Înţelepciune biblică: Să nu ne temem!

"Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?" (Psalm 26, 2)

În Sfânta Scriptură, apare de multe ori îndemnul: "nu vă temeţi" (Luca 2, 10), iar Dumnezeu vrea ca fiecare creştin să-şi trăiască viaţa plin de curaj, după cum stă scris: "fii tare şi curajos, să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge" (Iosua 1, 9). Ştiind că "duhul temerii de Dumnezeu" (Isaia 11, 3) este unul dintre cele şapte daruri ale Duhului Sfânt, creştinul trebuie să aibă o frică iubitoare de Dumnezeu, căci teama de Domnul arată încrederea omului în El, iar după cum spune părintele Dumitru Stăniloae: "ca să-ţi fie frică de El, trebuie să crezi în El". Creştinul adevărat nu este speriat de Dumnezeu, ci Îl iubeşte cu o inimă curată, pentru că "în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire" (I Ioan 4, 18 ).

Dumnezeu este drept, iar omul care greşeşte se supune pedepsei Lui, pentru că "dacă faci rău, teme-te" (Romani 13, 4). Creştinii se tem de judecata lui Dumnezeu pentru păcatele lor, de aceea ei trebuie să trăiască în aşa fel, încât viaţa lor să fie plăcută Domnului, respectând poruncile Lui "căci Dumnezeu nu ne-a dat duhul temerii, ci al puterii şi al dragostei şi al înţelepciunii" (II Timotei 1, 7).

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "cel ce umblă în frica de Dumnezeu, chiar dacă petrece în mijlocul oamenilor răi, nu se teme. El are înlăuntrul său frica de Dumnezeu şi poartă arma nebiruită a credinţei cu care poate să le împlinească pe toate, chiar şi pe cele ce par grele şi cu neputinţă celor mulţi. El petrece ca un uriaş în mijlocul piticilor sau ca un leu mugind în mijlocul câinilor şi al vulpilor, încrezându-se în Domnul. Cu tăria cugetului său îi loveşte pe ei şi înspăimântă inimile lor, învârtind cuvântul înţelepciunii ca pe un toiag de fier" (Filocalia, volumul VI).

Când un creştin simte că îl cuprinde teama de cele lumeşti, gândind că "duhul meu rătăceşte, frica dă năvală peste mine" (Isaia 21, 4), el trebuie să se roage cu stăruinţă, căci "străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei" (Psalm 33, 7); oamenii trebuie să aibă curaj, ştiind că acesta face parte dintre cele patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea. Nimeni nu trebuie să se teamă de lume şi viaţă, ci să aibă speranţă, deci "nu te teme, tu, ţară, bucură-te şi te veseleşte, căci Domnul a făcut lucruri mari! Nu vă temeţi nici voi, dobitoacele câmpului, căci au înverzit păşunile pustiului" (Ioil 21-22).

Fiecare om trebuie să-şi urmeze drumul având încredere în ajutorul lui Dumnezeu, pentru că "Domnul Însuşi va merge înaintea ta; El Însuşi va fi cu tine şi nu se va depărta de tine, nici te va părăsi; nu te teme, nici nu te spăimânta" (Deuteronom 31, 8). Chiar dacă întâmpină greutăţi, ştiind că încercările vin pentru sporirea duhovnicească a omului, creştinul trebuie să Îl urmeze pe Hristos, Care spune: "în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33).

Autor: V. Robu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Despre 2 Macabei 1:18: Cine a construit templul lui Zorobabel?

La prima vedere, o asemenea întrebare seamănă cu cea pusă de profesorii disperaţi de cunoştinţele precare ale elevilor în vremea când învăţam în seminarul teologic. Când erai şifonat rău de tot şi adoptai teologia tăcerii la orice chestiune, te trezeai întrebat în cele din urmă: "Cum îl chema pe tatăl fiilor lui Zebedeu?" Dacă nici pe asta nu o ştiai, meritai din plin nota 3 şi tichia de măgar.

Şi aici, oricine familiarizat puţin cu Scriptura ar răspunde că evident… Zorobabel. Răspunsul nu este greşit, dar la o privire mai atentă lucrurile încep să se încurce iremediabil.

Zorobabel

Mai întâi observăm că în Ezdra 2 este oferită o listă cu cei care se reîntorc din exilul babilonian împreună cu Zorobabel şi Iosua (cf. vv. 2-3; lista este repetată şi în Neemia 7). În Ezdra 3 "Iosua, fiul lui Ioţadac, şi fraţii lui, preoţii, şi Zorobabel" au înălţat un jertfelnic (v. 2) pe locul fostului templu. Practic sunt astfel iniţiate lucrările de rezidire a templului din Ierusalim, fapt confirmat de Ezdra 3:8: "Şi în anul al doilea după sosirea lor la templul lui Dumnezeu din Ierusalim şmai exact la locul fostului templu - n.m.ţ, în luna a doua, Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi Iosua, fiul lui Ioţadac, şi ceilalţi fraţi ai lor, preoţii şi leviţii, şi toţi cei ce veniseră din robie la Ierusalim au făcut început şi au pus pe leviţii de la douăzeci de ani în sus să supravegheze lucrările templului Domnului". Angajarea în zidire devine evidentă în capitolul următor: "Auzind vrăjmaşii lui Iuda şi ai lui Veniamin că cei ce s-au întors din robie zidesc templu Domnului Dumnezeului lui Israel, au venit la Zorobabel şi au zis către el: "Să zidim şi noi cu voi, pentru că şi noi, ca şi voi, căutăm pe Dumnezeul vostru şi Lui Îi aducem jertfe încă din zilele lui Asarhadon, regele Asiriei, care ne-a adus aici". Iar Zorobabel, Iosua şi celelalte căpetenii ale seminţiilor lui Israel le-au zis: "Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi templu Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi templu Domnului Dumnezeului lui Israel, precum ne-a poruncit Cirus, regele Perşilor"" (Ezdra 4:1-3).

Se vede că Zorobabel era, alături de marele preot Iosua, printre căpeteniile seminţiilor lui Israel. Era probabil peha, "guvernator" al provinciei Iehud. În plus, avea un mare avantaj: era descendent din David, deci os regal. Potrivit genealogiei din 1 Paralipomena 3:17-19, Zorobabel nu era fiul lui Salatiel, întâi născutul regelui exilat Iehonia (Ioiachin), ci fiul lui Pedaia, fratele lui Salatiel. Poate că textul respectiv trebuie interpretat ca şi cum Pedaia este fiul lui Salatiel, Zorobabel nepotul acestuia? Oricum, Zorobabel devine un davidid (urmaş al regelui David), cu posibile pretenţii la tron, dacă situaţia de sub perşi ar fi permis revenirea dinastiei davidice. Ideea transpare şi în cap. 5: "Dar proorocul Agheu şi proorocul Zaharia, fiul lui Ido, au grăit Iudeilor celor din Ierusalim şi din Iuda cuvinte prooroceşti în numele Dumnezeului lui Israel. Atunci s-au sculat Zorobabel, fiul lui Salatiel, şi Iosua, fiul lui Ioţadac, şi au început a zidi templul lui Dumnezeu cel din Ierusalim, fiind cu ei proorocii lui Dumnezeu, care îi întăreau" (Ezdra 5:1-2).

