Slujitorii tuturor, sclavii nimănui

Dacă omul se întreabă cu sinceritate care este partea cea

mai profundă a ființei lui, cea la care nu ar putea să renunțe fără să renunțe și la sine însuși, trebuie să răspundă că aceasta este libertatea. Nu există pentru om cuvânt mai umilitor, nici condiție mai nefericită decât sclavia. Iar sclavul este de două ori mai nenorocit dacă acceptă mizeria lui fără a o simți ca pe ceva rușinos, pentru că în acel moment el a devenit un lucru și nu mai este persoană (Louis Lavelle, Le moi et son destin, Paris, Aubier, 1936). Și adaug eu: Dumnezeu este slujitorul tuturor, dar nu este sclavul nimănui. Ergo: e bine să fim slujitorii aproapelui, dar să ne ferească Dumnezeu să fim sclavii cuiva

Scrisoarea Sf. Augustin care îl învață pe bărbat cum să iubească femeia

După concepția augustiniană a iubirii, omul este capabil să iubească grație Iubirii dăruite lui de Dumnezeu. Un om care nu a cunoscut Iubirea lui Dumnezeu înainte de a o fi trăit pe cea umană, nu ar fi în stare să încerce cu adevărat fericirea ei. Tocmai din acest motiv iubirea dintre un bărbat și o femeie este descrisă de Sf. Augustin în cuvinte atât de inspirate, în ciuda faptului că Augustin era pe deplin conștient de riscurile corelate de echivocurile posesivității, ale dorinței, ale cupidității, a tot ceea ce pare aur, dar nu strălucește. Nu ne rămâne decât să învățăm din cuvintele marelui teolog, și să constatăm câtă puritate poate să locuiască într-o inimă care se deschide scânteii pe care Dumnezeu a pus-o în fiecare dintre noi.

Tinere prieten, dacă iubești, acesta este miracolul vieții.

Intră în vis cu ochii deschiși și trăiește-l cu iubire fermă.

Visul care nu este trăit este o stea care trebuie lăsată pe firmament.

Iubește-o pe femeia ta fără a cere altceva în afară de veșnica întrebare care face să trăiască de nostalgie bătrânele inimi.

Dar amintește-ți că, cu cât te va iubi mai mult, cu atât mai puțin va putea să ți-o spună. Privește-o în ochi pentru ca degetele  să se lege, cu disperata dorință de a se uni din nou, iar mâinile și ochii să povestească sigurele promisiuni ale zilei voastre de mâine. Dar amintește-ți din nou, că dacă trupurile se reflectă în ochi, sufletele se văd în necazuri.

Nu te simți umilit în a recunoaște o calitate a ei pe care tu nu o ai.

Nu te crede superior, pentru că numai viața va dezvălui diferita voastră aventură.

Nu-ți impune voința prin cuvinte, ci numai prin fapte.

Această soție, tovarășa ta în acel drum necunoscut care este viața, iubește-o și apăr-o, pentru că mâine îți va putea deveni loc de scăpare.

Și fii sincer, tinere prieten, dacă iubirea va fi puternică, orice destin vă va face să zâmbiți.

Iubește-o ca pe soarele pe care-l implori dis de dimineață.

Respect-o ca pe o floare care așteaptă lumina iubirii.

Fii aceasta pentru ea, și deoarece aceasta trebuie să fie și ea pentru tine, mulțumiți-i împreună lui Dumnezeu, care v-a dăruit harul cel mai luminos al vieții.

Sf. Augustin

Giovane amico, se ami questo è il miracolo della vita.
Entra nel sogno con occhi aperti e vivilo con amore fermo.
Il sogno non vissuto è una stella da lasciare in cielo.
Ama la tua donna senza chiedere altro all’infuori dell’eterna domanda che fa vivere di nostalgia i vecchi cuori.
Ma ricordati che più ti amerà e meno te lo saprà dire. Guardala negli occhi affinché le dita si vincolino con il disperato desiderio di unirsi ancora; e le mani e gli occhi dicano le sicure promesse del vostro domani. Ma ricorda ancora, che se i corpi si riflettono negli occhi, le anime si vedono nelle sventure.
Non sentirti umiliato nel riconoscere una sua qualità che non possiedi.
Non crederti superiore poiché solo la vita dirà la vostra diversa sventura.
Non imporre la tua volontà a parole, ma soltanto con l’esempio.
Questa sposa, tua compagna di quell’ignoto cammino che è la vita, amala e difendila, poiché domani ti potrà essere
di rifugio.
E sii sincero giovane amico, se l’amore sarà forte ogni destino vi farà sorridere.
Amala come il sole che invochi al mattino.
Rispettala come un fiore che aspetta la luce dell’amore.
Sii questo per lei, e poiché questo deve essere lei per te, ringraziate insieme Dio, che vi ha concesso la grazia più luminosa della vita!

Și eu sunt Lazăr, Doamne!

Și eu sunt Lazăr, Doamne,

încă pelerin pe străzile lumii,

dar mort în mine deja de vreme…

Sunt aici, în casa Ta, să te implor,

Cu ultímele fărâme ale credinței mele,

Să strigi și la mine: „Ieși afară, frate!

Că-ți spun eu: prietenul Tău, Isuse!

Să nu te oprească, Doamne, acrul miros al morții

ce-n jur îl împrăștii;

Tu, care din noroi faci florile să surâdă…

Trezește-mă din nou la viață înainte ca la orizont

Să moară ultimul soare al timpului meu.  

