Unul din aspectele cele mai importante ale vieţii creştine este acela al productivităţii. Nu este vorba despre un beneficiu material aici, ci este vorba despre acel rod spiritual despre care ne vorbeşte în mod atât de coerent Evanghelia de astăzi: V-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă, şi roada voastră să rămână. (In 15,16)
Mântuitorul Isus nu ne vorbeşte aici despre cum suntem mântuiţi ci despre ce se întâmplă atunci când suntem mântuiţi .Aducem roade multe.
Sfântul Maximilian Maria Kolbe, pe care Biserica îl sărbătoreşte în ziua de 14 august, este un exemplu de om mântuit care a adus roade multe pentru Dumnezeu, şi un om care ne este propus ca exemplu de urmat .
Maximilian Kolbe s-a născut la 7 ianuarie 1894, într-o familie de ţesători săraci. La botez i s-a pus numele Raimond. Sfânta Carte are un cuvânt care se potriveşte bine copilăriei lui Raymund Kolbe:"Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va dezlipi de el" (Pr 22,15)
Deşi de mic a fost învăţat rugăciunile, şi învăţat să se roage, dar din cauza răsfăţării, alintării şi iubirii prea mari a părinţilor, a avut un timp de nebunie copilărească, a avut un timp când rugăciunile lui deveniseră mecanice, când evlaviei lui devenise de forma, când ajunsese să se poarte aşa de rău şi să devină aşa de nesuferit pentru toţi cei din jur, încât mama lui a exclamat într-o zi: "Nu ştiu ce am să mai fac cu tine!" Iar certarea aceasta, adăugată la multa rugăciune pentru îndreptarea lui, a avut efectul scontat.
Vai cât de mulţi părinţi greşesc aici, lăsând pe copiii lor în nebunia necredinţei şi a purtării obraznice în care i-a atras diavolul sau lumea! "Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte îl ceartă la vreme" (Pr 13,24). Nu cruţa pe feciorul tău de pedeapsă; chiar dacă îl loveşti cu varga, nu moare. Tu îl baţi cu toiagul, dar scapi sufletul lui din împărăţia morţii (Pr 23,13-14).
Deşi avea puţin mai mult peste 10 ani, acest oftat amar al mamei, l-a speriat şi l-au trezit parcă dintr-un somn de moarte. Atunci pentru prima dată, a îngenuncheat serios pentru rugăciune şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru o viaţa creştină rodnică. El s-a rugat aşa cum se rugau şi părinţii lui, prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria. Iar răspunsul Cerului nu a întârziat să apară. Dumnezeu cel întreit şi unic a trimis-o la el pe Preacurata Fecioară Maria, pe Neprihănita, cu răspunsul pe care el îl aştepta şi cu două coroane, una din trandafiri albi şi una din trandafiri roşii, una simbolizând viaţa curată şi alta însemnând iubirea eroică, amândouă fiind foarte greu de realizat. Pentru a ajunge la linia de plutire, trebuia să aleagă una din cele două coroane pe care i le trimesese prin Preacurata Fecioară Maria.
Văzând dragostea lui Dumnezeu pentru el, pentru el care-i devenise duşman lui Dumnezeu prin purtarea lui, pentru el care nu-l mai puteau suferi nici părinţii, nici fraţii, nici cei din jur, a înţeles că trebuie să dea un răspuns potrivit lui Dumnezeu, care l-a iubit mai întâi (cf. 1In 4,19) şi i-a trimis ca mesageră Fecioara Maria. Şi de aceea s-a gândit că, potrivit şi corect din partea lui ar fi să le aleagă pe amândouă. Şi le-a luat pe amândouă. După această viziune şi după această alegere, s-a ridicat transformat, s-a ridicat alt om. S-a dus şi s-a spovedit şi a început o viaţă nouă.
Ştia din Biblie:"Cui i se iartă puţin, puţin iubeşte; şi cui i se iartă mult, mult iubeşte" (Lc 7,47) Din acel moment el a iubit mult, pentru că fost conştient că Dumnezeu în marea sa iubire, îi iertase mult. Si asemenea orbului Bartimeu din Ierihon, care după ce a fost vindecat de Isus, nu s-a mai despărţit de El toată viaţa lui (cf. Mc 10,52).
Dacă până acum zidise pe o altă temelie decât cea a lui Cristos şi zidise numai: fân , paie şi trestie, din care la judecată nu mai rămâne nimic, pentru că vor arde, de acum s-a hotărât să zidească pe temelia lui Cristos: "aur, argint, pietre scumpe, care la judecată să rămână în picioare" (cf. 1Cor. 3:11-14).
Dumnezeu este proslăvit de noi mai ales atunci când facem apostolat şi aducem roade de mântuire. Iar Raymund voia s-aducă astfel de roade bogate.
De aceea după multe frământări, unde să meargă şi cum ar putea aduce cele mai bune roade, s-a hotărât să intre în Ordinul călugărilor Minori Conventuali. Ca şi călugăr, aici putea să trăiască coroana albă a curăţiei evanghelice.
Tot aici, pentru a marca schimbarea vieţii sale, îşi schimbă şi numele. El care până acum a dat atât de puţin lui Dumnezeu, de acum înainte vrea să-i dea toată viaţa sa, vrea să-i dea "maximum". De aceea din Raymund îşi schimbă numele în Maximilian, care înseamnă "maximum" , ca semn ca el vrea să-i dea acum înainte voia să-i dea "maximum", totul lui Dumnezeu.
Iar ca mulţumire că Dumnezeu i-a vorbit prin Fecioara Maria, el îşi adaugă la noul său nume şi numele sfânt de MARIA. Astfel că de acum înainte el se va chema Maximilian Maria Kolbe, omul care va da maximum, care va da totul lui Dumnezeu, prin Maria.
Superiorii Conventului l-au trimis pentru studiile de filozofie şi teologie la Roma. Aici a luat cunoştinţă despre nobleţea şi credinţa curată a poporului său, dar şi de rănile adânci ale prezentului provocate de război. Pentru a contribui la vindecarea acestor răni, chiar din timpul studenţiei, concepe organizarea unei imense cruciade de rugăciuni şi într-ajutorare în trăirea vieţii creştine sub ocrotirea lui Isus şi a Maicii Neprihănit Zămislite.
Astfel în ziua de 17 octombrie 1917, când a început al doilea război mondial, împreună cu alţi şase colegi, între care şi românul, pr. Iosif Pal, se consfinţesc total lui Dumnezeu, prin mâinile Preacuratei Fecioare Maria şi întemeiază:
Armata Alba a Maicii Domnului
Dacă armata nazistă folosea arme de distrugere în masă, pr. Maximilian Maria Kolbe a voit să întemeieze şi el o armată, dar o armată alba, o armată în cinstea lui Isus şi a Mariei, o armată care foloseşte drept arme: iubirea, Evanghelia, rugăciunea, îndurarea, facerea de bine. În întemeierea acestei Armate Albe, el şi-a luat ca deviza cuvintele sfântului Francisc din Assisi: Unde este ură, eu s-aduc iubire. Unde e ofensă, eu s-aduc iertare. Unde e întristare, eu s-aduc bucurie. Într-un cuvânt: unde este rău, eu s-aduc bine. Doamne, spunea el cu sf. Francisc, nu atât eu să fiu iubit, înţeles, ajutat, cât mai ales, eu să iubesc, să înţeleg şi să ajut pe alţii.
Tot acum scoate şi o revistă de învăţătură creştină, numită Cavalerul Neprihănitei, căci într-adevăr el însuşi devenise un cavaler mistic al lui Isus şi al Neprihănitei. În această revistă se regăseau trei teme mereu actuale: importanţa educaţiei tinerilor, importanţa părinţilor şi profesorilor creştini în educaţia copiilor şi tinerilor, importanţa deprinderii artelor frumoase şi direcţionarea talentelor spre slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor.
După ce a fost sfinţit preot s-a reîntors în Polonia, unde, cu multă jertfă, cu mulţi spini, aşa cum aveau cele două coroane pe care le-a ales, ajunge să organizeze lângă Varşovia un "Oraş al Neprihănitei", unde toţi trăiau în curăţie, disponibilitate şi jertfa pentru semeni,din dragoste către Isus şi Maria. Aici în oraşul Neprihănitei şi în mănăstirile pe care le-a întemeiat, toţi oamenii trăiau în bucuria credinţei şi se salutau între ei numai cu: "Glorie lui Isus" şi cu "Ave Maria".
Prin aceste trei opere, Părintele Maximilian Maria Kolbe a voit să aducă roade care să rămână. Se spune că toţi cei care intrau în contact cu el şi cu operele concepute de el, se însănătoşeau sufleteşte şi se înviorau asemenea plantele veştede, după o ploaie bună şi curată. Aceste roade le-a adus mai întâi în Italia, apoi în Polonia, apoi în japonia, apoi în Rusia, apoi în lagărul de la Auschwitz, apoi în celula morţii, iar astăzi aceste roade se ridică din toată lumea catolică.
Isus ne spune că noi suntem prietenii lui dacă facem tot ceea ce el ne porunceşte. Avraam a fost prietenul lui Dumnezeu pentru că a făcut ceea ce Dumnezeu i-a poruncit să facă. David a fost prietenul lui Dumnezeu pentru că a făcut ceea ce i-a poruncit Dumnezeu. Apostolii au fost prietenii lui Isus pentru că au făcut ceea ce li s-a poruncit de Isus. Părintele Maximilian Kolbe a fost prietenul lui Isus şi al Preacuratei, pentru că a făcut ceea ce i s-a poruncit. Acum Dumnezeu ne porunceşte şi nouă să fim prietenii Lui, făcând tot ceea ce El ne porunceşte, adică să aducem roade misionare care să rămână, şi care să se vadă în salvarea sufletelor.
Observaţi ce spune Domnul: "Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi." (In 15,16) Iar dacă El ne-a ales, responsabilitatea reuşitei noastre misionare este a Lui. Deci noi asemenea Părintelui Maximilian Maria Kolbe, trebuie doar să ne implicăm în operele misionare cu toată dăruirea, iar de rezultatul lor bun se îngrijeşte Isus care ne-a ales şi ne-a trimis.
Aşa cum mai mari preoţi, farizeii şi cărturarii, nu au văzut cu ochi buni activitatea lui Isus şi a Apostolilor, şi au declanşat prigoane împotriva lor. Aşa cum împăraţii păgâni nu au văzut cu ochi buni activitatea şi munca creştinilor din timpurile lor, şi i-au prigonit şi ucis. Aşa cum naziştii ajunşi în Polonia n-au văzut cu ochi buni opera concepută şi pusă în practică de părintele Maximilian Maria Kolbe, de aceea i-au pus gând rău.
Tot astfel şi noi când ne vom implica în mântuirea oamenilor, prin vestirea Evangheliei şi a faptelor minunate ale lui Dumnezeu, care ne-a chemat din întuneric la minunata sa lumină (cf. 1Pt 2,9) oamenii nu vor vedea cu ochi buni aceasta sfântă lucrare a noastră şi ne vor prigoni. Isus, apostolii şi părintele Maximilian Maria Kolbe au fost socotiţi drept nebuni, începând chiar cu cei din apropierea lor (cf. In 10,20; Fap 26,24).
Isus a prezis, că odată cu aderarea la Evanghelia sa, chiar cei din casa noastră ne vor prigoni:"Căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei" (Lc 12,52).
Sfântul Paul spunea şi el chiar de la începutul creştinismului: "Toţi cei care vor dori să trăiască cu evlavie în Cristos, vor fi prigoniţi" (cf 2Tm 3,12).
Deci, părintele Maximilian Maria Kolbe şi fraţii săi întru lucrarea divină n-au scăpat de prigoană. Atunci când armatele germane au ocupat Varşovia, una din primele măsuri a fost risipirea fraţilor din Niepokalanow, "Oraşul Mariei", confiscarea maşinilor de tipărit şi arestarea Părintelui Maximilian Maria Kolbe. Părintele Maximilian este arestat în februarie 1941 şi aruncat în închisoarea din Pawiak; de aici, în luna mai este transferat la Oswiecim (Auschwitz).
Au început prigoana împotriva lui şi împotriva operei sale. Dar nazismul cu toată brutalitatea sa, nu reuşit nici s-o închidă şi nici să lichideze lucrarea divină de salvare a sufletelor, căci ea continuă şi astăzi cu tot mai multă forţă în toate ţările catolice, căci ea este o lucrare divină.
Ajungerea în lagăr, n-a fost pentru Părintele Maximilian Maria Kolbe un eşec sau un stop, dar a fost o bună şi nouă ocazie de a face din lagărul de la Auschwitz un alt oraş al lui Isus şi al Neprihănitei, iar din deţinuţii lagărului, o altă armată albă a lui Isus şi a Neprihănitei, şi alţi cavaleri loiali ai lui Isus şi ai Neprihănitei. Imediat după închiderea părintelui Maximilian Maria Kolbe în lagărul de la Auschwitz, în locul plânsului şi tristeţii înainte, a apărut bucuria, speranţa şi cântecul. Nimeni nu se mai temea de moartea urzită de nazişti, ci oamenii se temeau acum numai de păcat.
Dar să revenim puţin la iubirea duşmanilor poruncită de Isus. Isus a prezis ura duşmanilor împotriva noastră, a ucenicilor săi. Dar tot El ne-a poruncit dragostea şi rugăciunea pentru duşmanii şi prigonitorii noştri: "Iubiţi pe duşmanii voştri, binecuvântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru care este în cerui." (Mt 5,44-45)
Apostolii şi Sfinţii, ne-au prezis şi ei ura duşmanilor şi prigonitorilor asupra noastră a creştinilor. Dar şi ei, asemenea lui Isus, ne-au poruncit dragoste şi rugăciunea pentru ei. "Nu întoarceţi rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă binecuvântaţi, căci la aceasta aţi fost chemaţi" (1Pt 3,9). "Binecuvântaţi pe cei ce vă prigonesc, binecuvântaţi-i şi nu-i blestemaţi" (Rm 12,14).
Dar de ce să-i iubim pe duşmanii noştri? Pentru că iubirea duşmanilor este cea mai productivă operă misionară pe care o putem desfăşura pe acest pământ, pentru că ea produce cele mai rapide şi cele mai bogate roade de convertire a celor depărtaţi de Dumnezeu. Iubirea eroică a iubirii duşmanilor va produce roade până la sfârşitul veacurilor, aşa cum produce cea a lui Isus. Oare câţi nu vin la credinţă şi astăzi atunci când citesc despre dragostea lui Isus şi a tuturor martirilor şi mărturisitorilor săi pentru lumea pierdută în păcat?
De aceea, sfântul Petru, în prima lectură de astăzi ne spune: spune:" Preaiubiţilor, nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi" (1Pt 4,12). Să nu vă miraţi! Să nu vi se pară un lucru ciudat că sunteţi încercaţi! Să nu ne mirăm, pentru că iubirea pătimitoare pentru credinţă, pe lângă faptul că este o mare onoare şi o mare bucurie (cf. Fap 5,41) pe lângă faptul că ne face asemenea cu Isus, şi aici şi în Cer, ea este, aşa cum am mai spus, cea mai productivă dintre toate operele misionare, căci ea îi aduce cel mai repede şi cel mai uşor, pe prigonitorii la Isus. Noi ştim cum iubirea lui Isus şi a apostolilor i-a adus repede şi uşor la credinţă pe preoţii iudei, ca şi pe norodul iudeu şi păgân (cf. Fap 2,41; Fap 6,7) ca şi pe prigonitorii lui Ştefan (cf Fap 8,1), ca şi pe mulţi dintre prigonitorii părintelui Maximilian Maria Kolbe, cum îi aduce şi pe mulţi dintre prigonitorii noştri.
Vorbind despre dragostea eroică a părintelui Maximilian Maria Kolbe, trebuie să spunem că mulţi comandanţi din lagărul de la Auschwitz şi apoi mulţi deţinuţi care au supravieţuit războiului şi apoi mulţi alţi oameni, văzând munca, dragostea pentru suflete şi jertfa părintelui Maximilian Maria Kolbe, s-au convertit şi se convertesc încă. Şi iată că ucenicii lui Isus, pe cei care i-au avut duşmani şi potrivnici pe pământ, prin trăirea dragostei eroice poruncită de Isus, îi au acum ca tovarăşi de bucurie veşnică în cer. Iată câteva exemple edificatoare: diaconul Ştefan şi prigonitorul Saul. Monica şi soţul ei, Patriciu. Rita şi soţul ei, Ferdinand. Maria Gorretti şi ucigaşul ei, Alexandru. Părintele Maximilian Maria Kolbe şi mulţi torţionari convertiţi ai lagărului.
Dar părintele Maximilian Maria Kolbe, datorită alegerii şi a coroanei roşii, i-a fost hărăzit de Dumnezeu să-şi încheie viaţa în mod apoteotic, cu harul morţii de martir al dragostei faţă de semeni, asemenea lui Isus.
Moartea de martir este un har deosebit pe care Dumnezeu îl dă numai iubiţilor săi, pe care vrea să-i facă asemenea cu Fiul său Isus.
O lege diabolică a lagărului prevedea că dacă un deţinut evadat nu era găsit şi readus în termen de 48 de ore, zece dintre membrii brigăzii din care făcea parte trebuiau să moară prin înfometare. La sfârşitul lunii iulie 1941, evadează un deţinut din blocul 14, bloc în care se afla şi preotul Maximilian Kolbe. Deoarece nu a fost descoperit în termenul fixat, brigada este ţinută în picioare pe platou o zi întreagă, apoi sunt desemnaţi cei sortiţi morţii, prin numărătoare până la zece. Între aceştia, unul începe a plânge strigându-şi pe nume copiii care-l aşteptau acasă. Deodată, din rândul celor rămaşi se desprinde chipul străveziu al părintelui Maximilian Maria Kolbe: "Domnule comandant, vă rog să-mi permiteţi să raportez". - "Ce vrei?" - "Vă rog să-mi permiteţi să merg eu în locul numărului N, în locul lui Francisc W." Era o cerere nemaiauzită. Comandantul întreabă: - "Cine eşti?" - "Sunt un preot catolic". O clipă de gândire, apoi, - "Sunt de acord".
Maximilian Kolbe, împreună cu ceilalţi nouă, desculţi şi numai în cămaşă se îndreptară spre buncărul morţii, căci au fost dezbrăcaţi total şi azvârliţi în celula de beton, fără ferestre şi fără aerisire. Unul dintre paznici va povesti mai târziu cum după câteva ore, din mormântul celor îngropaţi de vii a început să se audă murmur de rugăciuni şi cântări în cinstea Maicii Domnului. Şi în celula morţii părintele Maximilian Maria Kolbe a făcut "un oraş al lui Isus şi al Neprihănitei, o armată mică de cavaleri în cinstea lui Isus şi ai Mariei" Din ziua când părintele Kolbe a păşit în celula morţii, alături de ceilalţi nouă condamnaţi, în acea celulă au început cântecele şi rugăciunile, au răsărit curajul şi speranţa. Toţi au primit moartea ca o îmbrăţişare divină. În ziua de 14 august, 1941, singur Părintele Maximilian mai era în viaţă şi conştient; Atunci o injecţie cu formol a oprit inima părintelui Maximilian Maria Kolbe, care timp de 47 de ani a bătut neîncetat pentru Isus şi Fecioara Neprihănită, pentru Evanghelie şi pentru mântuirea sufletelor.
