Postul Mare timp de reînnoire pentru Biserică

Din dificultăţi purificarea

Publicăm reflecţia pe care cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor a scris-o în vederea Postului Mare pentru cotidianul spaniol "La Razón" de marţi 14 februarie.

de Antonio Canizares Llovera

Ne apropiem de Postul Mare. Cu impunerea cenuşii, miercurea viitoare va începe, pentru catolici, acest timp de har, de chemare la convertire şi la o viaţă nouă şi sfântă, de reînnoire şi de purificare. Chemarea la purificare este o constantă în mesajul ultimilor doi Papi, fericitul Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea. Cu toţii avem nevoie de purificare. "Şi în Biserică, Adam, omul, cade de mai multe ori". Trebuie să recunoaştem păcatele noastre, să le punem în faţa lui Dumnezeu şi să invocăm milostivirea sa. Trebuie să cerem iertare şi să ne purificăm. Astfel, recunoscând acest adevăr, în acelaşi timp recunoaştem că El poate să ne schimbe, să ne reînnoiască dinăuntru, de asemenea că El nu ne lasă în singurătate sau în deşertul lipsurilor noastre şi al păcatelor noastre, ci rămâne cu noi în Biserica sa în timpul nostru în care atâtea lucruri o chinuiesc; aşa cum a făcut fără încetare în decursul istoriei. "Se poate critica mult Biserica. Noi ştim asta şi însuşi Domnul ne-a spus asta: ea este un năvod cu peşti buni şi peşti răi, un ogor cu grâu şi neghină" (Benedict al XVI-lea).

Există probleme şi contrarietăţi, dar nu trebuie pierdută speranţa, ci trebuie înfruntate cu abilitate şi cu speranţă şi mai ales cu credinţă şi cu criteriile credinţei, care trebuie să fie mereu cele proprii ale Bisericii. Dificultăţile externe, asediul la care sunt supuse din afară credinţa şi Biserica şi dificultăţile care vor mai putea să apară nu va trebui să ne provoace frică în reluarea şi urmarea drumului Evangheliei, de caritate şi de sfinţenie, de purificare. De asemenea, nu pot să ne scufunde, nici să ne creeze complexe dificultăţile interne, inclusiv trădările, căderile, slăbiciunile şi fragilităţile credinţei noastre, ale creştinismului nostru de astăzi, adesea incapabil să comunice oamenilor, fraţilor noştri, comoara imensă pe care o purtăm înlăuntrul nostru: comoara credinţei, a iubirii şi a milostivirii lui Dumnezeu, a Evangheliei şi a Răscumpărării lui Isus Cristos.

Domnul este cu noi până la sfârşitul timpurilor: aceasta este promisiunea sa, care se împlineşte în prezentul concret în care trăim şi care ne poate descumpăni. El nu coboară din barca sa, Biserica; nu o părăseşte, nici nu încetează să meargă pe apele furtunoase, oricât de contrare şi puternice ar fi vânturile potrivnice şi nici datorită îndoielilor, greşelilor sau fricii credincioşilor săi. Istoria Bisericii, din timpurile lui Isus Cristos însuşi s-a văzut învăluită în persecuţii şi adversităţi, care proveneau din exteriorul şi din interiorul său, sau în trădări, negări, abandonuri, căderi, fragilităţi ale persoanelor apropiate de ea. Şi nu a căzut până acolo încât să nu reuşească să se ridice din nou, nici nu va cădea fără să se ridice din nou. Dar, desigur, are nevoie de purificare, de reînnoire şi de întărire - operă mai ales a lui Dumnezeu - printr-o viaţă sfântă, care este viaţa transformată de Dumnezeu însuşi şi care trăieşte prin credinţă şi caritate. Cuvântul lui Dumnezeu, însuşi Dumnezeu, nu trece şi nici nu va trece. "Cristos este acelaşi, ieri, astăzi şi întotdeauna". Biserica a fost zidită pe stânca tare a lui Petru şi a credinţei pe care Petru o mărturiseşte. Acest lucru are rezonanţă deosebită în faţa a ceea ce se întâmplă şi o semnificaţie specială cu privire la Anul Credinţei, care ne invită să deschidem larg porţile pentru credinţa Domnului care este în mijlocul nostru.

Oricât de paradoxal ar apare, "în fond este mângâietor faptul că există neghina în Biserică. Astfel, cu toate defectele noastre putem totuşi să sperăm să ne aflăm încă în urmarea lui Isus, care i-a chemat chiar pe păcătoşi. Biserica este ca o familie umană, dar este în acelaşi timp şi marea familie a lui Dumnezeu, prin care El formează un spaţiu de comuniune şi de unitate prin toate continentele, culturile şi naţiunile. De aceea suntem fericiţi că aparţinem acestei mari familii pe care o vedem aici; suntem fericiţi că avem fraţi şi prieteni în toată lumea. Experimentăm asta chiar aici la Köln cât de frumos este a aparţine unei familii vaste ca lumea, care cuprinde cerul şi pământul, trecutul, prezentul şi viitorul şi toate părţile pământului. În această mare adunare de pelerini mergem împreună cu Cristos, mergem cu steaua care luminează istoria" (Benedict al XVI-lea la Köln).

Marea problemă a lumii în această răscruce a istoriei este, ca întotdeauna, credinţa, trăirea vieţii cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu, faptul de a fi conduşi sau nu de lumina sa. La această mare problemă va trebui să răspundem cu o nouă evanghelizare. la asta invită drumul Postului Mare pe care îl vom începe miercuri, săptămâna viitoare, în acest an în care s-au întâmplat atâtea lucruri, dar care deschide porţile credinţei, Anul Credinţei, şi este urgent a duce înainte cu toate forţele posibile o nouă evanghelizare, pentru ca lumea să creadă şi să aibă credinţă, pentru ca să trăiască în caritatea care reînnoieşte toate şi să meargă în speranţa care inundă cu lumină nouă noaptea prin care trecem.

Pentru aceasta, apropiatul Post Mare invită întreaga Biserică la purificare şi la o viaţă sfântă, fără a-i uita pe şomeri şi nici rugăciunea noastră pentru ca munca să fie la îndemâna tuturor, pentru că şi acest lucru face parte din caritate şi de purificarea necesară.

(După L'Osservatore romano, 18 februarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro  

„De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu mi-a făcut...“: Sfântul Policarp, „aurul ars în cuptor“

La 23 februarie 155 primea cununa muceniciei Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, în timpul împăratului roman Antonin Pius (138-161). Colecţia "Actele martirice" păstrează scrisoarea trimisă de Biserica din Smirna (Izmir) către comunitatea creştină din Filomelion (astăzi Akşehir, Turcia), primul document de limbă greacă în care se reproduce martiriul unui sfânt mucenic. Din această scrisoare aflăm că Sfântul Policarp a fost cel de-al doisprezecelea martir care a pătimit în cetatea Smyrna.

Scrisoarea Bisericii din Smyrna despre martiriul episcopului Policarp" începe cu o adresare specifică primelor comunităţi creştine, care revendicau o cetăţenie cerească, trăind în această lume cu perspectiva vieţii veşnice, aşa cum îndemna Sfântul Apostol Pavel: "Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19). Astfel, "Biserica lui Dumnezeu pribeagă în Smyrna" scrie fraţilor creştini "pribegi" din Filomelion şi tuturor comunităţilor "pribege", "cele privitoare la cei care au dat mărturie martirică şi la fericitul Policarp, care a făcut să înceteze persecuţia ca pecetluind-o prin mărturia/martiriul lui".

