MĂRTURIA SFINȚILOR PĂRINȚI AI BISERICII (PARTEA A TREIA)

Transmiterea credinței în lumea de astăzi

de Mons. Enrico Dal Covolo
Rector al Universității Pontificale din Lateran

3. Din nou Ambroziu și Augustin: cum să educăm la credință?

Trebuie să adăugăm la acest punct că – în a transmite credința Bisericii – Ambroziu și Augustin se foloseau de un itinerar particular de educare în credință.

3.1. Teoria catehetică a lui Ambroziu1

În ministerul pastoral al lui Ambroziu, educarea în credință cunoaște trei etape fundamentale. Astăzi putem să discutăm asupra priorităților unei față de cealaltă: este însă sigur că ele reprezintă trei instanțe indispensabile pentru orice itinerar de credință.

a) Cateheza lui Ambroziu este una foarte concretă, ce pretinde să informeze alegerile și comportamentele practice ale vieții. El pleca de la instruirea morală, și aceasta era primul lucru pe care o obținea din citirea Sf. Scripturi: „Am tratat în fiecare zi de morală”, le spunea destinatarilor catehezelor sale, atunci când le citea acestora istoriile patriarhilor și maximele din cartea Proverbelor, „pentru ca, astfel formați și instruiți, voi să vă obișnuiți să luați calea părinților și să urmați calea ascultării poruncilor divine, și,  - reînnoiți de botez – să duceți felul de viață care le este potrivit celor care au fost purificați” (Despre mistere, 1, 1).

Din partea noastră, trebuie să recunoaștem că credința crește cu ajutorul experiențelor vieții. De aceea, cel care educă la credință este unul care promovează experiențe pozitive, atitudini concrete, fapte…, care să consimtă această circularitate fecundă dintre credință și viață.

b) În al doilea loc, cateheza ambroziană are o robustă dimensiune dogmatico-doctrinară. Celui credincios – deja purificat în prima etapă – îi este încredințat Simbolul roman cu cele douăsprezece articole fundamentale ale lui, iar acest „breviar al credinței” îi este explicat, astfel ca el să-l asimileze și să îl poată restitui, transmițându-l la rândul lui și mărturisindu-l cu viața și cuvintele (Explicarea simbolului, 2).

Astfel, cel care educă la credință, trebuie să aibă o precisă competență teologică. Aceasta nu va putea fi improvizată, înainte de toate datorită unei exigențe de respect față de depositum fidei: de fapt, cel care educă la credință nu transmite un mesaj care-i aparține în propriu; mesajul pe care îl transmite îl depășește, și trebuie transmis și după el.

c) În sfârșit, cateheza ambroziană conduce la sacramente: păstorul însoțește de mână credincioșii în universul duhului, ridicând vălul și comunicând o nouă capacitate vizivă, care îi consimte să facă experiență de mântuire în astăzi-ul celebrării liturgice (adică în sacramente).

„Ai mers”, recită un celebru text ambrozian,  „te-ai spălat, ai venit la altar, ai început să vezi ceea ce înainte nu puteai vedea. Adică, cu ajutorul izvorului Domnului și vestea pătimirii Lui, ochii tăi s-au deschis în acel moment. Tu, care mai înainte păreai orbit în inimă, ai început să vezi lumina sacramentelor” (Despre sacramente, 3, 15).

Tocmai acesta este punctul de sosire al itinerarului de credință. de aceea, cel care educă pe cineva în credință este unul care – semnalând drumul – actualizează și trăiește în primă persoană „dimensiunea sacramentală”, și se îngrijește să mărturisească în mod eficace valoarea ei indispensabilă.

În general, întâlnim în educarea ambroziană la credință primatul vieții asupra conceptelor. Este acesta realismul al credinței, pe care, în fond, îl văzusem deja în practica pastorală a lui Ambroziu, amintind istoria întâlnirii lui cu Augustin. Faptul este că, pentru Ambroziu, lucrul (res) mai important dintre toate nu este doctrina: este o Persoană Vie, Isus Cristos. Cristos, exclamă cu entuziasm episcopul de Milano, „Cristos este totul pentru noi: Omnia Christus est nobis!” (Despre feciorie, 16,99).

3.2. Teoria catehetică a lui Augustin2

Mă limitez aici să reamintesc o scurtă operă a lui Augustin, Prima cateheză, adresată lui Deogratias, diacon la Cartagina – un „catehet descurajat” – în jurul anului 400. Este vorba, așa cum spune titlul, de un mic manual de cateheză, unic în genul literar al literaturii patristice.

Și aici putem regăsi trei instanțe fundamentale pentru o corectă transmitere a credinței.

a)     Înainte de toate, povestirea istoriei mântuitoare. După Augustin, cel ce educă la credință trebuie să prezinte o povestire completă a istoriei mântuirii, de „la început Dumnezeu a făcut cerul și pământul” (Gen 1), până la timpurile Bisericii. Evident, se va opri mai ales asupra faptelor esențiale, în vreme ce le va trata pe cele secundare mai pe scurt. Se vor pune în evidență aspectele centrale ale istoriei mântuirii, mai ales evenimentul central, care este Cristos, sinteza tuturor celorlalte. De aici continuitatea dintre VT și NT: „Vechiul Testament”, scrie Augustin, „este vălul Noului Testament, iar Noul se manifest în Vechiul Testament”. Astfel, întreaga Scriptură „îl narează pe Cristos, și împinge la iubire” (Prima cateheză, 4, 8). Parcă vedem aici unele texte din „documentul de bază” pentru Reînnoirea Catehezei (=RdC), Roma 1970, text care s-a inspirat în mod explicit din cărticica scrisă de Augustin. Să se vadă mai ales paragrafele 1-5-108 din RdC, ce reproduc și un celebru citat al Sf. Ieronim, contemporanul lui Augustin: „a ignora Scripturile înseamnă a-l ignora pe Cristos”. Tocmai în referința la Augustin și Ieronim pot fi identificate cele mai importante izvoare patristice ala așa numitului bibliocentrism al catehezei, stabilite de catehismele italiene post-conciliare (catehetul este omul Cuvântului, deoarece pentru el „Scriptura este Cartea: nu un accesoriu, chiar dacă primul”: RdC 107). Un bibliocentrism care (la Augustin, discipol al lui Ambroziu, și în general în corecta transmitere a credinței) echivalează cu un cristocentrism: într-adevăr, catehetul „alege în Scriptură, mai ales în evanghelii și în celelalte cărți ale Noului Testament, textele, faptele și personajele, temele și simbolurile care mai mult converg către Cristos… În personaje trebuie să se vadă alegerea pe care Dumnezeu a făcut-o pentru ca să devină colaboratorii Lui, atât în a pregăti venirea Mântuitorului, cât și pentru a-i continua misiunea. Trebuie pusă în evidență corespunderea la chemare, orientarea spre Cristos” (RdC 108). Și se poate cita peremptoria aserțiune din Catechesi Tradendae (= CT) a lui Ioan Paul al II-lea (1979): „În însușii centrul catehezei noi găsim în mod esențial o persoană: acea persoană este Isus Cristos, Unicul Născut al Tatălui, plin de har și de adevăr” (CT, 5).

b)     O altă instanță de transmitere augustiniană a credinței este cea de a orienta către speranță, speranța ce se naște din credința în înviere. Într-adevăr, speranța are un nume precis: este Cristos cel înviat (Prima cateheză, 25, 46). „Și cum a devenit speranța noastră?” se întreabă Augustin într-un alt context. „Pentru că a fost ispitit, a pătimit și a înviat. Așa a devenit speranța noastră. În El poți vedea oboseala și recompensa ta, oboseala ta în pătimire, recompensa ta în înviere. Astfel a devenit speranța noastră. Pentru că noi avem două vieți: una este cea în care ne aflăm, cealaltă este cea în care sperăm. Cea ce în care ne aflăm ne este cunoscută, cea în care sperăm ne este necunoscută (…). Cu oboselile lui, ispitele lui, pătimirile lui, moartea lui, Cristos te-a văzut să vezi viața în care te afli; prin înviere te-a făcut să vezi viața în care vei fi. Noi știam numai că omul se naște și moare, dar nu știam că învie și trăiește în veșnicie. Din acest motiv a devenit speranța noastră în necazuri și ispite, și acum suntem în drum spre speranță” (Comentariu la Psalmul 60, 4)3. Se vede astfel că Augustin, la vârsta de douăzeci și nouă de ani - „disperat” – a cedat locul unuia din cei mai mari trubaduri ai speranței pe care Biserica l-a cunoscut vreodată în istoria ei bimilenară. Decisivă pentru această trecere a fost întâlnirea cu Ambroziu și, în sfârșit, botezul pe care episcopul de Milano i l-a conferit în noaptea Paștelui anului 387. Putem să sintetizăm, că cel ce transmite credința, bărbat sau femeie a speranței, gata el însuși să de-a motiv de speranța care se află în el. Mai rezultă că el va evita tonuri distructive sau hipercritice asupra timpului prezent. Este prezent în el un optimism substanțial, susținut de credință, și o atenție cordială față de toate valorile pământești, în conștiința că învierea este cuvânt de încredere și de speranță și față de acestea.

c)      În sfârșit, cel ce transmite credința este unul care dăruiește bucurie: și atunci când vorbește, spune Augustin, să încerce „să nu fie greoi, să se exprime în mod plăcut” (Prima cateheză, 2, 3). Aici pare că simțim ceva din exemplul Sf. Ioan Bosco, atunci când Augustin afirmă că, dacă există bucurie, cei care sunt catehizați „pronunță prin gura noastră lucrurile pe care le ascultă, și noi învățăm de la ei lucrurile pe care noi le predăm lor” (  Prima cateheză, 12, 7). Cel ce educă la credință, pentru a o spune cu Sf. Ioan Bosco, este unul care „caută cum să se facă iubit”, înțelege și împărtășește interesele, afectele, condițiile și așteptările credincioșilor, pentru a-i conduce în bucurie la întâlnirea cu Domnul.

***

NOTE

1 Cfr. F. BERGAMELLI, Ambrogio di Milano, in J. GEVART (cur.), Dizionario di Catechetica, Leumann (Torino) 1986, pp. 29-30; AA. VV., S. Ambrogio di Milano, «Evangelizzare» 23 (1997), pp. 597-620. Si vedano anche il sussidio curato da E. MARROCCO – G. MONZIO COMPAGNONI, Ambrogio di Milano. L’amore generi la fede. La catechesi sul Credo, Milano 2007, e la catechesi del Papa su sant’Ambrogio, in BENEDETTO XVI, I Padri della Chiesa…, pp. 147-152.

2 Cfr. O. PASQUATO, Agostino, in J. GEVAERT (cur.), Dizionario di Catechetica..., pp. 23-25. Si vedano anche le cinque catechesi che il Papa ha dedicato a sant’Agostino, in BENEDETTO XVI, I Padri della Chiesa…, pp. 199-233.

3 Cfr. G. VISONA’, La speranza nei Padri, Milano 1993, pp. 245-246.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian