Care este vina cea mai mare a omului?

Rabinul Bunam le spunea discipolilor lui: „Cea mai mare vină

a omului nu sunt păcatele pe care acesta le face: tentația este puternică, iar forța omului puțină! Marea vină a omului constă în faptul că în orice moment ar putea să se convertească și nu se convertește”.

 

Porunca iubirii

Un elev l-a întrebat pe Rabi Shmelke: Ne este poruncit să

iubim pe aproapele ca pe noi înșine. Cum pot face acest lucru dacă acesta mi-a greșit”?

Rabi i-a răspuns: „Trebuie să înțelegi aceste cuvinte în semnificația lor corectă, care este: iubește-l pe aproapele tău așa cum iubești ceva ce tu ești. Într-adevăr, toate sufletele sunt un singur lucru, și fiecare este o scânteie a sufletului originar, care este prezent în toate sufletele în același fel cum sufletul tău este răspândit în toate mădularele tale. Se poate întâmpla ca mâna ta să greșească și să te lovească. Vei lua tu bastonul și o vei pedepsi pentru lipsa ei de înțelegere, făcând să crească astfel și mai mult durerea ta? Același lucru este valabil în privința aproapelui tău, care formează cu tine împreună um singur suflet: dacă el, datorită ignoranței, îți greșește și tu îl pedepsești, nu faci altceva decât să te lovești pe tine însuți”. Dar elevul continua să insiste: „Dar dacă văd că um om este rău în fața lui Dumnezeu, cum voi putea să-l iubesc”?

Rabinul i-a răspuns: „Uiți oare că sufletul primordial a izvorât din esența lui Dumnezeu și că sufletul fiecărui om este o parte din El? Nu vei avea atunci milă de acel om, văzând că una din scânteile Lui s-a rătăcit și este ca și stinsă”?

Cum se convertesc oamenii

Tatăl lui Mardoheu – viitorul celebru rabin din Lechowitz – se

plângea de lenea fiului său l învățătură. Într-una din zile, în oraș a ajuns un rabin sfânt. Tatăl l-a condus pe Mardoheu la acesta pentru ca să-l corijeze. Rămănând singur cu băiatul, rabinul l-a strâns la inimă și l-a ținut așa multă vreme. Când tatăl a revenit, rabinul i-a spus: „I-am făcut lui Mardoheu puțină morală. Ai să vezi că de azi înainte o să fie mai silitor”. Ajuns adult și faimos, Mardoheu povestea tuturor acest episod și spunea: „Am învățat atunci cum se convertesc oamenii”. 

Să nu confundăm creaturile cu Creatorul (Sf. Augustin)

O cioară s-a așezat pe vârful unui brad înalt. Și-a rotit ochii în

jur cu o privire autoritară și a scos un strigăt de victorie. Acestei ființe gălăgioase pare că bradul îi datorează totul: existența lui, frumusețea lui înălțată spre cer, verdeața totdeauna vie, forța în lupta cu răul. Această mândrie a ciorii este năucitoare. Mare binefăcătoare a bradului tăcut! Iar bradul nici măcar nu se sinchisește să tremure; pare că nu vede cioara; meditând își ridică ramurile lui spre cer. Suportă în liniște oaspetele gălăgios. Nimic nu tulbură gândurile lui, seriozitatea și pacea lui. Mulți nori au trecut deja deasupra lui, multe păsărele au poposit între ramurile lui! Și au plecat așa cum o să pleci și tu. Acesta nu este locul tău, nu te simți sigură și urlând astfel cauți să suplinești lipsei tale de putere. Eu am crescut din acest pământ și sunt plantat cu rădăcinile mele în inima lui. Iar tu, nor trecător, care arunci o umbră de tristețe pe vârful meu aurit, te afli în bătaia vânturilor. Trebuie să te suport în liniște. Tu cârâi cântecul tău plictisitor, fără suflet și săracă, apoi pleci. Ce reușești să faci cu un urlet? Eu rămân, pentru a persevera în reculegere, pentru a construi răbdarea mea, pentru a suporta furtuni și uragane, pentru a mă îndrepta totdeauna mai sus, liniștit. Nu-mi acoperi soarele meu, nu mă fascinezi, nu schimbi ținta urcării mele. Exista pădurea iar voi nu existați, nu veți exista, iar pădurea va fi pentru veșnicie aici. O fabulă? Nu, nu este o fabulă (Card. Stefan Wyszynski, Appunti dalla prigione 1953-1956, 17 gennaio 1954, domenica).

Nu căuta să fi ceea ce nu ești

Un corb, umflat de mândrie, a găsit întâmplător niște pene

de-ale unui păun. Orbit de frumusețea lor, a încercat să se travestească într-un păun magnific, renegându-i astfel pe cei asemenea lui. A plecat din țara corbilor și s-a îndreptat spre cel a păunilor, dar foarte degrabă a fost demascat de aceștia și luat în râs. Întors înapoi, trist și umilit, a întâlnit un corb, o vreme prieten, care i-a spus: „Nu mai există loc, aici, pentru tine, ne-ai privit de sus în jos fără a accepta ceea ce natura îți dăduse”. Corbul superb, rămas singur și fără prieteni, a fost constrâns să emigreze... Cel care dorește să fie cum nu este, și nu apreciază ceea ce are, va fi constrâns, mai degrabă sau mai târziu să sufere umilințe și rușine (Fedro, Favole, Garzanti editore, 2005, p. 9.)

Cum poate Isus să intre în sufletul tuturor oamenilor?

Un arab l-a întrebat pe un copil creștin care se pregătea

pentru Prima Împărtășanie: „Cum poate Isus Euharisticul să intre în sufletul atâtor oameni”?

Copilul l-a întrebat la rândul lui câte ferestre sunt în orașul Scutari. Arabul a răspuns că nu poate știi acest lucru. Copilul l-a mai întrebat pe arab dacă soarele intră prin toate acele ferestre. Arabul a spus că intră. Atunci copilul a replicat: „Cristos se face prezent în timpul Sf. Liturghii sub chipurile pâinii și ale vinului. Pentru Isus nu este dificil să intre în sufletul și în casele tuturor, dacă aceștia își deschid inima în fața luminii Lui”. 

Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea!

Istoria, sau mai bine zis preistoria umană, a început într-o

peșteră. Și a doua parte a istoriei umane a avut început într-un grajd, unde un cuplu fără acoperiș deasupra capului se introdusese sub pământ, între animale, pentru că porțile caselor bogate le fuseseră lor închise în față. Și Dumnezeu a fost un om al peșterilor și, la fel ca oamenii din antichitate, trasase pe pereții lumii, forme de creaturi în mod curios colorate, dar figurilor create de el le dăduse viață! Iar acum, mâinile care făcuseră soarele și stelele erau prea mici pentru a reuși să atingă capetele mari ale celor două animale. Acest contrast între creația cosmică și pruncușorul din Bethleem a fost proclamat și cântat în mii de imnuri, poeme, picturi și presepii. De atunci înainte, fiecare creștin care a cunoscut Crăciunul, chiar dacă între timp a devenit agnostic sau ateu, va avea în fața minții, chiar dacă vrea sau nu acest lucru, o asociere a două idei: ideea unui copil și ideea unei forțe necunoscute care susține stelele. Pentru noi creștinii, Atotputernicia și neputința, divinitatea și copilăria se întâlnesc. Bethleem devine locul în care extremele se ating. Cristos nu numai că se naște la același nivel al umanității, dar merge chiar și mai jos. În misterul de la Bethleem acum era Cerul care stătea sub pământ. În acest eveniment există un spirit revoluționar, ca o lume răsturnată. Dumnezeu se naște ca un surghiunit în afara legii. Este profund adevărat să se afirme că din acel moment nu ar mai fi putut exista sclavi. Puteau să existe, și existau, oameni care purtau titlul legal de sclavi, până când Biserica nu a fost destul de puternică pentru a-i elibera, dar încet încet se maturiza ideea că un om nu putea fi un mijloc pentru un scop pentru un alt om. Tot acest element popular și fratern a fost, pe bună dreptate, asociat de tradiție cu episodul păstorilor, muntenii care s-au trezit față în față cu principele Cerului. În sfârșit, păstorii găsiseră pe Păstorul lor.

Dar Crăciunul nu este numai pace și bucurie: el este și o provocare. Deasupra capului copilului se aude deja ropotul potcoavelor cailor lui Irod. Această grotă este, într-adevăr, o deschizătură în stâncă, o crăpătură asupra teritoriului dușman. Este prezentă în această divinitate subterană ideea minării lumii, a alungării de aici de jos a regelui și a distrugerii palatului, ca și cum marele rege Irod ar fi simțit acea arsură sub picioarele lui și ar fi început să tremure. Încă de la începuturile ei, Biserica se naște ca o revoluție împotriva principelui acestei lumi. Ea trimite păgânismului liniștita ei declarație de război. Nu a încercat să dărâme construcțiile din aur și din marmură, dar a îndrăznit să privească drept spre cer, ca și cum aurul și marmura ar fi fost sticlă. În fond, Nero avea dreptate: Creștinismul a incendiat cu adevărat lumea! (L’uomo eterno, G.K.Chesterton)