Documentele din "Actele martirice" sunt importante pentru că ne aduc aproape de perioada persecuţiilor, reproducând un tablou tragic al acelor vremuri. Discursul aghiografilor face din cei prigoniţi adevăraţi biruitori, învinşi de istorie, dar învingători în eshaton. Martiriul Sfântului Policarp ne arată cum pătimeau creştinii în vremuri de prigoană: "Jupuiţi de biciuri astfel încât li se vedea alcătuirea trupului până la venele şi arterele dinăuntru, au răbdat atât, încât celor din jur li se făcea milă şi erau plini de durere; dar ei au ajuns la o atât de mare vitejie, încât nici unul dintre ei nici n-a gemut, nici n-a suspinat, arătându-ne nouă tuturor că în ceasul acela martorii/martirii lui Hristos torturaţi erau absenţi din trup sau, mai bine zis, că Domnul era de faţă şi vorbea cu ei".

Această scrisoare-document ne prezintă detalii din viaţa comunităţilor creştine, unele dintre problemele acestora devenind chiar subiect de dezbatere în sinoade locale ulterioare. Aduşi înaintea prigonitorilor, unii creştini nu rezistau chinurilor la care aveau să fie supuşi şi apostaziau, devenind "lapsi". Este şi cazul frigianului Quintus, "proaspăt venit din Frigia", care "văzând fiarele, a fost cuprins de laşitate", sacrificiul lui adus zeilor fiind dezaprobat de creştinii din Smyrna.

Gazdă bună a celor ce-l prigoneau

Episcopul Policarp, însă, "vinovat" de delictul de a fi creştin, a fost prins de prigonitori într-o casă. Văzând în cei ce urmăreau să-l prindă nişte oaspeţi, bătrânul episcop i-a întâmpinat şi i-a primit cum se cuvine în casa sa, în Sâmbăta dinaintea Paştilor anului 155. Privind în cheia gândirii omeneşti, salvarea vieţii lui Policarp putea veni printr-o simplă mărturisire, care însă ar fi însemnat apostazia de la creştinism. Cei însărcinaţi de autorităţile romane cu prigoana creştinilor în cetatea Smyrna, "ofiţerul Irod şi tatăl său, Nichita", îl ademeneau: "Ce lucru rău este să zici: "Domn e Cezarul", să sacrifici, să faci cele ce urmează acestora şi să te salvezi?" Procesul de judecare a unui creştin varia de la intimidare la ademenire, de la ameninţarea cu chinuri şi moarte la îmbierea cu bunuri şi averi.

Mărturisirea Sfântului Policarp

Tuturor argumentelor prin care încercau să-l facă să renunţe la credinţa sa, Sfântul Policarp le-a replicat prin una dintre cele mai frumoase mărturisiri ale creştinismului: "De optzeci şi şase de ani Îi servesc şi nici un rău nu mi-a făcut. Cum pot să blestem pe Împăratul meu, Cel ce m-a mântuit?" Bătrânul episcop nu vedea chinuri în focul cu care era ameninţat de prefectul Filip al Asiei, ci doar vremelnicia acestei vieţi: "Ameninţi cu un foc care arde un ceas şi după puţin timp se stinge; căci nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice păstrat pentru necredincioşi".

Pe când se afla în arenă în faţa focului pregătit pentru a fi aruncat, Sfântul Policarp a înălţat o rugăciune către Dumnezeu, reprodusă în actul său martiric: "Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos, prin Care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor, al puterilor, a toată zidirea şi al întregului neam al celor drepţi, care trăiesc înaintea feţei Tale. Te binecuvântez că m-ai învrednicit de ziua şi ceasul acesta, ca să iau parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt. Între care fă să fiu primit înaintea Ta astăzi, ca jertfă grasă şi bineplăcută, precum m-ai pregătit şi mi-ai descoperit şi împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru aceasta şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te preamăresc prin veşnicul şi cerescul arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin Care, împreună cu El şi cu Duhul Sfânt, Ţi se cuvine slavă acum şi în veacurile ce vor să fie".

Sfintele moaşte, "mai preţioase şi mai încercate decât aurul"

Mărturia celor ce au văzut pătimirea Sfântului Policarp şi au consemnat-o în această scrisoare arată puterea lui Dumnezeu de a birui rânduiala firii în trupul mucenicului său: "Strălucind o flacără mare, am văzut o minune noi, cei cărora li s-a dat a o vedea; noi cei care am fost păstraţi ca să vestim celorlalţi cele făcute. Căci, luând forma unei bolţi, focul a învăluit în cerc trupul martirului ca o pânză de corabie umflată de vânt; şi era în mijloc nu ca un trup ars, ci ca o pâine coaptă sau ca un aur ori argint ars în cuptor. Pentru că am simţit o atât de mare bună-mireasmă, ca a unui suflu de tămâie sau a unei alteia dintre aromatele preţioase". Biruind sfântul văpaia focului, a fost martirizat cu o lovitură de pumnal, la porunca proconsulului.

Fragmentul din martiriul Sfântului Policarp care aminteşte despre grija creştinilor de a preţui rămăşiţele trupeşti ale mucenicilor a devenit argument pentru cinstirea sfintelor moaşte: "Dar cel gelos, defăimător şi rău, potrivnicul neamului drepţilor, văzând măreţia mărturiei/martiriului lui şi conduita lui ireproşabilă de la început, văzându-l însemnat cu cununa nestricăciunii şi dobândind un premiu incontestabil, s-a străduit ca nici măcar trupul său să nu fie luat de noi, deşi mulţi dintre noi doreau să facă aceasta şi să aibă parte de sfântul lui trup". Încă din veacul al doilea creştin, sfintele moaşte erau "mai preţioase şi mai încercate decât aurul", depuse "acolo unde se cuvenea", iar ziua martirizării sfântului celebrată cu slujbă: "Să ne adunăm şi noi, după putinţă, să celebrăm cu veselie şi cu bucurie ziua de naştere a martiriului său spre aducerea-aminte de cei ce au luptat mai înainte şi spre exerciţiul şi pregătirea celor ce vor lupta mai pe urmă".

Pentru a autentifica scrisele sale, aghiograful a adăugat detalii istorice despre stăpânirea romană din vremea episcopului Policarp, cu ajutorul cărora Biserica a putut rândui sărbătoarea închinată sfântului pentru ziua de 23 februarie: "A dat mărturie martirică fericitul Policarp în ziua a doua a lunii xanthikos şfebruarieţ, cu şapte zile înainte de calendele lui martie, în Sâmbăta Mare, la ora opt. A fost prins de Irod, mare preot fiind Filip Trallianul, proconsul Statius Quadratus, iar Împărat în veci Domnul nostru Iisus Hristos".

Autor: A. Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

 

Mărturia despre Taina Maslului în „Testamentum Domini“: „Untdelemnul acesta care este preînchipuirea arvunei Tale...“

"Epistola către Diognet", "Constituţiile Apostolice" şi "Testamentum Domini" sunt trei documente importante, din perioade diferite ale istoriei Bisericii. Un singur element comun: autor necunoscut. În cazul actual ne interesează în special rugăciunea legată de Taina Maslului cuprinsă în "Testamentum Domini".

Faptul că un document bisericesc nu are un autor cunoscut sau a fost atribuit greşit unui autor patristic nu înseamnă că el este automat lipsit de valoare. Din contră, multe informaţii semnificative pot fi extrase din aceste documente, care sunt nu numai benefice, ci şi conforme cu Tradiţia patristică anterioară.

