Istanbul, pantheonul modern

Turcia, leagăn al creștinismului de odinioară, încă mai respiră din spiritul acestei religii, în ciuda dificultăților vremilor. La tot pasul întâlnești semnele trecerii lui Cristos pe aceste pământuri. Nu cunosc dificultățile prin care trec creștinii, dar cu siguranță pot spune că sunt prezenți. Cine merge în Marele Bazar, va putea vedea sectoare unde sunt expuse spre vânzare o sumedenie de mirodenii. Frapează culorile vii și mirosurile care mai de care mai parfumate. Cred că Istanbulul se poate caracteriza prin acest creuzet policrom de religii, culturi, naționalități și tradiții.  

Soborul Sfântului Ioan Botezătorul: „Stea care răsare înaintea Soarelui dreptăţii“

Sărbătorim astăzi Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul, la o zi după Dumnezeiasca Arătare. Cum era privit Înaintemergătorul Domnului în popor şi cum s-a smerit pe sine pentru a mărturisi pe Mântuitorul vom arăta în cele ce urmează.

Sfântul Ioan Botezătorul însuşi mărturisea despre Hristos, după cum relatează Evanghelia după Ioan: "Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30). În imnele Sfântului Efrem Sirul la Arătarea Domnului, "striga Ioan: După mine vine, dar e mai înainte de mine. Sunt doar glasul, nu Cuvântul. Sunt sfeşnic, nu Lumina, stea care răsare înaintea Soarelui dreptăţii" (Imnul 1, 9).

Evanghelia apocrifă a lui Iacob aminteşte că, atunci când Irod a poruncit să fie omorâţi pruncii, Elisabeta, ruda Fecioarei Maria, l-a luat pe Ioan, fiul său, şi a fugit în munţi, pentru a se ascunde: "Elisabeta, ruda ei, auzind şi ea că ucigaşii regelui umblă după Ioan, îşi luă pruncul şi fugi cu el în munţi să-i caute ascunzătoare. Dar nu găsi nici un loc potrivit. Atunci, sfâşiată de durere, Elisabeta strigă: Munte al lui Dumnezeu, primeşte la adăpostul tău o mamă cu prunc mic! Şi îndată muntele se deschise şi o primi înăuntru. O lumină puternică îi însoţea mereu, căci îngerul Domnului mergea cu ei şi le purta de grijă".

Asemenea pruncului Iisus, Ioan a scăpat de ascuţişul sabiei ostaşilor şi a crescut în pustiu. Sfântul Ioan Gură de Aur, arhiereul antiohian care prin baia Botezului a primit numele Proorocului şi Înaintemergătorului Domnului, ne cheamă să vedem cu ochii minţii pe cel ce propovăduia în pustiul Iordanului pe Mântuitorul: "Gândeşte-te ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorându-se din pustie, fiu de arhiereu, neavând nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătând sfinţenia şi având cu el pe proorocul Isaia. Alături de el era şi Isaia, propovăduind şi zicând: Acesta este despre care v-am spus că va veni strigând şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie!" Într-adevăr, Sfântul Ioan Botezătorul a fost propovăduit de proorocul Isaia, care spune: "Un glas strigă: În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru" (Isaia 40, 3). El însuşi mărturisea despre sine: "Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: "Îndreptaţi calea Domnului", precum a zis Isaia proorocul" (Ioan 1, 23).

"Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atâta răbdare într-un trup omenesc!"

Sfântul Evanghelist Matei prezintă pe Ioan Botezătorul cu îmbrăcăminte din peri de cămilă şi cingătoare de piele împrejurul mijlocului său. De altfel, această descriere este recomandată şi în "Erminia picturii bizantine" a lui Dionisie din Furna pentru pictarea icoanei sfântului. "Minunat şi neobişnuit lucru era să vezi atâta răbdare într-un trup omenesc! Ioan n-a arat nici pământ, n-a tăiat nici brazdă, n-a mâncat nici pâinea în sudoarea feţei, ci masa îi era improvizată, îmbrăcămintea mai simplă decât masa, iar locuinţa mai uşor de găsit decât îmbrăcămintea. N-avea nevoie de acoperiş, de pat, de masă, de nimic din toate acestea, ci arăta în trupul lui viaţă îngerească", spunea Sfântul Ioan Gură de Aur.

În comentariul la Evanghelia după Matei, Sfântul Ioan Gură de Aur descrie contextul social din Ţara Sfântă, la treizeci de ani după Naşterea Domnului. Ioan Botezătorul, revenit din pustie, propovăduia şi boteza cu botezul pocăinţei în apa Iordanului: "Viaţa lui Hristos era umbrită deocamdată şi se credea că ar fi fost ucis odată cu pruncii din Betleem. Chiar dacă S-a mai arătat în lume la doisprezece ani, totuşi îndată a trecut iarăşi în umbră. De aceea trebuia ca ieşirea Sa în lume să se facă în chip strălucit, să aibă început măreţ".

"Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit"

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte şi textele evangheliştilor ce relatează momentul Botezului Domnului. Evreii veneau la malul râului Iordan pentru a fi botezaţi de proorocul Ioan. Judecat în cheia gândirii omeneşti, tabloul pare îndreptăţit: "Mulţi socoteau că Ioan este mai mare decât Iisus, pe de o parte pentru că Ioan trăise tot timpul în pustie, pentru că era fiu de arhiereu, pentru că purta o îmbrăcăminte ca aceea, pentru că-i chema pe toţi la botez şi pentru că s-a născut dintr-o femeie stearpă, iar pe de altă parte, pentru că Iisus era născut de o fată sărmană - că nu era cunoscută încă de toţi naşterea din Fecioară -, pentru că locuise în casă, pentru că trăise la un loc cu toţi oamenii, pentru că purta haine la fel cu toţi ceilalţi. Îl socoteau mai mic decât Ioan şi pentru că nu ştiau încă nimic de tainele mari ale lui Hristos. S-a mai întâmplat apoi să mai fie şi botezat de Ioan, fapt care le întărea şi mai mult bănuiala, chiar dacă n-ar fi fost nici una din pricinile de mai sus. Gândeau, deci, că şi Hristos este unul din cei mulţi. Că îşi spuneau: N-ar fi venit la botez odată cu toţi oamenii, dacă n-ar fi fost ca unul din ei; Ioan este, deci, mai mare decât El şi cu mult mai minunat".

Până la vârsta de 30 de ani despre Mântuitorul Hristos ştim numai că a primit rânduiala iudaică de a fi tăiat împrejur, a fost prezentat la templu şi a tâlcuit Scriptura Vechiului Testament în templu, pe când era de 12 ani. Aşadar, necunoaşterea evreilor nu era din ignoranţă, ci era un fapt firesc, întrucât Iisus dusese viaţă de om simplu, ajutând pe Dreptul Iosif în ale tâmplăriei. În Evanghelia după Ioan, chiar Sfântul Ioan Botezătorul lămureşte că nici măcar el nu-L cunoştea pe Mântuitorul ("Acesta este despre Care eu am zis: După mine vine un bărbat, Care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era, şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă", Ioan 1, 30-1). Cel din urmă prooroc al Domnului ştia numai semnele ce se vor arăta atunci când Acesta va veni la el să fie botezat ("Şi eu nu-L cunoşteam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste Care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt", Ioan 1, 33).

