua: Pe Isus, Fiul prea iubit al Tatălui, pe Isus cel drept care n-a călcat nici o poruncă, pe Isus care n-a făcut nici un păcat, pe acest Isus, Dumnezeu l-a judecat în locul nostru. Pedeapsa care ni se cuvenea nouă, Dumnezeu a aruncat-o asupra lui (cf. Is 53,4-6). Pe acest Isus, Dumnezeu Tatăl l-a răstignit din dragoste pentru noi, Iar Isus, s-a lăsat răstignit pe crucea de pe Golgota, plătind astfel datoria noastră lăsată de păcate.

Fiecare dintre noi este din naştere un prizonier al păcatului. Creştinule, te-a apăsat şi pe tine vreodată această robie? Atunci fă şi tu ca Ieronim sau mai bine ca tânărul despre care vorbeşte evanghelia şi care spune: "Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta...»" (Lc 15,18). Însă el nu numai că a spus aceasta, ci a şi făcut-o în realitate. El s-a sculat şi a plecat spre casă. Probabil că pe drum era tot aşa de neliniştit, plin de îndoieli ca şi acel tânăr din tren, care întorcându-se din puşcărie, unde a stat pentru nişte fapte prin care şi-a dezonorat tatăl şi familia, se întreba dacă tatăl îl va mai primi acasă. Ştergarul alb din copacul de la poartă, avea sa fie semnul iertării şi al împăcării cu tatăl şi familia. Şi a văzut nu un ştergar, ci mai multe. Însă, spre deosebire de acela care văzuse copacul acoperit cu ştergare albe, acestuia îi ieşi însuşi tatăl în întâmpinare. Citind cuvântul lui Dumnezeu observăm: "Când era încă departe tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de-a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult" (Lc 15,20).

Deci, să ne întoarcem acasă din toate locurile şi închisorile pe unde ne-a dus diavolul, căci Isus a ars în locul nostru, pentru că Tatăl Ceresc ne aşteaptă şi ne întâmpină cu braţele iubirii deschise.

Ne închinăm ţie, Cristoase, şi te binecuvântăm! Căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea!

Autor. Pr. Ioan Lungu

Sursa: www.ercis.ro 

Mărturia lui Cezar de Arles: Când boala vine asupra noastră, să ne ungem trupurile

Sfântul Cezar de Arles este relativ puţin cunoscut în Răsărit. În Apus însă, este considerat drept unul dintre cei mai importanţi predicatori creştini, un real model de misiune evanghelică şi păstor priceput.

Un alt element mai puţin cunoscut despre el constă în referirile efectuate în cadrul omiliilor sale la Taina Maslului şi legătura intrinsecă a acesteia cu Taina Euharistiei. Ne vom concentra asupra acestei teme în particular, în cele ce urmează.

Un episcop plin de râvnă

Având în vedere că Sfântul Cezar de Arles nu a beneficiat până acum de o prezentare a vieţii şi operei sale în general în teologia ortodoxă, profităm de ocazie pentru a oferi câteva detalii în acest sens.

Născut în anul 470 la Chalons, Sfântul Cezar a intrat în mănăstirea de la Lerins (unde a activat şi faimosul Vincenţiu de Lerins) la vârsta de doar 20 de ani. În anul 502 a devenit episcop de Arles, oraş pe care îl va păstori până la moartea sa, survenită în anul 543. Păstorirea sa a cunoscut numeroase momente dificile, deoarece Arles a fost cucerit pe rând de vizigoţi, franci şi ostrogoţi.

Toate cele trei conduceri i-au fost ostile, dar, în mod providenţial, Sfântul Cezar nu a fost izgonit niciodată din scaunul său de episcop. Cu toate că a scris o serie de opere dogmatice, Sfântul Cezar rămâne cunoscut în special ca un predicator faimos, capabil să vorbească pe înţelesul comunităţii creştine relativ lipsite de educaţie din perioada respectivă. Spre deosebire de alţi predicatori faimoşi din Apus, precum Fericitul Augustin sau Maxim de Torino, Cezar de Arles evita folosirea înfloriturilor retorice pentru ca oamenii să poată primi mai uşor mesajul evanghelic. Cercetătorii Moreschinni şi Norelli observă următoarele: "Ca predicator, Cezar se situează, cu siguranţă, la un nivel remarcabil; cercetătorii apreciază vioiciunea şi uşurinţa cu care comunică, atenţia acordată nevoilor materiale şi spirituale ale credincioşilor, cărora le vorbea renunţând la orice ornament literar. [...] Cezar folosea limba populară, de zi cu zi, adaptându-se la capacitatea de înţelegere a ascultătorilor şi evita înfloriturile retorice" ("Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine", vol. II/2, trad. Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, 2004, p. 172). Nu este de mirare, aşadar, că mărturiile sale despre Taina Sfântului Maslu nu apar în cadrul unor opere dogmatice, ci în cursul unor omilii pline de o exprimare directă, clară şi concisă.

Pericolul vrăjitoriei

Într-unul dintre materialele prezentate anterior la această secţiune am citat un fragment din Sfântul Chiril al Alexandriei, în care se sublinia ineficacitatea utilizării metodelor magice pentru recuperarea sănătăţii. Se pare că şi Sfântul Cezar de Arles se confrunta cu aceeaşi problemă în ţinutul pe care îl păstorea. El se vede nevoit să atragă atenţia comunităţii creştine că Biserica dispune de două "metode" de vindecare mai eficiente şi sigure decât orice act de magie, şi anume Taina Euharistiei şi Taina Maslului. Sfântul Cezar afirmă următoarele: "Atunci când o boală vine asupra noastră, trebuie să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului şi să ne ungem trupurile astfel încât ceea ce este scris în Scripturi să se împlinească şi cu noi (în continuare este citat pasajul din Epistola Sfântului Apostol Iacov, n.n.). Vedeţi, fraţilor, că persoana care suferă de o boală trebuie să meargă la Biserică, de unde va primi sănătatea trupească şi iertarea păcatelor?

Aşadar, dacă aici există deja două remedii, de ce se străduiesc oamenii lipsiţi de conştiinţă să îşi atragă nenumărate pedepse asupra lor prin recurgerea la fântâni şi pomi şâsacriâţ şi la descântece diabolice sau la însemnarea unor semne magice pe trupul lor? De ce se duc la cei care practică divinaţia, la ghicitori şi vrăjitori?" (Serm. CCLV, 3 în: PL, XXXIX, 2238). Prin urmare, Sfântul Cezar de Arles consideră că Maslul şi Euharistia sunt cele două remedii pe care Biserica le propune în faţa oricărei boli. Însă dacă urmărim cu atenţie citatul de mai sus, observăm că nu se vorbeşte aici doar de vindecarea fizică, ci şi de iertarea păcatelor.

Este puţin probabil ca Sfântul Cezar să considere că Maslul putea oferi această iertare a păcatelor. Cel mai probabil, el considera boala ca un efect al păcatului. Maslul oferea vindecarea fizică, iar Euharistia, iertarea păcatelor.

Ne putem întreba însă care mai este rolul Tainei Pocăinţei? Până astăzi, ori de câte ori ne împărtăşim, auzim cuvintele "spre iertarea păcatelor şi viaţa de veci". Taina Pocăinţei ne curăţă de orice păcat mărturisit, însă fiecare dintre noi avem păcate pe care fie le-am uitat, fie din neştiinţă nu le considerăm păcate. Aceste păcate sunt iertate prin primirea Împărtăşaniei. Această idee a fost extrapolată şi asupra Maslului, într-un mod uşor eronat, aşa cum vom demonstra într-un alt material. Aşadar, Sfântul Cezar subliniază legătura intrinsecă existentă între Taina Maslului şi cea a Euharistiei. Considerăm însă că el atribuie vindecarea fizică Maslului şi pe cea sufletească Euharistiei. Aşa cum sublinia şi Sfântul Ioan Hrisostom, este infinit mai dificil să vindeci o rană sufletească decât una fizică.

O mărturie uşor ambiguă

În cea de-a doua mărturie oferită, Sfântul Cezar de Arles nu mai pare a fi atât de precis în exprimare. El afirmă: "Cât de bine ar fi pentru toţi creştinii să vină la Biserică şi să primească Trupul şi Sângele Domnului şi să se ungă pe ei şi pe membrii familiei lor cu untdelemn sfinţit, având multă credinţă. Ei ar primi atunci, după mărturia Sfântului Apostol Iacov, nu doar sănătatea trupească, ci şi iertarea păcatelor, deoarece Duhul Sfânt Însuşi a promis aceasta prin Apostolul Domnului" (Serm. CCLXXIX, 5 în: PL, XXXIX, 2273). Din nou, Sfântul Cezar subliniază legătura intrinsecă între Taina Euharistiei şi cea a Maslului. Apar însă două întrebări. Prima dintre acestea se referă la creştinii aflaţi sub canon. Am observat într-un material anterior că Papa Inocenţiu I interzicea administrarea Maslului celor aflaţi sub canon. Deşi Sfântul Cezar nu face nici o afirmaţie în acest sens, pare puţin probabil ca un creştin care nu se putea împărtăşi să fi fost admis la slujba Maslului. Imposibilitatea împărtăşirii genera în mod absolut şi interdicţia participării la alte Taine. De asemenea, Sfântul Cezar nu menţionează nimic despre cine sfinţea untdelemnul. Era doar episcopul sau şi preotul? El vorbeşte aici doar despre o ungere pe care creştinii şi-o pot administra singuri. Aşadar, fiecare creştin avea o cantitate de untdelemn sfinţit în propria casă pe care o putea utiliza atunci când era bolnav. Nu ştim dacă Maslul era săvârşit frecvent sau rar, dacă era săvârşit şi la casele celor bolnavi sau doar în biserică. Nu ştim dacă slujba liturgică era suficient de dezvoltată sau nu. Ceea ce ştim însă, şi probabil acesta este cel mai important aspect, este că Maslul era considerat ca Taină, şi încă o Taină importantă, menită să asigure integritatea trupească a celui bolnav. Opiniile moderne ale unor cercetători, cum că Maslul nu poate fi considerat decât cu indulgenţă Taină, sunt cât se poate de eronate şi contrazic practic mărturia patristică atât din Răsărit, cât şi din Apus. Maslul era considerat, alături de Euharistie, drept un "medicament" (să ne aducem aminte de mărturia Sfântului Ignatie Teoforul care numeşte Împărtăşania "medicament al nemuririi"), care putea conduce la vindecarea creştinului aflat în suferinţă. În materialul următor ne vom concentra asupra deciziilor unor Sinoade apusene cu privire la Taina Maslului.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Originea tainelor Bisericii

Sfintele taine ale Bisericii tradiţionale nu sunt invenţii omeneşti (popeşti). Isus Cristos nu propune noutăţi absolute plecând de la zero, nu inventează, ci desăvârşeşte. A împlinit şi continuă să împlinească prin Duhul Sfânt toată Legea şi Profeţii (Mt 5,17-18). Elemente simbolice preexistente în Vechiul Testament (VT), care prefigurau, promiteau şi proclamau realitatea viitoare, sunt preluate şi desăvârşite de Isus Cristos. Aceste elemente prefigurative sunt amintite în partea de memorial a celebrării sfintelor taine. Botez, ungere a profeţilor, regilor şi preoţilor, cuminecare cu o parte a animalului jertfit, preoţie levitică, căsătorie adamică, pocăinţă şi ungeri ale bolnavilor (răniţilor) şi îmbălsămare a morţilor existau în VT. Isus Cristos cu
Duhul Sfânt le perfecţionează, le împlineşte în el însuşi. Biserica creştină tradiţională invocă Duhul Sfânt (toate tainele au epicleză) pentru ca ceea ce Tatăl cu Duhul Sfânt a realizat în Isus Cristos să realizeze şi în noi, aici, acum şi în vecii vecilor. Unele taine sunt poruncite de Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos (botezul şi cuminecarea euharistică), adică instituite juridic. Toate sunt trăite, realizate în viaţa istorică a lui Isus Cristos, adică instituite cristologic, ca moduri concrete de însuşire (iniţiere) şi de trăire (mistagogie) de către oameni a Tainei‑Cristos-Biserică.