Importanţa unor lucrări cu autor neidentificat

Lucrarea care poartă numele de "Testamentum Domini" ["Testamentul Domnului"] reprezintă una dintre lucrările apocrife atribuite Sfântului Clement Romanul, alături de "Constituţiile Apostolice". Ambele lucrări au fost redactate la începutul secolului al V-lea. "Testamentum Domini" cuprinde o serie de informaţii interesante din punct de vedere liturgic, care au permis cercetătorilor să identifice cadrul general al slujbelor Bisericii din secolele IV-V. De aceea am atras atenţia în debutul acestui material că anumite lucrări atribuite greşit unor autori patristici păstrează elemente importante pentru istoria şi dezvoltarea Bisericii. Putem aduce aici în discuţie şi alte documente, cum ar fi spre exemplu scrierile lui Pseudo-Dionisie Areopagitul, un autor sirian încă neidentificat, care a trăit la finalul secolului al V-lea şi începutul secolului al VI-lea. Pe de altă parte, putem exclude din această categorie întreaga pleiadă de Evanghelii gnostice care prezintă elemente total eronate şi în dezacord cu istoria Bisericii. Recomandăm persoanelor preocupate de scrierile apocrife să citească în mod atent mai întâi manuale de specialitate din domeniul Patrologiei sau al Noului Testament pentru a identifica acele lucrări rămase sub anonimat sau atribuite greşit care au avut un impact pozitiv în istoria creştină. Nu toate florile oferă o miere bună şi acest principiu trebuie păstrat şi în privinţa alegerii potrivite a unor lecturi benefice, aşa cum ne atrage atenţia Sfântul Vasile cel Mare în faimoasa sa "Omilie către tineri".

Rugăciunea la sfinţirea uleiului pentru bolnavi

De ce ne preocupă în special "Testamentum Domini" mai presus decât alte lucrări? Pentru că aici identificăm o rugăciune care cuprinde o serie de detalii importante cu privire la Taina Sfântului Maslu şi care ne poate ajuta să înţelegem cum erau trataţi creştinii bolnavi în secolele al IV-lea şi al V-lea. Ne putem imagina deja lumea din perioada respectivă: medicamente îndoielnice, puţini doctori şi majoritatea nepricepuţi, o speranţă de viaţă a populaţiei, care era la cel mult jumătate faţă de cum este acum. Războaiele, dificultăţile de mediu, sărăcia enormă, epidemiile care nu puteau fi stopate creau un număr uriaş de victime, dar şi de persoane care urma să trăiască traumatizate, să rămână handicapate sau să sufere pentru tot restul vieţii din diferite cauze. Biserica a fost întotdeauna preocupată de persoanele bolnave. Nu este de mirare că primele spitale au fost întemeiate de Biserică, aşa cum vom observa într-un material care va fi publicat pe viitor. În "Testamentum Domini" avem o rugăciune legată de sfinţirea untdelemnului cu care urma să fie unşi bolnavii şi care sună astfel: "Dacă preotul sfinţeşte untdelemn pentru vindecarea celor ce pătimesc, punând înaintea altarului vasul acela, să spună cu supunere aşa: Doamne Dumnezeule, Care ne-ai dat Duhul Mângâietor, Domn, nume mântuitor, neclintit, Care se ascunde de cei nebuni şi se descoperă înţelepţilor, Hristoase, Care ne-ai sfinţit pe noi, Care ai făcut înţelepţi cu îndurarea Ta pe slujitorii Tăi, pe care i-ai ales prin înţelepciunea Ta, Care ne-ai trimis cunoaşterea Duhului Tău prin sfinţenia Ta când ne-ai dat puterea Duhului Tău; Care eşti tămăduitorul oricărei boli şi suferinţe, Care ai dat darul vindecării celor care s-au făcut prin Tine vrednici de acel dar, trimite peste untdelemnul acesta care este preînchipuirea arvunei Tale plinirea îndurării Tale celei binefăcătoare, ca să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi şi să-i sfinţească pe cei ce se întorc când vin la credinţa Ta; că puternic şi slăvit eşti în vecii vecilor. Poporul: Amin" ("Testamentum Domini", XXIV, în: "Canonul Ortodoxiei", trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 800). Şi această rugăciune este adresată Tatălui ceresc, Care ne-a trimis Duhul Său cel Sfânt şi ne-a umplut de cunoaşterea profundă a sfinţeniei Sale. Sunt amintite în debutul acestei rugăciuni trei daruri esenţiale pe care credincioşii le-au primit de la Dumnezeu: sfinţenia, înţelepciunea şi cunoaşterea. La acestea este adăugat şi darul vindecărilor. Ce putem remarca din felul în care este formulată această rugăciune este că, în esenţă, nu prin puterile naturale ajunge o persoană să posede capacitatea de a vindeca o altă persoană. Totodată, nimeni nu se naşte cu acest dar, deşi auzim adesea la diverse emisiuni televizate de persoane care, încă de la naştere, au avut tot felul de capacităţi paranormale. Darul este făcut întotdeauna de Dumnezeu în momentul în care dobândim capacitatea de a-l primi. Tot ceea ce putem face prin forţele proprii este să ne pregătim să primim darurile lui Dumnezeu şi să le "înmulţim", dăruindu-le mai departe celor din jur. Finalul rugăciunii aduce însă în discuţie o temă interesantă, şi anume utilizarea multiplă a untdelemnului de la Maslu.

Uleiul bolnavilor şi al catehumenilor

Chiar dacă Taina Mirungerii a început să fie administrată ceva mai târziu (probabil începând cu secolul al II-lea, dacă luăm în considerare mărturia exprimată relativ vag de Teofil al Antiohiei - vezi articolul nostru intitulat "Prima mărturie patristică asupra Tainei Mirungerii" - publicat pe data de 25 octombrie 2011), a existat aproape întotdeauna o ungere prebaptismală. Această ungere prebaptismală era însoţită de rugăciunile de exorcizare. Este interesant că în această rugăciune se cere ca untdelemnul să reprezinte "preînchipuirea arvunei divine". Această expresie poate avea două sensuri. Fie se cere ca prin vindecarea cu acest untdelemn sfinţit credinciosul să simtă apropierea Împărăţiei cerurilor, unde nu mai există boli, fie se cere ca ungerea cu acest untdelemn să pregătească o persoană pentru prima intrare în Împărăţia cerurilor. Prima intrare în Împărăţia cerurilor, supranumită şi Poarta cerului, este reprezentată de Taina Botezului. Aşadar, acest untdelemn sfinţit putea fi utilizat în două moduri: fie pentru vindecarea persoanelor bolnave, fie pentru ungerea prebaptismală a catehumenilor. În sprijinul celei de-a doua acţiuni vine ultima frază a rugăciunii în care sunt amintite scopurile acestui untdelemn sfinţit: "Să-i slobozească pe cei chinuiţi, să-i vindece pe cei bolnavi şi să-i sfinţească pe cei ce se întorc când vin la credinţa Ta". Ce sens mai are să adaugi aici scopul de a-i sfinţi pe cei care vin la credinţa lui Hristos? Nu este vorba de credincioşi, nici măcar de cei care se pocăiesc, pentru că este vorba despre prima venire la credinţă, care are loc înainte de primirea Tainei Botezului, nu de reînnoirea prin pocăinţă, care are loc după căderea în diferite păcate. Aşadar, untdelemnul de la Maslu avea şi utilitatea de untdelemn al exorcizării, fiind administrat şi catehumenilor în timpul riturilor de exorcizare care erau efectuate în vederea pregătirii Botezului. În materialul următor vom discuta alte două rugăciuni cuprinse în "Constituţiile Apostolice", respectiv într-un important manuscris etiopian timpuriu.