De aceea, s-a auzit glas din ceruri mărturisindu-L: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3, 17). Iar pentru ca epifania să fie deplină, Sfântul Ioan Gură de Aur arată cum se risipeşte orice urmă de îndoială: "Pentru că glasul care a spus: Acesta este Fiul Meu cel iubit, părea multora mai potrivit lui Ioan decât lui Iisus - că glasul din cer n-a spus: Acesta, Care Se botează, ci numai: Acesta, aşa că fiecare din cei ce au auzit au bănuit că glasul a fost mai degrabă despre cel ce botează decât despre cel botezat şi din pricina vredniciei Botezătorului, dar şi din pricina tuturor celor spuse - a venit Duhul în chip de porumbel, atrăgând glasul către Iisus şi făcând tuturor cunoscut că Acesta a fost spus nu despre Ioan care boteza, ci despre Iisus Care Se boteza".

Autor: A. Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Dialogul postmodern cu sfinţenia

Postmodernismul se poate adapta spiritului religios, dacă îşi acceptă condiţia de vasalitate creatoare şi dacă spiritul religios este deschis spre primirea de forme şi contexte noi. Cu alte cuvinte, dacă spiritul religios este autentic, iar nu o colecţie de formule osificate. Cu respectarea acestei duble condiţionări, dar şi cu condiţia păstrării sincerităţii şi a bunelor intenţii, multe dintre reflexele postmoderne pot funcţiona foarte bine într-un mediu de autentică respiraţie creştină, asimilându-i esenţa şi actualizându-l formal la realitatea imediată, fără să-l deturneze.

Astfel, renunţarea la centrismul Ego-ului se poate numi smerenie, atenţia faţă de alteritate poate urca la altitudinea iubirii creştine - agape, recontextualizarea, dar practicată avizat, poate urca la statutul de subţirime a cugetării, distanţarea poate duce la despătimire... Iată câte binefaceri pentru uscata noastră (post)modernitate, iată şi câte teste de autenticitate şi discernământ pentru creştinismul actual!

În ceea ce priveşte spiritul ludic, spaţiul ortodox - mult mai deschis spre cordialitate şi umor decât cel catolic şi protestant, este deosebit de generos. Umorul mănăstiresc ori spiritul şăgalnic-convivial al unor colinduri (în care colindătorul ori unul dintre sfinţi se ia la sfadă cu Dumnezeu) sunt cele mai bune exemple. Resortul lor interior nu sunt denigrarea şi luciferismul, ci libertatea în sens paulin, libertatea câştigată în duh a celui care-L iubeşte pe Dumnezeu.

Postmodernismul creştin, produs al unor creatori de excepţie, profund ancoraţi spiritual în tradiţie, dar avizaţi şi receptivi faţă de tot ce este nou, este un fenomen prin excelenţă răsăritean, care îşi aşteaptă încă (dacă este nevoie) teoretizarea… Ce bine ar fi ca vederea duhovnicească a creatorilor şi criticilor să fie atât de bine activată (theo-rein), încât să nu fie nevoie de teorie!

Potrivit bine-cunoscutei clasificări tipologice a artiştilor în clasic, modern, postmodern, în funcţie de raportarea lor la tradiţie şi la originalitate, rezultă incapacitatea funciară a artistului modern (centrat pe sine şi pe noutate, nu pe esenţă) de a înţelege şi evoca transcendenţa. Iată de ce imaginea Raiului e aproape de negăsit în arta contemporană.

Originea vieţii

În cecitatea sa, artistul modern confundă bogăţia spirituală cu sărăcia de forme noi; el se teme de "banalitatea" tradiţiei şi a religiei, pe care le priveşte superficial şi obtuz, neînţelegând puterea lor generatoare de viaţă şi originalitate. În ignoranţa-i lingvistică, el uită că adjectivele "original" şi "originar" au o etimologie comună, ambele provin de la acelaşi "Origine". Apropierea de Originea vieţii este premisa sigură a celei mai autentice originalităţi creatoare. Întorcând spatele modelelor clasicismului, artistul modern se teme de tipare ca de nişte forme fără fond, ignorând că urcuşul întru asemănarea cu Proto-Tipul divin este expresia celui mai împlinit destin creator.

Din punctul de vedere al raportării la tradiţie, clasicul şi postmodernul au un atu: ei nu ignoră programatic relaţia cu sacrul. Din perspectiva clasicului, Absolutul se vede, el furnizează legile vieţii şi, implicit, pe cele ale artei. Din perspectivă postmodernă, Absolutul este o posibilitate, unul dintre posibilii interlocutori ai "dialogului" intertextual, multicultural etc. El poate fi citat, fracturat, eviscerat, inserat în alte discursuri, recitit, resilabisit - adică "tolerat" şi "reloadat", după hatârul, priceperea şi credinţa creatorului. Şansele supravieţuirii sacrului în cultura postmodernă sunt la mâna artistului, aşadar sunt, evident, mici, dar sensibil mai mari ca în arta modernă. Supravieţuind acestei resistematizări academice, holograme ale Cuvântului Sacru au şansa de a fi redescoperite de un public secularizat şi lipsit de cultură teologico-spirituală, dar sensibil şi curios, şi de a fi astfel reinvestite cu credibilitate.

Este "efectul Paradjanov". Este şansa de reabilitare a discursului postmodern în faţa Sacrului, dar şi o şansă a sfinţeniei de a reveni în cetăţile seculare.

Dumnezeu este acelaşi, dar veşnic nou, căci El este Viaţa. Modurile Sale de manifestare depind de vârstele omului - fiinţă aflată în permanentă devenire. În viaţa spiritului nu există oprire. De aici, necesitatea schimbării şi adaptării limbajelor, a modurilor de definire a conceptelor, a stilurilor. Omenirea a fost întotdeauna "modernă". Iată şi motivaţia profundă a originalităţii artistice - argument esenţial, ce distinge opera de artă de produsul de serie şi, în ultimă instanţă, semnul ancorării (fie şi neexplicite) a acesteia în Spirit.

În discursul postmodern, reuşita unui "dialog cu sfinţenia" (indiferent de limbaj) ţine de sinceritate, credinţă şi dragoste; ludicul nu exclude seriozitatea şi asumarea; multiculturalitatea şi polilingvismul nu exclud mărturisirea lui Dumnezeu.

Autor: E. Dulgheru

Sursa: www.ziarullumina.ro

„Astăzi, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii“

Prezentul continuu în teologia siriană

Sărbătoarea Botezului Domnului este un bun prilej de a ne aminti că există un timp al mântuirii. Una dintre rugăciunile de la Sfinţirea cea Mare a Apei, alcătuire a Sfântului Sofronie al Ierusalimului, repetă adverbul "astăzi" de nu mai puţin de 25 de ori. În rugăciune, sfântul plasează "astăzi" evenimente de acum 2.000 de ani şi ne invită să fim părtaşi la ele. Născut la Damasc în anul 550, Sfântul Sofronie (†638) se înscrie, alături de Sfântul Efrem Sirul (†373) şi Sfântul Ioan Gură de Aur (†379), în rândul dascălilor sirieni care teologhisesc despre adevăratul timp, cel al mântuirii.

Cronicarul Miron Costin se pleca în faţa trecerii implacabile a timpului, după mulţimea de evenimente istorice aşternute în Letopiseţul Ţării Moldovei, exclamând: "Nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremi". Doar omul duhovnicesc precupeţeşte timpul istoriei văzute pentru a-şi arvuni timpul veşnic al istoriei mântuirii, încercând să preguste ceva din Împărăţia lui Dumnezeu încă din această viaţă. În termeni teologici, această pregustare face parte din "eshatologia prezenteistă": "Împlinirea parţială de acum reaprinde şi ţine trează dorinţa mereu reînnoită după o împlinire mult mai profundă şi mai desăvârşită" (Karl Christian Felmy).

Cu toate că nu există în gramatica limbii române ca timp al acţiunilor, prezentul continuu redă poate cel mai fidel relaţia omului cu Creatorul său. Din întreaga teologie, ortodoxia siriană îndrăzneşte să se ridice deasupra timpului, aşezându-l la locul său de creaţie a lui Dumnezeu. Eliberată de chingile conceptelor, teologia siriană cântă tainele în cheie biblică, fără a le îngrădi în definiţii.

"Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru"

Una dintre stihirile ce se cântă înainte de Sfinţirea cea Mare a Apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, arată că "astăzi firea apelor se sfinţeşte şi se desparte Iordanul şi îşi opreşte curgerea apelor sale, văzând pe Stăpânul botezându-Se". În continuare, în marea rugăciune de Sfinţire a Apei, alcătuită tot de Sfântul Sofronie, adverbul de timp "astăzi" se repetă de 25 de ori: "Că astăzi ne-a sosit nouă tuturor vreme de praznic şi ceata Sfinţilor cu noi se adună. Şi îngerii cu oamenii împreună prăznuiesc. Astăzi darul Sfântului Duh în chip de porumbel peste ape a coborât. Astăzi, Soarele cel neapus a răsărit, şi lumea cu lumina Domnului se luminează. Astăzi luna cu raze luminoase luminează pământul. Astăzi, stelele cele luminoase, cu lumina strălucirii, lumea înfrumuseţează. Astăzi norii rourează din cer omenirii ploaia dreptăţii. Astăzi, Cel nefăcut, de voia Sa, este atins cu mâna de către făptura Sa. Astăzi, Proorocul şi Înaintemergătorul se apropie de Stăpânul, şi cu frică stă înaintea Lui, văzând pogorârea lui Dumnezeu la noi. Astăzi, apele Iordanului se prefac în vindecări, cu venirea Domnului. Astăzi, toată făptura se adapă cu curgeri tainice. Astăzi, păcatele oamenilor se curăţesc cu apele Iordanului. Astăzi, raiul s-a deschis oamenilor şi Soarele dreptăţii ne luminează nouă. Astăzi, apa cea amară, care era în vremea lui Moise, se preface în dulceaţă poporului cu venirea Domnului. Astăzi, ne-am izbăvit de plânsul cel vechi şi ca un Israel nou ne-am mântuit. Astăzi, ne-am izbăvit de întuneric şi cu lumina cunoştinţei de Dumnezeu ne-am luminat. Astăzi, întunericul lumii se risipeşte cu arătarea Dumnezeului nostru. Astăzi, toată făptura se luminează de sus ca o făclie. Astăzi, înşelăciunea se surpă şi cale de mântuire ne lucrează nouă venirea Stăpânului. Astăzi, cele de sus cu cele de jos împreună prăznuiesc, şi cele de jos cu cele de sus împreună vorbesc. Astăzi, adunarea cea sfinţită şi mult vestită a ortodocşilor se bucură. Astăzi, Stăpânul la Botez merge ca să ridice firea omenească la înălţime. Astăzi, Cel neplecat Se pleacă robului Său, ca să ne slobozească pe noi din robie. Astăzi, Împărăţia cerurilor am dobândit, iar Împărăţia Domnului nu are sfârşit. Astăzi, pământul şi marea şi-au împărţit bucuria lumii, iar lumea s-a umplut de veselie".

Eternul "astăzi" în imnele Sfântului Efrem Sirul

O teologie a timpului la Sfântul Efrem Sirul putem observa în imnele alcătuite pentru cinstirea Naşterii şi Botezului Domnului, întrucât în secolul al IV-lea cele două praznice erau sărbătorite în aceeaşi zi. Pr. conf. dr. Daniel Benga arată laitmotivul adverbului "astăzi" în Imnul I la Naşterea Domnului: "Sfântul Efrem distinge în imnele sale între timpul istoric şi timpul sacru al istoriei mântuirii. Timpul obişnuit este linear şi fiecare punct al său are un înainte şi un după. Timpul sacru nu are însă înainte şi după, ci doar eternul acum, exprimat de imnologul din Edessa prin cuvântul astăzi, care revine obsedant în majoritatea versurilor imnului întâi la Naşterea Domnului. Un loc paralel este până azi marea rugăciune de Sfinţire a apelor de la Bobotează unde cuvântul astăzi apare de 25 de ori". În acest imn, întreaga trecere a timpului se dizolvă. Nu doar credincioşii ce trăiesc după câteva sute sau mii de ani sunt chemaţi să ia parte "astăzi" la o zi petrecută în trecut, devenind contemporani cu cei din Vechiul Testament, ci şi drepţii Vechiului Testament devansează timpul pentru a-L vedea pe Hristos, pe Care L-au aşteptat: "Astăzi Fecioara a născut pe Imanuel (Is 7, 14) la Betleem; cuvântul pe care l-a rostit Isaia s-a împlinit astăzi. (...) Pentru că Împăratul era ascuns în Iuda, Tamar L-a furat din coapsele lui şFc 38, 12ţ; astăzi a răsărit strălucirea frumuseţii iubită de ea în ascuns. Astăzi s-a culcat Rut cu Booz (Rut 3, 7), fiindcă a văzut ascuns întru el leacul vieţii; astăzi s-a împlinit dorirea ei, căci din sămânţa ei a răsărit Cel ce dă viaţă tuturor".

"În anamneza euharistică se şterg graniţele din trecut, prezent şi viitor"

În Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, o rugăciune rostită de preot în timpul anaforalei liturgice, înainte de epicleză, transcende orice regulă a succesiunii timpului. Înainte de a rosti cu voce tare cuvintele "Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate", preotul citeşte în taină următoarea rugăciune: "Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-au făcut pentru noi: de cruce, de groapă, de învierea cea de a treia zi, de înălţarea la ceruri, de şederea cea de-a dreapta, şi de cea de a doua şi slăvită iarăşi venire". Prin amintirea celei de-a doua veniri a Mântuitorului, "Biserica îşi aduce aminte de viitor ca de un eveniment din trecut", remarcă pr. conf. dr. Daniel Benga, adăugând cuvintele arhimandritului Ciprian Kern: "În anamneza euharistică se şterg graniţele din trecut, prezent şi viitor".

O adevărată piatră de încercare pentru orice analiză gramaticală este, însă, un verset din Evanghelia după Ioan (5, 24): "Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă". Verbe atribuite aceleiaşi persoane la timpurile prezent, viitor şi trecut se împletesc armonios în aceeaşi frază. Circumscris vremii în care trăieşte, omul este chemat să trăiască tensiunea dintre "deja" şi "nu încă", folosind timpul acestei vieţi ca mijloc spre atingerea scopului final: dobândirea mântuirii.

Autor: A. Briciu

Sursa: www.ziarullumina.ro

Liturgice: Folosirea molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în cult

Asistăm la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Însă molitfele Sfântului Vasile cel Mare nu se pot citi oricând, mai ales în ziua de 1 ianuarie - zi de bucurie, fiind praznicul Tăierii-împrejur a Domnului -, ci se rostesc în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Grija Bisericii faţă de cei care au ajuns, din diverse pricini, în stăpânirea duhurilor necurate s-a manifestat prin rugăciuni de exorcizare, despre care avem mărturii încă din perioada nou-testamentară. Astfel, Mântuitorul a izgonit demoni şi i-a trimis pe Apostoli ca şi ei să facă asemenea, dându-le puterea harului pentru aceasta. Cu toate acestea, atât Mântuitorul, pe Muntele Carantaniei, cât şi Apostolii s-au folosit de post şi rugăciune pentru înfrângerea vrăjmaşului nevăzut. Mântuitorul a spus, de altfel, ucenicilor Săi că "acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post" (Matei 17, 21; Marcu 9, 29). În Faptele Apostolilor ni se prezintă cazul fiilor lui Scheva, iudei care, folosind numele lui Iisus, izgoneau demoni, dar care, nefiind pregătiţi pentru lupta cu diavolul, au fost atacaţi de demoni prin cei îndrăciţi (Fapte 19, 14-16).

Exorcismele prebaptismale

Biserica a folosit exorcismele mai întâi faţă de cei care doreau să devină catehumeni, adică să se întoarcă "de la stăpânirea satanei la Dumnezeu" (Fapte 26, 18). Exorcismele rostite asupra candidaţilor la catehumenat îi curăţau pe aceştia de influenţele demonice primite mai ales prin participarea la cultul păgân (numită "masa şi paharul demonilor" - I Cor. 10, 21).

Exorcismele pentru energumeni

Pentru cei ce se demonizau după Botez, Biserica a rânduit ca ei să fie aşezaţi într-o stare aparte, a energumenilor, pentru care se făceau rugăciuni publice şi care apoi erau concediaţi de la Sfânta Liturghie îndată după catehumeni. Astfel de ectenii şi rugăciuni pentru energumeni se găsesc în "Constituţiile Apostolice" (puse în scris în jurul anului 370). De aici se vede că demonizaţii nu stăteau la Liturghia euharistică şi nu erau împărtăşiţi, până nu se izbăveau (aşa cum arată şi Canonul 79 Apostolic, dar şi molitfele 1, 2 şi 4 atribuite Sfântului Ioan Gură de Aur). De asemenea, Biserica condamna pe aceia care, fără a fi posedaţi de cel-viclean, solicitau rugăciuni de exorcizare (cf. Canonul 60 Trulan).

Când şi cui se citesc exorcisme

Evident, Sfinţii Părinţi nu au alcătuit exorcisme pentru a fi citite în ziua lor de prăznuire, ci în cazuri concrete de demonizare a unor creştini botezaţi, din dragoste pentru aceştia şi în vederea vindecării lor. Aceste rugăciuni au fost numite în spaţiul românesc "molitfe". Ele sunt formate din rugăciuni (cele adresate lui Dumnezeu) şi exorcisme (cele adresate diavolului). Exorcismele îşi trag numele de la cuvântul cu care ele încep în limba greacă: "exorkizo", care înseamnă "te jur (pe numele lui Dumnezeu), te alung, te cert" (şi nu "te blestem", cum greşit a fost tradus în unele ediţii).

Pregătirea necesară

Tradiţia Bisericii a asociat exorcismele cu necesitatea unei pregătiri corespunzătoare, atât din partea sfinţitului slujitor care le citeşte, cât şi din partea celui demonizat sau a rudelor lui. Sunt cunoscute relatările marelui nostru duhovnic, arhim. Cleopa Ilie (†1998), despre ispitele şi necazurile aduse de diavol asupra celor care citeau aceste molitfe. De asemenea, cunoscuţii părinţi duhovniceşti greci contemporani Porfirie Kavsocalivitul şi Paisie Aghioritul arată că citirea exorcizărilor asupra persoanelor care nu sunt posedate determină înteţirea ispitelor diavoleşti şi stârneşte fără motiv răutatea vrăjmaşului (părintele Porfirie, "Antologie de sfaturi şi îndrumări"). De cele mai multe ori, citirea molitfelor fără pregătirea necesară este dovada mândriei şi a ignoranţei, păcate care atrag lucrările demonice, în loc să le îndepărteze.

Trebuie citite exorcisme la 1 ianuarie?

Obiceiul citirii molitfelor Sfântului Vasile la 1 ianuarie este "o tradiţie" apărută în zonele urbane din sudul ţării noastre în secolul al XX-lea (prima menţiune în 1937), cu răspândire mai ales după 1990. Acest obicei nu există în Bisericile Ortodoxe surori, constituind astfel o inovaţie liturgică. În molitfelnicele celorlalte Biserici Ortodoxe nu apare menţiunea că s-ar citi la 1 ianuarie, aşa cum ea nu apare nici în molitfelnicele româneşti mai vechi. Pe de altă parte, ziua de 1 ianuarie se află între cele două mari praznice: Crăciunul şi Boboteaza, într-o perioadă de bucurie pentru arătarea lui Hristos prin Naştere şi Botez. Acest răstimp este considerat de tradiţia Bisericii asemenea Săptămânii Luminate şi de aceea nu se posteşte şi nu se îngenunchează (a se vedea însemnările din "Mineiul pe decembrie" şi din "Tipicul Mare", de la 25 decembrie). De aceea nu este un timp potrivit pentru exorcisme.

Totodată, rostirea unor exorcisme asupra celor care au participat la Dumnezeiasca Liturghie şi (cel puţin unii) s-au împărtăşit cu Trupul şi Sângele lui Hristos denotă o neînţelegere a valorii Sfintei Liturghii şi a darurilor duhovniceşti pe care le primim în cadrul ei. Credincioşii sănătoşi şi practicanţi nu sunt "sub stăpânirea diavolului", ci sunt "robii lui Dumnezeu"; pentru ei, primirea Sfintelor Taine este singurul şi cel mai mare "leac al nemuririi" (cf. Sf. Ignatie al Antiohiei, "Epistola către Efeseni", XX, 2), căci "mai mare este Cel ce e în cei credincioşi, decât cel ce este în lume" (I Ioan 4, 4).

Soluţii duhovniceşti

Din păcate asistăm în Biserica noastră la o exacerbare în rândul credincioşilor a unei "psihoze a dezlegărilor". Pentru orice problemă familială, socială, ocupaţională sau psihologică se crede că cineva a făcut farmece sau magie. Fără să negăm existenţa demonicei îndeletniciri vrăjitoreşti, nu putem totuşi să nu observăm că de multe ori păcatele nespovedite sau patimile hrănite în ascuns sunt cauza multor eşecuri, boli sau neînţelegeri. Spovedania, părăsirea păcatelor şi viciilor, îndreptarea vieţii, dobândirea unor deprinderi ortodoxe şi preocuparea de a spori în viaţa duhovnicească vor rezolva cele mai multe din problemele creştinului, întrucât menirea Bisericii este aceea de a aduce vindecare.

Pentru alungarea demonilor, Apostolii şi Sfinţii Părinţi au folosit şi untdelemnul sfinţit (a se vedea Marcu 6, 3, dar şi Vieţile Sfinţilor Macarie Egipteanul şi Sava cel Sfinţit ş.a); de aceea, duhovnicii iscusiţi leagă citirea "molitfelor" de săvârşirea Sfântului Maslu. Aceste învăţături credem că vor fi reluate şi precizate în anul 2012, închinat acestei Sfinte Taine.