Sono Lazzaro anch’io, Signore,
ancora in cammino per le strade del mondo,
ma dentro morto già da tempo...
Sono qui, a casa tua, a scongiurarti
con gli ultimi frammenti della mia fede,
di gridare anche a me: “Fratello, vieni fuori!
ché a dirtelo sono io: il tuo Amico, Gesù!.”...
Non ti fermi, Signore, l’acre dolore di morte
ch’emano d’intorno;
Tu che dal fango fai sorridere i fiori...
Ridestami alla vita prima che all’orizzonte
muoia l’ultimo sole del mio tempo.
(Enrico Bani)

adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există

Părintele Tasselli era un preot cam nebun, dar extraordinar de inteligent. El îmi răspundea la toate întrebările, chiar și cele mai dificile. Odată l-am întrebat: „Ce devenim după ce murim, unde mergem?”. Acesta răspunse: „Noi venim de la Dumnezeu, suntem sămânța lui Dumnezeu. Sămânța unui cireș devine o cireașă, sămânța unui păr devine o pară, iar noi care suntem sămânța lui Dumnezeu devenim Dumnezeu”.

Ii răspunsei: „Atunci, dacă Dumnezeu există de ce trebuie să ne comportăm bine !? Părintele paroh începu un monolog care părea să nu se mai sfârșească : „Tu nu trebuie să te gândești dacă Dumnezeu există sau nu pentru a te comporta bine… Tu trebuie să-ți urmezi natura, urmând ceea ce este bun. Privește păianjenii, trebuie să faci ca păianjenii ! Abia născuți, păianjenii încep să țeasă pânza, dar nu știu de existența muștelor, nu au nici o idee despre muște. Țes pânza, la ceva va folosi.

Apoi, dacă va veni o muscă, va rămâne încurcată în pânză. Tot așa trebuie să facem și noi: să ne comportăm bine, onest, și orice lucru bun și frumos este ca un fir din pânza păianjenului. Apoi, dacă Dumnezeu există, „pac, pac!”, rămâne încurcat acolo.

Atunci când simți un cutremur în sufletul tău, Roberto, este Dumnezeu care a rămas acolo: pac, pac”. Ai făcut ceva bun, Dumnezeu a rămas acolo, pentru că Dumnezeu roiește în jurul faptelor bune. Ai simțit un cutremur în tine? O tresăltare? Ei bine, îl ai pe Dumnezeu în tine! Îl ai pe Dumnezeu în tine, îl poți vedea. Nu îl vezi, dar îl simți. Să nu spui, Roberto, „Dumnezeu nu se vede, deci nu există”. Nu pentru că Dumnezeu nu se vede El nu există! Iartă-mă: „dar adevărul, iubirea, speranța, curajul, timpul, le-a văzut vreodată cineva? Invizibil nu vrea să spună că nu există  (Roberto Benigni, “I Dieci Comandamenti”)

A existat, mai există păcatul strămoșesc?

Maeștrii științei moderne au grijă să înceapă cercetările lor plecând de la un fapt real. Și maeștrii religiei din antichitate simțeau aceeași necesitate. Începeau de la realitatea păcatului, o realitate practică, așa cum sunt cartofii. Un om putea sau nu să fie spălat cu apele miraculoase, dar nu exista nici o îndoială că acela avea nevoie să fie spălat. Dar unii lideri religioși de aici din Londra, și nu este vorba de materialiști, au început să nege nu atât realitatea apei miraculoase, asupra căreia se poate discuta mult, ci realitatea indiscutabilă a murdăriei. Anumiți noi teologi pun în discuție păcatul strămoșesc, singura parte a teologiei creștine care poate fi cu adevărat demonstrată. Unii discipoli ai reverendului R. J. Campbell, în spiritualismul lor încă prea exigent, admit inocența lui Dumnezeu, lucru de care nu ar putea avea vreo dovadă nici măcar în vis, dar, viceversa, neagă păcatul omului care poate fi văzut umblând pe stradă. Sfinții cei mai mari, ca și cei mai mari dintre sceptici, au luat totdeauna ca punct de plecare a raționamentelor lor realitatea răului. Dacă este adevărat (așa cum este de fapt) că un om poate încerca o nespusă fericire jupuind o pisică, un filosof al religiei nu poate deduce de aici decât aceste două lucruri: ori să nege existența lui Dumnezeu, și acesta este ceea ce fac ateii; ori să nege orice prezentă uniune dintre Dumnezeu și om, și acesta este ceea fac toți creștinii. Teologii cei noi par să gândească că ar exista o a treia soluție, de altfel foarte raționalistă: a nega existența pisicii (Chesterton, Ortodossia).

Încredințați totul lui Cristos

Oh, dacă ați ști dumneavoastră, doamnă! Eu eram pierdută… Datorită părintelui paroh, am înțeles că lucrul cel mai grav nu era ceea ce făcusem eu în viață – lucruri cu adevărat nu foarte frumoase – ci a rămâne în rușine. Rușinea este ca untura, care curge de pe mâncăruri și se lipește pe cuptorul din bucătărie. Atunci când unul încearcă să o îndepărteze devine și mai urâtă: este ca un fel de gumă de mestecat maro, care se întinde în mod înfricoșător, care se lipește de burete și care, în nici un fel nu vrea să dispară de acolo, nici măcar cu apă fierbinte… Și, la sfârșit, iată că Domnul, deodată m-a eliberat de această untură lipită de mine. Vreau să spun, de rușinea de a fi strivită de trecutul meu, lucru mult mai grav decât trecutul meu. […] Timp de aproape treizeci de ani am fost o femeie stricată, o prostituată, dacă vreți. Îmi vindeam trupul la Paris, în jurul Templelor. Nu vă voi descrie acest fel de viață, pentru că este prea murdară. Apoi am plecat în provincie, pentru a uita tot ceea ce făcusem. A uita toate acestea și frustrarea mea de a nu fi avut o viață mai frumoasă. Nu eram proastă, să știți: aș fi putut urma școli mari, să mă căsătoresc, să fac ceva util, ceva care să aibă un sens. Câteva seri în urmă am mers la parohul meu. […] I-am povestit totul, iar el mi-a spus că Isus iartă orice păcat, și că trebuia să mă abandonez în mâinile Mântuitorului. Suntem altfel ispitiți să ținem totul pentru noi, tot ceea ce am greșit, pentru a încerca să continuăm să ne controlăm, să ne compensăm, să ne auto-reparăm… Vrem să păstrăm această tristețe, ca o specie de versiune negativă a Legiunii de onoare, o decorație care ar putea fi câștigată insistând în dezonoare, o medalie de pierzători. Dar vedeți, tristețea de a nu reuși să ne iertăm este o boală mai grea decât falimentul însuși (Il signor parroco dà di matto, di Jean Mercier, in uscita in italiano a giugno per San Paolo). 