Autor: A. Agachi

Sursa: www.ziarullumina.ro

Miercurea Cenuşii: poarta de intrare în Postul Mare

Se ştie că una dintre zilele de peste an care strâng cei mai mulţi credincioşi este Miercurea Cenuşii. Deşi nu este o zi de sărbătoare obligatorie, mulţi oameni nu ar lăsa să treacă această zi fără să ajungă la biserică pentru a fi marcaţi pe frunte cu semnul crucii cu cenuşă. Chiar şi oamenii care vin rar la Biserică peste an fac efortul de a veni în Miercurea Cenuşii. Cum a devenit această practică o parte atât de importantă pentru atât de mulţi credincioşi? Cine a venit cu ideea acestui ritual destul de ciudat? Cum explicăm popularitatea murdăririi frunţii noastre cu cenuşă, pentru ca apoi să mergem toată ziua cu murdărie pe faţă? Cei care nu cunosc acest obicei al nostru ne arată spre frunte spunându-ne că ne-am murdărit, aşteptându-se ca noi să ne spălăm imediat, dar mulţi catolici poartă acea cenuşă întreaga zi.

Cenuşa pe frunte - un obicei cu rădăcini biblice

Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: “Fiica poporului Meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ieremia 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: “Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: “Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Daniel 9,3).

Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. “Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: “Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Iudita 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: “Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Macabei 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: “Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Matei 11,21; Luca 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii

În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie.

Ordinul Penitenţilor

Se pare astfel că folosirea cenuşii la începutul Postului Mare este o extindere a folosirii cenuşii la cei care intrau în Ordinul Penitenţilor. Această practică a caracterizat celebrarea Sacramentului Spovezii de-a lungul celei mai mari părţi a primului mileniu din istoria Bisericii. Cei care comiseseră păcate grave şi le mărturiseau Episcopului sau reprezentantului său şi primeau o penitenţă care trebuia îndeplinită într-o perioadă de timp. După încheierea penitenţei, aceste persoane erau reconciliate de către Episcop printr-o rugăciune de iertare ce se făcea în mijlocul comunităţii.

În perioada în care trebuiau să îşi îndeplinească penitenţele, penitenţii aveau adesea locuri speciale în biserică şi purtau haine specifice, care indicau statutul lor. Asemenea catecumenilor care se pregăteau pentru Botez, şi ei erau adesea scoşi din biserică după Liturghia cuvântului. Acest întreg proces semăna cu itinerariul de convertire al catecumenilor, deoarece Biserica vedea căderea în păcate grave după Botez ca un semn al faptului că persoana în cauză nu se convertise cu adevărat. Penitenţa era o a doua încercare de încurajare a acelei convertiri. De fapt Părinţii Bisericii primare numeau Spovada ca “al doilea Botez”.

Postul s-a dezvoltat în Biserică pe măsură ce întreaga comunitate se ruga şi postea pentru catecumenii care se pregăteau pentru Botez. În acelaşi timp, acei membri ai comunităţii care erau deja botezaţi se pregăteau să îşi înnoiască la Paşti promisiunile de la Botez, alăturându-se astfel catecumenilor în căutarea aprofundării propriei convertiri. Era natural deci ca Ordinul Penitenţilor să se concentreze pe Postul Mare, Spovada fiind adesea celebrată în Joia Mare, pentru ca cei tocmai reconciliaţi cu Dumnezeu să poată să ia parte la liturgiile Triduumului. Cu Postul Mare ca o perioadă în mod evident centrată pe Botez, Spovada şi-a găsit de asemenea un loc aici.

Schimbarea înţelegerii Postului Mare

Cu dispariţia catecumenatului din viaţa Bisericii, modul în care oamenii au înţeles perioada Postului Mare s-a schimbat. În Evul Mediu, accentul nu mai era atât de evident pus pe Botez. În schimb se sublinia foarte mult patima şi moartea lui Cristos. Arta medievală a reflectat această centrare tot mai mare pe suferinţele Mântuitorului; la fel şi pietatea populară. Postul Mare a devenit un timp de recunoaştere a propriei noastre vine pentru păcatele ce au condus la patima şi moartea lui Cristos. Pocăinţa era astfel văzută ca o cale de evitare a pedepsei pentru păcat mai mult decât ca o cale de înnoire a angajamentelor baptismale.

Dispariţia treptată a Ordinului Penitenţilor a făcut ca în timp folosirea cenuşii să nu mai aibă legătură cu contextul originar. Accentul pus pe penitenţa personală şi pe Sacramentul Spovezii a continuat în Postul Mare, dar legătura cu Botezul nu mai era evidentă pentru majoritatea credincioşilor. Aceasta se reflectă în formula care a ajuns să fie asociată cu impunerea cenuşii: “Aminteşte-ţi că din ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!” Acest text evidenţiază mortalitatea noastră, fiind un îndemn la a lua în serios chemarea la pocăinţă, fără să se întrevadă prea mult vreo semnificaţie baptismală. Această subliniere a mortalităţi este în ton cu experienţa de viaţă din Evul Mediu, când ameninţarea cu moartea era mereu prezentă. Mulţi oameni mureau de foarte tineri, iar diferitele molime făceau moartea şi mai răspândită.

Miercurea Cenuşii după Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II (1962-65) a invitat la o înnoire a Postului Mare, prin redescoperirea străvechiului său caracter baptismal. Această redescoperire a fost în mod special promovată de refacerea catecumenatului cerut de Ritualul Iniţierii Creştine a Adulţilor (1972). Pe măsură ce catolicii interacţionau tot mai mult cu catecumenii în etapa finală a pregătirii lor pentru Botez, ei au început să înţeleagă Postul Mare ca o perioadă de pregătire baptismală şi de înnoire baptismală.

Dat fiind că Miercurea Cenuşii marchează începutul Postului Mare, este evident că şi pentru această zi a început redescoperirea dimensiunii baptismale. O aluzie ne-o dă a doua formulă ce se spune la impunerea cenuşii: “Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”. Deşi nu se menţionează explicit Botezul, această formulă ne aminteşte de promisiunile făcute la Botez, de a respinge păcatul şi de a ne mărturisi credinţa. Este o chemare clară la convertire, la acea mişcare de îndepărtare de păcat şi de apropiere de Cristos, pe care trebuie să o facem în mod repetat de-a lungul vieţilor noastre.

La început de Post Mare, Miercurea Cenuşii ne cheamă la un itinerar de convertire ce marchează toată această perioadă. În timp ce catecumenii intră în ultima etapă a pregătirii lor pentru Sacramentele pascale, noi suntem chemaţi să mergem alături de ei, pentru ca să fim pregătiţi să ne înnoim promisiunile baptismale la sosirea Paştilor.

Lecturile pentru Miercurea Cenuşii

Lecturile din Miercurea Cenuşii subliniază această chemare la convertire. Prima lectură din profetul Ioel este o chemare la întoarcerea la Domnul “cu post, cu plâns şi cu tânguire”. Ioel ne aminteşte că Dumnezeu este “milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră”, invitându-ne astfel să fim încrezători în iubirea lui Dumnezeu în timp ce căutăm să ne înnoim viaţa cu Dumnezeu. Este important să observăm faptul că Ioel nu cheamă doar la convertirea personală. Apelul său este unul către tot poporul, aşadar el spune: “Sunaţi din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni, strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân!” Intrând în acest timp de înnoire, noi ne unim cu întreg poporul lui Dumnezeu, pentru că cu toţii avem nevoie de o continuă convertire şi suntem chemaţi să ne susţinem unii pe alţii pe acest drum. Imitându-i pe cei care se alăturau Ordinului Penitenţilor în trecut, noi toţi devenim o comunitate de penitenţi ce caută să se apropie tot mai mult de Dumnezeu prin pocăinţă şi înnoire.

