Către Episcopul Castor Despre cele opt gânduri ale rautatii
Dupa ce mai înainte am alcatuit cuvântul despre rânduielile chinoviilor, de data aceasta, nadajduind iarasi în rugaciunile Voastre, ne-am apucat a scrie despre cele opt gânduri ale rautatii, adica despre cel al lacomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristarii, al trândaviei, al slavei desarte si al mândriei.
I. Despre înfrânarea pântecelui .
Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveste îmbuibarii pântecelui; apoi despre chipul posturilor si despre felul si cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci dupa cum le-am primit de la Sfintii Parinti. Acestia n-au lasat un singur canon de postire, nici un singur chip al împartasirii de bucate, nici aceeasi masura pentru toti. Fiindca nu toti au aceeasi tarie si aceeasi vârsta; apoi si din pricina slabiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingase a trupului, însa un lucru au rânduit tuturor: sa fuga de îmbuibare si de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit ca este mai folositoare si mai ajutatoare spre curatie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsa pâna la o saptamâna. Caci zic: cel ce peste masura întinde postirea, tot peste masura se foloseste adeseori si de hrana. Din pricina aceasta se întâmpla ca uneori, din covârsirea postirii, slabeste trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicesti; iar alteori, prin prisosul mâncarii, se îngreuiaza si face sa se nasca în suflet nepasare si molesire. Au cercat Parintii si aceea ca nu tuturor le este potrivita mâncarea verdeturilor sau a legumelor si nici posmagul nu-1 pot folosi ca hrana toti. Si au zis Parintii ca unul mâncând doua litre de pâine e înca flamând, iar altul mâncând o litra, sau sase uncii, se satura. (Uncia este uncia romana: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singura regula pentru înfrânare: sa nu se amageasca nimeni cu saturarea pântecelui si sa nu se lase furat de placerea gâtlejului. Pentru ca nu numai deosebirea felurilor, ci si marimea cantitatii mâncarurilor face sa se aprinza sagetile curviei. Caci cu orice fel de hrana de se va umplea pântecele, naste samânta desfrânarii; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea sa se îmbete, ci si saturarea de apa, precum si prisosul a orice fel de hrana o moleseste si o face somnoroasa. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prapadul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul. Slabiciunea trupului nu dauneaza curatiei inimii, când dam trupului nu ceea ce voieste placerea, ci ceea ce cere slabiciunea. De bucate numai atât sa ne slujim, cât sa traim, nu ca sa ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu masura si cu socoteala, da trupului sanatatea, nu îi ia sfintenia. Regula înfrânarii si canonul asezat de Parinti, acesta este: Cel ce se împartaseste de vreo hrana sa se departeze de ea pâna mai are înca pofta si sa nu astepte sa se sature. Iar Apostolul zicând: "Grija trupului sa nu o faceti spre pofte", n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasa a vietii, ci grija cea iubitoare de placeri. De altfel pentru curatia desavârsita a sufletului nu ajunge numai retinerea de la bucate, daca nu se adauga la ea si celelalte virtuti. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul si prin ostenirea trupului mari foloase aduce, înfrânarea de la iubirea de argint calauzeste sufletul spre curatie, când înseamna nu numai lipsa banilor, ci si lipsa poftei de-a-i avea. Retinerea de la mânie, de la întristare, de la slava desarta si mândrie, înfaptuieste curatia întreaga a sufletului. Iar curatia partiala a sufletului, cea a neprihanirii adeca, o înfaptuiesc în chip deosebit înfrânarea si postul. Caci este cu neputinta ca cel ce si-a saturat stomacul sa se poata lupta în cuget cu dracul curviei. Iata de ce lupta noastra cea dintâi trebuie sa ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci si prin priveghere, osteneala si cetiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul dupa împaratia cerurilor.
II. Despre duhul curviei si al poftei trupesti
A doua lupta o avem împotriva duhului curviei si al poftei trupesti. Pofta aceasta începe sa supere pe om de la cea dintâi vârsta. Mare si cumplit razboi este acesta si lupta îndoita cere. Caci acest razboi este îndoit, aflându-se si în suflet si în trup. De aceea trebuie sa dam lupta din doua parti împotriva lui. Prin urmare nu ajunge numai postul trupesc pentru dobândirea desavârsitei neprihaniri si adevaratei curatii, de nu se va adauga si zdrobirea inimii si rugaciunea întinsa catre Dumnezeu si cetirea deasa a Scripturilor si osteneala si lucrul mâinilor, care abia împreuna pot sa opreasca cele neastâmparate ale sufletului si sa-1 aduca înapoi de la nalucirile cele de rusine. Mai înainte de toate însa, foloseste smerenia sufletului, fara de care nu va putea birui nimeni, nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie pazita inima cu toata strajuirea de gândurile murdare, "Caci dintru aceasta purced, dupa cuvântul Domnului, gânduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" si celelalte. Deoarece si postul ni s-a rânduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci si spre trezvia mintii, ca nu cumva, întunecându-se de multimea bucatelor, sa nu fie în stare sa se pazeasca de gânduri.
Deci nu trebuie pusa toata stradania numai în postul cel trupesc, ci si în meditatie duhovniceasca, fara de care e cu neputinta sa urcam la înaltimea neprihanirii si curatiei adevarate. Se cuvine asadar, dupa cuvântul Domnului, "sa curatim mai întâi partea cea dinlauntru a paharului si a blidului, ca sa se faca si cea din afara curata". De aceea sa ne sârguim, cum zice Apostolul, "a ne lupta dupa lege si a lua cununa" dupa ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea si nevointa noastra, ci în ajutorul Stapânului nostru Dumnezeu. Caci dracul acesta nu înceteaza de a razboi pe om, pâna nu va crede omul cu adevarat ca nu prin straduinta si nici prin osteneala sa, ci prin acoperemântul si ajutorul lui Dumnezeu se izbaveste de boala aceasta si se ridica la înaltimea curatiei. Fiindca lucrul acesta este mai presus de fire si cel ce a calcat întarâtarile trupului si placerile lui ajunge într-un chip oarecare afara din trup. De aceea este cu neputinta omului (ca sa zic asa) sa zboare cu aripile proprii la aceasta înalta si cereasca cununa a sfinteniei si sa se faca urmator îngerilor, de nu-1 va ridica de la pamânt si din noroi harul lui Dumnezeu. Caci prin nici o alta virtute nu se aseamana oamenii cei legati cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupesti, decât prin neprihanire. Printr-aceasta, înca pe pamânt fiind si petrecând, au, dupa cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri.
Iar semnul ca au dobândit desavârsit aceasta virtute, îl avem în aceea ca sufletul chiar si în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nalucirii de rusine. Caci desi nu se socoteste pacat o miscare ca aceasta, totusi ea arata ca sufletul boleste înca si nu s-a izbavit de patima. Si de aceea trebuie sa credem ca nalucirile cele de rusine ce ni se întâmpla în somn, sunt o dovada a trândaviei noastre de pâna aci si a neputintei ce se afla în noi, fiindca scurgerea ce ni se întâmpla în vremea somnului face aratata boala ce sade tainuita în ascunzisurile sufletului. De aceea si Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzisurile sufletului, unde stie ca stau si pricinile boalei, zicând: "Cel ce cauta la muiere spre a o pofti pe dânsa, a si preacurvit cu ea întru inima sa". Prin aceasta a îndreptat nu atât ochii cei curiosi si desfrânati, cât sufletul cel asezat înauntru, care foloseste rau ochii cei dati de Dumnezeu spre bine. De aceea si cuvântul întelepciunii nu zice: "Cu toata strajuirea pazeste ochii tai", ci: "Cu toata strajuirea pazeste inima ta"3, aplicând leacul strajuirii mai ales aceleia care foloseste ochii spre ceea ce voieste. Asadar aceasta sa fie paza cea dintâi a curatiei noastre: de nu va veni în cuget amintirea vreunei femei, rasarita prin diavoleasca viclenie, bunaoara a maicii, sau a surorii, sau a altor femei cucernice îndata sa o alungam din inima noastra, ca nu cumva, zabovind mult la aceasta amintire, amagitorul celor neiscusiti sa rostogoleasca cugetul de la aceste fete la naluciri rusinoase si vatamatoare. De aceea si porunca data de Dumnezeu primului om ne cere sa pazim capul sarpelui1, adica începutul gândului vatamator prin care acela încearca sa se serpuiasca în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capului, care este prima rasarire a gândului, sa primim si celalalt trup al sarpelui, adica învoirea cu placerea si prin aceasta sa duca apoi cugetul la fapta neîngaduita. Ci trebuie, precum este scris: "în dimineti sa ucidem pe toti pacatosii pamântului",2 adica prin lumina cunostintei sa deosebim si sa nimicim toate gândurile pacatoase de pe pamânt, care este inima noastra, dupa învatatura Domnului; si pâna ce sunt înca prunci, fiii Vavilonului, adica gândurile viclene, sa-i ucidem, zdrobindu-i de piatra3, care este Hristos. Caci de se vor face barbati prin învoirea noastra, nu fara mare suspin si grea osteneala vor fi biruiti. Dar pe lânga cele zise din dumnezeiasca Scriptura, bine este sa pomenim si cuvinte de ale Sfintilor Parinti. Astfel Sfântul Vasile, episcopul Cezareei Capadociei, zice: "Nici muere nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". El stia ca darul fecioriei nu se dobândeste numai prin departarea cea trupeasca de muere, ci si prin sfintenia si curatia sufletului, care se câstiga prin frica lui Dumnezeu. Mai zic Parintii si aceea ca nu putem câstiga desavârsit virtutea curatiei, de nu vom dobândi mai întâi în inima noastra adevarata smerenie a cugetului; nici de cunostinta adevarata nu ne putem învrednici, câta vreme patima curviei zaboveste în ascunzisurile sufletului. Dar ca sa desavârsim întelesul neprihanirii, vom mai pomeni de un cuvânt al Apostolului si vom pune capat cuvântului: "Cautati pacea cu toata lumea si sfintirea, fara de care nimeni nu va vedea pe Domnul"1. Ca despre aceasta graieste, se vede din cele ce adauga, zicând: "Sa nu fie cineva curvar sau lumet ca Esau".2 Pe cât este asadar de cereasca si de îngereasca virtutea sfinteniei, pe atât este de razboita cu mai mari bântuieli de potrivnici. De aceea suntem datori sa ne nevoim nu numai cu înfrânarea trupului, ci si cu zdrobirea inimii si cu rugaciuni dese împreunate cu suspine, ca sa stingem cuptorul trupului nostru, pe care împaratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin atâtarile poftei, cu roua venirii Sfântului Duh. Pe lânga acestea, arma foarte tare pentru acest razboi avem privegherea cea dupa Dumnezeu. Caci precum paza zilei pregateste sfintenia noptii, asa si privegherea din vremea noptii deschide sufletului calea catre curatia zilei.
III. Despre iubirea de argint
A treia lupta o avem împotriva duhului iubirii de argint. Razboiul acesta este strain si ne vine din afara firii, folosind necredinta monahului. De fapt atâtarile celorlalte patimi, adica a mâniei si a poftei, îsi iau prilejurile din-trup si îsi au oarecum începutul în rasadul firii, de la nastere. De aceea sunt biruite abia dupa vreme îndelungata. Boala iubirii de argint însa, venind din afara, se poate taia mai usor, daca este silinta si luare aminte. Dar de nu e bagata în seama, se face mai pierzatoare decât celelalte patimi si mai cu anevoie de înfrânt. Caci e "radacina tuturor rautatilor",3 dupa Apostolul. Sa bagam numai de seama: îmboldirile cele firesti ale trupului se vad nu numai la copii, în care nu este înca cunostinta binelui si a râului, ci si la pruncii cei prea mici si sugaci care nici urma de placere nu au în ei, însa îmboldirea fireasca arata ca o au. De asemenea observam la prunci si acul mâniei, când îi vedem porniti asupra celui ce i-au nacajit. Iar acestea le zic, nu ocarând firea ca pricina a pacatului (sa nu fie), ci ca sa arat ca mânia si pofta au fost împreunate cu firea omului de catre însusi Ziditorul cu un scop bun, dar prin trândavie aluneca din cele firesti ale trupului în cele afara de fire. De fapt îmboldirea trupului a fost lasata de Ziditorul spre nasterea de prunci si spre continuarea neamului omenesc prin coborâre unii de la altii, nu spre curvie. Asemenea si imboldul mâniei s-a semanat în noi spre mântuire, ca sa ne mâniem asupra pacatului, nu ca sa ne înfuriem asupra aproapelui. Prin urmare nu firea în sine e pacatoasa, chiar daca o folosim noi rau. Sau vom învinovati pe Ziditor? Oare cel ce a dat fierul spre o întrebuintare necesara si folositoare e vinovat, daca cel ce 1-a primit îl foloseste pentru ucidere?
Am spus acestea, vrând sa aratam ca patima iubirii de argint nu~si are pricina în cele firesti, ci numai în voia libera cea foarte rea si stricata. Boala aceasta când gaseste sufletul caldicel si necredincios, la începutul lepadarii de lume, strecoara într-însul niscai pricini îndreptatite si la parere binecuvântate ca sa opreasca ceva din cele ce le are. Ea îi zugraveste monahului în cuget batrânete lungi si slabiciune trupeasca si-i sopteste ca cele primite de la chinovie nu i-ar ajunge spre mângâiere, nu mai zic când este bolnav, dar nici macar când este sanatos; apoi ca nu se poarta acolo grija de bolnavi, ci sunt foarte parasiti si ca de na va avea ceva aur pus de o parte va muri în mizerie. Mai apoi îi strecoara în minte gândul ca nici nu va putea ramâne multa vreme în manastire, din pricina greutatii îndatoririlor si a supravegherii amanuntite a Parintelui. Iar dupa ce cu astfel de gânduri îi amageste mintea, ca sa-si opreasca macar un banisor, îl îndupleca vrajmasul sa învete si vreun lucru de mâna de care sa nu stie Avva, din care îsi va putea spori argintul pe care îl râvneste. Pe urma îl înseala ticalosul cu nadejdi ascunse, zugravindu-i în minte câstigul ce-1 va avea din lucrul mâinilor si apoi traiul fara griji. Si asa, dându-se cu totul grijii câstigului, nu mai ia aminte la nimic din cele protivnice, nici chiar la întunerecul deznadejdii, care îl cuprinde în caz ca nu are parte de câstig; ci precum altora li se face Dumnezeu stomacul, asa si acestuia aurul. De aceea si fericitul Apostol, cunoscând aceasta, a numit iubirea de argint, nu numai "radacina tuturor rautatilor", ci si "închinare la idoli". Sa luam seama deci, la câta rautate târaste boala aceasta pe om, daca îl împinge si la slujirea la idoli. Caci dupa ce si-a departat iubitorul de argint mintea de la dragostea lui Dumnezeu, iubeste idolii oamenilor scobiti în aur.
Întunecat de aceste gânduri si sporind la si mai mult rau, monahul nu mai poate avea nici o ascultare, ci se razvrateste, sufere, cârteste la orice lucru, raspunde împotriva si nemaipazind nici o evlavie, se duce ca un cal nesupus în prapastie. Nu se multumeste cu hrana cea de toate zilele si striga pe fata ca nu mai poate sa rabde acestea la nesfârsit. Spune ca Dumnezeu nu e numai acolo si nu si-a încuiat mântuirea sa numai în Manastirea aceea; si ca de nu se va duce de acolo se va pierde.
Banii cei pusi de o parte, dând ajutor socotintii acesteia stricate, îl sustin ca niste aripi sa cugete la iesirea din manastire, sa raspunda aspru si cu mândrie la toate poruncile si sa se socoata pe sine ca pe un strain din afara. Orice ar vedea în Manastire ca ar avea trebuinta de îndreptare, nu baga în seama, ci trece cu vederea, daca nu defaima si huleste toate câte se fac. Cauta apoi pricini pentru care sa se poata mânia sau întrista, ca sa nu para usuratec, iesind fara pricina din Manastire. Iar daca poate scoate si pe altul din Manastire, amagindu-1 cu soapte si vorbe desarte, nu se da îndarat sa o faca, vrând sa aiba un împreuna lucrator la fapta sa cea rea. Si asa aprinzându-se de focul banilor sai, iubitorul de argint nu se va putea linisti niciodata în Manastire, nici nu va putea sa traiasca sub ascultare. Iar când dracul îl va rapi ca un lup din staul si, despartindu-1 de turma, îl va lua spre mâncare, atunci lucrarile rânduite pentru anumite ceasuri în chinovie, pe care îi era greu sa le împlineasca, îl va face vrajmasul sa le împlineasca în chilie zi si noapte cu multa râvna; nu-1 va slobozi însa sa pazeasca chipul rugaciunilor, nici rânduiala posturilor; nici canonul privegherilor. Ci, dupa ce 1-a legat cu turbarea iubirii de argint, toata sârguinta îl îndupleca sa o aiba numai spre lucrul mâinilor.
Trei sunt felurile boalei acesteia, pe care le opresc deopotriva atât dumnezeiestile Scripturi, cât si învataturile Parintilor. Primul e cel care face pe monahi sa agoniseasca si sa adune cele ce nu le aveau în lume; al doilea e cel care face pe cei ce s-au lepadat de avutii sa se caiasca, punându-le în minte gândul sa caute cele pe care le-au daruit lui Dumnezeu; în sfârsit al treilea e cel care, legând de la început pe monah de necredinta si moleseala, nu-1 lasa sa izbaveasca desavârsit de lucrurile lumii, ci îi pune în minte frica de saracie si neîncredere în purtarea de grija a lui Dumnezeu, îndemnându-1 sa calce fagaduintele pe care le-a facut când s-a lepadat de lume. Pildele tuturor acestor trei feluri precum am zis, le-am gasit osândite în dumnezeiasca Scriptura. Asa Ghiezi, voind sa dobândeasca banii pe care nu-i avea înainte, s-a lipsit de darul proorociei, pe care învatatorul sau voia sa i-1 lase drept mostenire si în loc de binecuvântare a mostenit lepra vesnica prin blestemul Proorocului.1 Iuda, voind sa recapete banii, de care mai-nainte se lepadase urmând lui Hristos, a cazut nu numai din ceata ucenicilor, alunecând spre vânzarea Stapânului, ci si viata cea trupeasca a sa prin silnica moarte a sfârsit-o2. Iar Anania si Salira, oprind o parte din pretul vânzarii, se pedepsesc cu moartea prin gura apostoleasca3. Marele Moise porunceste si el în a "Doua lege", în chip tainic, celor ce fagaduiesc sa se lepede de lume, dar de frica necredintei se tin iarasi de lucrurile pamântesti: "De este cineva fricos si-i tremura inima de teama, sa nu iasa la razboi, ci sa se întoarca acasa, ca nu cumva cu frica lui sa sperie si inimile fratilor sai"4. Poate fi ceva mai întemeiat si mai lamurit decât aceasta marturie? Oare nu învatam din aceasta cei ce ne lepadam de lume, sa ne lepadam desavârsit si asa sa iesim la razboi, ca nu cumva punând început slabanog si stricat, sa întoarcem si pe ceilalti de la desavârsirea evanghelica, semanând temere într-însii? Chiar si cuvântul bine zis în Scripturi: "ca mai bine este a da decât a lua",5 îl tâlcuiesc rau acestia, fortându-1 si schimbându-i întelesul, ca sa potriveasca cu ratacirea si cu pofta lor de argint. De asemenea învatatura Domnului care zice: "Daca vrei sa fii desavârsit, vinde-ti averile tale si le da saracilor si vei avea comoara în ceruri; si venind urmeaza-mi Mie".6 El chibzuiesc ca decât sa fii sarac mai fericit lucru este a stapâni peste o bogatie proprie si din prisosul ei a da si celor ce au lipsa. Sa stie însa unii ca acestia ca înca nu s-au lepadat de lume, nici n-au ajuns la desavârsirea monahiceasca, câta vreme se rusineaza de Hristos si nu iau asupra lor saracia Apostolului, ca prin lucrul mâinilor sa-si slujeasca lor si celor ce au trebuinta, spre a împlini fagaduinta calugareasca si a fi încununati cu Apostolul, ca unii cari, dupa ce si-au risipit vechea bogatie, lupta ca Pavel lupta cea buna în foame si în sete, în ger si fara haine1. Caci daca Apostolul ar fi stiut ca pentru desavârsire mai de trebuinta este vechea bogatie, nu si-ar fi dispretuit starea sa de cinste, caci zice despre sine ca a fost om de vaza si cetatean roman2. Asemenea si cei din Ierusalim, care îsi vindeau casele si tarinile si puneau pretul la picioarele Apostolilor3, n-ar fi facut aceasta, daca ar fi stiut ca Apostolii tin de lucru mai fericit si mai chibzuit ca fiecare sa se hraneasca din banii sai si nu din osteneala proprie si din ceea ce aduc neamurile. Înca mai lamurit învata despre acestea acelasi Apostol în cele ce scrie Romanilor, când zice: "Iar acum merg la Ierusalim ca sa slujesc Sfintilor, ca a binevoit Macedonia si Ahaia sa faca o strângere de ajutoare pentru cei lipsiti dintre Sfintii din Ierusalim. Ca au binevoit, dar le sunt si datori".4 Dar si el însusi, fiind adesea pus în lanturi si în închisori si ostenit de calatorii, sau împiedecat de acestea sa-si câstige hrana din lucrul manilor sale, precum obisnuia, spune ca primit-o de la fratii din Macedonia, care au venit la el: "Si lipsa mea au împlinit-o fratii cei ce au venit din Macedonia"5. Iar Filipenilor le scrie: "Si voi Filipenilor stiti ca iesind eu din Macedonia, nici o biserica nu s-a unit cu mine când a fost vorba de dat si luat, decât voi singuri. Ca si în Thesalonic odata si de doua ori mi-ati trimis cele de trebuinta"1.
Asadar, dupa parerea iubitorilor de argint, sunt mai fericiti decât Apostolul si acestia, fiindca i-au dat din averile lor si lui cele de trebuinta. Dar nu va cuteza nimeni sa zica aceasta, daca nu cumva a ajuns la cea mai de pe urma nebunie a mintii.
Deci daca vrem sa urmam poruncii evanghelice si întregii Biserici celei dintru început, întemeiata pe temelia Apostolilor, sa nu ne luam dupa socotintele noastre, nici sa întelegem rau cele zise bine. Ci, lepadând parerea noastra cea molesita si necredincioasa, sa primim întelesul cel adevarat al Evangheliei. Caci numai asa vom putea urma Parintilor si nu ne vom desparti niciodata de stiinta vietii de obste, ci ne vom lepada cu adevarat de lumea aceasta: Bine este deci sa ne amintim si aci de cuvântul unui Sfânt, care spune ca Sfântul Vasile cel Mare ar fi zis unui senator, care se lepadase fara hotarâre de lume si mai tinea ceva din banii sai, un cuvânt ca acesta: "Si pe senator l-ai pierdut si nici pe monah nu l-ai facut!" Trebuie asadar sa taiem cu toata sârguinta din sufletul nostru "radacina tuturor rautatilor", care este iubirea de argint, stiind sigur ca de ramâne radacina, lesne cresc ramurile. Iar virtutea aceasta anevoie se dobândeste nepetrecând în viata de obste, caci numai în ea nu avem sa purtam de grija nici macar de trebuintele cele mai necesare. Deci având înaintea ochilor osânda lui Anania si a Safirei, sa ne înfricosam a ne lasa ceva noua din averea noastra veche. Asemenea, temându-ne de pilda lui Ghiezi, a celui ce pentru iubirea de argint a fost dat leprei vesnice, sa ne ferim de-a aduna pentru noi banii pe care nici în lume nu i-am avut. Gândindu-ne apoi la sfârsitul lui Iuda cel ce s-a spânzurat, sa ne temem a lua ceva din cele de care ne-am lepadat, dispretuindu-le. Iar peste acestea toate, sa avem de-a pururi înaintea ochilor moartea fara de veste, ca nu cumva în ceasul în care nu asteptam, sa vie Domnul nostru si sa afle constiinta noastra întinata cu iubirea de argint. Caci ne va zice atunci cele ce în Evanghelie au fost spuse bogatului aceluia: "Nebune, într-aceasta noapte voi cere sufletul tau, iar cele ce ai adunat ale cui vor fi?"1
IV. Despre mânie
A patra lupta o avem împotriva duhului mâniei. Si câta trebuinta este sa taiem, cu ajutorul lui Dumnezeu veninul cel purtator de moarte al duhului acestuia, din adâncul sufletului nostru! Caci mocnind acesta tainuit în inima noastra si orbind cu turburari întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de-a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici patrunderea cunostintei duhovnicesti. De asemenea nu putem pazi desavârsirea statului bun si nu ne putem face partasi vietii adevarate, iar mintea noastra nu va ajunge în stare sa priveasca lumina dumnezeiasca. "Caci s-a turburat, zice, de mânie ochiul meu".2 Dar nu ne vom face partasi nici de întelepciunea dumnezeiasca, chiar daca am fi socotiti de toti fratii întelepti. Fiindca s-a scris: "Mânia în sânul celor fara de minte salasluieste"3. Dar nu putem dobândi nici sfaturile mântuitoare ale dreptei socoteli, chiar daca ne socotesc oamenii cuminti. Caci scris este: "Mânia si pe cei cuminti îi pierde:1 Nu vom putea tine nici cumpana dreptatii cu inima treaza, caci scris este: "Mânia barbatului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu"2. Nici podoaba si chipul cel bun nu-1 putem dobândi, cu toate ca ne lauda toti, caci iarasi scrie: "Barbatul mânios nu este cu bun chip"3. Drept aceea cel ce vrea sa vie la desavârsire si pofteste sa lupte lupta cea duhovniceasca dupa lege, strain sa fie de toata mânia si iutimea. Iata ce porunceste vasul alegerii: "Toata amaraciunea si iutimea si mânia si strigarea si hula sa se ridice de la voi, dimpreuna cu toata rautatea"4. Iar când a zis "toata", nu ne-a mai lasat nici o pricina pentru care mânia sa fie trebuincioasa sau îndreptatita. Deci cel ce vrea sa îndrepte pe fratele sau când greseste, sau sa-1 certe, sa se sileasca a se pazi pe sine netulburat, ca nu cumva vrând pe altul sa tamaduiasca, sa atraga boala asupra sa si sa auda cuvântul Evangheliei: "Doctore, vindeca-te pe tine însuti", sau: "Ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, iar bârna din ochiul tau n-o cunosti"5.