Rugăciunea călugărului Matta el Meskin

Dacă pentru noi experiența copilăriei este atât de dificilă,

pentru tine nu este așa, Fiule al lui Dumnezeu. Dacă ne împiedicăm pe calea care conduce către comuniunea cu tine, după această mică statură, tu ești capabil să îndepărtezi toate obstacolele care ne împiedică să facem acest lucru. Știm că nu vei avea pace până nu ne vei afla după asemănarea ta și cu această statură. Permite-ne, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, să ne apropiem de inima ta. Dăruiește-ne capacitatea să nu ne credem mari în experiențele noastre. Dăruiește-ne, în schimb, să devenim mici ca Tine, pentru ca să-ți putem fi aproape și să primim de la Tine umilință și blândețe în abundență. Nu ne lipsi de manifestarea Ta, epifania copilăriei Tale în inimile noastre, pentru ca împreună cu ea să putem vindeca tot orgoliul și toată aroganța. Avem foarte mare nevoie […] ca Tu să ne faci cunoscută în noi simplitatea Ta, apropiindu-ne pe noi, ba chiar și Biserica și întreaga lume la Tine. Lumea este obosită și la capătul puterilor pentru că se întrece să vadă cine este cel mai mare. Există o concurență acerbă între guverne, între Biserici, între popoare, în interiorul familiilor, între o parohie și alta: cine este cel mai mare dintre noi? Dar astăzi am aflat în Tine singurul nostru medicament, Fiule al lui Dumnezeu. Noi și lumea întreagă nu vom găsi nici mântuire, nici pace, dacă nu ne întoarcem să te întâlnim din nou în grajdul din Bethleem. Amin.  

Superbia....

Superbia este renegarea lui Dumnezeu, invenția diavolilor,

disprețul oamenilor, mama judecării aproapelui, fiica laudelor, semn al sterilității, refuzul ajutorului lui Dumnezeu, izvor al mâniei, poarta ipocriziei, ajutorul diavolilor, păstrătorul păcatelor, făcătorul cruzimii, ignorarea compătimirii, judecător crud, adversar al lui Dumnezeu, rădăcină a blestemelor și a înjurăturilor. Culmea ei este refuzul ajutorului lui Dumnezeu și exaltarea propriilor eforturi, ceea ce este un comportament diabolic (Sf. Ioan Scărarul).

Adame, unde ești?

Martin Buber, în cartea Drumul omului, povesteşte o anecdotă veche reluatăGolem, adică stupid, om fără inteligenţă. Când se trezea dimineaţa îi era atât de greu să-şi regăsească hainele încât seara, numai la acest gând, deseori îi era şi frică să se culce. În sfârşit, într-o seară şi-a făcut curaj, a luat un creion şi o foaie şi, dezbrăcându-se, a notat unde aşeza fiecare haină. În dimineaţa următoare, s-a trezit bucuros şi a luat lista în mână: pălăria este acolo, şi a pus-o pe cap; pantalonii sunt acolo, şi i-a tras pe el; şi tot aşa până când a terminat de îmbrăcat. Da, dar eu, unde sunt? – s-a întrebat deodată cuprins de nelinişte – Unde am rămas? Degeaba se căuta şi se căuta: nu reuşea să se regăsească. Tot aşa se întâmplă şi cu noi, încheie Rabbi.

de un zaddik. Spunea Rabbi Hanoch: Trăia odată un om prost cu atât de puţină minte încât era chemat 

Această povestire, de o înţelepciune profundă, ar trebui să interpeleze şi pe omul mileniului al III-lea, pe creştinul de astăzi. Datorită tehnicii în continuă evoluţie şi care galopează tot mai repede, datorită inteligenţei omului, cu un simplu click de mouse, cu un simplu apel pe mobil, ştim unde se află foarte multe lucruri, ştim unde se află prietenii şi duşmanii noştri, dar, mi se pare că deseori, de seară până dimineaţa, nu reuşim să ne mai regăsim pe noi înşine, asemenea omului din povestirea de mai sus.