Gândul cel bun

Îndreptându-se spre casă, un ţăran a găsit la marginea

drumului, pe câmp, un sac plin cu porumb. Uitându-se el de jur-împrejur, s-a hotărât să-l ia acasă, fiindcă i-ar fi prins tare bine şi, oricum, nu-l vedea nimeni. S-a mai uitat o dată înainte, înapoi, în dreapta şi în stânga şi s-a apleacat să ia sacul. Dar, deodată, s-a oprit, amintindu-şi că, într-o singură direcţie, nu s-a uitat: în sus. Privind cerul, lăsă acolo sacul şi, zâmbind, îşi continuă liniştit drumul spre casă, spunându-şi: - Mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gândul cel bun. E drept că aş avea mare nevoie de un sac cu porumb, dar mai mult am nevoie de un cuget curat şi liniştit. Cu siguranţă că vreun vecin din sat nu a putut duce prea mult deodată şi se va întoarce după sac. Dacă l-aş fi luat nu m-ar fi văzut nici un om, dar m-ar fi văzut Dumnezeu.

Al cui este cerul?

Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac

şi a început a se lăuda cu averile lui: - Vezi tu livada de pe deal ? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele. - Dar acela ? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.

Caloriferul închis

Exista odată un calorifer ciudat. Era totdeauna rece, chiar și în timpul iernii. Faptul că nu funcționase niciodată nu-i

permitea să înțeleagă sensul situației lui de a sta agățat acolo pe perete, în mijlocul indiferenței tuturor muncitorilor. Într-adevăr, în acea clădire existau și alte calorifere care funcționau bine; din acest motiv muncitorii preferau ca în pauze să se adune în jurul acestora și să povestească acolo. Cu toate acestea, ciudatul nostru calorifer nu înțelegea pentru ce pe el îl ocoleau cu toții. În exterior era la fel cu celelalte, nu avea nici un element în plus, nici în minus. Ciudatul calorifer nu știa că nu funcționase niciodată.

Într-una din zile, de departe, văzu un om simpatic care se oprea în fața fiecărui calorifer și, după ce spunea ceva, scotea niște unelte și umbla prin fiecare din ele. Astfel, într-un târziu sosi și rândul lui. Meșterul, după ce a analizat situația, spuse caloriferului: „Ești rece și nu ai funcționat niciodată pentru că ești închis. Există o centrală care trimite apă caldă la toate caloriferele, chiar și celor care, ca tine, sunt închise; de aceea este de ajuns ca să te deschid și așa vei fi și tu inundat de această apă caldă. După ce a spus acestea, meșterul a deschis caloriferul și imediat acesta a început să simtă apa caldă care venea din centrală. Caloriferul a fost foarte bucuros pentru că, în sfârșit, multă lume venea și în jurul lui să se încălzească. Caloriferul experimenta o nouă modalitate de a trăi, pe care nu o mai trăise niciodată.

Și noi suntem deseori ca acest calorifer. Domnul a dăruit iubirea și harul lui fiecărui om, dar până când vom rămâne închiși față de El nu vom experimenta niciodată adevărata semnificație a vieții și ce anume înseamnă a sluji. Dacă ne vom deschide harului Domnului, mulți se vor apropia de noi pentru a primi și a se bucura de iubirea Lui.

De ce în lume există deșerturile?

Atunci când micii marocani privesc întinderea imensă  de nisip și de pietre

ale Saharei, bunicii lor obișnuiesc să le povestească această curioasă legendă.

Credeți sau nu, la începutul timpurilor, pământul întreg era verde și proaspăt ca o frunză abia născută: mii de pârâiașe alergau printre întinderile de iarbă, și portocali, cedri și alte specii de copaci creșteau împreună pe aceiași ramură; leul se juca cu mielul, iar triburile oamenilor trăiau în pace și nu știau ce este răul.

La începutul timpurilor Dumnezeu le spusese oamenilor:

„Această grădină înflorită este numai a voastră, și ale voastre sunt roadele ei. Numai fiți atenți, pentru că la fiecare faptă rea, eu voi lăsa să cadă pe pământ un fir de nisip, iar într-o zi copacii verzi și apa proaspătă ar putea să dispară, pentru a nu se reîntoarce niciodată”.

Multă vreme porunca Domnului a fost ascultată, până într-o zi, când doi beduini s-au certat pentru proprietatea unei cămile și, de abia au pronunțat primul cuvânt rău, Domnul aruncă pe pământ un fir de nisip, atât de mic și de ușor încât nimeni nu-și dădu seama.

După puțină vreme urmară alte fapte și cuvinte rele, iar firele de nisip căzură și se înmulțiră, în vreme ce mica grămăjoară de nisip se făcea din ce în ce mai mare.