Din orice fel de pricina ar clocoti mânia în noi, ea ne orbeste ochii sufletului si nu-1 lasa sa vada Soarele Dreptatii. Caci precum fie ca punem pe ochi foite de aur, fie de plumb, la fel împiedecam puterea vazatoare, si scumpetea foitei de aur nu aduce nici o deosebire orbirii, tot asa din orice pricina s-ar aprinde mânia, fie ea, zice-se, întemeiata sau neîntemeiata, la fel întuneca puterea vazatoare.
Numai atunci întrebuintam mânia potrivit cu firea, când o pornim împotriva gândurilor patimase si iubitoare de placeri. Asa ne învata Proorocul zicând: "Mâniati-va si nu pacatuiti";6 adica aprindeti mânia asupra patimilor voastre si asupra gândurilor rele si nu pacatuiti savârsind cele puse de ele în minte. Acest înteles îl arata limpede cuvântul urmator: "... pentru cele ce ziceti întru inimile voastre, în asternuturile voastre va pocaiti"1; adica atunci când vin în inima voastra gândurile cele rele scoate-ti-le afara cu mânie, iar dupa ce le veti fi scos, aflându-va ca pe un pat al linistei sufletului, pocaiti-va. împreuna cu acesta glasuieste si fericitul Pavel, folosindu-se de cuvântul lui si adaugând: "Soarele sa nu apuna peste mânia voastra, nici sa dati loc diavolului";2 adica sa nu faceti pe Hristos, Soarele Dreptatii, sa apuna pentru inimile voastre, din pricina ca-1 mâniati prin învoirea cu gândurile rele, ca apoi, prin departarea Lui, sa afle diavolul loc de sedere în voi. Despre Soarele acesta si Dumnezeu zice prin Proorocul: "Iata celor ce se tem de numele Meu, va rasari soarele dreptatii si tamaduire va fi în aripile lui".
Iar de vom lua cele zise dupa litera, nici pâna la apusul soarelui nu ni se îngaduie sa tinem mânia. Ce vom zice deci despre aceia cari, în salbaticia si turbarea dispozitiei lor patimase, tin mânia nu numai pâna la apusul soarelui, ci, întinzând-o peste multe zile, tac unii fata de altii si n-o mai scot afara cu cuvântul, ci prin tacere îsi sporesc veninul tinerii de minte a râului spre pierzarea lor. Ei nu stiu ca trebuie sa fuga nu numai de mânia cea cu fapta, ci si de cea din cuget, ca nu cumva, înnegrindu-li-se mintea de întunecimea amintirii raului, sa cada din lumina cunostintei si din dreapta socoteala si sa se lipseasca de salasluirea Duhului Sfânt. Pentru aceasta si Domnul porunceste în Evanghelii sa lasam darul înaintea altarului si sa ne împacam cu fratele nostru. Caci nu e cu putinta ca sa fie bine primit darul pâna ce mânia si tinerea de minte a raului se afla înca în noi. Asemenea si Apostolul, zicând: "Neîncetat va rugati" si "Barbatii sa se roage în tot locul, ridicând mâini cuvioase, fara mânie si fara gânduri", ne învata aceleasi lucruri. Ramâne asadar ca sau sa nu ne rugam niciodata si prin aceasta sa ne facem vinovati înaintea poruncii apostolesti, sau, silindu-ne sa pazim ceea ce ni s-a poruncit, sa facem aceasta fara mânie si fara a tine minte raul. Si fiindca de multe ori când sunt întristati sau turburati fratii nostri, zicem ca nu ne pasa, ca nu din pricina noastra sunt turburati, Doctorul sufletelor, vrând sa smulga din radacina, adica din inima, pricinile mâniei, ne porunceste ca nu numai când suntem noi mâhniti asupra fratelui sa lasam darul si sa ne împacam, ci si daca el s-a mâhnit asupra noastra, pe drept sau pe nedrept, sa-1 tamaduim, dezvinovatindu-ne, si apoi sa aducem darul..
Dar de ce sa zabovim prea mult la vremurile evanghelice, când putem învata aceasta si din legea veche? Desi s-ar parea ca aceasta e cu pogoramânt, totusi zice si ea: "Sa nu urasti pe fratele tau întru inima ta",1 si iarasi: "Caile celor ce tin minte raul, spre moarte (duc)"2. Deci si acolo se opreste nu numai mânia cu fapta, ci se osândeste si cea din cuget. De aceea, urmând legilor dumnezeiesti, sa ne luptam cu toata puterea împotriva duhului mâniei, a carui boala o avem înlauntrul nostru.
Sa nu cautam singuratatea si pustia pentru ca ne mâniem pe oameni, ca si când acolo n-ar fi cel ce ne porneste spre mânie, sau fiindca e mai usor sa dobândim virtutea îndelungii rabdari în singuratate. Caci din mândrie si din vointa de a nu ne învinui pe noi însine si de a nu pune pe seama trândaviei noastre pricinile turburarii, poftim despartirea de frati. Drept aceea pâna ce aruncam pricinile neputintei noastre în socoteala altora, nu este cu putinta sa ajungem la desavârsirea îndelungii rabdari. Capatul îndreptarii si al pacii noastre nu se câstiga din îndelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului aproapelui de catre noi. Deci de vom fugi de lupta îndelungii rabdari, cautând pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramânea ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopera, încât nu-i lasa sa se simta pe ei însisi de ce patima se biruiesc, ci, dimpotriva, le pune în minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au câstigat îndelunga rabdare si smerenia, pâna nu este cine sa-i ispiteasca si Sa-i probeze. Dar când vine vreo pricina, care îi stârneste si-i cearca, patimile cele ce mocnesc tainuit sar îndata ca niste cai fara frâu, hraniti multa vreme în liniste si odihna, din ocoalele lor si târasc cu si mai multa vijelie si salbatacie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile în noi, când e încetata legatura cu oamenii, încât pierdem si umbra suferirii si a îndelungii rabdari, pe care în tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru întrelasarea deprinderii cu oamenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite în culcusurile lor din pustie, de îndata ce prind pe careva apropiindu-se de ele, îsi arata toata turbarea lor, asemenea si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, iar nu din vreo dispozitie a virtutii, îsi dau veninul pe fata când apuca pe cineva care s-a apropiat si-i întarâta. De aceea cei ce cauta desavârsirea blândetii sunt datori sa puna toata stradania, ca sa nu se mânie nu numai asupra oamenilor, dar nici asupra dobitoacelor si nici asupra lucrurilor neînsufletite. Caci îmi aduc aminte de mine când petreceam în pustie, ca ma porneam cu mânie asupra trestiei si o azvârleam, pentru ca nu-mi placea fie grosimea, fie subtirimea ei; asemenea si asupra lemnelor când voiam sa le tai si nu puteam repede, sau asupra cremenii, când ma sileam sa scapar si nu iesea foc îndata. Asa mi se întinsese coarda mâniei, încât o porneam si asupra lucrurilor neînsufletite.