1. Instituirea juridică a tainelor Bisericii

Numai pentru două taine avem instituire juridică explicită, adică prin poruncă din partea lui Isus Cristos. Pentru taina botezului: „Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Mergeţi, aşadar şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Mt 28,18-19). Avem aici şi formula botezului. Pentru taina tainelor, sfânta împărtăşanie (cina mistică): „Luaţi (acceptaţi), mâncaţi, acesta este trupul meu... Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al Legământului, care pentru mulţi (toţi) se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26,26-28). „Aceasta să faceţi spre pomenirea mea” (Lc 22,19; 1Cor 11,24-25). De aceea unele comunităţi de tradiţie protestantă, citind nominalist Scriptura, din ascultare faţă de porunca lui Cristos, au conservat numai ritualurile simbolice ale botezului şi cinei, golite de dimensiunea tainică.

2. Instituirea cristologică a tainelor Bisericii

Tainele Bisericii tradiţionale au fost instituite (sau mai corect spus, fondate) cristologic în sensul că Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Isus Cristos în viaţa sa istorică a trăit (primit) cele 7 taine. Iar dacă au fost înfăptuite (instituite, fondate) în Cristos, atunci conform marii legi a tainei mântuirii al cărei apogeu este învierea: „tot ceea ce Tatăl a înfăptuit cu Duhul Sfânt în Fiul său, înfăptuieşte şi în noi cu acelaşi Duh Sfânt”, sau mai scurt formulată: „dacă în Isus Cristos atunci şi în noi”, adică „dacă în Cap (Cristos) şi în trup (biserică)”. Această lege o explică apostolul Pavel cu privire la taina învierii: „dacă Duhul celui ce a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi, cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare prin Duhul său care locuieşte în voi” (Rom 8,11; vezi şi Rom 6,5.8; 1Cor 6,14; 2Cor 4,14). Dacă legea este valabilă pentru ultima fază a mântuirii (învierea), este valabilă şi pentru celelalte faze ale mântuirii. Aşa că dacă Isus Cristos, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, a fost botezat, miruit, împărtăşit (jertfit), hirotonit, făcut păcat, unit nunţial cu biserica, uns în vederea înmormântării, atunci şi noi putem să fim eficient botezaţi, miruiţi, împărtăşiţi, hirotoniţi, spovediţi, căsătoriţi, unşi în vederea morţii, pentru a beneficia deplin de mântuire.

2.1. Instituirea tainei botezului

„Botezuri” se întâlnesc şi înainte de Isus. Botezul potopului (1Ptr 3,20-21) şi botezul poporului Israel în mare şi în nor, adică Duh (1Cor 10,1-2). Ioan predica botezul pocăinţei şi boteza cu apă (Lc 3,3.16). La începutul vieţii publice, Isus a fost botezat în Iordan de Tatăl (glasul ceresc) şi Ioan Botezătorul în apă şi în Duhul Sfânt coborât peste umanitatea lui Isus ca un porumbel pe cuibul său (Mt 3,13-17). Acesta a fost primul botez creştin. Apoi Isus Cristos a anunţat că mai „există un botez pe care trebuie să-l primesc şi cât de mult doresc să se îndeplinească” (Lc 12,50). Iar pe ucenicii Iacob şi Ioan care cereau lui Isus posturile din dreapta (prim‑ministru) şi din stânga (ministru de finanţe), îi întreabă Isus: „puteţi să beţi paharul pe care îl beau eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care mă botez eu?” (Mc 10,37-38). Într‑adevăr la sfârşitul vieţii pământeşti Isus Cristos a fost botezat în apele profunde ale morţii martirice liber asumată.