Cu un ton diferit, dar nu mai puţin imperativ, Sf. Paul ne imploră în a doua lectură: “împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” “Acum”, insistă el, “este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. Timpul întoarcerii la Domnul este deci acum, în acest timp sfânt, chiar în această zi. Cât priveşte Evanghelia din Miercurea Cenuşii, ea ne dă sfaturi despre cum să acţionăm în timpul Postului Mare. Isus vorbeşte despre principalele trei discipline pentru această perioadă: pomana, rugăciunea şi postul. Toate aceste activităţi spirituale, ne învaţă Isus, trebuie să fie făcute fără dorinţa de a primi recunoaştere din partea altora. Ideea nu este că trebuie să ne rugăm doar singuri, nu şi în comunitate, de exemplu, ci că nu trebuie să ne rugăm pentru ca alţii să spună cât de sfinţi suntem. Acelaşi lucru se aplică şi postului şi operelor de caritate; ele nu trebuie să fie ascunse ci trebuie făcute din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, nu pentru a fi văzuţi de ceilalţi.

Există desigur o anumită ironie în folosirea acestei Evanghelii, care ne spune să ne spălăm feţele ca să nu arătăm oamenilor că postim, tocmai în ziua în care noi umblăm cu cenuşă pe frunte. Avem în fapt o nouă ocazie de a face ceea ce ne spune Isus: să nu participă la ritualuri religioase doar de ochii lumii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi înnoirea.

De la cenuşă la izvor

Chemarea la convertirea continuă reflectată în aceste lecturi este şi mesajul cenuşii. Noi parcurgem Postul Mare de la cenuşă la izvorul baptismal. Ne “murdărim” feţele în Miercurea Cenuşii şi suntem curăţaţi în apele izvorului. Mai profund, îmbrăţişăm nevoia de a muri faţă de păcat şi egoism la începutul Postului Mare pentru ca să putem ajunge la viaţa deplină în Cel Înviat la Paşti. Când primim cenuşa pe frunte ni se aminteşte cine suntem. Ne amintim că suntem făpturi pământeşti (“Aminteşte-ţi că din ţărână eşti”). Ne amintim că suntem fiinţe muritoare (“şi în ţărână te vei întoarce”). Ne amintim că suntem botezaţi. Ne amintim că suntem pelerini într-un itinerar al convertirii (“Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”). Ne amintim că suntem membre ale Trupului lui Cristos (şi “murdăria” de pe frunţile noastre va proclama această identitate şi altora).

Înnoirea conştientizării a cine suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu reprezintă inima întregii experienţe a Postului Mare. Este atât de uşor să uităm, şi astfel cădem în obiceiuri păcătoase, în moduri de gândire şi de trai care sunt contrare voinţei lui Dumnezeu. În această privinţă suntem asemenea ninivitenilor din istoria lui Iona. Ticăloşia lor a fost cea care l-a făcut pe Dumnezeu să îl trimită pe Iona să le predice. Iona s-a opus acelei misiuni şi s-a trezit în ape adânci. Salvat de un peşte mare, Iona a ascultat ce i-a cerut Dumnezeu şi a predicat în Ninive. Predicarea sa a ajuns la urechi şi inimi deschise, după cum dovedeşte faptul că într-o singură zi a convertit întreaga cetate.

De la începutul Postului, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la convertire. Dacă ne deschidem urechile şi inimile spre acest cuvânt vom fi asemenea ninivitenilor nu doar în păcătoşenia lor ci şi în întoarcerea lor la Dumnezeu. Acesta este, spus pe scurt, scopul Miercurii Cenuşii!

Autor: Lawrence E. Mick
Traducere: Radu Capan
Sursa: AmericanCatholic.org

Cum postim?

În Biserica Catolică de rit latin începe mâine, cu Miercurea Cenuşii, Postul Mare. În ambient bizantin, perioada postului este echivalată în mod curent cu îndatorirea fiecărui creştin de a se abține de la anumite feluri de mâncare numite „de dulce”, iar faptul că în practica romano-catolică tipologia postului nu include obligatoriu o coordonată alimentară extrem de riguroasă este adesea generator de confuzii şi polemici. În acest sens, câteva precizări pot fi clarificatoare.

1. Tradiția postului se revendică încă din timpurile veterotestamentare (Moise, Daniel, Ioel, Iona, David etc.) şi este continuată de Isus şi apostolii săi: Cristos a postit patruzeci de zile în pustiu, înainte de a-şi începe misiunea publică (Mt 4,2; Lc 4,2), la fel şi apostolii şi ucenicii lor (Fap 12, 2-3; 2Cor 6,5). Sfântul Paul a postit timp de trei zile după convertirea sa pe drumul Damascului (Fap 9,9), pentru ca, ulterior, să îndemne el însuşi la post comunitățile păstorite de el (Fap 14,23). Şi exemplele de acest fel sunt nenumărate… Cu toate acestea, este limpede că practica abținerii de la alimentele de origine animală (carne, lactate, ouă) nu este specificată nicăieri în Biblie.

2. Biserica Catolică face deosebire între post (a consuma o singură dată pe zi, o cantitate redusă de hrană) şi abstinență (a nu consuma carne). Zilele de post şi abstinență prescrise pentru Postul Mare sunt Miercurea Cenuşii şi Vinerea Sfântă, în timp ce restul zilelor de vineri (inclusiv cele de peste an) sunt zile de abstinență. Este adevărat că dimensiunea alimentară a postului nu este preţuită în practica seculară a Bisericii Catolice în aceeaşi măsură ca în tradiția răsăriteană. Cu toate acestea, dincolo de minimul stabilit prin legile bisericeşti, credinciosul catolic nu este nicidecum oprit de la a posti oricât de drastic îşi propune (recomandabil, sub îndrumarea şi cu încuviințarea directorului său spiritual).

Cu toate acestea, indiferent de tradiția din care se revendică, fie el drastic sau minimal, postul alimentar este întotdeauna chemat să fie auxiliar postului spiritual: convertirii inimii, încredințării în mâinile Domnului şi iubirii necondiționate, fără de care foloasele duhovniceşti ale restricțiilor gastronomice vor rămâne simple iluzii. Cu alte cuvinte, la ce-mi foloseşte să nu mănânc carne, dacă-mi vorbesc de rău aproapele? Şi oare în ochii lui Cristos înfrânarea pântecelui meu de la friptură prețuieşte mai mult decât înfrânarea limbii de la calomnie, a ochilor de la privirea celor necurate, a urechilor mele de la auzirea răutății? E mai spre mântuirea mea şi mai spre slava Domnului a nu mânca „de dulce” ori a nu cleveti, a nu mă mânia, a nu mă trufi, a nu-i produce suferinţă aproapelui (şi îndeosebi vrăjmaşului) meu? „Postul cel adevărat şi bineprimit lui Dumnezeu”, zice sfântul Teodor Studitul, „este înfrânarea de la răutăţi”…

Sau, mergând şi mai în profunzime, cum spunea un îndrumător spiritual, oare adevărata noastră țintă spirituală este să ne ferim de a face rău ori să ne străduim a face binele? Căci adesea mai mult fugim de păcat decât în întâmpinarea nevoilor şi suferințelor aproapelui nostru… Şi cu adevărat, un alt aspect adesea neglijat atunci când postul alimentar trece pe primul loc este faptul că una din raţiunile lui, după aceea de exersare a înfrânării trupului, este aceea a milostivirii, căci bucatele de la care mă abţin nu mai sunt ale mele, ci ale săracilor care nu au ce pune pe masă. Iar în milostenie se cuvine să fiu generos: spunea fericita Tereza de Calcutta că pomana, pentru a fi cu adevărat pomană, trebuie să doară. Hainele vechi care ne ocupă debaraua şi mâncarea expirată din cămară nu sunt pomană în duhul lui Cristos, ci curăţenie de primăvară.