Drept aceea, de vrem sa dobândim fericirea fagaduita de Domnul, datori suntem sa înfrânam, precum s-a zis, nu numai mânia cea cu lucrul, ci si mânia din cuget. Caci nu foloseste asa de mult a-ti tine gura în vremea mâniei, ca sa nu dai drumul la vorbe furioase, cât foloseste a-ti curati inima de tinerea minte a raului si a nu învârti în minte gânduri viclene asupra fratelui. Învatatura evanghelica porunceste sa se taie mai bine radacinile patimilor decât roadele lor. Fiindca taindu-se din inima radacina mâniei, nu mai are loc nici fapta de ura sau de pizma. Caci celui ce uraste pe fratele sau, ucigas de om i s-a zis, fiindca îl ucide cu dispozitia de ura din cugetul lui. Desigur aci nu vad oamenii varsându-se sângele aceluia prin sabie, dar vede Dumnezeu cum a fost omorât cu gândul si cu dispozitia de ura. Dumnezeu va da fiecaruia sau cununa, sau osânda, nu numai pentru fapte, ci si pentru gânduri si hotarâri, precum însusi zice prin Prorocul: "Iata vin sa adun faptele si gândurile lor". La fel zice si Apostolul: "însesi gândurile lor se vor învinui sau apara între ele, în ziua în care va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor".2 Dar însusi Stapânul, învatându-ne ca trebuie sa lepadam toata mânia, zice în Evanghelie: "Cel ce se mânie pe fratele sau vinovat va fi judecatii"1. Asa sta în copiile cele bune (cuvântul în desert e un adaos), potrivit cu gândul Scripturii despre acest lucru. Caci Domnul voieste ca noi sa taiem în toate chipurile radacina si scânteia însasi a mâniei si nici o pricina a ei sa nu pastram în noi, ca nu cumva, pornindu-ne la început dintr-o pricina asa zisa întemeiata,mai pe urma sa alunecam în turbarea mâniei fara temei.
Iar leacul desavârsit al acestei boli acesta este: sa credem ca nu ne este iertat sa ne stârnim mânia nici pentru pricini drepte, nici pentru nedrepte. Caci duhul mâniei întunecându-ne mintea, nu se va mai afla întru noi nici lumina care ne ajuta sa deosebim lucrurile, nici taria statului drept, nici cârma dreptatii. Dar nici templu al Duhului Sfânt nu ni se mai poate face sufletul, câta vreme ne va stapâni duhul mâniei întunecându-ne mintea. Iar la urma tuturor, având în fiecare zi în fata icoana mortii, care nu stim când poate veni,sa ne pazim pe noi însine de mânie si sa stim ca n-avem nici un folos nici de neprihanire, nici de lepadarea de cele pamântesti, nici de posturi si privegheri, caci de vom fi stapâniti de mânie si ura, vinovati vom fi judecatii.
V. Despre întristare
A cincea lupta o avem împotriva duhului întristarii, care întuneca sufletul ca sa nu poata avea nici o vedere duhovniceasca si-1 opreste de la toata lucrarea cea buna. Când duhul acesta viclean tabaraste asupra sufletului si-l întuneca în întregime, nu-i mai îngaduie sa-si faca rugaciunile cu osârdie, nici sa staruie cu folos pe lânga sfintele citiri si nu rabda pe om sa fie blând si smerit fata de frati. Îi pricinuieste scârba fata de toate lucrurile si fata de însasi fagaduinta vietii. Scurt vorbind, întristarea turbura toate sfaturile mântuitoare ale sufletului si usca toata puterea si staruinta lui, facându-1 ca pe un iesit din minte si legându-1 de gândul deznadejdii. De aceea, daca avem de gând sa luptam lupta duhovniceasca si sa biruim cu Dumnezeu duhurile rautatii, sa pazim cu toata strajuirea inima noastra dinspre duhul întristarii.1 Caci precum molia roade haina si cariul lemnul, asa întristarea manânca sufletul omului. Ea îl face sa ocoleasca toata întâlnirea buna si nu-1 lasa sa primeasca cuvânt de sfat nici de la prietenii cei adevarati, precum nu-i îngaduie sa le dea raspuns bun si pasnic. Ci învaluind tot sufletul, îl umple de amaraciune si de nepasare. în sfârsit îi pune în minte gândul sa fuga de oameni, ca de unii ce i s-ar fi facut pricina de turburare si nu-1 lasa sa-si dea seama ca nu dinafara vine boala, ci ea mocneste înauntru, facându-se aratata când vine vreo ispita care o da la iveala. Caci niciodata nu s-ar vatama omul de om, daca nu ar avea mocnind înauntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate si Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce singur stie ranile sufletului cu de-amanuntul, nu porunceste sa lepadam petrecerea cu oamenii, ci sa taiem din noi pricinile pacatului si sa cunoastem ca sanatatea sufletului se dobândeste nu despartindu-ne de oameni, ci petrecând si exercitându-ne cu cei virtuosi. Când asadar pentru oarecari pricini, zise "îndreptatite", ne despartim de frati, n-am taiat pricinile întristarii, ci numai le-am schimbat, fiindca boala ce mocneste înauntru se poate aprinde si printr-alte lucruri. De aceea tot razboiul sa ne fie împotriva patimilor celor dinauntru. Caci de le vom scoate pe acestea din inima cu darul si cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai cu oamenii, dar si cu fiarale salbatice vom petrece cu usurinta, cum zice si fericitul Iov: "Fiarale salbatice vor fi cu tine în pace".1 Deci mai întâiu trebue sa luptam împotriva, duhului întristarii, care împinge sufletul la desnadejde, ca sa-1 alungam din inima noastra. Caci acesta n-a lasat pe Cain sa se pocaiasca dupa ce si-a ucis fratele, nici pe Iuda dupa ce a vândul pe Domnul. Sa ne deprindem numai în acea întristare, care se cuprinde în pocainta pentru pacate si e împreunata cu nadejdea cea buna. Despre aceasta zice si Apostolul: "întristarea cea dupa Dumnezeu lucreaza pocainta spre mântuire, fara parere de rau"2. Caci întristarea cea dupa Dumnezeu, hranind sufletul cu nadejdea pocaintii, e împreunata cu bucurie. De aceea ea face pe om osârduitor si ascultator spre toata lucrarea cea buna, prietenos, smerit, blând,3 gata sa sufere raul si sa rabde toata buna osteneala si zdrobirea, ca una ce e cu adevarat dupa Dumnezeu. Ea face sa se arate în om roadele Sfântului Duh, care sunt: bucuria, dragostea, pacea, îndelunga rabdare, bunatatea, credinta si înfrânarea. De la întristarea cea protivnica însa, cunoastem roadele duhului celui rau, adica: trândavia, lipsa de rabdare, mânia, ura, împotrivirea în cuvânt, lenea la rugaciune. De aceasta întristare suntem datori sa fugim, ca si de curvie, de iubirea de argint, de mânie si de toate celelalte patimi. Ea se tamaduieste prin rugaciune, prin nadejdea în Dumnezeu, prin cugetarea la cuvintele cele dumnezeesti si prin petrecerea cu oamenii cuviosL