Aici observăm că pe lângă cei doi piloni, guvernatorul Zorobabel şi preotul Iosua, dau o mână de ajutor şi profeţii Agheu şi Zaharia.

În cartea lui Agheu, Zorobabel joacă de altfel un rol-cheie. "În anul al doilea al regelui Darius, în luna a şasea, în ziua întâi a lunii, a fost cuvântul Domnului prin gura lui Agheu, proorocul, către Zorobabel, fiul lui Salatiel, cârmuitorul şpehaţ lui Iuda, către marele preot Iosua, fiul lui Iosedec, zicând: "ş…ţ Suiţi-vă în munte şi aduceţi lemne ca să clădiţi iarăşi templul în care voi binevoi şi Mă voi preaslăvi", zice Domnul" (Agheu 1:1.8). Efectul este imediat: "Şi a deşteptat Domnul duhul lui Zorobabel, fiul lui Salatiel, cârmuitorul lui Iuda, şi duhul lui Iosua, marele preot, fiul lui Iosedec, şi duhul poporului care mai rămăsese, şi au venit şi au început lucrul templului Domnului Savaot, Dumnezeul lor, în ziua a douăzeci şi patra a lunii a şasea, în anul al doilea al regelui Darius" (vv. 14-15). Acelaşi lucru este proclamat şi de profetul Zaharia: "Mâinile lui Zorobabel au pus temelia acestui templu şi tot mâinile lui îl vor termina" (Zaharia 4:9).

Dacă acest Darius este Darius 1 (522/521-486), atunci ne-am afla în anul 520 î.Hr. (luna a şasea, Elul, adică în august-septembrie; fiind vorba de ziua a 26-a, ne-am afla deci în septembrie), dată aşadar când lucrările de rezidire a templului din Ierusalim au reînceput. Templul va fi terminat după Ezdra 6:15 abia în anul al şaselea al lui Darius, deci în 515 î.Hr.

Patru variante

După cum şi în viaţa noastră proiectele importante tind să dezvolte o paternitate multiplă şi de cele mai multe ori fictivă (nu zâmbiţi, vă rog, că e serios!), şi în acest context apare un challenger: Şeşbaţar. În Ezdra 1:8-11, Şeşbaţar numit "prinţul" (nasiâ) lui Iuda (în Sinodală "căpetenie") primeşte de la regele persan Cirus 2 vasele templului din Iesalim confiscate de babilonieni, în continuare precizându-se: "Toate acestea le-a luat cu el Şeşbaţar, când au plecat robii cei ce voiau să se întoarcă din Babilon la Ierusalim" (v. 11). Totuşi, în lista celor reîntorşi (Ezdra 2) nu îl regăsim pe Şeşbaţar.

Despre Şeşbaţar nu se mai menţionează nimic. Abia în Ezdra 5, în toiul reconstrucţiei templului de către Zorobabel, se aminteşte de Şeşbaţar, însă cu nişte completări ciudate. Se spune că Cirus 2 l-a numit pe Şeşbaţar "guvernator" (peha) (v. 14). Dar cel mai intrigant este v. 16: "Atunci Şeşbaţar acela a venit şi a pus temelia templului lui Dumnezeu din Ierusalim", atât că templul nu s-a isprăvit.

Iată deci o altă tradiţie despre paternitatea proiectului rezidirii templului. Cine a pus temeliile? Zorobabel, spun unele texte; Şeşbaţar, spun altele. Dar problemele nu se opresc aici.

Există şi o posibilă a treia tradiţie. În Ezdra 7-10 şi Neemia 8 se relatează cum preotul Ezdra, primind de la regele Artaxerxe o scrisoare de împuternicire (7:11-26), merge din Babilon la Ierusalim. Totuşi, activitatea lui Ezdra surprinde, pentru că este îndemnat să aducă "vasele pentru slujbele templului" (7:19; cf. şi 8:26-28.33), ca şi cum acestea nu fuseseră deja aduse de Şeşbaţar. Ezdra insistă să fie însoţit şi de leviţi, pe care îi solicită special (8:15-20), deşi s-ar fi presupus că deja funcţionează leviţi la templul din Ierusalim (Ezdra 2:40-58). De asemenea, Ezdra aduce "legea lui Dumnezeu" (7:14), din care va şi citi într-o procesiune solemnă (Neemia 8), de parcă Legea nu era cunoscută deja prin sărbătoarea Corturilor ("precum este scris" - cf. Ezdra 3:4) sau Paşti (6:19-23). Toate acestea sunt descrise ca şi cum Ezdra trebuie să ia totul de la zero, înainte de el nefiind nimic temeinic. În rugăciunea lui din cap. 9 chiar spune: "Noi robi suntem, dar nici în robie nu ne-a părăsit pe noi Dumnezeul nostru şi a îndreptat El spre noi mila regilor Perşilor ca să ne lase să înviem, să zidim templu Dumnezeului nostru, să-l scoatem din dărâmăturile lui şi ne-a dat întărire în Iuda şi în Ierusalim" (Ezdra 9:9). Ar părea că Ezdra îşi atribuie chiar rezidirea templului, mai ales că termenul tradus de Sinodală prin "întărire", gader, poate însemna şi "ziduri". Biblia Anania traduce aici foarte plastic "gard" (din greacă, phragmon). Să fie aşadar şi Ezdra al treilea pretendent ca ziditor al templului? (Lester L. Grabbe, A History of the Jews and Judaism in the Second Temple Period, vol .1: Yehud: A History of the Persian Province of Judah, T&T Clark, London, 2004, LSTS 47, pp. 74-76).

Trebuie să ţinem cont de faptul că regele Artaxerxe sub care activează Ezdra este fie Artaxerxe 1 Longimanul (465-424 î.Hr.) fie Artaxerxe 2 Mnemon (405/ 404-359/358). Atunci, venirea lui Ezdra în anul al şaptele al domniei lui Artaxerxe (Ezdra 7:7) ar cădea în 458 î.Hr. sau în 398 î.Hr., oricum la un secol sau la un secol şi jumătate după Zorobabel & co.

Dar mai există şi o a patra tradiţie, versetul anunţat în titlu: "să prăznuiţi sărbătoarea corturilor şi a focului, în amintirea lui Neemia, cel care a zidit templul Domnului şi jertfelnicul pe care a adus jertfă" (2 Maccabei 1:18). Neemia, care era paharnic al regelui Artaxerxe (Neemia 1:1.11), este numit de acesta "guvernator" (peha) din anul al 20-lea până în anul al 32-lea, în total 12 ani (Neemia 5:14), deci între 445-433 î.Hr.

Toate sunt bune?

Întâlnim aşadar trei - ba poate chiar patru răspunsuri dacă omologăm şi tradiţia lui Ezdra - în legătură cu zidirea templului (culmea chiar cu punerea temeliei): Zorobabel (Ezdra 1-6; Agheu şi Zaharia), Şeşbaţar (Ezdra 5:14), Ezdra (Ezdra 7-10; Neemia 8) sau Neemia (2 Maccabei 1:18).