Oamenii se opriră și priviră plini de curiozitate.

„Ce este acesta, o, Doamne al triburilor?”, îl întrebară pe Dumnezeu.

„Este rodul răutății voastre”, răspunse El. De fiecare dată când ați acționat nedrept, de fiecare dată când ați ridicat mâna împotriva fratelui vostru, de fiecare dată când ați mințit și ați înșelat, un fir de nisip a coborât din cer. Și cine știe, poate că într-o zi nisipul va acoperi pământul întreg”.

Dar oamenii începură să râdă.

„Chiar de-am fi cei mai răi dintre cei mai răi oameni, nu vor fi deajuns milioane de ani pentru ca acest praf minuscul să reușească să ne facă vreun rău. Și apoi, cui îi poate fi frică de câteva fire de nisip?”

Așa începură să se înșele, să se războiască, un trib împotriva altui trib, până când nisipul îngropă pășunile verzi și câmpiile, cursul pâraielor, și alungă turmele de animale departe, în căutare de hrană.

În acest fel a fost creat deșertul, și de atunci până astăzi triburile rătăcesc printre dune, cu corturi și cămile, gândindu-se la verdele pământ pierdut.

Iar uneori, în plin deșert, visează și văd în deșert lucruri care nu mai există: lacuri albastre și copaci înfloriți. Dar sunt numai viziuni care dispar imediat: lumea iubește visele.

Numai acolo unde oamenii au observat legea lui Dumnezeu mai există palmieri verzi și izvoare curate, iar nisipul nu le poate șterge, dar le înconjoară așa cum face marea cu insulele.

Călătorii le numesc oaze, și acolo se opresc pentru a afla odihnă, amintindu-și de fiecare dată cuvintele Domnului adresate tribului: „Nu transformați lumea mea verde într-un deșert infinit”.

Iată, acum știți de ce și astăzi, pe Pământ, deșertul continuă să avanseze.

Legenda păsării Gușă roșie

Trăia odată o pasăre toată cenușie: nu avea nimic care să atragă atenția, pentru că

era mică și chiar urâțică.

Nimeni nu voia să se joace cu ea.

„Cine te crezi?”

„Pleacă de aici, ești urâtă, nu vreau să mă joc cu tine!”

Îmi e rușine să te avem vecină, pleacă departe!”

Acestea și multe altele îi spuneau celelalte păsărele.

Păsărica pleca, zbura singură, cu inima grea și plină de solitudine și de tristețe.

Într-una din zile zbură în afara unui oraș. Nu știa că era vorba de Ierusalim. Privind bine, văzu pe o colină trei cruci cu trei oameni agățați pe ele. Numai unul însă avea o coroană apăsată pe cap.

Inima ei cea mică se supără: nu era de ajuns să i se bată cuie în picioare și în mâini? Nu era de ajuns să fie lăsat acolo să moară de foame și de sete, așa cum au făcut pentru ceilalți doi?

Era foarte supărată și plină de compasiune față de acel Răstignit.

Ea nu știa că acela era Isus.

Dintr-o dată i se ilumină fața: dar oare aș putea face ceva pentru El?

Întinse aripile, luă viteză și cu un zbor precis se apropie de Isus și cu toată puterea ciocului ei smulse un spin, apoi un altul și un altul încă.

La ultimul spin smuls, o picătură de sânge îi stropi pieptul, în timp ce El îi zâmbea, ca și cum ar fi vrut să-i mulțumească.

Păsărica fugi să se spele la fântână, dar cu cât se spăla mai mult cu atât pata de sânge devenea pe pieptul ei mai luminoasă.

„Oh, cât ești de frumoasă!”, îi spuse um alt păsărel care trecea pe acolo, „nici o altă pasăre nu mai are o culoare atât de frumoasă pe piept!”

„Vino să te joci cu noi! Te vom numi Gușă roșie, îi spuseră celelalte păsărele.

Gușă roșie nu așteptă de două ori. Le iertă și începu să se joace cu ele, cântând și fiind plină de fericire.

Un gând însă îi trecu prin inimă: copii mei vor fi toți cenușii, sau vor avea un frumos piept roșu ca mine!

Păsărelul care o văzuse mai înainte se îndrăgosti de ea și împreună construiră un cuib. Atunci când ea depuse ouăle, celălalt păsărel stătea acolo tot timpul să o păzească, și să prindă momentul când puii își vor scoate capul din ouă.

Da, noii născuți aveau pieptul roșu ca ea. Se umplură amândouă de fericire.

Nu știa că atunci când Răstignitul oferă darurile lui, nu o face niciodată pe jumătate.

Povestea salciei plângătoare

Isus urca spre Calvar, ducând crucea grea pe spate. Sânge și sudoare coborau pe

chipul lui încoronat cu spini.

Aproape de El se afla Mama lui, împreună cu alte femei pioase.

Păsărelele, la trecerea tristei procesiuni scăpau, pline de frică, spre ramurile copacilor.

La un moment dat Isus căzu la pământ.

Doi soldați, armați cu bâte se aruncară asupra lui, alungând-o pe Mamă, care încerca să-l ridice

Isus mai încercă odată să se ridice, dar crucea prea grea nu-i permise.

Căzuse la picioarele unei sălcii… Încercă încă odată să se prindă de triunchiul copacului.

In acel moment, copacul pios plecă până la pământ ramurile lui lungi și subțiri, pentru ca să poată, prinzându-se, să se ridice mai ușor.

Când Isus reluă drumul cel greu, copacul rămase cu crengile aplecate spre pământ : din acest motiv a fost numit Salcie plângătoare

„Dar acești credincioși știu că Isus a înviat!”