VI. Despre trândavie
A sasea lupta o avem împotriva duhului trândaviei, care e înjugat cu duhul întristarii si lucreaza împreuna. Cumplit si apasator e acest drac si neîncetat razboieste pe monahi. El cade pe la al saselea ceas peste monah, pricinuindu-i moleseala, întristare si scârba chiar si fata de locul unde se afla si de fratii cu care petrece, ba si fata de orice lucrare si de însasi cetirea dumnezeiestilor Scripturi. Îi pune în minte si gânduri de mutare, soptindu-i ca de nu se va muta într-alte locuri, desarta îi va fi toata vremea si osteneala. Pe lânga acestea mai stârneste si foame într-însul pe la al saselea ceas, câta nu i s-ar fi întâmplat chiar dupa un post de trei zile, sau dupa un drum foarte îndelungat, sau dupa o osteneala grea. Apoi îi pune în minte gândul ca nu va putea scapa de boala si greutatea aceasta în nici un chip altfel, fara numai de va iesi des si se va duce la frati, dându-i ca motiv folosul sau cercetarea celor neputinciosi. Iar daca nu-1 poate însela numai cu acestea, îl scufunda în somn greu si se napusteste si mai furios asupra lui, neputând fi alungat într-alt fel, fara numai prin rugaciune, prin retinerea de la vorbe desarte, prin cugetarea la cuvintele dumnezeiesti si prin rabdarea în ispite. De nu va gasi înca pe monah îmbracat cu aceste arme, îl va sageta cu sagetile sale si-1 va face nestatornic, împrastiat si lenes, îndemnându-1 sa colinde manastiri multe si sa nu se îngrijeasca de nimic altceva, fara numai sa afle unde se fac mâncari si bauturi mai bune. Caci nimic nu-si naluceste mintea lenesului decât gânduri ca acestea. Prin acestea îl încâlceste apoi cu lucruri lumesti si putin câte putin îl atrage în îndeletniciri vatamatoare, pâna ce îl scoate cu totul si din cinul monahicesc.
Stiind dumnezeiescul Apostol ca aceasta boala e foarte grea si ca un doctor iscusit vrând s-o smulga din sufletele noastre din radacini, arata mai ales pricinile din care se naste, zicând: "Va poruncim voua fratilor, întru numele Domnului nostru lisus Hristos, sa va feriti de tot fratele care umbla fara de rânduiala si nu dupa predania care ati luat de la noi. Ca însiva stiti cum trebuie sa urmati noua, ca noi n-am umblat fara de rânduiala între voi, nici am mâncat de la cineva pâine în dar, ci cu osteneala si truda lucrând zi si noapte, ca sa nu îngreunam pe nimeni dintre voi. Nu doar ca n-am fi avut dreptul, ci ca pe noi sa ne aveti pilda spre a urma noua. Când ne aflam ia voi acestea va porunceam, ca daca cineva nu lucreaza, nici sa nu manânce. Auzim ca sunt unii dintre voi, care umbla fara rânduiala nimica lucrând ci iscodind. Unora ca acestora le poruncim si-i rugam întru Hristos lisus, ca întru liniste lucrând sa manânce pâinea lor".1 Sa luam aminte cât de lamurit ne arata Apostolul pricinile trândaviei, când numeste "fara de rânduiala" pe cei ce nu lucreaza, dezvaluind prin acest singur cuvânt multele lor pacate. Caci cel fara de rânduiala este si fara de evlavie si obraznic în cuvinte si gata spre batjocura, de aceea si incapabil de liniste si rob trândaviei. Drept aceea porunceste tuturor sa se departeze de ei, ferindu-se ca de ciuma. Apoi zice: "Si nu dupa predania, care ati luat de la noi", aratând prin cuvintele acestea ca aceia sunt mândri si dispretuitori si desfac predaniile apostolice. Si iarasi zice: "în dar n-am mâncat pâine de la nimeni, ci cu osteneala si truda, lucrând zi si noapte". învatatorul neamurilor, propovaduitorul Evangheliei, cel rapit pâna la al treilea cer,1 cel ce zice ca Domnul a poruncit ca cei ce vestesc Evanghelia, din Evanghelie sa traiasca2, lucreaza cu osteneala si truda zi si noapte spre a nu îngreuia pe nimeni. Atunci cum ne vom lenevi noi la lucru si vom cauta odihna trupeasca, odata ce nu ni s-a încredintat nici propovaduirea Evangheliei, nici grija bisericilor, ci numai purtarea de grija a sufletului nostru? Apoi aratând si mai lamurit vatamarea ce se naste din sederea fara lucru, adauga: "nimica lucrând, ci iscodind". Caci din sederea fara lucru iese iscodirea si din iscodire neorânduiala si din neorânduiala tot pacatul. Aratându-le apoi si tamaduirea, zice: "Iar unora ca acestora le poruncim ca întru liniste lucrând sa-si manânce pâinea lor". Pe urma le spune într-un chip si mai dojenitor: "Daca cineva nu vrea sa lucreze, nici sa nu manânce". De aceste porunci apostolesti fiind învatati Sfintii Parinti cei din Egipt, nu îngaduie nici o vreme în care monahii sa ramâna fara lucru, mai ales cei tineri, stiind ca prin rabdarea lucrului alunga trândavia, îsi dobândesc hrana si ajuta celor lipsiti. Caci nu lucreaza numai pentru trebuintele lor, ci din prisos dau si strainilor, saracilor si celor din închisori, crezând ca o atare facere de bine este o jertfa sfânta si bine primita la Dumnezeu. înca zic Parintii si aceasta: ca cel ce lucreaza, e razboit adesea numai de un drac si numai de acela e nacajit, pe când cel ce nu lucreaza, de nenumarate duhuri este robit. Pe lânga acestea, bine este sa aducem si un cuvânt al lui Avva Moisi, cel mai cercat dintre Parinti, pe care 1-a zis catre mine. Caci sezând eu putina vreme în pustie, am fost suparat de trândavie si m-am dus la dânsul si am zis: "Ieri fiind cumplit suparat de trândavie si slabind foarte, nu m-as fi izbavit de ea, de nu m-as fi dus la Avva Pavel". Si mi-a raspuns la aceasta Avva Moisi si a zis: "Sa stii ca nu te-ai izbavit de ea, ci si mai mult te-ai dat prins si rob. Deci sa stii ca mai greu te va lupta, ca pe unul ce calci rânduiala, daca nu te vei stradui de acum înainte sa o birui cu rabdarea, cu rugaciunea si cu lucrul mâinilor".