Cine a zidit templul lui Zorobabel? Dacă tăcem prea mult, merităm nota 3 şi tichia. Păi, întâi să observăm că sunt texte contradictorii. Este un prim pas. Apoi, eu aş merge pe mâna lui Zorobabel, pentru că în favoarea lui se pronunţă şi doi profeţi contemporani, Agheu şi Zaharia. Profeţiile lor îl numesc pe Zorobabel alesul, odrasla, ca davidid având însărcinarea zidirii templului.

Textele pretind că în 538, imediat după eliberarea din exil, lucrările de restaurare au început, fiind blocate de inamici timp de 18 ani. Abia între 520-515 templul ar fi fost finalizat. Nu pare credibil că şi în 538 şi în 520 funcţiona tot Zorobabel, pentru că apare şi acel guvernator Şeşbaţar cu recuperarea vaselor în 538. Ar fi deci mai probabil ca în anii 30 Şeşbaţar să fi fost guvernatorul, dar aportul lui să fie minimal (poate doar ridicarea unui altar), iar în anii 20 Zorobabel. De altfel, cei doi profeţi îl menţionează pe Zorobabel doar în timpul lui Darius, deci începând cu 520.

Observăm apoi că Zorobabel n-a acţionat singur, ci ca guvernator (peha), a format un tandem cu preotul Iosua. Peste 100 de ani, şi Neemia, de asemenea guvernator în Iehud, formează şi el o pereche tot cu un preot, Ezdra. La mijlocul sec. 5 î.Hr. (deci în timpul lui Neemia), Ierusalimul devine capitală a provinciei Iehud, după ce până atunci fusese Miţpa (încă din perioada de după 586 î.Hr., cf. 4 Regi 25:22-25). Acum sunt ridicate ziduri şi fortificaţii.

Istoric vorbind, Zorobabel a fost cel mai probabil fondatorul şi constructorul Templului. Dar la nivel teologic, lucrarea sa deosebită a fost văzută ca o continuare a altarului (?) lui Şeşbaţar. Neemia (şi Ezdra) sunt cei care renovează probabil părţi din Templu cu prilejul ridicării zidurilor, fapt pentru care li s-a atribuit şi lor în conştiinţa redactorilor biblici paternitatea proiectului de o asemenea grandoare.

Autor: A. Mihăilă

Sursa: www.ziarullumina.ro

CINE SUNTEȚI DUMNEAVOASTRĂ ?

Un comerciant de stofe european se afla într-una din zile într-o piață în Siria. Se afișează în fața lui un arab și-l întreabă:

- Cine sunteți dumneavoastră?

- Eu sunt un comerciant de stofe, răspunse europeanul.

- Nu este adevărat, spuse arabul. Dumneavoastră nu sunteți un comerciant de stofe. Eu v-am întrebat cine sunteți, nu ce faceți….

Cartea Apocalipsului şi istoria: Semnele timpurilor

de Prosper Grech (recent numit cardinal)

Foarte frumosul Instrumentum laboris pentru Sinodul Episcopilor despre noua evanghelizare, în afară de faptul că oferă o bună analiză a situaţiei de astăzi, formulează urarea ca în dezbatere să se dezvolte un document care să poată da un impuls decisiv unei treziri a credinţei în Cristos. Biserica este lumen gentium şi are o misiune profetică la care nu poate renunţa.

Care este această misiune profetică? În Vechiul Testament profeţii aveau, printre altele, funcţia de a interpreta semnele din timpurile lor; îndemnau, în numele lui Dumnezeu, fie Israelul fie Iuda la fidelitatea faţă de Alianţă, ameninţau fie pe israeliţi fie naţiunile străine cu pedeapsa divină; dezvoltau simţul moral al poporului şi preziceau evenimente mântuitoare, deoarece îl considerau pe Dumnezeul lui Israel ca Domn al istoriei. Poporul lui Dumnezeu nu trebuia să se încreadă nici în Egipt, nici în Babilon, ci trebuia să urmeze o politică ex fide, pentru că istoria mântuirii nu are ca protagonişti Israelul sau poporul evreu ci pe Dumnezeu însuşi. El e cel care conduce evenimentele istoriei, având mereu ca ţintă mântuirea neamului omenesc.

În Noul Testament, Domnul istoriei este Cristos înviat: el e cel care merge pe valurilor haosului evenimentelor umane şi salvează barca lui Petru de furtuni. Dar tot el e cel care prezice că în năvodul Bisericii se vor găsi peşti buni şi răi (Mt13,47-50) şi în ogor vor fi grâul şi neghina (Mt 13,24-43). El ne deschide ochii, ne invită să nu ne scandalizăm atunci când vedem foamete, războaie, revoluţii, cutremure şi alte nenorociri, pentru că aceste lucruri trebuie să se întâmple (Mc 13,5-13). Istoria este o parabolă: o înţelege cel care are urechi ca să înţeleagă. Dar pentru ce trebuie să se întâmple aceste lucruri?

Parcursul istoriei mântuirii în timpurile noastre este pe aceeaşi linie cu acela al Vechiului Testament. Cartea Apocalipsului este dominată de Cristos Pantocrator ca într-o absidă bizantină; avertizează înainte de toate cele şapte Biserici, care reprezintă Biserica universală, cu promisiuni şi ameninţări. Reînnoirea istoriei începe "de la casa lui Dumnezeu" (1Pt 4,17), aşa cum subliniază şi documentul pregătitor al sinodului. Însă mesajul nu se referă numai la fiecare naţiune ci şi la structurile economice, politice şi sociale care subjugă lumea la diferitele idolatrii. Monştrii teribili şi ameninţările din Apocalips repugnă mentalităţii de astăzi şi preferăm să-i reducem la tăcere, probabil pentru că am îmblânzit prea mult imaginea noastră despre Dumnezeu după modelele cumsecădeniei şi permisivismului din timpurile noastre.

Cartea Apocalipsului vorbeşte puţin despre sfârşitul lumii şi mesajul său nu este altceva decât o cheie pentru a citi semnele timpurilor în care trăim în lumina istoriei mântuirii universale având în centru Biserica. Pictează cu simboluri înfricoşătoare ceea ce a prezis Isus şi dă motivaţiile. Acum este misiunea Bisericii să citească şi să interpreteze aceste semne, fără a cădea în tendinţe apocaliptice şi în fundamentalismele periculoase ale anumitor secte. Apocalipsul este esenţialmente o carte de sperată adresată unei comunităţi persecutate, asigurând că ultima victorie nu va fi aceea a răului şi a Celui Rău, ci a lui Pantocrator care domină istoria.

Care sunt astăzi semnele timpurilor? Este suficient a vedea un telejurnal sau a răsfoi un ziar oarecare pentru ca să sară imediat în ochi: foamete, atentate, persecuţii, războaie, crize economice, atacuri la adresa familiei, nedreptăţi şi dezordini sociale, prăbuşirea de imperii şi naşterea altora noi, droguri, avort, mafii de toate genurile; această listă ar putea continua îndelung. Să nu uităm însă că ziarele adesea închid ochii în faţa binelui care există în lume pentru că nu produce senzaţie, acel bine ascuns cunoscut numai de Duhul care îl produce. Aceşti "drepţi", oricărui popor ar aparţine, sunt cei care ţin istoria în picioare, pentru ca ea să poată fi numită până la urmă istorie a mântuirii.

Desigur că nu vreau să fiu un laudator temporis acti; aceste rele au existat, într-un mod sau altul, de la Adam încoace. Ceea ce distinge probabil pe cele de astăzi este că, într-un Occident laic şi agnostic, cu relativizarea valorilor despre care vorbeşte Benedict al XVI-lea, astăzi ne lipseşte un metru pentru a evalua ceea ce este bine şi ceea ce este rău, adevăratul şi falsul, riscând chiar să le inversăm.

Şi atunci trebuie să concludem, din ceea ce am spus, că Dumnezeu pedepseşte lumea? O astfel de expresie nu s-ar bucura astăzi de prea multă favoare, chiar şi printre teologi. Dumnezeu nu pedepseşte lumea în sensul că este o divinitate cu biciul în mână, care vrea să trimită fulgere şi tunete pentru orice rău care se comite. Dumnezeu lasă ca răul să se pedepsească de el. El este izvor al fiinţei, este Logos, raţiune, ordine. Opusul este haosul. Cu cât cosmosul se dezlipeşte de Dumnezeu cu atât se fărâmiţează şi cade în haos, cu durerile pe care el le provoacă fiecărui individ şi societăţii.

Semnele timpurilor se citesc ţinând ziarul într-o mână şi Sfânta Scriptură în cealaltă, într-un spirit de rugăciune. Biserica nu se poate sustrage de la citirea acestor semne şi de la interpretarea lor, în mod corect, pentru lume, pentru cei care cred şi pentru cei care nu cred, deoarece ea slujeşte orice om. Acesta este munus propheticum al său. Desigur, o astfel de vestire va avea tot soiul de rezistenţe, dar care profet nu a fost respins şi persecutat chiar "în patria sa"? Sunt convins că următorul Sinod al Episcopilor va găsi curajul, cu ajutorul acelui Duh care a umplut Biserica mereu cu "profundă convingere" (plerophoria, în 1Tes 1,5s) şi va continua să denunţe - cum se citeşte în Evanghelia lui Ioan (16,8) - "lumea cu privire la păcat, cu privire la dreptate şi cu privire la judecată".

(După L'Osservatore romano, 7-8 ianuarie 2012)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Lumina frescelor lui Dionisie

Călătorul poposit în 2011 la Moscova a avut şansa să se bucure de un festin al culturii spirituale cu totul ieşit din comun. Găzduită pe parcursul întregului an 2011 de muzeul Catedralei "Hristos Mântuitorul", monumentala expoziţie "Lumina frescelor lui Dionisie", organizată cu binecuvântarea Patriarhului Kirill, a reunit pentru prima dată peste 300 de fotografii realizate de artistul fotograf Iuri Holdin (1954-2007) după frescele de la Mănăstirea Ferapont ale marelui iconar.

Suita de fotografii expuse în mărime naturală la Catedrala "Hristos Mântuitorul" recrează senzaţia de calm şi lumină aureolată, specifică frescelor lui Dionisie. Atât conceptul scenografic al expoziţiei, sugerând dinamica unui pelerinaj, cât mai ales calitatea excepţională a clişeelor şi fidelitatea surprinderii atmosferei cromatice şi tonale dionisiene dau caracter de unicitate acestui deosebit proiect expoziţional.

Puţină lume a auzit de Mănăstirea Ferapont. Se află în regiunea Vologda din nordul îndepărtat al Rusiei şi are o vechime de peste 600 de ani. Până aici, nimic deosebit pentru pelerinul deprins să colinde vestigiile epocii de aur ale artei pravoslavnice. Celebritatea izolatei mănăstiri i-au adus-o frescele renumitului iconar Dionisie, care decorează Catedrala Naşterii Maicii Domnului din cadrul lăcaşului.

Dar cine a fost Dionisie? În afara cercului strâmt al istoricilor de artă, puţină lume din afara Rusiei îşi aduce aminte de el. Continuator al celebrilor Teofan Grecul şi al cuviosului Andrei Rubliov şi aproape la fel de enigmatic ca aceştia, el face parte din pleiada de aur a maeştrilor epocii de maximă eflorescenţă a artei religioase ruse. S-a născut în jurul anului 1430 şi a murit cândva după 1502, nu se ştie din ce familie făcea parte şi la cine a ucenicit, nici unde a fost înmormântat. Era mirean, avea familie şi picta împreună cu doi fii ai săi. Frescele sale i-au cucerit pe contemporani, mai ales pe preoţi şi pe ierarhi, care l-au supranumit "înţeleptul Dionisie". În 1481 a realizat frescele şi iconostasul Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Kremlinul Moscovei, iar în 1486 pictează icoanele şi iconostasele câtorva biserici de la Mănăstirea Iosifo-Volokolamsk, apoi frescele mănăstirilor Cigasovo şi Pavlo-Obnorsk; cele mai multe s-au pierdut şi sunt consemnate doar de documente istorice.

Maturitatea artistică a lui Dionisie a coincis cu eliberarea definitivă a Rusiei de sub jugul tătaro-mongol din perioada domniei ţarului Ioan al III-lea. Este perioada unei deosebite renaşteri a conştiinţei religioase. Societatea îşi reuneşte forţele spirituale în jurul mănăstirilor întemeiate de ucenicii Sfântului Serghie de Radonej şi în jurul Cuviosului Nil Sorski, impulsionând o înflorire nemaivăzută a vieţii ascetice şi contemplative. Dar în aceeaşi perioadă Biserica Rusă este zguduită de erezia iudaizanţilor, promovată în ascuns în rândul clerului şi al cercurilor guvernatoare începând din 1471. Deşi acuzată de Sinodul din 1490, aceasta a mai dăinuit aproape trei decenii. De aceea, ocultarea numelui iconarului din analele moscovite ale epocii poate fi considerată drept o mărturie că în perioada ereziei iconoclaste Dionisie nu a fost pictor la curtea ţaristă - susţine istoricul de artă Ekaterina Danilova. Astfel că în toiul luptei cu erezia iconoclastă, Dionisie este invitat să picteze Catedrala Naşterii Maicii Domnului din îndepărtata Mănăstire Ferapont. Catedrala este ridicată în 1490, exact în anul primului Sinod de acuzare a ereziei.

Există o legătură profundă, deşi greu sesizabilă între frescele dionisiene şi discursurile de apărare a Ortodoxiei. Ea se remarcă, susţin exegeţii, atât în tematica programului iconografic, cât şi în limbajul cromatic şi tonal - transpunere în formă sensibilă a doctrinei palamite, adusă de la Athos de practica isihastă a Cuviosului Nil Sorski. Odată cu întoarcerea Rusiei spre izvoarele bizantine din a doua jumătate a secolului al XV-lea, remarcă Leonid Uspenski, iconografia rusă şi-a propus obiectivarea artistică a experienţei isihaste de contemplare a luminii necreate. Teologhisirea în imagini a lui Dionisie exprimă pe deplin "vederea lui Dumnezeu" din doctrina luminii taborice, reprezentând pe drept cuvânt un moment de culminaţie a artei pnevmatice a luminii.