Şi mai mult, dacă ţin post şi dau şi de pomană, acestea două au nevoie să fie susţinute cu aripile rugăciunii, ale întâlnirii cu Domnul în profunzimea inimii, în locul acela în care suntem noi înşine, cu sufletul despuiat înaintea lui, privindu-l, lăsându-ne priviţi şi îngăduindu-ne binecuvântata vulnerabilitate a îndrăgostirii de el.

O coordonată a postului uitată aproape cu desăvârşire în lumea noastră în care individualismul şi libertatea greşit înțeleasă ating chiar şi dimensiunea spirituală a existenței, este ascultarea. Creştinii care îşi ruinează sănătatea deja şubredă prin posturi drastice, în ciuda interdicției de a posti primite de la proprii duhovnici, păcătuiesc, în ciuda aparenței de sfințenie, prin neascultare. După cum bine spune un părinte athonit, Efrem Katunakiotul: „Să te împărtăşeşti de zece ori pe zi, să faci rugăciunea minții, privegheri sau posturi: toate nu valorează nimic fără ascultare”. Şi, memorabil, sfântul Teofan Zăvorâtul: „Din trei virtuți – post, neprihană şi ascultare – prima conduce până la jumătatea drumului către Dumnezeu, a doua, până la intrare, iar a treia chiar până în fața lui Dumnezeu”.

După toate astea, dacă postesc, mă rog, dau de pomană şi fac ascultare e ziditor să înţeleg bine ceea ce fac şi mai ales de ce şi pentru Cine o fac. A şti cine este Acela în numele căruia ţin post, fac milostenie mă rog şi ascult înseamnă a întâlni o Persoană, a uni jertfa mea cu a lui, a depăşi toate prejudecăţile mele care mă împotmolesc în idolatrizarea sterilă a unor practici pe care le urmez mai curând din superstiţie şi spre propria mea slavă decât din evlavie autentică şi spre mărirea lui Dumnezeu (câţi creştini nu-şi justifică postul prin „aşa e bine”, „aşa se face”, fără să cunoască, de multe ori, măcar semnificaţia liturgică zilelor în care postesc chiar şi în zilele de peste an: de ce miercuri, de ce vineri…).

Fără generozitate, pomana este doar debarasare de lucruri care ne încurcă prin casă. Fără rugăciune şi milostenie, fără smerenie şi convertire, fără discreţie, ascultare, iubire şi înfrânare nu doar de la bucate, dar mai cu seamă de la rele, postul e simplu regim alimentar. Iar fără sensul dat tuturor de înţelegerea motivaţiei corecte pentru care facem toate acestea, ele rămân simple exerciţii gastronomico-morale.

Mi-am propus, în fiecare din zilele acestui timp de pocăinţă, un periplu prin texte de referinţă asupra postului din Scriptură, de la profeţii Vechiului Testament, la Psalmi şi la învăţăturile sfinţilor apostoli Iacob, Ioan şi Paul. Cuvântul lui Cristos va fi călăuză în prima şi în ultimele două săptămâni ale acestui drum de cunoaştere. Iar Patericul egiptean[1] (unul din marile îndrumare de spiritualitate comune tradiţiei răsăritene şi celei apusene) va puncta cu mult realism şi transparenţă felul de post bineplăcut Domnului. Şi pentru că devoţiunea tradiţională a Postului Mare în Biserica Catolică este „Calea Crucii”, pentru zilele de vineri ale acestui timp liturgic vă propun o abordare inedită a acesteia, prin mijlocirea meditaţiilor de excepţie ale unui sfânt ortodox, Teofan Zăvorâtul, pe marginea purtării Crucii personale de fiecare zi.

Pun început periplului prin textele sfinte printr-un motto edificator al sfântului Ioan Gură de Aur:

„Postiţi? Arătaţi-mi prin fapte, cum. De vedeţi pe sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi-vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu numai gura şi stomacul să postească, ci şi ochiul şi urechile şi picioarele şi mâinile şi toate mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească rămânând curate de hrănire şi de lăcomie, picioarele nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor, ochiul neprivind frumuseţile străine, gura trebuie să postească de sudalme şi alte vorbiri ruşinoase” (Către poporul antiohian, Cuv. 3).

---

[1] Colecţie de învăţături şi pilde ale eremiţilor sfinţi vieţuitori în deşertul Egiptului în sec. 4-5, cunoscută şi sub numele de „Apoftegmele Părinţilor din pustiu”. Ediţia cea mai valoroasă a acestei lucrări în limba română este cea realizată de patrologul Cristian Bădiliţă şi ajunsă, în 2007, la Editura Polirom, la cea de-a III-a ediţie.

Autor: C. Stan

Sursa: http://klaudiastan.wordpress.com

RECLAMĂ... la Post și la Spovadă (2)

Un om povestea odată: "Am fost la spitalul Domnului să-mi fac un control de rutină şi am constatat că eram bolnav. Când Domnul Isus mi-a luat tensiunea, a văzut că aveam un nivel scăzut de blândeţe. Când mi-a luat temperatura, termometrul a înregistrat 40 de grade de egoism. Am făcut o electrocardiogramă şi diagnosticul a fost că aveam nevoie de mai multe by-pass-uri de dragoste pentru că venele mele erau blocate şi nu pompau sânge la inima mea goală. Am trecut la ortopedie: nu puteam merge alături de fratele meu şi nici nu puteam să-l îmbrăţişez pentru că aveam fractură, după ce m-am împiedicat de vanitatea mea. La fel, mi-au găsit miopie, pentru că nu puteam vedea dincolo de aparenţe; când m-am plâns de surzenie, Domnul Isus mi-a pus diagnosticul de a fi rămas singur între cuvintele goale de fiecare zi.

Morala: La începutul Postului Mare să ne prezentăm la Medicul de familie Isus Cristos. Cabinetul lui este pregătit să ne primească pe toți, indiferent de bolile de care suferim. Încrederea este primul pas spre vindecare. Iertarea dumnezeiască este leacul cel mai sigur pentru orice boală.

RECLAMĂ....la Post (1)

Un om a intrat intr-un restaurant si a cerut o porţie de mâncare. Când i-a fost adusă mâncarea el a întrebat: "Cum se face ca porţia mea de friptură este pe jumătate faţă de cea de ieri?". Atunci chelneriţa l-a întrebat: "La care masă aţi şezut ieri?". Acolo, la fereastră, a răspuns omul. Atunci chelneriţa a adăugat: "Lângă fereastră văd trecătorii, şi servim porţii de reclamă".

Morala: și noi facem multe lucruri de reclamă, mai ales atunci când ne văd alţii: preotul, profesorul, poliţistul, părinţii, rudele etc. Dar noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru că ne văd oamenii, ci pentru că ne vede în primul rând Dumnezeu; noi trebuie să facem toate lucrurile bine şi corect, nu pentru răsplata de la oameni, ci pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu.

Capitalismul ca spaţiu al moralităţii: Cetăţenia economică

De mai bine de douăzeci de ani ne place să ne considerăm cetăţeni liberi, şi nu supuşi ai regimului comunist care s-a manifestat ca un limitator de drepturi şi libertăţi, păstor de conştiinţe şi moralist suprem. Cetăţenia modernă este una dintre cele mai importante forme ale egalităţii umane, dar în ce mod se manifestă ea? Câte dimensiuni ale egalităţii cetăţeneşti preţuim cu adevărat?

Deşi are rădăcini antice trecute prin filtrul creştinismului ( - Biserica este comunitatea celor cu aceeaşi identitate), cetăţenia este prin excelenţă emblemă a modernităţii politice.