VII. Despre slava desarta
A saptea lupta o avem împotriva duhului slavei desarte. Patima aceasta este foarte felurita si foarte subtire si nu o baga de seama usor nici însusi cel ce patimeste de dânsa. ' Atacurile celorlalte patimi sunt mai vadite si de aceea e mai usoara oarecum lupta cu dânsele, caci sufletul cunoaste pe protivnicul sau si îndata îl rastoarna prin împotrivirea cu cuvântul si prin rugaciune. Dar pacatul slavei desarte, având multe înfatisari, precum s-a zis, este greu de biruit. El încearca sa sageteze pe ostasul lui Hristos prin orice îndeletnicire, prin glas, prin cuvânt, prin tacere, prin lucru, prin priveghere, posturi, rugaciune, citire, liniste, pâna si prin îndelunga rabdare. Pe cel ce nu izbuteste sa-1 amageasca spre slava desarta prin scumpetea hainelor, încearca sa-1 ispiteasca prin îmbracamintea proasta si pe cel ce nu 1-a putut face sa se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce la nebunie prin asa zisa rabdare a necinstei; iar pe cel ce nu 1-a putut împinge la slava desarta pentru destoinicia în cuvânt, îl amageste prin tacere, facându-1 sa-si închipuie ca a dobândit linistea. Daca n-a putut molesi pe cineva prin belsugul bucatelor, îl slabanogeste prin postul pe care îl tine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toata îndeletnicirea da prilej de razboi acestui drac viclean. Pe lânga acestea el îl face pe monah sa se gândeasca si la preotie. Îmi aduc aminte de un batrân, pe când petreceam în pustia sketica. Ducându-se acesta la chilia unui frate spre cercetare, apropiindu-se de usa 1-a auzit graind. Si socotind batrânul ca ceteste din Scriptura a stat sa asculte, pâna ce a simtit ca fratele îsi iesise din minte din pricina slavei desarte si se hirotonisise pe sine diacon, facând tocmai otpustul celor chemati. Deci cum a auzit batrânul acestea, împingând usa a intrat si întâmpinându-1 fratele i s-a închinat dupa obicei si ceru sa afle de la el, daca de multa vreme asteapta la usa. Iar batrânul i-a raspuns în gluma, zicând: "Acum venii când faceai tu otpusul celor chemati". Auzind fratele acestea, a cazut la picioarele batrânului, cerându-i sa se roage pentru dânsul, ca sa se izbaveasca de ratacirea aceasta.
Am amintit aceasta, vrând sa arat la câta nesimtire duce dracul acesta pe om. Drept aceea, cel ce vrea sa se lupte desavârsit si sa ia cununa dreptatii desavârsite sa se straduiasca în toate chipurile sa biruie aceasta fiara cu multe capete. Sa aiba pururi înaintea ochilor cuvântul lui David: "Domnul a risipit oasele celor ce plac oamenilor". Deci nimic sa nu faca uitându-se dupa lauda oamenilor, ci numai rasplata lui Dumnezeu sa o caute. Sa lepede necontenit gândurile care vin în inima lui si îl lauda, si sa se dispretuiasca pe sine înaintea lui Dumnezeu. Caci numai asa va putea, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa se izbaveasca de duhul slavei desarte.
VIII. Despre mândrie
A opta lupta o avem împotriva duhului mândriei, ceasta este foarte cumplita si mai salbateca decât toate cele de pâna aci. Ea razboieste mai ales pe cei desavârsiti si pe cei ce s-au urcat pâna aproape de culmea virtutilor, încercând sa-i prabuseasca. Si precum ciuma cea aducatoare de stricaciune nimiceste nu numai un madular al trupului, ci întreg trupul, asa mândria nu strica numai o parte a sufletului, ci tot sufletul. Fiecare din celelalte patimi, desi turbura sufletul, se razboieste numai cu virtutea opusa si cautând sa o biruiasca pe aceea, întuneca numai în parte sufletul. Patima mândriei însa întuneca întreg sufletul si-1 prabuseste în cea mai adânca prapastie. Ca sa întelegem mai lamurit cele zise, sa luam seama la lucrul urmator: îmbuibarea stomacului se sârguieste sa strice înfrânarea: curvia, curatia; iubirea de argint, saracia; mânia, blândetea; si celelalte feluri ale pacatului asemenea pe celelalte virtuti opuse. Dar pacatul mândriei, când pune stapânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare si înalta, îl darâma în întregime si îl surpa pâna în temelii. Marturie despre aceasta este îngerul acela, care pentru mândrie a cazut din cer. Caci fiind zidit de Dumnezeu si împodobit cu toata virtutea si întelepciunea, n-a voit sa le recunoasca pe acestea venite din darul Stapânului, ci din firea sa. De aceea s-a socotit pe sine întocmai ca Dumnezeu. Gândul acesta al lui mustrându-1 Proorocul zice: "Ai zis întru inima ta: sedea-voi pe un munte înalt, pune-voi scaunul meu peste nouri si voi fi asemenea Celui Prea înalt".1 Iata tu om esti si nu Dumnezeu. Si iarasi alt Prooroc zice: "Ce te falesti întru rautate puternice?"2 si celelalte ale psalmului. Deci, stiind acestea, sa ne temem si "cu toata strajuirea sa pazim inima noastra"3 dinspre duhul mândriei cel purtator de moarte, zicând în noi însine de câte ori am dobândit vreo virtute, cuvântul Apostolului: "Nu eu, ci darul lui Dumnezeu, carele este cu mine"1, si cel zis de Domnul: "Fara de Mine nu puteti face nimic"2, sau cel zis de Proorocul: "Daca Domnul nu ar zidi casa, în zadar s-ar trudi ziditorii",3 si în sfârsit cel zis de Apostol: "Nu a celui ce voieste, nici a celui ce alearga, ci a lui Dumnezeu, care-miluieste"4. Caci chiar de ar fi cineva cât de fierbinte cu osârdia si de sârguitor cu vrerea, fiind legat de trup si sânge nu va putea ajunge la desavârsire, decât prin mila lui Hristos si prin harul Sau. Pentru ca zice Iacov: "Toata darea cea buna de sus este";5iar Apostolul Pavel zice: "Ce ai tu, ce nu ai luat? Iar daca ai luat, ce te lauzi ca si cum n-ai fi luat si te falesti ca de ale tale?".6
Iar ca mântuirea ne vine prin harul si mila lui Dumnezeu, ne da marturie adevarata tâlharul acela de pe cruce, care a primit Raiul nu ca pret al virtutii, ci prin harul si mila lui Dumnezeu. Acestea stiindu-le Parintii nostri, toti cu un glas au învatat, ca nu putem ajunge într-alt fel la desavârsirea virtutii, fara numai prin smerenie. Iar aceasta se naste din credinta, din frica lui Dumnezeu, din blândete si din saracia desavârsita, prin care ne vine si dragostea desavârsita, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine slava în veci. Amin.