Dar Isus, este mort sau viu? o întrebă micuța Lucia pe bunica ei.

Ca să spunem adevărul, de ceva vreme îi venise acest dubiu, de când parohul venise la școală și le spusese că Isus a fost răstignit, a murit și a înviat.

Bunica înțelese foarte bine întrebarea nepoatei ei, merse și luă evanghelia și îi citi câteva fragmente care vorbeau tocmai despre învierea lui Isus. Lucia era plină de bucurie.

După câteva zile, bunica o luă pe Lucia și merseră împreună la biserică.

În fața altarului era un preot, iar în bănci puțină lume, tristă și plictisită.

Și cântecele pe care o femeie se chinuia să le cânte erau intonate prost, iar ceilalți credincioși nici nu deschideau gura, de parcă aveau buzele lipite cu scotch.

Lucia, după ce s-a uitat cu atenție în jurul ei, îi spuse bunicii:

„Dar acești credincioși știu că Isus a înviat!”   

Un colier de perle

O copilă de cinci ani, la târg împreună cu mama, vede un colier de perle.

„Mi-l cumperi, mamă, mi-l cumperi?”. Mama răspunse: „Va trebui să mă ajuți să fac curat în casă, și îți voi da niște bani. Așa vei putea să-ți cumperi colierul”.

După ce a ajutat-o pe mama ei și a adunat destui bani, și-a cumpărat colierul cu perle. Mama o atenționă să nu le ude, pentru că pietrele își vor schimba culoarea.

Copila avea un tată iubitor, și în fiecare seară lăsa toate pentru a-i citi o povestioară, înainte să adoarmă.

Într-o seară, după ce i-a citit povestioara, o întrebă pe copilă: „Mă iubești?” Da, tată, tu știi că te iubesc!” Atunci, te rog să-mi dai mie colierul tău de perle.

„Nu, tată, colierul nu, i-a, te rog, căluțul cu coada roșie pe care m-i l-ai dăruit tu. Este favoritul meu”.

„Nu te preocupa, draga mea, tata te iubește, noapte bună”. Și îi dădu un sărut.

După o săptămână , citindu-i din nou o povestioară, tatăl o întrebă: „Mă iubești?” Da, tată, tu știi că te iubesc!” „Atunci dă-mi, te rog, colierul tău de perle”.

„Nu, tată, colierul nu pot să ți-l dau, dar poți lua păpușica pe care mi-ai dat-o pentru ziua mea de naștere”.

„Nu contează, copila mea, dormi liniștit. Dumnezeu să te binecuvânteze, drăguța mea. Tata de iubește. Și plecă din cameră, nu înainte de a-i da un sărut pe frunte.

După câteva nopți, când tatăl ei intră, o găsi pe copilă așezată pe marginea patului. Tatăl observă că fetiței îi curgeau lacrimile pe obrăjiori.

„Ce se întâmplă? De ce plângi?”.

Copila nu spuse nimic, dar ridică mâna spre tatăl ei. Când o deschise se vedea colierul de perle și, în sfârșit, spuse: „Ține tată, e pentru tine”.

Cu lacrimile care-i curgeau din ochi, tatăl luă colierul de perle false cu o mână, în vreme ce cu cealaltă trase afară un colier de perle adevărate, și i le dădu copilei.

Ținea de multă vreme colierul în buzunar, dar aștepta ca ea să-i dea colierul de perle false, pentru ca să-i dea el pe cel cu pietre adevărate.

Așa este Isus: așteaptă să ne eliberăm de lucrurile de care suntem atașați în această viață, pentru a ne da un tezaur mult mai prețios.

Reflecție Duminica Floriilor 2017: Nu noi, ci El!

Is 50,4-7;

Ps 21;

Fil 2,6-11;

Mt 26,14-27,66 (Mt 27,11-54)

Ispita cea mai mare după ce am citit lecturile de astăzi, și mai ales Patima este cea de a fi triști, de a ne pune în pielea poporului, al lui Iuda, al celorlalți Apostoli, care l-au trădat pe Isus, și să spunem: și eu sunt unul dintre ei; și eu sunt ca Iuda, și eu, prin păcatele mele, l-am răstignit pe Cristos de atâtea ori. Dacă ne comportăm astfel, riscăm să devenim noi falșii protagoniști ai Cuvântului lui Dumnezeu. În schimb, dacă am fost atenți, nu ei, nu noi, ci Cristos este centrul, subiectul și protagonistul a tot ceea ce am auzit. Iar subiectul central nu este trădarea lui, ci oferirea lui Cristos pentru mântuirea noastră, deși ne este greu să credem acest lucru: „și, în timp ce mâncau, Isus a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o, a dat-o discipolilor şi le-a spus: "Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul meu!". Apoi, luând potirul şi mulţumind, le-a dat lor, spunând: "Beţi din acesta toţi, căci acesta este sângele meu, al alianţei, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor! Vă spun că nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în împărăţia Tatălui meu”.

Totul se înscrie, în această Duminică a Floriilor, în logica bobului de grâu măcinat și jertfit „pentru noi și pentru a noastră mântuire”. Aici se împlinește și Cuvântul Domnului care spune: „tocmai pe cele nebune ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de ruşine pe cei înţelepţi; şi tocmai pe cele slabe ale lumii le-a ales Dumnezeu ca să-i dea de ruşine pe cei tari; şi tocmai pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele dispreţuite le-a ales Dumnezeu; pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe cele ce sunt (1Cor 27-28). Nebună era crucea, nebună era eliminarea Lui din lume, dar Dumnezeu a știut să facă din ele tot atâtea instrumente de mântuire.