Această rătăcire a omului, a îndepărtării de sine este, însă, veche cât lumea. Cartea Genezei, după ce ne relatează crearea minunată a omului de către Dumnezeu, după numai câteva momente al acestui eveniment admirabil, continuă cu un episod trist. Adam şi Eva, înşelaţi de diavolul şarpe, plini de ruşine, rătăcesc prin grădina Edenului. Dumnezeu, care umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei, i-a chemat şi a zis: Unde eşti? Se ascunseseră, pentru că erau goi şi le era ruşine (cf. Gen 3,1-10). Erau goi de sine, goi de Dumnezeu erau Adam şi Eva, şi de aceea nu mai ştiau unde se află. De aici observăm că goliciunea sufletească este mai grea, mai teribilă decât goliciunea trupească. În zilele noastre, garderoba noastră nu mai încape în dulapuri, punem pe noi haine moi, haine colorate şi frumoase, dar, vai, pentru că interiorul nostru este deseori gol. Peste puţin timp vom sărbătorii din nou Naşterea lui Cristos, înomenirea Cuvântului, cum se exprimă frumos şi profund marele mistic isihast oriental Grigore Palamas († 1359). Este mângâietor să ştim că Dumnezeu Fiul a venit printre noi şi din prea mare dragoste faţă de om, a voit să îmbrace nu o haină oarecare, ci chiar haina sufletului nostru, trupul nostru, a vrut să se înomenească. Avea dreptate marele scriitor din antichitate, Tertulian atunci când, în opera Despre învierea morţilor VIII, 6-7, a afirmat: Caro salutis cardo (trupul este culmea mântuirii). Domnul Cristos Isus, Dumnezeu şi Om, prin înomenirea sa, vine să răscumpere omenitatea noastră şi să reaşeze în culmea planului său de mântuire.

Aşadar, în liniştea nopţii Naşterii lui Cristos, să ne reapropiem de noi înşine prin Cristos în Duhul Sfânt. Pruncul înomenit Isus Cristos, în acea noapte ne va adresa şi nouă întrebarea de la începutul creaţiei lumii: Ioan, Maria, Robert, etc., Unde eşti

Pr. Pătrașcu Damian 

INCREDIBIL DE ADEVARAT !!!

Mai erau cinci minute până să înceapă ora. Copiii de clasa a-V-a alergau prin sală gălăgioşi. Dar şi emoţionaţi.

 La ora 16 fix aveau testare la Religie. Când a intrat profesoara tot freamătul ca de pădure în furtună s-a transformat într-o linişte de deşert tropical. 

„Aş vrea să răspundeţi la întrebări cu cuvintele voastre, simple, la două întrebări: 

1. Cine este Dumnezeu?;

 2. Cum ştiţi că Dumnezeu există dacă nimeni nu l-a văzut?. În 20 de minute toţi copiii au finalizat lucrarea. Profesoara le-a citit pe rând. 29 de lucrări, erau repetitive.

Cuvintele parcă erau aceleaşi: „Dumnezeu e Tatăl nostru”; „a făcut Pământul…, marea şi tot ce există”; .

 Dar a treizecea? E lucrarea lui Ernestino. Un pici blond mărunţel. „Vino şi citeşte-ţi lucrarea în faţa clasei”. Copilul vine şovăielnic. Se temea de o umilinţă în faţa colegilor. Lacrimile îi inundă obrajii.

 Invăţătoarea îl încurajează.

 Elevul începe citirea sughiţând: „Dumnezeu este ca şi zahărul pe care mama  îl pune în fiecare dimineaţă în ceai la micul dejun.

 Eu nu văd zahărul în ceaşcă, dar dacă mama nu îl pune, simt imediat că lipseşte! Aşa este şi Dumnezeu.

Chiar dacă nu-L vedem, dacă El nu este în viaţa noastră, viaţa este amară şi nu are gust”.

 Sala a explodat în aplauze.

 Profesoara i-a mulţumit lui Ernestino şi a completet: „Vedeţi copii, ceea ce face din noi înţelepţi nu e să cunoşti multe lucruri. Ci să fim simpli, dar să ştim că Dumnezeu face parte din viaţa noastră”.

 Filosofii se chinuie să-L definească pe Dumnezeu cu idei.

 Pictorii îl scot din minte şi-L aştern colorat pe pânze.

 Pastorii îl scot din suflet şi-L clădesc în cuvinte... Iar noi muritorii, tot nu înţelegem…

 Dumnezeu nu e un concept greoi. Un neconcept. E simplu ca şi cămaşa lui Cristos. E respirabil ca şi aerul proaspăt de ianuarie. E dulce ca şi zahărul!

Numai că nu poţi să ştii toate astea decât dacă l-ai gustat mai întîi!

 Vrei să trăieşti frumos, să trăieşti înţelept? Nu uita să pui zahăr în viaţa ta!

Ce poate să facă rugăciunea insistentă a fraților, și nu tristețea că cineva s-ar putea converti

Fratele unui călugăr de-al nostru îl urmase pe acesta la

mănăstire, dar nu și cu inima, ci mai degrabă numai cu trupul. Detesta acea viață sfântă și chiar haina călugărească, și locuia în mănăstire ca și cum ar fi fost un oaspete. Nu putea să abandoneze acea ospitalitate, deoarece nu știa unde să meargă, nici nu avea mijloacele și nici un loc de muncă din care să poată trăi. Conduita lui rea le îngreuia viața tuturor, dar bunii călugări încercau din toate puterile să-l îndemne tot timpul să trăiască în mod virtuos, tolerându-l și din respect față de fratele lui, care suferea foarte mult din cauza acestei situații. Era superb și imoral, până la punctul că nu se preocupa că după această viață există o alta, și oricine ar fi vrut să-l instruiască, el îl lua în râs. În mănăstire se îmbrăca ca un laic; vorbea prostește, se mișca în mod dezordonat, era greu la minte, împrăștiat în lucrurile pe care le făcea; era o problemă serioasă pentru toți, pentru că toți, în loc să-l juece, căutau să-l împace cu sine și cu Dumnezeu.

Spre sfârșitul lunii iulie a fost lovit de ciuma pe care și voi o cunoașteți foarte bine și, ajungând pe patul de moarte începu să fie încolțit de agonie. Partea inferioară a trupului era ca și moartă, iar respirația îi mai rămăsese numai în piept și pe limbă. Frații, cu toții, mergeau să-l viziteze, și căutau să-i ușureze durerile și să-l pregătească bine pentru inevitabilul moment al morții, mijlocind, atât cât puteau, pe lângă Dumnezeu, pentru ca să se milostivească cumva de el. Dar el, înconjurat fiind de frați, a văzut un dragon care venea să-l mănânce, și începu să strige: Iată, eu am fost dat ca hrană unui dragon, dar nu mă poate divora pentru că voi sunteți cu mine. De ce mai stați aici? Plecați, pentru ca el să mă poată divora!

Deoarece frații îl atenționau să-și facă semnul Sfintei Cruci, el le spunea, așa cum putea: eu vrea sî-mi fac semnul Crucii, dar nu pot, pentru că sunt împiedicat de dragon să fac acest lucru. Spuma gurii lui îmi udă fața, gâtul meu este sugrumat de gura lui, brațele mele sunt imobilizate de el, iar capul meu se află deja în gura lui…. În timp ce, palid și muribund spunea aceste lucruri, frații continuau și mai tare să se roage, și să-l ajute pe acel sărăcuț să-și facă semnul Crucii îm mod liber. Acele rugăciuni neîntrerupte și insistente ajunseră la milostivirea lui Dumnezeu și, pe neașteptate, imediat, într-o clipă, muribundul a fost eliberat și, cum și-a făcut semnul Sf. Cruci a putut să strige cu o voce clară: Slavă Domnului, iată că dragonul a plecat, a plecat cel care voia să mă divore, a fugit datorită rugăciunilor voastre. Și, imediat, împăcându-se cu Dumnezeu, făcu vot solemn să se dedice lui Dumnezeu și să se facă un călugăr adevărat. De atunci trăiește într-o stare de boală răscumpărătoare, este chinuit de febră și înfruntă dureri atroce; trupul lui este imobilizat de la brâu în jos, furat morții, trăiește acum într-o profundă pocăință pentru a restitui ceea ce furase; se întâmplă acum că, prin dispoziție divină, lungi vicii sunt arse de infermități și mai lungi, dar tocmai aici, în această stare, acest suflet a regăsit pacea lui iar acum este demn de a fi numărat printre sfinții împărăției cerurilor. Vedeți, fraților, cine ar fi prevăzut că cel care acum a fost lăsat în viață se va converti? Cine ar putea să măsoare cât de infinită este milostivirea lui Dumnezeu? Iată cum acest tânăr pervers și rău, pe punctul morții, în ultimul ceas, a putut să-l vadă pe dragonul pe care-l slujise toată viața; grație rugăciunilor fraților care au implorat milostivirea lui Dumnezeu, în loc să ceară condamnarea lui, a văzut pe dragon nu pentru a-și pierde viața, ci pentru ca să înțeleagă pe cine slujise până atunci, iar acum, știind acest lucru, să-i opună giusta rezistență și rezinstându-i, să-l învingă. El l-a văzut pe cel de care fusese, în mod invizibil posedat, pentru ca să nu mai rămână sub stăpânirea lui. Ce limbă ar putea să povestească milostivirea divină? Ce spirit nu s-ar minuna în fața bogățiilor îndurării divine? (Omilia XIX a Sf. Grigore cel Mare)