„Astăzi ascultați glasul Lui” (Ps 95, 7): în Biblie este alianța cu
Domnul cea care definește timpul lui Israel, al poporului lui Dumnezeu, un timp
esențial măsurat pe davar,
cuvântul-eveniment al Domnului, și pe obediența poporului lui Dumnezeu față de
acest cuvânt. Timpul în Scriptură este totdeauna legat de istoricitatea
radicală a omului, de structura lui de creatură care în actualitate decide
propriul destin de viață și de moarte, între binecuvântare și blestem. Din
acest motiv istoria este orientată spre un
télos – scop și țintă – descoperită de
intervențiile lui Dumnezeu care se manifestă în progresele și în regresele
umanității, și este istorie de mântuire pentru că Dumnezeu cheamă continuu omul
să meargă spre lumină, spre o țintă care este Împărăția, și îi furnizează
mijloacele pentru a-l face în așteptarea shalom-ului dar al lui Dumnezeu și încoronare a fidelității oamenilor. Această
concepție despre timp va fi prelungită în Noul Testament: odată sosită „plinătatea
timpului” (Gal 4, 4), Dumnezeu îl trimite pe Fiul său născut din femeie, iar viața,
patima-moartea și învierea lui apar ca fiind evenimente istorice, unice,
așezate într-un timp precis, și inaugurează timpurile de pe urmă, cele în care
noi trăim în așteptarea glorioasei lui veniri, așteptarea Împărăției și
reînnoirea cosmosului întreg. Odată cu prima venire a lui Isus în trup începe
un kairós, un timp propice ce califică tot restul timpului. Isus, inaugurând
ministerul său, anunță că „timpul s-a împlinit” (Mc 1, 15), că
ceasul deplinei realizări a început, că este necesar să ne convertim și să
credem în evanghelie (cf. Mc 1, 15; Mt 4, 17); în consecință este necesar să folosim timpul: timpul de har este în realitate Isus Cristos! Pătimirea, moartea și
învierea lui Isus nu sunt un simplu eveniment al trecutului, ci realitatea
prezentului, astfel că astăzi-ul concret este cufundat în lumina mântuirii. Acesta
este timpul favorabil, aceasta este ziua mântuirii (cf. 2Cor 6, 2)! De aceea, prima atitudine a creștinului în fața timpului este
cea de a surprinde astăzi-ul lui Dumnezeu în astăzi-ul propriu, ascultând de
Cuvântul care răsună astăzi. Relația noastră cu timpul, cu Crónos-ul tiran care-și devorează
proprii fii este astfel transformată pentru a asuma caracteristici precise. Este
vorba de a știi să judecăm timpul (cf. Lc 12, 56), să discernem semnele
timpului (cf. Mt 16, 3), pentru a ajunge să surprindem „timpul vizitei lui Dumnezeu” (Lc 19, 44). Creștinul
știe că timpurile lui se află în mâna lui Dumnezeu: „Am spus: Tu ești Dumnezeul
meu; timpurile mele sunt în mâna Ta” (Ps 31, 15b-16a). Este atitudinea
fundamentală. Într-adevăr, zilele noastre nu ne aparțin, nu sunt proprietatea
noastră. Timpurile sunt ale lui Dumnezeu, și din acest motiv, în Psalmi cel
care se roagă îi cere lui Dumnezeu: „Fă-mă să cunosc care este sfârșitul meu,
care este măsura zilelor mele” (Ps
39, 5). și invocă: „Învață-ne să numărăm
zilele noastre, și inimile noastre vor discerne înțelepciunea” (Ps 90, 12). Înțelepciunea creștinului
constă în acest a știi să numere propriile zile, a știi să le interpreteze ca
timp favorabil, ca astăzi al lui Dumnezeu care năvălește în propriul astăzi.
Creștinul trebuie să „vegheze
și să se roage în orice vreme” (Lc
21, 36), angajat într-o luptă anti-idolatrică în care timpul alienat este idol,
tiranul care încearcă să domine și să facă omul sclav. Pentru Paul, creștinul
trebuie să încerce să folosească timpul la dispoziție să facă binele (cf. Gal 6, 10), trebuie să profite de timp
(cf. Col 4, 5) și, mai ales, ca om
înțelept, trebuie să salveze, să răscumpere, să elibereze, să răscumpere timpul
(cf. Ef 5, 16). Toate acestea pentru
că timpul creștinului este timp de luptă, de încercare, de suferință. Și după
victoria lui Cristos, după învierea și transmiterea puterii Celui Înviat
creștinului, mai rămâne încă operantă influența „principelui acestei lumi” (2Cor 4, 4), astfel că timpul creștinului
este un timp de exil, de pelerinaj (cf. 1Pt
1, 17), în așteptarea realității escatologice în care Dumnezeu va fi totul în
toți (cf. 1Cor 15, 28). Într-adevăr, creștinul știe - și nu va obosi să
o repete într-o epocă care nu mai are curajul să vorbească nici de
perseverență, nici de veșnicie, într-o epocă aplatizată pe imediat și pe
actualitate – creștinul știe că timpul este deschis spre veșnicie, spre un timp
umplut numai de Dumnezeu: aceasta este ținta tuturor timpurilor, în care „Cristos
este același ieri, astăzi și totdeauna” (Ev
13, 8; Ap 1, 17). Télos-ul (ținta) vieții noastre este viața veșnică și, de aceea, zilele
noastre se află în așteptarea acestei întâlniri cu Dumnezeul care vine.