Părintele Maximilian Maria Kolbe s-a îndreptat spre grupul celor 10; iar Francisc W. S-a desprins dintre ei şi a intrat în rândurile brigăzii: Francisc a supravieţui războiului si s-a întors la copiii lui. El a trăit până la vârsta de 95 de ani şi a fost prezent la beatificarea şi canonizarea părintelui Maximilian Maria Kolbe, dând mărturie despre dragostea lui eroică. Cel puţin odată pe an mergea pe locul unde a fost buncărul morţii şi făcea o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu, care i l-a trimis pe părintele Maximilian Maria Kolbe, care să moară pentru el şi pentru familia lui.
Suntem în Anul Sfânt al Familiei şi spun că, dacă şi astăzi s-ar găsi oameni să se jertfească pentru binele familiilor, multe familii ar ieşi din deriva pe le-a aruncat societatea materialistă de astăzi. Pentru noi nu mai este cazul ca să intrăm în buncărul de beton şi să renunţăm la viaţă. Dar trebuie să renunţăm măcar puţin la timpul nostru, puţin la cele necesare traiului, puţin la noi înşine. Doamne, dă-ne astfel de oameni gata de jertfă!
Psalmul 116 pe care l-am cântat la sfânta Liturghie din sărbătoarea sfântului Maximilian Maria Kolbe, este un psalm a cărui temă o constituie mulţumirea. El ne invită să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile sale minunate. Deci să-i mulţumim astăzi pentru că ni l-a dat pe Mântuitorul Isus, pe Neprihănita Feioară Maria, pe sfinţii apostoli, pe sfinţii martiri, pe părintele Maximilian Maria Kolbe, dar şi pe fraţii noştri cărora suntem chemaţi să le mărturisim credinţa noastră şi să le vorbim de mântuirea lui Dumnezeu prin Cristos.
Tot psalmul sărbătorii de astăzi ne mai spune că "scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El" (Ps 116,15). Pentru Dumnezeu moartea Domnului Isus a fost preţioasă. Pentru Dumnezeu moartea tuturor apostolilor, martirilor şi mărturisitorilor au fost preţioase. La fel de preţioasă a fost pentru Dumnezeu şi moarte părintelui Maximilian Maria Kolbe. Dar vestea cea mai bună şi mai importantă pentru noi, este că şi Jertfa şi moartea noastră sunt preţioase în faţa lui Dumnezeu, că şi jertfa şi moartea tuturor copiilor lui Dumnezeu care s-au implicat în opere misionare, ori cât de mici ar fi fost ele, sunt preţioase în ochii lui Dumnezeu. Şi dacă sunt preţioase, sunt şi răsplătite în viaţa veşnică.
De aceea când ne vine greu să acceptăm jertfa pentru mântuirea fraţilor, jertfă care poate îmbrăca multe forme, când ne vine greu să acceptăm munca rodnică, când ne vine greu să acceptăm iubirea fraţilor, sau iubirea duşmanilor: "Să ne uităm ţintă la căpetenia şi desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-i era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu." (Ev 12,2)
Deci să ne uităm ţintă la Isus, aşa cum s-au uitat apostolii, martirii şi mărturisitorii, cum s-a uitat şi părintele Maximilian Maria Kolbe şi să învăţăm de la Isus, asemenea lor, să privim mai întâi la bucuria care ne pregătită şi apoi la cruce, să învăţăm să privim mai întâi la gloria cerului care ne-a fost promisă şi apoi la ruşinea lumii. Aşa a făcut Isus, aşa a făcut şi părintele Maximilian Maria Kolbe, aşa au făcut şi toţi sfinţii, aşa să facem şi noi.
Pr. Ioan Lungu