Mai mult încă, Dumnezeu, în planul său de mântuire, în a-și duce la îndeplinire acest plan, nu se poticnește în nici un fel de păcatele oamenilor, știind să scrie drept pe rândurile strâmbe ale umanității. Răul, păcatele, suferințele, trădările oamenilor, sunt convertite de Dumnezeu în instrument de mântuire. Este evident că acest lucru nu ne justifică să trăim împotriva naturii noastre umane, căci am fost creați și chemați la iubire. Însă nu tot timpul reușim să trăim astfel. Asemeni lui Cristos și a mii și mii de creștini sfinți de-a lungul veacurilor Bisericii, și noi suntem chemați să facem din suferințele pe care le primim tot atâtea ocazii de convertire și de sfințire. Și noi, în momentele grele ale vieții, atunci când suntem măcinați de alții, asemeni lui Cristos, putem spune: acesta este trupul meu, acesta este sângele meu. Mă ofer cu totul, împreună cu Răscumpărătorul, pentru mântuirea lumii.

Cu această duminică, intrăm în Săptămâna Mare, când ne vom pregăti mai îndeaproape pentru marea Solemnitate a Învierii Domnului nostru Isus Cristos, participând la Sf. Sacramente și la devoțiunea Căii Crucii. Împreună cu acestea, vom încerca să ne spovedim bine, ca să participăm cu întreaga noastră ființă curățită la marele mister al Învierii. V-aș invita ca, în decursul întregii pregătiri, să vă decentrați atenția de la voi înșivă, și să o fixați pe ceea ce Cristos face pentru fiecare dintre dumneavoastră. Nu eu, ci El! Cristos învie nu pentru că noi ne vom spovedi și vom fi buni, ci invers: noi ne vom spovedi, vom fi mai buni, vom sărbători, pentru că El învie. Cu alte cuvinte, nu noi suntem cauza învierii lui. Dar El, cu siguranță, este cauza și motivul convertirii noastre.

El ne arată calea de urmat: per Crucem ad lucem; un drum aparent contradictoriu, paradoxal, dar care a fost parcurs înaintea noastră de Cristos. Sf. Tereza de Avila spune că Domnul îi mărturisise că prietenilor lui mai dragi le oferea posibilitatea de a participa mai îndeaproape la misterul crucii lui, dar și că nu le-ar fi negat vreodată harul de a o purta cu seninătate și pace.

Vrei să fii prietenul lui Cristos? Trăiește ca atare!

Pr. Pătrașcu Damian

Păstrați, vă rog, furculița!

Părintele stătea în picioare și privea femeia pe patul de moarte, de acum nu prea conștientă.

Femeia avea să-i spună ceva: „Auziți, părinte, dacă vă voi cere ceva ce vi se va părea ciudat, îmi promiteți că o veți duce la îndeplinire?

Să vedem, spuse părintele, puțin curios de ceea ce avea să-i spună femeia.

Spuse femeia: „Părinte, toată viața mea am participat în fiecare duminică și sărbătoare la Sf. Liturghie. Am participat și la multe praznice și nunți. Îmi amintesc bine că, atunci când farfuriile de la primul fel se goleau, ospătarii spuneau să aruncăm farfuriile de plastic, dar să păstrăm furculița. La fel se întâmpla și cu felul al doilea. Eu as vrea să vă cer, cu limbă de moarte, ca atunci când voi muri să fiu pusă în sicriu cu o furculiță în mână.

Dar de unde această cerere atât de ciudată?, insistă preotul.

Femeia răspunse: „Mi se explica că… felul cel mai bun va fi adus la sfârșit… Într-adevăr, la sfârșit se aduceau ceva prăjiturele, extraordinar de bune, sau alte bunătăți… Ei bine, eu vreau ca să se știe că mor cu furculița în mână, știind că plec în acel loc unde voi gusta felul cel mai bun! vreau ca persoanele care mă vor vedea în sicriu, cu o furculiță în mână, să se întrebe care este motivul prezenței acelei furculițe.

Apoi adăugă: „Vă rog, părinte, sfinția voastră să explicați celor prezenți, că eu plec să primesc partea cea mai bună, direct din mâinile Domnului meu.

Părintele zâmbi.

Muri femeia, iar părintele povesti tuturor conversația avută cu acea femeie pe patul de moarte. Le povesti și de semnificația furculiței și ce simboliza aceasta. Explică și ce însemna fraza: „partea mai bună sosește la sfârșit…”.

Diamantul de opal

Doi prieteni, vizitează un magazin de bijuterii. După ce au

văzut zeci de diamante și pietre prețioase, unul din ei îi arată celuilalt o piatră ciudată, fără strălucire.

„Eu nu văd nici o frumusețe în această piatră”, spuse acesta. Prietenul lui pune piatra în palmă și o ține la căldură câteva minute, încălzind-o cu căldura mâinii lui. După aceea deschide mâna și, surpriză: toată piatra strălucea ca un curcubeu. Cum se poate așa ceva?

Aceasta este un opal, și are nevoie de căldura mâinii pentru a-și dezvălui întreaga ei frumusețe.

Morala: există în lume multe ființe pierdute, desconsiderate, care nu așteaptă nimic altceva decât o mână, pentru a începe să strălucească. Câtă siguranță să știm că două mâini au fost întinse și răstignite pentru noi, care să ne arate marea iubire a lui Dumnezeu. Dacă ne vom lăsa îmbrățișați de El și de căldura iubirii Lui, viața noastră va începe să strălucească din nou, ca diamantul de opal. 

Unde locuiește inima?

Astăzi un copil m-a întrebat: „Inima stă totdeauna în acelaș loc,

sau din când în când pleacă în alte locuri?”

Eu i-am răspuns: „Nu, inima rămâne totdeauna în același loc, în stânga pieptului”.