Autor: E. Dulgheru

Sursa: www.ziarullumina.ro

Istanbul, pantheonul modern

Turcia, leagăn al creștinismului de odinioară, încă mai respiră din spiritul acestei religii, în ciuda dificultăților vremilor. La tot pasul întâlnești semnele trecerii lui Cristos pe aceste pământuri. Nu cunosc dificultățile prin care trec creștinii, dar cu siguranță pot spune că sunt prezenți. Cine merge în Marele Bazar, va putea vedea sectoare unde sunt expuse spre vânzare o sumedenie de mirodenii. Frapează culorile vii și mirosurile care mai de care mai parfumate. Cred că Istanbulul se poate caracteriza prin acest creuzet policrom de religii, culturi, naționalități și tradiții.  

Soborul Sfântului Ioan Botezătorul: „Stea care răsare înaintea Soarelui dreptăţii“

Sărbătorim astăzi Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, la o zi după Dumnezeiasca Arătare. Cum era privit Înaintemergătorul Domnului în popor şi cum s-a smerit pe sine pentru a mărturisi pe Mântuitorul vom arăta în cele ce urmează.

Sfântul Ioan Botezătorul însuşi mărturisea despre Hristos, după cum relatează Evanghelia după Ioan: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30). În imnele Sfântului Efrem Sirul la Arătarea Domnului, "striga Ioan: După mine vine, dar e mai înainte de mine. Sunt doar glasul, nu Cuvântul. Sunt sfeşnic, nu Lumina, stea care răsare înaintea Soarelui dreptăţii" (Imnul 1, 9).

Evanghelia apocrifă a lui Iacob aminteşte că, atunci când Irod a poruncit să fie omorâţi pruncii, Elisabeta, ruda Fecioarei Maria, l-a luat pe Ioan, fiul său, şi a fugit în munţi, pentru a se ascunde: "Elisabeta, ruda ei, auzind şi ea că ucigaşii regelui umblă după Ioan, îşi luă pruncul şi fugi cu el în munţi să-i caute ascunzătoare. Dar nu găsi nici un loc potrivit. Atunci, sfâşiată de durere, Elisabeta strigă: Munte al lui Dumnezeu, primeşte la adăpostul tău o mamă cu prunc mic! Şi îndată muntele se deschise şi o primi înăuntru. O lumină puternică îi însoţea mereu, căci îngerul Domnului mergea cu ei şi le purta de grijă".

Asemenea pruncului Iisus, Ioan a scăpat de ascuţişul sabiei ostaşilor şi a crescut în pustiu. Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiereul antiohian care prin baia Botezului a primit numele Proorocului şi Înaintemergătorului Domnului, ne cheamă să vedem cu ochii minţii pe cel ce propovăduia în pustiul Iordanului pe Mântuitorul: "Gândeşte-te ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorându-se din pustie, fiu de arhiereu, neavând nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătând sfinţenia şi având cu el pe proorocul Isaia. Alături de el era şi Isaia, propovăduind şi zicând: Acesta este despre care v-am spus că va veni strigând şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie!" Într-adevăr, Sfântul Ioan Botezătorul a fost propovăduit de proorocul Isaia, care spune: "Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru" (Isaia 40, 3). El însuşi mărturisea despre sine: "Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Îndreptaţi calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul" (Ioan 1, 23).

"Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atâta răbdare într-un trup omenesc!"

Sfântul Evanghelist Matei prezintă pe Ioan Botezătorul cu îmbrăcăminte din peri de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului său. De altfel, această descriere este recomandată şi în "Erminia picturii bizantine" a lui Dionisie din Furna pentru pictarea icoanei sfântului. "Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atâta răbdare într-un trup omenesc! Ioan n-a arat nici pământ, n-a tăiat nici brazdă, n-a mâncat nici pâinea în sudoarea feţei, ci masa îi era improvizată, îmbrăcămintea mai simplă decât masa, iar locuinţa mai uşor de găsit decât îmbrăcămintea. N-avea nevoie de acoperiş, de pat, de masă, de nimic din toate acestea, ci arăta în trupul lui viaţă îngerească", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

În comentariul la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur descrie contextul social din Ţara Sfântă, la treizeci de ani după Naşterea Domnului. Ioan Botezătorul, revenit din pustie, propovăduia şi boteza cu botezul pocăinţei în apa Iordanului: "Viaţa lui Hristos era umbrită deocamdată şi se credea că ar fi fost ucis odată cu pruncii din Betleem. Chiar dacă S-a mai arătat în lume la doisprezece ani, totuşi îndată a trecut iarăşi în umbră. De aceea trebuia ca ieşirea Sa în lume să se facă în chip strălucit, să aibă început măreţ".

"Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit"

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte şi textele evangheliştilor ce relatează momentul Botezului Domnului. Evreii veneau la malul râului Iordan pentru a fi botezaţi de proorocul Ioan. Judecat în cheia gândirii omeneşti, tabloul pare îndreptăţit: "Mulţi socoteau că Ioan este mai mare decât Iisus, pe de o parte pentru că Ioan trăise tot timpul în pustie, pentru că era fiu de arhiereu, pentru că purta o îmbrăcăminte ca aceea, pentru că-i chema pe toţi la botez şi pentru că s-a născut dintr-o femeie stearpă, iar pe de altă parte, pentru că Iisus era născut de o fată sărmană - că nu era cunoscută încă de toţi naşterea din Fecioară -, pentru că locuise în casă, pentru că trăise la un loc cu toţi oamenii, pentru că purta haine la fel cu toţi ceilalţi. Îl socoteau mai mic decât Ioan şi pentru că nu ştiau încă nimic de tainele mari ale lui Hristos. S-a mai întâmplat apoi să mai fie şi botezat de Ioan, fapt care le întărea şi mai mult bănuiala, chiar dacă n-ar fi fost nici una din pricinile de mai sus. Gândeau, deci, că şi Hristos este unul din cei mulţi. Că îşi spuneau: N-ar fi venit la botez odată cu toţi oamenii, dacă n-ar fi fost ca unul din ei; Ioan este, deci, mai mare decât El şi cu mult mai minunat".

Până la vârsta de 30 de ani despre Mântuitorul Hristos ştim numai că a primit rânduiala iudaică de a fi tăiat împrejur, a fost prezentat la templu şi a tâlcuit Scriptura Vechiului Testament în templu, pe când era de 12 ani. Aşadar, necunoaşterea evreilor nu era din ignoranţă, ci era un fapt firesc, întrucât Iisus dusese viaţă de om simplu, ajutând pe Dreptul Iosif în ale tâmplăriei. În Evanghelia după Ioan, chiar Sfântul Ioan Botezătorul lămureşte că nici măcar el nu-L cunoştea pe Mântuitorul ("Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă", Ioan 1, 30-1). Cel din urmă prooroc al Domnului ştia numai semnele ce se vor arăta atunci când Acesta va veni la el să fie botezat ("Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt", Ioan 1, 33).

De aceea, s-a auzit glas din ceruri mărturisindu-L: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3, 17). Iar pentru ca epifania să fie deplină, Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum se risipeşte orice urmă de îndoială: "Pentru că glasul care a spus: Acesta este Fiul Meu cel iubit, părea multora mai potrivit lui Ioan decât lui Iisus - că glasul din cer n-a spus: Acesta, Care Se botează, ci numai: Acesta, aşa că fiecare din cei ce au auzit au bănuit că glasul a fost mai degrabă despre cel ce botează decât despre cel botezat şi din pricina vredniciei Botezătorului, dar şi din pricina tuturor celor spuse - a venit Duhul în chip de porumbel, atrăgând glasul către Iisus şi făcând tuturor cunoscut că Acesta a fost spus nu despre Ioan care boteza, ci despre Iisus Care Se boteza".