Cazul francez - cetăţenia politică

Cetăţenia politică s-a construit greu, dar în ritm accelerat începând cu revoluţiile americană şi franceză, adunând în interiorul ei numeroase straturi de drepturi civile şi sociale şi culminând cu cele politice. Francezul J. J. Rousseau înţelegea cetăţenia ca un comportament ascetic în care persoana umană percepe binele comun ca fiind al său şi se supune în mod deliberat legii. Astfel, cetăţenia ar fi un mix de suveranitate şi spunere, dar dreptul de a alege şi de a fi ales s-a generalizat ca fiind universal concomitent cu extinderea şi dezvoltarea democraţiei în diferite colţuri ale lumii abia în cea de-a doua parte a secolului trecut. Cetăţenia politică aşază persoana umană în centrul politicului însuşi: acesta poate exercita puterea în scopul binelui comun şi mai ales poate contesta puterea prin instrumentele votului, manifestaţiilor, discursurilor, asocierii libere etc. Cu cât regimul politic este mai democratic, iar societatea se supune domniei legii ("rule of law"), cu atât cetăţenii sunt bine reprezentaţi politic şi mai activi în exercitarea drepturilor lor.

Cazul britanic - cetăţenia socială

La începutul secolului al XVII-lea, în Anglia se formalizează juridic prin "The Poor Act" (1601) ceva ce era deja în vigoare: parohiile se vor ocupa de ajutorarea săracilor. Au trecut mai bine de trei secole până când statul să-şi asume ajutorarea bătrânilor printr-un sistem de pensii. Abia în 1908 bătrânii de peste 70 de ani încep să primească regulat puţin peste 30 de lire pe an. Marea reformă a venit însă în urma raportului lordului William Beveridge din 1942, când a fost introdus un sistem de asigurări de pensii egale, ce supravieţuieşte în nucleul său până azi. Sub deviza "full employment society" au fost introduse alocaţiile familiale, precum şi pensia minimă garantată ("basic state pension"), indiferent de dimensiunea contribuţiilor publice sau private. Se adaugă ulterior pensii bazate pe contribuţii în funcţie de venit şi se lărgeşte spectrul pensiilor private, dar fundamentul reformei lui Beveridge este ceea ce în epocă s-a numit cetăţenia socială ("social citizenship"), adică accederea tuturor persoanelor umane la un minim grad de bunăstare socială sub care nimeni nu poate cădea.

Cazul (ne)românesc - cetăţenia economică

Nu putem suspecta cetăţenia ca fiind o construcţie aparţinând strict unei singure familii politice de vreme ce la straficarea ei au contribuit de-a lungul timpului atât liberalii (mai ales prin drepturi civile şi politice), cât şi socialiştii, în special prin drepturile sociale. Creştin-democraţii au adăugat mai târziu sacralitatea vieţii şi demnitatea persoanei, dar astăzi pare că nimeni nu-şi asumă în mod decisiv construcţia unui alt tip de cetăţenie informală - cea economică.

Cel puţin asta ne indică de acum celebra criză economică, care ar fi trebuit să zdruncine din temelii sistemul economic mondial. Fie şi o mică rotiţă schimbată ar fi dat speranţa unui nou început, unei restructurări, dacă nu chiar a unei reforme, dar nu s-a întâmplat nimic nou: restrângerile bugetare, constrângerile legate de deficite, privatizările masive în domenii care nu au de-a face cu profitul, cum sunt pensiile, educaţia, sănătatea şi chiar administraţia publică, nu fac decât să confirme că sistemul economic mondial este bun şi foarte bun.

Ne întoarcem la origini. Când deistul Adam Smith, "părintele pieţei libere şi al capitalismului", încearcă să desluşească piaţa liberă, el are de fapt ca obiectiv identificarea unei moralităţi seculare, dar inspirată din principiile autorităţii terestre transmise de divinitatea rămasă izolată în ceruri. Într-o lectură teologică dură, piaţa liberă este semimorală, dar pentru modernitatea asumată din secolul al XVIII-lea încoace capitalismul original rămâne un spaţiu al moralităţii ce valorifică individul înzestrat cu voinţă, liberă iniţiativă, vocaţie, muncă, abilităţi şi care acceptă riscul competiţiei libere.

Prin urmare, construcţia cetăţeniei economice, adică transformarea persoanei umane din supravieţuitor în autor al jocului economic, ar trebui să ţină cont că fiecăruia dintre noi îi este virtual permis accesul egal la piaţa liberă. Privit cu exigenţă, capitalismul nu se reduce doar la suveranitatea consumatorului, ci presupune o graniţă extrem de fină şi permeabilă între producător şi consumator, astfel încât fiecare persoană să poată asuma simultan cele două identităţi. În ţara noastră însă, după traumatismul economiei planificate, în care cu toţii am fost de fapt asistaţi sociali ai regimului communist, a urmat întemeierea unui capitalism anticapitalist, din moment ce este încă tributar oligarhiei, monopolismului sau corupţiei. Recent, România se simte nevoită şi datoare să se racordeze la un alt determinism economic cu iz marxist, ce are ca deviză creşterea economică pe care o echivalează cu bunăstarea cetăţenilor. Românii au mai experimentat heirupul şi obsesia creşterii economice în cei 45 de ani de comunism…

Autor: C. Raiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Simbolismul grâului, pâinii şi colivei

În liturgicul Bisericii noastre, pâinea, grâul şi coliva joacă un rol extrem de important, definitoriu al identităţii noastre ortodoxe. În jurul acestor elemente a gravitat şi gravitează înţelegerea practică a adevăratei teologii. Ele sunt exemplul cel mai concret al celor mai curate şi sincere năzuinţe spre mântuire. Despre semnificaţia şi simbolismul lor liturgic vorbim în cele ce urmează cu părintele prof. Ioan Ioanicescu.

Părinte profesor Ioan Ioanicescu, care este semnificaţia liturgică a grâului şi a pâinii în Biserica noastră?

Mai întâi trebuie să precizăm faptul că în Sfânta Scriptură există un aşa-zis metalimbaj, adică anumite cuvinte, anumiţi termeni care au o dublă dimensiune: una materială şi una spirituală. Exemplu, cuvântul "viaţă" înseamnă, pe de o parte, viaţa aceasta materială pe care o trăim pe pământ, iar pe de alta, viaţa spirituală a sufletului. Cuvântul "apă" înseamnă apa obişnuită, pe de o parte, şi apa cea vie, apa vieţii (exemplu cu femeia cananeeancă), cuvântul "lumină" se referă la lumina fizică de la soare şi lumina spirituală ("Eu sunt lumina lumii..."), cuvintele "cale", "foc" şi altele. Între toate acestea, cea mai importantă este dimensiunea cuvântului pâine, adică tot ce poate fi mai material. Pe de o parte, este vorba de pâinea obişnuită cu care ne hrănim zilnic, pe de altă parte, de pâinea vieţii, despre care Mântuitorul zice: "Eu sunt pâinea vieţii, cine va gusta din Mine nu va flămânzi în veac".

Pâinea - jertfă a omului şi simbol al comuniunii eclesiale

De ce pâinea a fost şi este folosită ca materie de jertfă la Sfânta Liturghie?