Rânduiala corectă a slujbelor pe 1 ianuarie

Ne bucurăm pentru decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a îndruma pe preoţi, în mod exact şi conform cu Tradiţia panortodoxă, cu privire la slujbele ce trebuie oficiate la 1 ianuarie: în ajun se va săvârşi Vecernia cu Litie (sau Privegherea), la miezul nopţii, Acatistul Mântuitorului şi rugăciunea de mulţumire, iar dimineaţa, Utrenia, Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi Te Deumul de Anul Nou. Aceasta este rânduiala firească a sfintelor slujbe la un praznic împărătesc (Tăierea-împrejur a Domnului). Molitfele Sfântului Vasile nu se vor citi, deci, în această zi, ci se vor rosti în cazuri concrete şi verificabile de îndrăcire, în zile de post, cu pregătire şi spovedanie, eventual în legătură cu săvârşirea Sfântului Maslu.

Protos. Chiril Lovin

Sursa: www.ziarullumina.ro

Despărțirea de maestrul spiritual?

Cînd nu aţipeşte în convenţie ori suficienţă, relaţia maestru – discipol e una dintre cele mai intense experienţe omeneşti. O dovedesc extremele pe care le poate atinge: ataşament pasionat şi traumă a rupturii, fidelitate neştirbită, dar şi rivalitate aspră între îndrumător şi învăţăcelul emancipat, intimitate hrănitoare şi melancolie acută a depărtării. E vorba de fiecare dată despre „minunea transmiterii“, spune George Steiner care, în Lessons of the Masters (2003, Despre discipolat, Editura Compania, 2005; Maeştri şi discipoli, Humanitas, 2011), vizitează cu aleasă pricepere o sumedenie de cazuri din cultura occidentală pentru a încerca să organizeze uimirea în faţa fenomenului predării. Rădăcinile acestui fenomen, structurile, ca şi o mare parte din realitatea lui sînt de natură religioasă. Iată de ce Steiner evocă adesea tradiţiile monoteiste, ca pe un fundal pentru situaţiile de transmitere laică (filozofică, ştiinţifică, artistică) pe care le analizează.
Dar, în cazul transmiterii religioase sau, mai larg, spirituale, ce transmite maestrul discipolului său? Cînd e vorba despre o cale de cunoaştere care transformă fiinţa întreagă a călătorului, tinzînd să îl asimileze ţintei infinite a drumului, cum se petrec lucrurile? Ce predă îndrumătorul celui îndrumat? Steiner, alături de atîţia alţii, o spune limpede: nu atît o învăţătură, cît împlinirea ei vie; nu în primul rînd o doctrină, cît itineranţa însăşi a maestrului, spectacolul unui om aflat pe cale. Aşadar, nu un depozit, ci un exemplu de urmat. „Predarea exemplară înseamnă actualizare şi poate fi mută... Socrate şi sfinţii predau prin însăşi existenţa lor.“

Porphyrios, de pildă, nu a socotit că e de ajuns să editeze tratatele maestrului său. A scris o Viaţă a lui Plotin care ne restituie seninătatea ardentă a unui unificat în drum spre Unu. Tot de acolo aflăm negraba lui Plotin de a pune în scris o cercetare vie, care îmbina inspiraţia fulgurantă a maestrului cu obiceiul de a porni de la problemele puse de discipoli. În Trupul şi societatea, Peter Brown evocă cercurile de studiu din primele veacuri creştine şi intensitatea căutării spirituale care îi lega pe ucenici de învăţătorul lor. Ceea ce îi captiva pe apropiaţii lui Origen şi pe intelectualii creştini din secolele următoare „a fost nu atît învăţătura lui, oricît de înviorătoare şi de multe ori tulburătoare era ea“, spune Brown, ci viaţa alexandrinului, dedicată cu o neomenească cristalinitate ascultării Logosului, „felul în care Origen, ca exeget şi îndrumător spiritual, prezentase viaţa unui învăţător creştin ca fiind suspendată deasupra timpului şi a spaţiului... De la bun început, mesajul lui Origen fusese categoric şi plin de credinţă personală: Vă rog fierbinte pe toţi: preschimbaţi-vă. Luaţi această hotărîre, de a vedea că în voi există o capacitate de a vă preschimba.“
Aşa stînd lucrurile, în ce raport se află discipolul faţă de maestrul său? Sigur că cel din urmă are faţă de cel dintîi o superioritate amplu recunoscută, că el lucrează asupra discipolului ca asupra unei materii prime, supuse, plastice, ascultătoare. Sigur că prin clarviziune, experienţă, diakrisis (capacitatea de deosebire a duhurilor) îl modelează, îl limpezeşte, îl conduce pe ucenic. Sigur că îi poate preda acestuia o învăţătură, o doctrină, o metodă. Totuşi, nu postura de dominus face din el un maestru. Ceea ce face din el un maestru este intensitatea cu care asumă el însuşi postura ucenicului faţă de Logosul divin; este priceperea lui de călător spre/împreună cu ţinta infinită. Aceasta e excelenţa maestrului spiritual: realizarea superioară a condiţiei de ucenic şi călător. Ceea ce oferă el în primul rînd este un model viu de preschimbare. În pustia egipteană (Pateric, Avva Pimen, 173) nişte învăţăcei în ale ascezei cer mai marelui lor să le dea reguli şi porunci, să-şi exercite aşadar autoritatea normativă, să le predea o reţetă. Cel somat îl consultă pe Avva Pimen, care îi răspunde: „Nu, fă tu întîi ce ai de făcut şi, dacă ei vor să trăiască, vor vedea şi vor face şi ei... fii pentru ei pildă, nu legiuitor“.
Ce este un exeget teologal ca Origen altceva decît un „vînător“ aflat pe pistele sensului christic, un urmăritor al urmelor lăsate de Logos în textele sacre? Ce descrie Grigore de Nyssa în Viaţa lui Moise şi în Tîlcuire la Cîntarea Cîntărilor altceva decît traseul spiritual nesfîrşit, „mişcarea stabilă“ a călătorului atras de „spinarea“ divinului? Itineranţa învăţătorului pe urmele lui Christos o urmăreau discipolii în cercurile de studiu ale primelor secole, nu centralitatea impozantă a maestrului. Învăţătorul spiritual poate fi un „îndrumător“ pentru că se află, primul, antrenat în dinamica drumului. De aceea face sensibilă, evidentă, mobilizatoare această dinamică în faţa discipolilor săi. El poate deveni un exemplum în calitate de învăţăcel-învăţător, de itinerant-îndrumător. În el, ucenicii află modelul adus la incandescenţă al unei traiectorii pe care le rămîne să o realizeze, fiecare, în propria lor variantă. Actul dinamic al cunoaşterii şi abia apoi conţinutul ei este ceea ce predă învăţătorul discipolilor. * * * Există în Occidentul modern ideea că un gînditor nu îşi atinge statura întreagă decît atunci cînd se desface de maestrul său, cînd îl lasă în urmă, îl uită, îl „omoară“ – operaţie simbolică legiferată de mitul oedipian al psihanalizei. Nu chiar aşa se petrec lucrurile în cazul căutării spirituale. Depăşirea, autonomia, originalitatea primesc aici alte nuanţe. Sigur că se pot cita cazuri de discipoli revoltaţi împotriva maestrului. Dar logica tradiţiei pune revolta lor pe seama mîniei de a fi fost respinşi de învăţător (Kylon plănuind incendiul în care pier pitagoreii şi poate chiar Pitagora) sau pe seama geloziei faţă de un intim al maestrului: în Anatolia secolului XII, Shams din Tabriz, „Soarele“ care „luase de căpăstru sufletul“ poetului mistic Rûmî e alungat şi poate asasinat de discipolii celui din urmă. În Evanghelii, e ignoranţa, orbirea ucigaşă a lui Iuda.
Desigur că, pe de altă parte, cultura europeană s-a construit mai cu seamă pe continuităţi, pe atenţia creatoare faţă de gîndirea înaintaşilor. Se pot cita în acest sens binecunoscute declaraţii, de la cea a lui Bernard din Chartres, cum că gînditorii vremii lui, „modernii“ medievali, văd mai departe decît înaintaşii fiindcă sînt pitici purtaţi pe umerii uriaşi ai celor vechi; sau, în secolul al XX-lea, cea a lui Alfred North Whitehead, potrivit căruia întreaga filozofie occidentală nu constituie decît note de subsol la dialogurile lui Platon. Dar modernitatea a dat legitimitate individului autonom, care, liber de autoritatea tradiţiei, îşi organizează singur concepţia despre real şi despre destinul propriu. Pe acest fundal, despărţirea de maestru a putut căpăta un relief „ucigaş“, ba de o vreme chiar relaţia învăţător – discipol a început să nu mai aibă credit.
În cazul căutării spirituale, depăşirea, originalitatea, autonomia faţă de maestru primesc alte nuanţe. În primul rînd, fiindcă ceea ce predă maestrul ucenicului este tocmai depăşirea de sine. Cu grade de experinţă diferite, ei tind spre acelaşi reper care îi depăşeşte infinit pe amîndoi. Apoi pentru că maestrul – în măsura în care e fidel oficiului său – nu face decît să trezească ochiul spiritual al discipolului, fiind de la sine înţeles că cel din urmă trebuie să-şi parcurgă propriul drum, să-şi realizeze propria preschimbare. În varianta lui bună, maestrul e o transparenţă către Învăţătorul divin. El nu intervine decît cît e strict necesar pentru a-şi ghida ucenicul; fiind o figură a dinamicii spirituale, e activ mai ales după ce a trecut. În preajma morţii, un maestru hasid din secolul al XVIII-lea, Rabbi Nahman din Bratzlaw, le spune discipolilor adunaţi în jurul său: „Pentru ce vă tulburaţi? Nu fac decît să vă deschid cale“.
În sfîrşit, pentru că pretutindeni, de la shivaismul din Caşmir, la autorii sufiţi şi la mistica creştină, maestrul şi discipolul ştiu că divinul este cel care se manifestă şi lucrează în amîndoi, că el este cel care îi atrage din adîncul relaţiei lor. În funcţie de mişcările Duhului, rolurile se pot inversa, maestrul poate învăţa de la ucenic. Raportul lor devine unul de colegialitate, de amplificare reciprocă în orizontul infinit al drumului.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cele mai recente cărţi publicate sînt Nicolas de Cues ou l’autre modernité, L’Harmattan, 2010 şi Stilul religiei în modernitatea tîrzie, Polirom, 2011.
Sursa: www.dilemaveche.ro