După aceea mă gândeam: „… apoi, într-o zi vei crește, Și atunci vei înțelege că inima trăiește în mii de locuri diferite, fără a locui cu adevărat în nici un loc. Ți se urcă în gât, atunci când ești emoționat, sau cade în stomac atunci când ești rănit sau îți este frică. Există momente în care acelerează bătăile ei, și pare că vrea să-ți iasă din piept. Alte dăți, în schimb, face schimb cu creierul. Crescând, vei învăța să-ți iei inima în mâini și să o pui în alte mâini. De cele mai multe ori va reveni la tine puțin rănită. Dar nu te preocupa. Va fi la fel de frumoasă. Sau, poate, va fi și mai frumoasă. Acest lucru, însă, îl vei înțelege după multă vreme. Vor exista zile în care vei credea că nu mai ai deloc inimă. Că ai pierdut-o. Și vei fi preocupat să o cauți într-o amintire, într-un parfum, în privirea unui trecător, în buzunarele rupte ale unui palton mâncat de molii.

Apoi, va sosi o altă zi, o zi importantă, puțin specială; în acea zi vei înțelege că nu toți au o inimă.

Morala: Avem un mădular în trupul nostru care, dacă se îmbolnăvește, toate celelalte se îmbolnăvesc: acesta este inima noastră.

Să o alimentăm totdeauna cu iubire și credință, și tot restul trupului nostru va obține mari beneficii. 

„Copilașule, spune-mi cum este făcut Dumnezeu, pentru că eu am început să uit”

Puțină vreme după nașterea frațiorului, micuța Sașa începu să le ceară părinților să o lase singură cu noul născut. Aceștia erau preocupați că, așa cum fac aproape toți copii de 5 ani, ar putea să se simtă geloasă, și ar încerca să-l lovească, sau să-l arunce jos, așa că nu-i permiseră să rămână singură cu frățiorul. Dar Sașa nu arăta nici un semn de gelozie. Îl trata pe frățiorul ei cu multă bunătate, iar cererile ei de a o lăsa singură cu el deveneau din ce în ce mai presante. În sfârșit, părinții o lăsară singură cu frățiorul.

Plină de bucurie, Sașa fugi repede în camera copilașului și închise ușa, dar aceasta rămase întredeschisă, destul ca părinții să poată vedea ce va face ea acolo. O văzură pe micuța Sașa îndreptându-se liniștită spre pătuț, și lipindu-și obrazul ei de cel al frățiorului. Apoi o auziră spunând: „Copilașule, spune-mi cum este făcut Dumnezeu, pentru că eu am început să uit”.

Azi l-ați primit pe Cristos?

Într-un orășel trăia un om care repara papuci, pe nume Martin Avdeic. Lucra

într-un atelier de la subsolul unui bloc, care avea o fereastră care dădea la stradă. De aici reușea să vadă numai picioarele oamenilor care treceau pe acea stradă, dar de multe ori îi recunoștea chiar de la papuci, deoarece le reparase el. Avea tot timpul multă muncă, pentru că lucra bine, folosea materiale de calitate și, pe deasupra, nu cerea mulți bani de la clienții săi.

Cu mulți ani înainte, îi muriseră soția și copii, iar Martin era atât de disperat încât îl certa pe Dumnezeu pentru situația lui. Apoi, într-una din zile, un bătrân din orașul lui, care devenise pelerin și avea faima unui sfânt, merse să-l viziteze. Martin își deschise inima și i se destăinui: „Nu mai am nici un chef de viață”, îi spuse, „nu mai am nici o speranță”. Bătrânul îi răspunse: „Disperarea ta se datorează faptului că vrei să trăiești numai pentru fericirea ta. Citește Evanghelia și Domnul îți va spune cum trebuie să trăiești”.

Martin își cumpără o Biblie. La început decise să o citească numai în zilele de sărbătoare, dar odată începută lectura, simți o încurajare atât de mare încât o citea în fiecare zi.

Se întâmplă astfel că, într-una din seri, citind din Evanghelia după Luca, ajunse la textul unde se vorbea despre um bogat fariseu care-l invitase pe Isus în casa lui. O femeie,  care pe deasupra mai era și o mare păcătoasă, veni să ungă picioarele lui Isus și să le spele cu lacrimile ei. Domnul îi spuse fariseului: „Vezi această femeie? Am intrat în casa ta, iar tu nu mi-ai dat apă pentru picioarele mele. Ea, în schimb, cu lacrimile ei, a spălat picioarele mele, și cu părul ei le-a uscat… Nu ai uns cu ulei capul meu, ea în schimb, cu ulei parfumat a uns picioarele mele”. Martin medită: „Oare sunt și eu ca acel fariseu. Dacă Domnul ar veni la mine, ar trebui să mă comport și eu tot așa?”. Apoi își plecă capul și adormi. Deoadată, auzi o voce și se trezi. Se uită în jur, și nu văzu pe nimeni, dar auzi clar aceste cuvinte: „Martin!, mâine privește afară, pentru că eu voi veni la tine”.

În dimineața următoare Martin se trezi înainte de răsăritul soarelui, aprinse focul și, pregăti o supă și cumpără o pâine. Apoi își puse șorțul și se așeză la masa de lucru, lângă fereastră. Se gândea continuu la vocea auzită în noaptea precedentă, și așa, în loc să muncească, mai mult se uita pe fereastră. De fiecare dată când vedea pe cineva cu papuci pe care nu le cunoștea, își ridica privirea să-i vadă și chipul. Trecu un măcelar, apoi un morar. Apoi, un bătrân pe nume Ștefan, care lucra pentru un comerciant din cartier, începu să curețe zăpada din fața ferestrei lui Martin, care-l văzu, dar își continuă liniștit munca.