Autor: A. Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Dialogul postmodern cu sfinţenia

Postmodernismul se poate adapta spiritului religios, dacă îşi acceptă condiţia de vasalitate creatoare şi dacă spiritul religios este deschis spre primirea de forme şi contexte noi. Cu alte cuvinte, dacă spiritul religios este autentic, iar nu o colecţie de formule osificate. Cu respectarea acestei duble condiţionări, dar şi cu condiţia păstrării sincerităţii şi a bunelor intenţii, multe dintre reflexele postmoderne pot funcţiona foarte bine într-un mediu de autentică respiraţie creştină, asimilându-i esenţa şi actualizându-l formal la realitatea imediată, fără să-l deturneze.

Astfel, renunţarea la centrismul Ego-ului se poate numi smerenie, atenţia faţă de alteritate poate urca la altitudinea iubirii creştine - agape, recontextualizarea, dar practicată avizat, poate urca la statutul de subţirime a cugetării, distanţarea poate duce la despătimire... Iată câte binefaceri pentru uscata noastră (post)modernitate, iată şi câte teste de autenticitate şi discernământ pentru creştinismul actual!

În ceea ce priveşte spiritul ludic, spaţiul ortodox - mult mai deschis spre cordialitate şi umor decât cel catolic şi protestant, este deosebit de generos. Umorul mănăstiresc ori spiritul şăgalnic-convivial al unor colinduri (în care colindătorul ori unul dintre sfinţi se ia la sfadă cu Dumnezeu) sunt cele mai bune exemple. Resortul lor interior nu sunt denigrarea şi luciferismul, ci libertatea în sens paulin, libertatea câştigată în duh a celui care-L iubeşte pe Dumnezeu.

Postmodernismul creştin, produs al unor creatori de excepţie, profund ancoraţi spiritual în tradiţie, dar avizaţi şi receptivi faţă de tot ce este nou, este un fenomen prin excelenţă răsăritean, care îşi aşteaptă încă (dacă este nevoie) teoretizarea… Ce bine ar fi ca vederea duhovnicească a creatorilor şi criticilor să fie atât de bine activată (theo-rein), încât să nu fie nevoie de teorie!

Potrivit bine-cunoscutei clasificări tipologice a artiştilor în clasic, modern, postmodern, în funcţie de raportarea lor la tradiţie şi la originalitate, rezultă incapacitatea funciară a artistului modern (centrat pe sine şi pe noutate, nu pe esenţă) de a înţelege şi evoca transcendenţa. Iată de ce imaginea Raiului e aproape de negăsit în arta contemporană.

Originea vieţii

În cecitatea sa, artistul modern confundă bogăţia spirituală cu sărăcia de forme noi; el se teme de "banalitatea" tradiţiei şi a religiei, pe care le priveşte superficial şi obtuz, neînţelegând puterea lor generatoare de viaţă şi originalitate. În ignoranţa-i lingvistică, el uită că adjectivele "original" şi "originar" au o etimologie comună, ambele provin de la acelaşi "Origine". Apropierea de Originea vieţii este premisa sigură a celei mai autentice originalităţi creatoare. Întorcând spatele modelelor clasicismului, artistul modern se teme de tipare ca de nişte forme fără fond, ignorând că urcuşul întru asemănarea cu Proto-Tipul divin este expresia celui mai împlinit destin creator.

Din punctul de vedere al raportării la tradiţie, clasicul şi postmodernul au un atu: ei nu ignoră programatic relaţia cu sacrul. Din perspectiva clasicului, Absolutul se vede, el furnizează legile vieţii şi, implicit, pe cele ale artei. Din perspectivă postmodernă, Absolutul este o posibilitate, unul dintre posibilii interlocutori ai "dialogului" intertextual, multicultural etc. El poate fi citat, fracturat, eviscerat, inserat în alte discursuri, recitit, resilabisit - adică "tolerat" şi "reloadat", după hatârul, priceperea şi credinţa creatorului. Şansele supravieţuirii sacrului în cultura postmodernă sunt la mâna artistului, aşadar sunt, evident, mici, dar sensibil mai mari ca în arta modernă. Supravieţuind acestei resistematizări academice, holograme ale Cuvântului Sacru au şansa de a fi redescoperite de un public secularizat şi lipsit de cultură teologico-spirituală, dar sensibil şi curios, şi de a fi astfel reinvestite cu credibilitate.

Este "efectul Paradjanov". Este şansa de reabilitare a discursului postmodern în faţa Sacrului, dar şi o şansă a sfinţeniei de a reveni în cetăţile seculare.

Dumnezeu este acelaşi, dar veşnic nou, căci El este Viaţa. Modurile Sale de manifestare depind de vârstele omului - fiinţă aflată în permanentă devenire. În viaţa spiritului nu există oprire. De aici, necesitatea schimbării şi adaptării limbajelor, a modurilor de definire a conceptelor, a stilurilor. Omenirea a fost întotdeauna "modernă". Iată şi motivaţia profundă a originalităţii artistice - argument esenţial, ce distinge opera de artă de produsul de serie şi, în ultimă instanţă, semnul ancorării (fie şi neexplicite) a acesteia în Spirit.

În discursul postmodern, reuşita unui "dialog cu sfinţenia" (indiferent de limbaj) ţine de sinceritate, credinţă şi dragoste; ludicul nu exclude seriozitatea şi asumarea; multiculturalitatea şi polilingvismul nu exclud mărturisirea lui Dumnezeu.

Autor: E. Dulgheru

Sursa: www.ziarullumina.ro

„Astăzi, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii“

Prezentul continuu în teologia siriană

Sărbătoarea Botezului Domnului este un bun prilej de a ne aminti că există un timp al mântuirii. Una dintre rugăciunile de la Sfinţirea cea Mare a Apei, alcătuire a Sfântului Sofronie al Ierusalimului, repetă adverbul "astăzi" de nu mai puţin de 25 de ori. În rugăciune, sfântul plasează "astăzi" evenimente de acum 2.000 de ani şi ne invită să fim părtaşi la ele. Născut la Damasc în anul 550, Sfântul Sofronie (†638) se înscrie, alături de Sfântul Efrem Sirul (†373) şi Sfântul Ioan Gură de Aur (†379), în rândul dascălilor sirieni care teologhisesc despre adevăratul timp, cel al mântuirii.

Cronicarul Miron Costin se pleca în faţa trecerii implacabile a timpului, după mulţimea de evenimente istorice aşternute în Letopiseţul Ţării Moldovei, exclamând: "Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi". Doar omul duhovnicesc precupeţeşte timpul istoriei văzute pentru a-şi arvuni timpul veşnic al istoriei mântuirii, încercând să preguste ceva din Împărăţia lui Dumnezeu încă din această viaţă. În termeni teologici, această pregustare face parte din "eshatologia prezenteistă": "Împlinirea parţială de acum reaprinde şi ţine trează dorinţa mereu reînnoită după o împlinire mult mai profundă şi mai desăvârşită" (Karl Christian Felmy).