2.2. Instituirea tainei mirului

Ungerea cu untdelemn (Duh) a profeţilor, a regilor (1Sam 15,1) şi a preoţilor (Ex 29,7) era practicată în VT. Isus Cristos a fost miruit sau confirmat (de la bebaióô, a face stabil, a întării), în misiunea primită la botez, de Tatăl (glasul din nor) şi de Duhul Sfânt (norul care l-a umbrit), la schimbarea la faţă sau transfigurare (Mc 9,2-8). A fost confirmat în misiunea începută la botezul din Iordan, de Profet care anunţă Evanghelia Împărăţiei, de Rege care înfăptuieşte lucrările Împărăţiei (minunile carităţii), de Preot care dă cult Tatălui şi de Mire care-şi curtează mireasa.

2.3. Instituirea tainei împărtăşaniei

Împărtăşirea oferentului şi oferitorului (preotului) din jertfa adusă la altar era practicată la templul din Ierusalim (Lev 7,6.15-16). Isus Cristos s-a oferit pe sine (trupul său) jertfă fără pată lui Dumnezeu Tatăl în Duhul Sfânt şi etern (Evr 9,14; text de referinţă), o dată pentru totdeauna (Evr 9,24; 10,10). Se oferă şi nouă invitându-ne să acceptăm (a lua ceea ce ţi se oferă înseamnă a accepta) sub chipul pâinii frânte trupul jertfit pentru a-l mânca şi sub chipul potirului cu vin sângele vărsat pentru a-l bea (Mt 26,26-28), realizând astfel împărtăşania cu trupul şi sângele lui Cristos (1Cor 10,16).

2.4. Instituirea tainei preoţiei

Israel, popor scos din Egipt pentru a sluji Domnului (Cortului), avea un întreg trib preoţesc, tribul lui Levi (Num 1,48-53), trib care substituia pe întâii născuţi de parte bărbătească din toate triburile care erau ai Domnului şi ar fi trebuit să slujească Domnului ca preoţi (Ex 13,2). Preoţii erau consacraţi (Ex 29; Lev 8), pentru a oferi în numele poporului daruri şi jertfe pentru păcat (Evr 5,1). Fiul Omului Isus Cristos n-a venit să fie slujit, ci să slujească (Mt 20,28). Într‑adevăr a slujit în toate treptele slujirii preoţeşti, fiind „diaconul tăierii împrejur” (Rom 15,8); „mare arhiereu (preot)” (Evr 4,14) şi „episcopul sufletelor noastre” (1Ptr 2,25). Preoţii leviţi erau consacraţi printr-o serie de rituri: spălare cu apă şi îmbrăcare cu veşminte (Ex 29,4-5); ungere cu ulei şi cu sângele jertfei (Ex 29,7.20); înmânarea materiei de jertfă (Ex 29,24) şi intrarea în cortul întâlnirii (Lev 9,23). Aşa şi Isus Cristos a fost spălat în Iordan la botez; a fost îmbrăcat şi uns cu Duhul Sfânt şi cu sângele crucii; a primit materia de jertfă, trupul său (Evr 10,5), şi cu învierea şi înălţarea la cer, a intrat în cortul ceresc, nefăcut de mâini (Evr 9,11-12). Isus Cristos a înfăptuit primul act de consacrare preoţească a apostolilor, pentru „a avea parte” la moştenirea slujirii sale preoţeşti (şi la domnie după înviere), la spălarea picioarelor (In 13,1-17).