Dialog în jurul lui Dumnezeu necunoscut

În octombrie au avut loc la Bucureşti două dezbateri incluse în programul pe care Vaticanul l-a intitulat, după o expresie a Bibliei, „Curtea neamurilor“. Numele indică acel spaţiu al Templului unde neevreii puteau participa la venerarea Dumnezeului unic şi pe care Christos l-a deschis în mod universal. Cortile dei gentili îşi propune dialogul credinţei cu non-credincioşii, mai precis cu ne-religioşii. Responsabilii Bisericii Catolice înţeleg să reacţioneze astfel faţă de un fenomen masiv în Europa de astăzi. Indiferenţa religioasă, mai degrabă decît ateismul, este cea care s-a instalat în conştiinţa multor europeni. Din supunere faţă de ideologia dominantă, din lipsă de educaţie religioasă, la care se adaugă dezamăgiri, motivate sau nu, pe care le pot produce instituţiile religiei, o mare parte dintre europeni au ajuns să ignore tematica credinţei, textele şi înţelesurile ei. Mulţi au pierdut chiar memoria culturală a religiei, ceea ce le diminuează capacitatea de a-şi înţelege propriul trecut. Nici patrimoniul de gîndire, nici cel de cultură vizuală sau literară al Europei nu pot fi descifrate fără a cunoaşte datele creştine şi ebraice. Dar, dincolo de această uitare, nevoia de sens, nevoia de absolut, nevoia de comunicare cu un Altul rămîn prezente chiar în omul indiferent religios. Iată cîteva teme ale dialogului între cardinalul Gianfranco Ravasi şi Horia-Roman Patapievici la Ateneul Român, întîlnire urmată, la Colegiul Noua Europă, Institut de Studii avansate, de un colocviu prezidat de cardinalul Ravasi şi de Andrei Pleşu. Lui Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul României pe lîngă Sfîntul Scaun, i se datorează în bună măsură organizarea acestor evenimente. Împreună cu New Europe College, el a propus ca temă a colocviului: „Raţiunea şi antinomiile credinţei. Dialogul între cei ce cred şi cei ce nu cred“. Pe aceşti din urmă interlocutori Papa Benedict al XVI-lea îi definea drept oameni cărora „religia le e străină, iar Dumnezeu le e necunoscut, dar care vor totuşi să se apropie de El ca necunoscut“. Căutarea lui „Dumnezeu necunoscut“: iată deja o temă înaltă, despre care cei ce cred şi cei ce nu cred pot sta consistent de vorbă, confruntîndu-şi perspectivele.
Credinţa însăşi nu are ea drept ţintă ultimă tocmai cunoaşterea de-necuprinsului lui Dumnezeu, a incomprehensibilităţii sale, intens atrăgătoare? Nu e aceasta antinomia prin excelenţă a credinţei, antinomia ei apofatică? Dumnezeu se face cunoscut – în trup de om, în istorie, în Biserică, în adîncul sufletului – pentru a-şi revela de-necuprinsul, misterul, în care îl atrage tot mai departe, tot mai intim pe om. De la Grigore de Nyssa şi Ioan Hrisostomul la Eckhart şi Cusanus – pentru a-i pomeni doar pe aceştia –, Dumnezeu în miezul lui dens, depăşind orice posibilitate de comprehensiune, e ţinta care îi mobilizează, care le cere cunoaştere, care îi absoarbe.

În această aventură a cunoaşterii mistice, raţiunea are un rol bine definit. Un rol secund faţă de cel al intelectului contemplativ, articulat cu el, dar nu mai puţin necesar pentru a menţine în conştiinţă tensiunea mobilizatoare a antinomiei Dumnezeu revelat – Dumnezeu incomprehensibil. Despre acest rol înşir mai jos cîteva notaţii cu referinţă la Simone Weil, Nikolai Berdiaev şi Cusanus.
1) Pentru ei, raţiunea se exercită pe de o parte pregătitor. Ea are misiunea de a critica şi depăşi tocmai imaginile prea cunoscute, plate, „oprite în loc“ ale divinului, concepţiile care îl situează la îndemînă, potrivit unor categorii naturale absolutizate. Primii doi au tematizat intens scandalul chipurilor sociomorfe, mundane – de tipul dominaţiei constrîngătoare (Dumnezeu ca Stăpîn discreţionar), al judecăţii penale (Dumnezeu împărţitor de pedepse şi răsplăţi), al logicii neparadoxale (un Dumnezeu prins la strîmtoare între atotputerea şi atotbunătatea sa). Ei au criticat chipul „static“, „limitat“, pe care conformismele religioase îl atribuie divinului: un chip obiectivat, pus, dacă nu impus omului din afară, faţă de care experienţa personală rămîne secundă, iar interogaţia intelectuală e stînjenită. În acest sens, ei au vorbit, se ştie, chiar despre un „ateism purificator“, care să topească obiectivările de tip colectiv şi socio-istoric ale lui Dumnezeu, pentru ca persoana umană, dinlăuntrul ei trans-individual, să fie partenerul de cunoaştere, de libertate, de creativitate al lui Dumnezeu. „Purificarea conştiinţei creştine de sociomorfism – spunea Berdiaev – îmi apare ca o misiune importantă a filozofiei creştine.“ El clama necesitatea de a construi – prin analogie cu teologia apofatică – o „sociologie apofatică“, o viziune a societăţii în care subiectivitatea umană, în statura ei completă, să fie axială, iar obiectivările, „produsele“ faptelor ei de gîndire, de acţiune, de organizare, să fie recunoscute ca avînd o realitate secundă, simbolică, exterioară, trecătoare, de depăşit. Nu tot un astfel de proiect de societate construieşte Simone Weil în L’enracinement? Bazat pe „exigenţa de bine absolut care locuieşte în inima omului, dar îşi are sursa într-o realitate din afara lumii“, el trebuia să fie un program orientat de aspiraţii creştine, dar inteligibil, convingător pentru credincioşi şi necredincioşi.
Tot în rolul pregătitor al raţiunii intră capacitatea ei de a identifica situaţiile de antinomie, care – în tensiunea opoziţiei lor – deschid o breşă, pentru conştiinţă, către transcendenţa participabilă. A medita asupra acestor situaţii de antinomie dură, dar eliberatoare nu înseamnă altceva decît a intra în logica revelaţiei christice: cruce-transfigurare, moarte-înviere. Cusanus, ca şi Berdiaev şi Simone Weil, şi-a construit filozofia religioasă pe mari opoziţii în tensiune şi coincidenţă, care privesc universul, umanul şi divinul. Nu voi aminti aici decît tensiunea irezolvabilă în temporalitate, care, pentru Berdiaev (Despre sclavia şi libertatea omului), deschide istoria către sensul ei ultim, clarificator:
„Atîta timp cît lumea există, contradicţiile sînt inevitabile. Gîndirea ajunge de aceea în mod obligatoriu la o perspectivă eschatologică, ce proiectează o lumină «retrospectivă» asupra lumii, «clarificînd» paradoxurile şi contradicţiile ei.“
„A clarifica“ tensiunile sfîşietoare ale imediatului nu înseamnă aici, cum nu înseamnă nici în alte spaţii spirituale, a formula o teorie de împăcare a contrariilor, nici a le promite o soluţie consolatoare la sfîrşitul timpurilor. „A elucida“ contradicţiile dure ale lumii înseamnă a le privi în lumina care irumpe prin poarta contrariilor ultime, a le trăi ca proiecţie în imediat a misterului divin.
2) Pe de altă parte, raţiunea are un rol „posterior“ aventurii de cunoaştere mistică: acela de a tematiza experienţa trăită, de a o reflecta în concept, de a o desfăşura în discurs. Raţiunii îi revine să expliciteze, fără a-l toci, paradoxul acestei cunoaşteri, să îl pună cu precizie, dar fără limitare, într-un limbaj care îşi spune propria depăşire. Iar „în această funcţiune – spunea Simone Weil (Greutatea şi harul) –, inteligenţa trebuie să fie mai ascuţită, mai pătrunzătoare, mai precisă, mai riguroasă şi mai exigentă decît oricînd“.
Dacă l-am invocat pe Cusanus este pentru că, la el, intuiţia contemplativă şi punerea ei în discurs raţional se îmbină riguros. Tema lui centrală – „docta ignoranţă“ – se datorează unui eveniment vertical: „La întoarcerea mea din Grecia, pe mare, fără îndoială ca un dar al Părintelui luminilor, de la care vine toată darea cea bună, am fost condus către cuprinderea (înţelegerea) lucrurilor de necuprins (incomprehensibile) în mod de necuprins (incomprehensibil) în docta ignorantia, printr-o depăşire a ceea ce este omeneşte cognoscibil despre lucrurile nepieritoare.“ (De docta ignorantia, Scrisoarea către cardinalul Iulianus) Dar în urma acestui eveniment, docta ignorantia devine „metodă“, cale metodică de cunoaştere. În scrierile sale, Cusanus se va strădui mereu să reflecte în limbaj raţional ceea ce revelaţia de pe mare i-a oferit. Iar, în încercarea de a reflecta în limbaj raţional „cunoaşterea incomprehensibilelor în mod incomprehensibil“, el recurge – spectaculos – la simbolismul şi limbajul matematic, ale căror claritate şi rigoare sînt necruţătoare. Caracteristica intelectului contemplativ, distincţia lui unică constă într-o posibilitate infinită care, la Cusanus, se actualizează potrivit structurii matematice de şir convergent spre Limita divină. Christos este Limita infinită care – din polul divin şi totodată din abisul sufletului – atrage fiinţa către plenitudinea ei verticală. După expresia lui Maurice de Gandillac, acest parcurs spiritual se întemeiază pe „transdescendenţa“ Limitei divine.
Un capitol esenţial al matematicii moderne – analiza matematică – îşi are în Cusanus unul dintre marii precursori. Însă, în această apariţie de început, convergenţa matematică este expresia raţională – riguroasă, dar puternic paradoxală – a unei problematici mistice. Simone Weil, care pleda pentru utilizarea matematicii ca suport de contemplare a misterului divin, amintea în Caietele ei aceeaşi temă, poate preluată de la Cusanus: „Trecere la limită. Concepem limita printr-o operaţie analoagă celei din matematică. Apoi, unii trec realmente la limită“.
3) În sfîrşit, datoria de universalitate pe care Christos, Universalul viu, o pune credinţei şi raţiunii credincioase implică şi ea tema lui Dumnezeu necunoscut sau ascuns. Căci a integra – prin studiu, înţelegere, dialog – celelalte tradiţii spirituale, valorile culturii laice, chipurile umane neasemenea etnic, religios, cultural – înseamnă a vedea în ele locuri de prezenţă şi de manifestare a lui Dumnezeu. O prezenţă uneori surprinzătoare, nefamiliară sau neexplicită, care cere travaliul recunoaşterii. André Scrima vorbea despre distanţa între Christos în adevărul lui dumnezeiesc şi Christos conceput de noi, potrivit limitărilor omeneşti. El invoca locul Judecăţii din Matei, cap. 25, unde Christos afirmă: „Sînt acolo unde voi nu m-aţi căutat...“ „Judecata din urmă – spunea André Scrima – nu e dezvăluire doar a faptelor, ci şi a sensibilităţii noastre de a-l percepe pe Christos acolo unde el nu e declarat. Or, «acolo» Christos este inclus şi e inclusiv; nimic nu rămîne în afara lui.“ Anumiţi teologic catolici au vorbit în acest sens despre christianitate, despre o prezenţă a lui Christos întrupat mai vastă decît cea din creştinismul istoric. Mai cu seamă de la Conciliul Vatican II înainte, Biserica Catolică îl celebrează pe acest Dumnezeu universal şi „ascuns“ celebrînd demnitatea fiinţei umane, apărînd libertatea ei religioasă şi de conştiinţă, recunoscînd astfel, pentru a-l cita încă o dată pe André Scrima, că „fiinţa-în-deschis a celuilalt reprezintă locul inalienabil unde Dumnezeu însuşi poate să apară“. Programul Cortile dei gentili participă la aceeaşi mişcare a credinţei de a-l descoperi pe Dumnezeu acolo unde el nu este explicit, declarat, ci imprevizibil prezent.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cea mai recentă carte publicată: Nicolas de Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010.