Cu toate că nu există în gramatica limbii române ca timp al acţiunilor, prezentul continuu redă poate cel mai fidel relaţia omului cu Creatorul său. Din întreaga teologie, ortodoxia siriană îndrăzneşte să se ridice deasupra timpului, aşezându-l la locul său de creaţie a lui Dumnezeu. Eliberată de chingile conceptelor, teologia siriană cântă tainele în cheie biblică, fără a le îngrădi în definiţii.

"Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru"

Una dintre stihirile ce se cântă înainte de Sfinţirea cea Mare a Apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, arată că "astăzi firea apelor se sfinţeşte şi se desparte Iordanul şi îşi opreşte curgerea apelor sale, văzând pe Stăpânul botezându-Se". În continuare, în marea rugăciune de Sfinţire a Apei, alcătuită tot de Sfântul Sofronie, adverbul de timp "astăzi" se repetă de 25 de ori: "Că astăzi ne-a sosit nouă tuturor vreme de praznic şi ceata Sfinţilor cu noi se adună. Şi îngerii cu oamenii împreună prăznuiesc. Astăzi darul Sfântului Duh în chip de porumbel peste ape a coborât. Astăzi, Soarele cel neapus a răsărit, şi lumea cu lumina Domnului se luminează. Astăzi luna cu raze luminoase luminează pământul. Astăzi, stelele cele luminoase, cu lumina strălucirii, lumea înfrumuseţează. Astăzi norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii. Astăzi, Cel nefăcut, de voia Sa, este atins cu mâna de către făptura Sa. Astăzi, Proorocul şi Înaintemergătorul se apropie de Stăpânul, şi cu frică stă înaintea Lui, văzând pogorârea lui Dumnezeu la noi. Astăzi, apele Iordanului se prefac în vindecări, cu venirea Domnului. Astăzi, toată făptura se adapă cu curgeri tainice. Astăzi, păcatele oamenilor se curăţesc cu apele Iordanului. Astăzi, raiul s-a deschis oamenilor şi Soarele dreptăţii ne luminează nouă. Astăzi, apa cea amară, care era în vremea lui Moise, se preface în dulceaţă poporului cu venirea Domnului. Astăzi, ne-am izbăvit de plânsul cel vechi şi ca un Israel nou ne-am mântuit. Astăzi, ne-am izbăvit de întuneric şi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu ne-am luminat. Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru. Astăzi, toată făptura se luminează de sus ca o făclie. Astăzi, înşelăciunea se surpă şi cale de mântuire ne lucrează nouă venirea Stăpânului. Astăzi, cele de sus cu cele de jos împreună prăznuiesc, şi cele de jos cu cele de sus împreună vorbesc. Astăzi, adunarea cea sfinţită şi mult vestită a ortodocşilor se bucură. Astăzi, Stăpânul la Botez merge ca să ridice firea omenească la înălţime. Astăzi, Cel neplecat Se pleacă robului Său, ca să ne slobozească pe noi din robie. Astăzi, Împărăţia cerurilor am dobândit, iar Împărăţia Domnului nu are sfârşit. Astăzi, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii, iar lumea s-a umplut de veselie".

Eternul "astăzi" în imnele Sfântului Efrem Sirul

O teologie a timpului la Sfântul Efrem Sirul putem observa în imnele alcătuite pentru cinstirea Naşterii şi Botezului Domnului, întrucât în secolul al IV-lea cele două praznice erau sărbătorite în aceeaşi zi. Pr. conf. dr. Daniel Benga arată laitmotivul adverbului "astăzi" în Imnul I la Naşterea Domnului: "Sfântul Efrem distinge în imnele sale între timpul istoric şi timpul sacru al istoriei mântuirii. Timpul obişnuit este linear şi fiecare punct al său are un înainte şi un după. Timpul sacru nu are însă înainte şi după, ci doar eternul acum, exprimat de imnologul din Edessa prin cuvântul astăzi, care revine obsedant în majoritatea versurilor imnului întâi la Naşterea Domnului. Un loc paralel este până azi marea rugăciune de Sfinţire a apelor de la Bobotează unde cuvântul astăzi apare de 25 de ori". În acest imn, întreaga trecere a timpului se dizolvă. Nu doar credincioşii ce trăiesc după câteva sute sau mii de ani sunt chemaţi să ia parte "astăzi" la o zi petrecută în trecut, devenind contemporani cu cei din Vechiul Testament, ci şi drepţii Vechiului Testament devansează timpul pentru a-L vedea pe Hristos, pe Care L-au aşteptat: "Astăzi Fecioara a născut pe Imanuel (Is 7, 14) la Betleem; cuvântul pe care l-a rostit Isaia s-a împlinit astăzi. (...) Pentru că Împăratul era ascuns în Iuda, Tamar L-a furat din coapsele lui şFc 38, 12ţ; astăzi a răsărit strălucirea frumuseţii iubită de ea în ascuns. Astăzi s-a culcat Rut cu Booz (Rut 3, 7), fiindcă a văzut ascuns întru el leacul vieţii; astăzi s-a împlinit dorirea ei, căci din sămânţa ei a răsărit Cel ce dă viaţă tuturor".

"În anamneza euharistică se şterg graniţele din trecut, prezent şi viitor"

În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, o rugăciune rostită de preot în timpul anaforalei liturgice, înainte de epicleză, transcende orice regulă a succesiunii timpului. Înainte de a rosti cu voce tare cuvintele "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate", preotul citeşte în taină următoarea rugăciune: "Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire". Prin amintirea celei de-a doua veniri a Mântuitorului, "Biserica îşi aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut", remarcă pr. conf. dr. Daniel Benga, adăugând cuvintele arhimandritului Ciprian Kern: "În anamneza euharistică se şterg graniţele din trecut, prezent şi viitor".

O adevărată piatră de încercare pentru orice analiză gramaticală este, însă, un verset din Evanghelia după Ioan (5, 24): "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă". Verbe atribuite aceleiaşi persoane la timpurile prezent, viitor şi trecut se împletesc armonios în aceeaşi frază. Circumscris vremii în care trăieşte, omul este chemat să trăiască tensiunea dintre "deja" şi "nu încă", folosind timpul acestei vieţi ca mijloc spre atingerea scopului final: dobândirea mântuirii.

Autor: A. Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Liturgice: Folosirea molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în cult

Asistăm la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Însă molitfele Sfântului Vasile cel Mare nu se pot citi oricând, mai ales în ziua de 1 ianuarie - zi de bucurie, fiind praznicul Tăierii-împrejur a Domnului -, ci se rostesc în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Grija Bisericii faţă de cei care au ajuns, din diverse pricini, în stăpânirea duhurilor necurate s-a manifestat prin rugăciuni de exorcizare, despre care avem mărturii încă din perioada nou-testamentară. Astfel, Mântuitorul a izgonit demoni şi i-a trimis pe Apostoli ca şi ei să facă asemenea, dându-le puterea harului pentru aceasta. Cu toate acestea, atât Mântuitorul, pe Muntele Carantaniei, cât şi Apostolii s-au folosit de post şi rugăciune pentru înfrângerea vrăjmaşului nevăzut. Mântuitorul a spus, de altfel, ucenicilor Săi că "acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). În Faptele Apostolilor ni se prezintă cazul fiilor lui Scheva, iudei care, folosind numele lui Iisus, izgoneau demoni, dar care, nefiind pregătiţi pentru lupta cu diavolul, au fost atacaţi de demoni prin cei îndrăciţi (Fapte 19, 14-16).