După câteva minute privi din nou afară și-l văzu pe Ștefan, transpirat tot și sprijinit de perete. Martin ieși în prag și îi făcu semn să intre la el. Bucuros, Ștefan intră, și-i spuse: „Domnul să te binecuvânteze, Martin!”. ”Pentru nimic”, spuse acesta, „așază-te și bea un pic de ceai cald”.

Umplu două căni mari și dădu una oaspetelui său. Ștefan bău totul pe nerăsuflate. Era clar că ar mai fi băut un pic. Martin îi umplu cana di nou. În timp ce beau, Martin continua să privească afară.

„Aștepți pe cineva?”, îl întrebă oaspetele.

„Aseară”, spuse Martin, „citeam în Biblie textul când Isus a intrat în casa unui fariseu care nu-l primise cu toate onorurile. Crezi că mi s-ar putea întâmpla și mie așa ceva? Ce n-aș face pentru a-l primi bine! Apoi, în timp ce adormisem, am auzit o voce care spunea: „Mâine privește bine pe fereastră, pentru că eu voi veni!”!

În timp ce Ștefan asculta, lacrimile îi brăzdau obrajii. „Mulțumesc, Martin Avdeic. Mi-ai dat mângâiere și pentru trup și pentru suflet”.

Ștefan plecă, iar Martin se așeză și începu să coase o cizmă. În timp ce privea afară, o femei cu papuci de țărancă trecu pe acolo și se opri lângă perete. Martin ridică ochii și văzu că era îmbrăcată sărăcăcios, și ținea un copilaș în brațe. Ținând spatele împotriva vântului, încerca să-l acopere pe micuț cu hainele ei rupte. Martin ieși și o invită să intre. Odată intrați în casă, îi oferi pâine și o farfurie cu supă caldă. „Mănâncă, draga mea, și încălzește-te”, îi spuse.

În timp ce mânca, femeia îi spuse cine era: „Sunt soția unui soldat. Pe soțul meu l-au trimis departe acum opt luni și nu mai știu nimic de el. Nu am mai reușit să găsesc nimic de mnucă, iar ieri am vândut și ultima haină bună pentru a cumpăra ceva de mâncare”.

Martin plecă și se întoarse imediat cu o haină frumoasă, care fusese a soției lui, și care se potrivea de minune acestei femei. „Iată!”, spuse el, ia această haină, sper să-ți vină bine. Doamna, luând haina începu să plângă și spuse: „Martin, Domnul să te binecuvânteze!”. Apoi o însoți spre ieșire.

Martin se așeză din nou la masa de lucru. De fiecare dată când privea afară, se uita să vadă cine mai trece. După câteva minute, văzu o femeie care vindea mere dintr-un coș. Pe spate ducea un sac greu, și încerca să-l mute de pe un umăr pe altul. În timp ce punea coșul jos, un băiețandru, cu o căciulă ruptă, profită de ocazie și, din fugă, fură un măr și încercă să scape. Dar femeia reuși să-l prindă de braț. Băiatul începu să urle, iar femeia îl certa foarte tare. Martin alergă afară. Femeia amenința băiatul că-l va duce la poliție. „Lasă-l să plece, doamnă”, spuse Martin. ”Iartă-l, din iubire față de Cristos”. Femeia dădu drumul băiatului. „Cere-i iertare doamnei”, spuse Martin băiatului. Acesta își ceru iertare și începu să plângă. Martin luă un măr din coș și-l dădu băiatului, spunând: „Ți-l voi plăti eu, doamnă”.

„Acest golănaș ar trebui bătut”, spuse femeia.

„Oh, doamnă!”, spuse Martin, „dacă el ar trebui bătut pentru că a furat un măr, ce ar trebui să facă Dumnezeu pentru păcatele noastre? Dumnezeu ne poruncește să iertăm, altfel nu vom fi iertați. Cu atât mai mult trebui să iertăm um băiat sărac”.

„O fi adevărat”, spuse femeia, „dar așa devin teribil de viciați”.

În timp ce-și punea din nou sacul în spate, băiețandrul îi ieși în față: „lasă că duc eu sacul, doamnă”.

Martin se reîntoarse la locul lui de muncă. Dar începuse să coboare seara și nu mai reușea să pună ața în ac. Iși adună instrumentele de lucru, mătură resturile de piele aruncate pe pardoseală și stinse becul. Apoi luă Biblia de pe raft.

Voia să o deschidă la semnul pe care-l pusese dimineața, dar se deschise într-un alt loc. apoi, auzind niște pași, Martin se întoarse să vadă cine era. Una voce îi murmură la ureche: „Martin, nu mă recunoști?”

„Cine ești?”, întrebă Martin. „Sunt eu”, răspunse vocea. Și dintr-un colț al camerei ieși Ștefan, care zâmbi și dispăru ca un nor.

„Sunt eu”, spuse din nou vocea. Și apăru femeia cu copilul în brațe. Zâmbi. Zâmbi și copilașul. Apoi dispărură.

„Sunt eu”, se auzi din nou vocea. Doamna și băiețandrul cu mărul în mână apărură, zâmbiră și dispărură.

Martin se simțea lejer ca o pană de porumbel și fericit. Începu să citească Biblia acolo unde se deschisese: „Am fost înfometat și mi-ați dat să mănânc. Mi-a fost sete și mi-ați dat să beau. Am fost străin și m-ați primit”. Apoi mai citi: „Tot ceea ce ați făcut unuia din acești frați mai mici ai mei, mie mi-ați făcut”.

Astfel Martin înțelese că Mântuitorul venise cu adevărat la el în acea zi, și că el știuse cum să-l primească.