Sunt mai multe motive. Mai întâi pentru că această materie, adică pâinea, este de instituţie divină, ea a fost orânduită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, atunci când a întemeiat Sfânta Euharistie, folosind pâine şi vin. În al doilea rând, pentru că pâinea e simbolul sângelui. Prin urmare, darurile de pâine şi vin aduse de credincioşi pentru Sfânta Liturghie simbolizează însăşi fiinţa lor trupească şi sufletească pe care ei o aduc ca jertfă lui Dumnezeu, sub această formă. Şi încă un lucru foarte important: spre deosebire de alte alimente care se consumă în starea lor naturală, neprelucrată, pâinea şi vinul sunt obţinute prin munca, strădania şi priceperea omului, deci prin efort şi cheltuială de energie. Înainte de a fi sfinţite la slujba Sfintei Liturghii, ca daruri de jertfă, ele sunt, să zicem aşa, deja sfinţite prin truda şi sudoarea omului, ceea ce le dă o valoare deosebită ca materie de jertfă. Pe de altă parte, pâinea, făcută din atâtea boabe de grâu strânse laolaltă, ca şi vinul rezultat din zdrobirea în acelaşi teasc a atâtea ciorchine şi boabe de struguri, simbolizează unitatea sau comuniunea spirituală care leagă între ei pe toţi membrii Bisericii, făcând toţi un singur trup: Trupul Tainic al Mântuitorului Hristos, adică Sfânta Biserică. Prin urmare, putem spune că darurile aduse ca jertfă de credincioşi simbolizează atât propria lor fiinţă, cât şi Biserica din care fac parte.

Alte Biserici creştine folosesc în cult azima, de exemplu catolicii şi armenii, la noi de ce se foloseşte pâinea?

Pâinea sau prescurile folosite de noi, ortodocşii, sunt făcute din făină şi aluat dospit. Noi motivăm aceasta prin următoarele argumente: mai întâi, pentru că o astfel de pâine a folosit Mântuitorul la Cina cea de Taină. Evangheliştii spun clar: "luând pâinea", şi nu azima ("arton", şi nu "azimon"). În al doilea rând, pâinea adevărată, dospită cu aluat, simbolizează mai bine sufletul desăvârşit şi întruparea Logosului, fiind făcută din trei elemente care reprezintă şi cele trei părţi ale sufletului, şi Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi: făina cu aluat, care înseamnă sufletul, apa, care înseamnă botezul, şi sarea, care înseamnă gândul şi învăţătura Cuvântului ("voi sunteţi sarea pământului...").

Aducem deci pâine dospită noi, ortodocşii, pentru că ea simbolizează mai desăvârşit Trupul Domnului, în care se preface prin sfinţire, la rugăciunea Epiclezei.

Un al treilea argument este legat de faptul că, chiar în jertfa lui Melchisedec, care a fost cea mai desăvârşită jertfă a Vechiului Testament, s-a adus tot pâine dospită, şi nu azimă, aşa cum citim la Geneza (14, 18).

Forma prescurii

Vorbiţi-ne despre forma şi denumirea prescurii.

Aşa cum ştim, pâinea folosită la Proscomidie are forma şi denumirea de prescură, de la termenul grecesc "prosfora", care înseamnă aducere, ofrandă, jertfă. Prescurile sunt făcute uneori în formă rotundă, simbolizând rotunjimea pământului, dar cel mai des în formă de cruce cu patru cornuri, care simbolizează atât cele patru laturi ale lumii întregi, pentru care S-a întrupat Domnul, cât şi cele patru colţuri ale crucii pe care El a fost răstignit. În unele părţi se folosesc şi prescuri cu cinci cornuri, amintind de cele cinci pâini cu care Mântuitorul a săturat mulţimile în pustie. De reţinut este că de la cele cinci pâini s-a fixat şi numărul regulamentar de cinci pentru prescurile folosite la Proscomidie. Sunt şi unele părţi unde se folosesc prescuri cu trei cornuri, care simbolizează Sfânta Treime.

"Coliva simbolizează însuşi trupul celui răposat"

Un alt loc de cinste în cultul nostru liturgic îl are şi coliva. Ea este făcută din grâu curat şi este nelipsită din sâmbetele noastre şi din toate zilele în care se face pomenire pentru fraţii noştri cei adormiţi în Domnul. Ce ne puteţi spune despre simbolismul ei?

Cuvântul colivă vine de la grecescul "ta koliva", care înseamnă ofrandă. Ea se prepară din grâu fiert, îndulcit cu miere sau zahăr şi amestecat cu mirodenii şi miez de nucă. Coliva simbolizează însuşi trupul celui răposat, deoarece hrana principală a trupului omenesc este grâul. Ea este totodată o expresie materială a credinţei noastre în nemurire şi Înviere, fiind făcută din boabe de grâu, pe care Domnul însuşi le-a înfăţişat ca simboluri ale învierii trupurilor. "După cum bobul de grâu, ca să încolţească şi să aducă roadă, trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ pentru ca să putrezească, tot aşa şi trupul omenesc mai întâi se îngroapă şi putrezeşte, pentru ca să învieze apoi, întru nestricăciune", spune Apostolul Pavel.

Cu privire la dulciurile şi ingredientele ce intră în componenţa colivei, ele reprezintă virtuţile răposaţilor pomeniţi, ori dulceaţa vieţii celei veşnice pe care nădăjduim că o va dobândi cel răposat. Aceeaşi simbolistică o are şi pâinea, sau colacul, care se aduce la cei răposaţi pe lângă colivă, uneori chiar şi în locul ei. În Ardeal, de pildă, sunt locuri unde se aduce doar colac şi se numeşte parastas. La noi, în Oltenia, s-a împământenit tradiţia pregătirii colivei şi este bine ca ea să fie respectată.

Ce sfaturi aveţi pentru cititorii noştri?

Cu toţii trebuie să ia aminte că străbunii noştri socoteau pâinea ca pe un lucru sfânt. Ei ziceau şi încă mai zic urmaşilor de la sate că pâinea e Trupul Domnului. Fărâmiţarea ei fără rost, aruncarea pe jos a fărâmiturilor, era socotită ca o necuviinţă şi ca păcat. Să ia aminte gospodinele noastre şi tot creştinul de bună credinţă la semnificaţia spirituală a pâinii şi a colivei. Să nu le privească doar ca pe nişte obiceiuri venite din veacuri, pe care ei acum se străduiesc să le împlinească. Pâinea şi coliva ce se aduceau ca jertfă erau pregătite de femei curate la trup, la gând şi la suflet. O gospodină care frământă, care plămădeşte, care aşteaptă să se dospească, apoi coace pâine, o femeie care pregăteşte coliva oficiază în acelaşi timp munca ei, strădania ei, se află sub semnul binecuvântării. Şi mai e ceva. Există o rostire a Mântuitorului Iisus Hristos, în Evanghelia după Marcu, care zice aşa: "Când aduci darul tău la altar, să fii împăcat cu toată lumea. Dacă îl aduci totuşi la altar şi-ţi aduci aminte acolo că ai o supărare cu fratele tău (semenul tău), lasă darul tău acolo şi mergi de te împacă cu semenul tău". Asta înseamnă că odată cu jertfa de pâine şi de colivă ne oferim pe noi înşine drept jertfă curată lui Dumnezeu.

Autor: G. Cioiu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Binecuvântarea unui om bătrân

Binecuvântaţi aceia care înţeleg că picioarele mele au devenit mai încete, iar mâinile îmi tremură.

Binecuvântaţi aceia care îşi dau seama că urechile mele aud greu şi că nu înţeleg imediat totul.

Binecuvântaţi aceia care ştiu că ochii mei nu mai văd bine.

Binecuvântaţi aceia care nu înjură când îmi cade ceva din mână şi mă ajută să îmi găsesc lucrurile.

Binecuvântaţi aceia care se uită la mine zâmbind şi stau să vorbească un pic cu mine.

Binecuvântaţi aceia care ţin seama de bolile mele şi-mi alină durerile.

Binecuvântaţi aceia care mă fac să simt că sunt iubit şi se poartă delicat cu mine.

Binecuvântaţi aceia care rămân lângă mine când plec pe drumul veşniciei.

Binecuvântaţi aceia care sunt buni cu mine.

Ei mă fac să mă gândesc la Bunul Dumnezeu.