Exorcismele prebaptismale

Biserica a folosit exorcismele mai întâi faţă de cei care doreau să devină catehumeni, adică să se întoarcă "de la stăpânirea satanei la Dumnezeu" (Fapte 26, 18). Exorcismele rostite asupra candidaţilor la catehumenat îi curăţau pe aceştia de influenţele demonice primite mai ales prin participarea la cultul păgân (numită "masa şi paharul demonilor" - I Cor. 10, 21).

Exorcismele pentru energumeni

Pentru cei ce se demonizau după Botez, Biserica a rânduit ca ei să fie aşezaţi într-o stare aparte, a energumenilor, pentru care se făceau rugăciuni publice şi care apoi erau concediaţi de la Sfânta Liturghie îndată după catehumeni. Astfel de ectenii şi rugăciuni pentru energumeni se găsesc în "Constituţiile Apostolice" (puse în scris în jurul anului 370). De aici se vede că demonizaţii nu stăteau la Liturghia euharistică şi nu erau împărtăşiţi, până nu se izbăveau (aşa cum arată şi Canonul 79 Apostolic, dar şi molitfele 1, 2 şi 4 atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur). De asemenea, Biserica condamna pe aceia care, fără a fi posedaţi de cel-viclean, solicitau rugăciuni de exorcizare (cf. Canonul 60 Trulan).

Când şi cui se citesc exorcisme

Evident, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit exorcisme pentru a fi citite în ziua lor de prăznuire, ci în cazuri concrete de demonizare a unor creştini botezaţi, din dragoste pentru aceştia şi în vederea vindecării lor. Aceste rugăciuni au fost numite în spaţiul românesc "molitfe". Ele sunt formate din rugăciuni (cele adresate lui Dumnezeu) şi exorcisme (cele adresate diavolului). Exorcismele îşi trag numele de la cuvântul cu care ele încep în limba greacă: "exorkizo", care înseamnă "te jur (pe numele lui Dumnezeu), te alung, te cert" (şi nu "te blestem", cum greşit a fost tradus în unele ediţii).

Pregătirea necesară

Tradiţia Bisericii a asociat exorcismele cu necesitatea unei pregătiri corespunzătoare, atât din partea sfinţitului slujitor care le citeşte, cât şi din partea celui demonizat sau a rudelor lui. Sunt cunoscute relatările marelui nostru duhovnic, arhim. Cleopa Ilie (†1998), despre ispitele şi necazurile aduse de diavol asupra celor care citeau aceste molitfe. De asemenea, cunoscuţii părinţi duhovniceşti greci contemporani Porfirie Kavsocalivitul şi Paisie Aghioritul arată că citirea exorcizărilor asupra persoanelor care nu sunt posedate determină înteţirea ispitelor diavoleşti şi stârneşte fără motiv răutatea vrăjmaşului (părintele Porfirie, "Antologie de sfaturi şi îndrumări"). De cele mai multe ori, citirea molitfelor fără pregătirea necesară este dovada mândriei şi a ignoranţei, păcate care atrag lucrările demonice, în loc să le îndepărteze.

Trebuie citite exorcisme la 1 ianuarie?

Obiceiul citirii molitfelor Sfântului Vasile la 1 ianuarie este "o tradiţie" apărută în zonele urbane din sudul ţării noastre în secolul al XX-lea (prima menţiune în 1937), cu răspândire mai ales după 1990. Acest obicei nu există în Bisericile Ortodoxe surori, constituind astfel o inovaţie liturgică. În molitfelnicele celorlalte Biserici Ortodoxe nu apare menţiunea că s-ar citi la 1 ianuarie, aşa cum ea nu apare nici în molitfelnicele româneşti mai vechi. Pe de altă parte, ziua de 1 ianuarie se află între cele două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza, într-o perioadă de bucurie pentru arătarea lui Hristos prin Naştere şi Botez. Acest răstimp este considerat de tradiţia Bisericii asemenea Săptămânii Luminate şi de aceea nu se posteşte şi nu se îngenunchează (a se vedea însemnările din "Mineiul pe decembrie" şi din "Tipicul Mare", de la 25 decembrie). De aceea nu este un timp potrivit pentru exorcisme.

Totodată, rostirea unor exorcisme asupra celor care au participat la Dumnezeiasca Liturghie şi (cel puţin unii) s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos denotă o neînţelegere a valorii Sfintei Liturghii şi a darurilor duhovniceşti pe care le primim în cadrul ei. Credincioşii sănătoşi şi practicanţi nu sunt "sub stăpânirea diavolului", ci sunt "robii lui Dumnezeu"; pentru ei, primirea Sfintelor Taine este singurul şi cel mai mare "leac al nemuririi" (cf. Sf. Ignatie al Antiohiei, "Epistola către Efeseni", XX, 2), căci "mai mare este Cel ce e în cei credincioşi, decât cel ce este în lume" (I Ioan 4, 4).

Soluţii duhovniceşti

Din păcate asistăm în Biserica noastră la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Fără să negăm existenţa demonicei îndeletniciri vrăjitoreşti, nu putem totuşi să nu observăm că de multe ori păcatele nespovedite sau patimile hrănite în ascuns sunt cauza multor eşecuri, boli sau neînţelegeri. Spovedania, părăsirea păcatelor şi viciilor, îndreptarea vieţii, dobândirea unor deprinderi ortodoxe şi preocuparea de a spori în viaţa duhovnicească vor rezolva cele mai multe din problemele creştinului, întrucât menirea Bisericii este aceea de a aduce vindecare.

Pentru alungarea demonilor, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au folosit şi untdelemnul sfinţit (a se vedea Marcu 6, 3, dar şi Vieţile Sfinţilor Macarie Egipteanul şi Sava cel Sfinţit ş.a); de aceea, duhovnicii iscusiţi leagă citirea "molitfelor" de săvârşirea Sfântului Maslu. Aceste învăţături credem că vor fi reluate şi precizate în anul 2012, închinat acestei Sfinte Taine.

Rânduiala corectă a slujbelor pe 1 ianuarie

Ne bucurăm pentru decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a îndruma pe preoţi, în mod exact şi conform cu Tradiţia panortodoxă, cu privire la slujbele ce trebuie oficiate la 1 ianuarie: în ajun se va săvârşi Vecernia cu Litie (sau Privegherea), la miezul nopţii, Acatistul Mântuitorului şi rugăciunea de mulţumire, iar dimineaţa, Utrenia, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Te Deumul de Anul Nou. Aceasta este rânduiala firească a sfintelor slujbe la un praznic împărătesc (Tăierea-împrejur a Domnului). Molitfele Sfântului Vasile nu se vor citi, deci, în această zi, ci se vor rosti în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Protos. Chiril Lovin

Sursa: www.ziarullumina.ro