Sursa: www.dilemaveche.ro

26 de operatori pastorali au decedat violent în 2011

31.12.2011, Vatican (Catholica) - Şi în acest an, la final, agenţia Fides a publicat un document care prezintă toţi operatorii pastorali ce şi-au pierdut viaţa în mod violent în cursul ultimelor 12 luni. Conform informaţiilor deţinute de Fides, în 2011 au fost ucişi 26 de operatori pastorali, cu unul mai mult decât în anul 2010. Astfel se ştie că au murit violent 18 preoţi, 4 surori şi 4 laici. Pentru al treilea an consecutiv, locul cel mai afectat, cu un număr mare de operatori pastorali ucişi, îl reprezintă Americile – aici au murit 13 preoţi şi doi laici. Urmează Africa, unde au fost ucişi doi preoţi, trei persoane consacrate şi un laic. În Asia au murit doi preoţi, o soră şi un laic. În Europa a murit violent un preot.
Unii dintre aceşti operatori pastorali au fost victime ale unor tentative de răpiri sau de jefuiri care s-au sfârşit prost; în căutarea unor bogăţii presupuse doar, hoţii au ucis slujitori ai lui Cristos. Alţii au fost omorâţi tocmai datorită credinţei de către persoane care preferă ura în locul iubirii, disperarea în locul speranţei, violenţa în locul dialogului, scrie agenţia Fides. Se aminteşte apoi că la 26 decembrie, în sărbătoarea Sf. Ştefan, Papa Benedict al XVI-lea spunea la rugăciunea Angelus: “La fel ca în antichitate, şi astăzi aderarea sinceră la Evanghelie poate cere sacrificiul vieţii, şi mulţi creştini, în diferite părţi ale lumii, sunt expuşi persecuţiei şi chiar martiriului. Domnul ne aminteşte însă: ‘cine va rămâne statornic până la sfârşit va fi mântuit’ (Matei 10,22).”
Documentul Fides include şi biografii, uneori sărace, subliniind însă că importantă este “adeziunea sinceră la Evanghelie” a respectivilor, nu doar cu cuvintele ci şi cu mărturia vieţilor lor, în situaţii de suferinţă, sărăcie, tensiune, degradare, violenţă… Se subliniază că nu se foloseşte termenul de “martiri” pentru operatorii pastorali, o astfel de decizie ţinând de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor. Decesele nu sunt toate bine documentate, dar în unele cazuri se pare că motivaţiile uciderilor sunt religioase. În acest an s-a deschis însă procesul de beatificare pentru 15 martiri, misionari şi cateheţi laici, ucişi în Laos între 1954 şi 1970 “din ură faţă de credinţa creştină”.

Sursa: www.catholica.ro

Un vis pe cale să devină realitate: Biblia în limba română, în traducere catolică după textele originale

Pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu, sprijiniţi tehnic de dl. Andrei Ifrim, au realizat situl www.bibliacatolica.ro unde cei interesaţi pot citi on-line Biblia în traducere catolică după textele originale. Pe lângă textele biblice, cititorii pot descoperi articole şi informaţii despre Sfânta Scriptură, precum şi texte care să-i introducă în practica seculară a rugăciunii biblice, cunoscută în tradiţia occidentală cu numele de lectio divina.

Momentan, realizatorii sitului au postat integral textele Noului Testament, traduse de pr. Alois Bulai şi pr. Anton Budău (+1997), iar din Vechiul Testament, cărţile care formează Pentateuhul (traduse de pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Pătraşcu) şi cartea Psalmilor (tradusă de pr. Alois Bulai, ajutat de pr. Iosif Răchiteanu), publicate recent la Editura "Sapientia". În curând vor fi postate cărţile numite istorice, urmând ca într-un viitor nu prea îndepărtat să fie postate cărţile profetice şi cărţile sapienţiale în traducerea pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu.

Acest eveniment este concretizarea unui vis şi a unei aspiraţii mai vechi a credincioşilor romano-catolici din România de a avea textele sacre ale Bibliei în limba română, într-o proprie traducere, după textele originale (ebraică şi greacă), şi într-un limbaj actual, accesibil tuturor vorbitorilor de astăzi ai limbii române. Prima cărămidă la acest proiect a fost pus înainte de 1989, când Mons. Petru Gherghel, pe atunci ordinariul Diecezei de Iaşi, i-a trimis pe pr. Anton Budău şi pr. Alois Bulai, în 1986, să se specializeze în ştiinţe biblice la Institutul Biblic Pontifical din Roma (Italia). Reveniţi în ţară, aceştia s-au pus pe muncă şi, în scurt timp, au realizat traducerea textelor din Noul Testament după originalul grec. Noul Testament în limba română, însoţit de introduceri, note şi comentarii a fost publicat la Editura "Sapientia" a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, în anul 2002.

Moartea prematură a pr. Anton Budău, în anul 1997, a pus la grea încercare desfăşurarea proiectului de traducere a Vechiului Testament. Totuşi, pr. Alois Bulai a găsit în pr. Iosif Răchiteanu un colaborator care, pe parcursul mai multor ani, l-a sprijinit în munca de revizuire a textelor biblice din cărţile liturgice ale Lecţionarelor, Ritualurilor şi Liturgiei Orelor, ajungând chiar să publice cartea Psalmilor, la Editura Sapientia, în anul 2005.

În acest timp, PS Petru Gherghel a trimis la specializare la Roma, la acelaşi Institut, alţi tineri preoţi doritori să ducă mai departe acest proiect. Astfel, comisia biblică a Diecezei de Iaşi a putut să continue munca de traducere a Vechiului Testament după textele ebraice. Actualmente formată din pr. Alois Bulai şi pr. Eduard Patraşcu, dar beneficiind şi de sprijinul altor colaboratori, comisia a terminat de tradus cărţile Pentateuhului şi Cărţile Istorice, care vor apărea curând la Editura "Sapientia". Se lucrează intens acum la cărţile profeţilor şi, se speră, într-un an, să vină rândul Cărţilor Sapienţiale. Astfel, tot Vechiul Testament va fi publicat în 7 volume (1: Pentateuhul; 2-3: Cărţile istorice; 4-5: Cărţile profetice; 6-7: Cărţile Sapienţiale). La final, toate aceste volume vor fi unite şi publicate într-un singur volum, alături de cărţile Noului Testament.

Aşadar, cu ajutorul Domnului, cititorii pot spera să ţină cât de curând în mâini o ediţie a Sfintei Scripturi, care, sigur, fără a voi să intre în competiţie cu alte traduceri ale Bibliei în limba română, să se bucure de apreciere pentru faptul că este o traducere actuală, într-un limbaj accesibil, făcută cu competenţă după textele originale, ţinând cont de ultimele studii critice şi exegetice şi oferind un bogat aparat critic, compus din introduceri la fiecare carte, note explicative şi referinţe biblice.

Pr. dr. Ştefan Lupu

LA MULȚI ANI....

Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfārsitul, zice Domnul Dumnezeu, cel ce este, cel ce era si cel ce vine. Apocalipsa 21, 6. Cel ce mă va urma, va avea lumina vieții.

Tuturor cititorilor blogului meu, vă doresc un An Nou binecuvântat de Domnul veacurilor, și succes în toate activitățile.

Cu stimă,

Pr. Pătrașcu Damian