2.5. Instituirea tainei căsătoriei

Femeia a fost creată în vederea căsătoriei (Gen 2,24), necesară din cauza morţii, pentru perpetuarea neamului omenesc după cădere. Fără cădere înmulţirea s-ar fi realizat, probabil, prin diviziune, aşa cum s-au petrecut lucrurile la crearea Evei (Gen 2,21-22). Isus Cristos se prezintă ca mire (nymphíos) când motivează de ce, spre deosebire de ucenicii lui Ioan Botezătorul şi de fariseii care postesc mult, ucenicii lui nu postesc, spunând: „Pot oare nuntaşii să jelească atâta vreme cât mirele e cu ei? Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei, şi atunci vor posti” (Mt 9,15; Mc 2,19-20; Lc 5,34-35). Şi Ioan Botezătorul mărturiseşte că nu este el Cristos, ci numai prietenul Mirelui Cristos, fiindcă „cine are mireasă este mire; dar prietenul mirelui, care stă şi-l ascultă, saltă de bucurie la glasul mirelui, acum această bucurie a mea s-a împlinit” (In 3,29). Unirea nupţială dintre Cristos şi Biserică se celebrează în ultima săptămână a vieţii sale istorice. Intrarea în Ierusalim a fost intrarea Mirelui Cristos cu alaiul său de nuntă în cetatea marelui Împărat, pentru celebrarea nunţii mesianice. Banchetul de nuntă a fost ţinut joi seara la cina cea de taină. Unirea nunţială s-a realizat vinerea pe cruce şi sâmbăta în mormânt. Viaţa nouă s-a născut duminica cu învierea. Căsătoria creştină este taină mare (redusă astăzi de unii la un contract social), dacă este trăită jertfelnic ca marea unire nunţială dintre Mirele Cristos şi Mireasa Biserică (Ef 5,32), în care Cristos îşi oferă trupul şi sângele ca hrană Miresei, iar Mireasa răspunde cu jertfa maternităţii şi a martiriului.

2.6. Instituirea tainei pocăinţei

Chemarea la pocăinţă a poporului Israel, în sensul de mărturisire a păcatelor şi întoarcere la fidelitate faţă de Legământul nunţial cu Dumnezeu, este mesajul principal al profeţilor. Evreii aveau şi o zi de penitenţă naţională (Jôm Kippûr), în care îşi smereau sufletele, în timp ce Marele Preot, unica dată în an, intra în Sfânta sfintelor ca să facă ispăşire (Lev 16). Ioan Botezătorul pregăteşte calea Domnului chemând la pocăinţă (Mt 3,1). Isus Cristos, cel ispitit în toate asemenea nouă dar fără de păcat (Evr 4,15), care n-a făcut păcat (1Ptr 2,22), Tatăl l-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în el (2Cor 5,21). Într‑adevăr Cristos, care s-a arătat ca să ia păcatele noastre (1In 3,5) şi să le ierte, pironind pe cruce înscrisul (cheirógraphon) cu ale noastre datorii-păcate (Col 2,14). A făcut pocăinţă (penitenţă) pentru noi, a postit şi ajunat (după unii şi la ultima cină), a privegheat şi s-a rugat. Penitenţa celui fără de păcat a ajuns la maxim la cruce când a purtat păcatele noastre în trupul său pe lemn, pentru ca prin rănile lui noi să fim vindecaţi (1Ptr 2,24; Is 53). În ziua învierii, Înviatul a dăruit Duhul Sfânt sub forma suflării pentru continua însufleţire (însănătoşire) a Evei noi prin aplicarea jubileului mesianic al iertării datoriilor-păcate (In 20,22-23), adică pentru iertarea din taina pocăinţei.

2.7. Instituirea tainei maslului

Ungeri în vederea vindecării rănilor (Lc 10,34) şi însănătoşirea bolnavilor (Mc 6,13) sau îmbălsămarea morţilor (In 19,39-40) erau o practică obişnuită la iudei. Aşa cum la Iordan a fost consacrat în vederea crucii, Isus Cristos a fost uns (consacrat) în vederea înmormântării, în Betania în casa lui Simon leprosul (Mc 14,3-9; Mt 26,6-15), în casa unui fariseu din partea unei femei păcătoase (Lc 7,36-50) şi în casa lui Lazăr din partea surorii lui Maria (In 12,1-8). În casa lui Lazăr, mirosul nardului curat de mare preţ „a umplut casa de miros” (In 12,3), aşa cum la rusalii Duhul Sfânt va umple casa unde stăteau ucenicii (Fapte 2,1-4). Moartea lui Isus pregătită cu ungerea de pe urmă (maslu) nu este spre răul miros al putrefacţiei ci spre bunul miros al învierii şi spre dăruirea Duhului Sfânt, pentru ca şi noi să răspândim peste tot mireasma (parfumul) cunoştinţei lui Cristos Înviatul, mireasmă de viaţă pentru viaţă (2Cor 2,14.16).Autor: S. Făgăraș
Sursa: www.oglindanet.ro