Dacă aceasta este dimensiunea autentică a timpului
creștinului, atunci înțelegem în profunzime semnificația afirmațiilor lui Dietrich Bonhoeffer: „Pierderea
memoriei morale nu este oare motivul dispariției tuturor legăturilor, ale
iubirii, ale căsătoriei, ale prieteniei, ale fidelității? Nu mai rămâne nimic,
nimic nu mai prinde rădăcini. Toate se fac pentru scurtă vreme, toate au o
respirație scurtă. Dar bunuri ca dreptatea, adevărul, frumusețea și, în general
toate marile realizări, reclamă timp, stabilitate, memorie, altfel degenerează.
Cel care nu este dispus să poarte responsabilitatea unui trecut și să de-a
formă unui viitor, acela este un uituc, iar eu nu știu cum poate fi provocat,
făcut să reflecteze o asemenea persoană”. Scrise acum mai bine de cincizeci de
ani în urmă, aceste cuvinte sunt încă foarte actuale și pun problema
fidelității și a perseverenței, realități astăzi rare, cuvinte pe care nu mai
știm să le declinăm, dimensiuni uneori percepute chiar ca fiind suspecte și
depășite și de care – se gândește – numai vreun nostalgic al „valorilor de
odată” ar putea spera o reîntoarcere. Dar dacă fidelitatea este virtutea
esențială a oricărei relații interpersonale, perseverența este virtutea
specifică a timpului. De aceea, acestea ne interpelează în privința relației cu
celălalt. Nu numai, valorile pe care cu toții le proclamăm mari și absolute,
există și iau formă numai grație acestora. Ce este dreptatea fără fidelitatea
oamenilor drepți? Ce este libertatea fără perseverența oamenilor liberi? Nu există
valoare, nici virtute fără perseverență și fidelitate! Așa cum, fără fidelitate
nu există istorie comună, făcută împreună. Astăzi, în timpul sfărâmat și fără
limite, aceste realități se configurează ca o sfidare pentru om și în special
pentru creștin. Într-adevăr, acesta din urmă știe că Dumnezeul lui este
Dumnezeul fidel, care și-a manifestat fidelitatea în Fiul Isus Cristos, „Amin,
Martorul fidel și care spune adevărul” (Ap
3, 14), în care „toate promisiunile lui Dumnezeu au devenit da” (1Cor 1, 20). Deci, aceste dimensiuni
aparțin de caracterul istoric, temporal, relațional, întrupat al credinței
creștine, și o prezintă ca responsabilitate istorică. Credința iese din abstract
atunci când nu se limitează să informeze un anotimp sau un ceas al vieții
omului, dar plăsmuiește întreg arcul existenței sale, până la moarte. În această
aventură, creștinul știe că fidelitatea lui este susținută de fidelitatea lui
Dumnezeu față de alianță, care în istoria mântuirii s-a configurat ca
fidelitate față de infidel, ca iertare, ca asumare a situației de păcat, de
mizerie și de moarte a omului în întrupare și în evenimentul pascal. Fidelitatea
lui Dumnezeu față de om a devenit responsabilitate nelimitată față de însușii
omul. Și aceasta arată că dimensiunea fidelității și perseverența pun omului
chestiunea și mai radicală a responsabilității. Cel iresponsabil, ca și cel
narcisist, nu va fi niciodată fidel. Și pentru faptul că fidelitatea este
totdeauna o fidelitate față de un „tu”, față de o persoană iubită sau față de o
cauză iubită ca un „tu”. De aceea, nu orice fidelitate este autentică! Și
resentimentul, în felul lui, este o formă de fidelitate, dar în sfera urii. Fidelitatea
despre care vorbim are loc în sfera iubirii,
se însoțește cu gratitudinea,
comportă capacitatea de a rezista în
contradicții. V. Jankélévitch definește fidelitatea ca fiind „voința de a
nu ceda înclinației apostatice”. De aceea, ea este o luptă activă a cărei arenă
este inima umană. În inimă se joacă fidelitatea! Acest lucru înseamnă că ea
poate fi trăită numai după măsura propriei libertăți interioare, a propriei
maturități umane și a propriei iubiri! Infidelitățile, abandonurile, anularea
angajamentelor asumate și a relațiilor în care ne angajaserăm, toate situații
pe care le întâlnim deseori în viața de toate zilele, reintră frecvent în acest
sector. Și spun cât este de limitantă, în interiorul Bisericii, să se reducă
problema fidelității și a perseverenței și, deci, al contrariului lor, numai la
dimensiunea juridică, la o lege de observat. În joc se află totdeauna misterul
persoanei, și nu simplu un gest de ruptură de sancționat. Gestul de ruptură
trebuie asumat ca fiind revelator al situației inimii, adică a persoanei. Mai mult
încă, în profunzime, dimensiunea infidelității nu este străină înseși
fidelității, așa cum incredulitatea traversează înseși inima creștinului. Ce altceva
este Biblia dacă nu mărturia tenacei și îndărătnicei fidelități a poporului lui
Israel care vrea să nareze istoria propriei infidelității față de fidelitatea
lui Dumnezeu? Dar cum să recunoaștem propria fidelitate decât numai plecând de
la fidelitatea Lui care este fidel? În acest sens, creștinul „fidel” este cel
care este capabil de memoria Dei,
care-și amintește de acțiunea lui Dumnezeu: memoria totdeauna reînnoită a
fidelității divine este cea care poate să trezească și să susțină fidelitatea
creștinului în momentul însuși în care îi revelează propria infidelitate. Și
acest lucru este exact ceea ce, în inima vieții Bisericii, are loc în anamneza
euharistică.
Autor: ENZO BIANCHI, Le parole della spiritualità, Ed. Rizzoli, 1999 pp.61-66
Traducere:
pr. Pătrașcu Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial