Despre Postul Mare

POSTUL MARE: DE CE ȘI CUM?

Istoria unei practici ce se repetă încă din primii ani ai creștinismului

ROMA, marți, 21 februarie 2012 (ZENIT.org).- Ca pregătire pentru Solemnitatea Paștelui, încă din primii ani ai creștinismului, a început să fie practicat de către credincioși o perioadă de pregătire, cu scopul de a se dispune tot mai bine la ceea ce reprezintă misterul central al Învierii lui Cristos.

S-a început cu o perioadă de o singură zi; apoi această perioadă s-a lungit tot mai mult, cuprinzând șase săptămâni, și astfel s-a ajuns la așa numitul Post Mare (din latinescul Quadragesimae), adică 40 de zile de pregătire la Misterul Pascal. Postul Mare comportă pentru credincioși două practici religioase distincte: postul și pocăința. prima, la care o vreme erau obligați (în afară de duminici) toți credincioșii între 21 și 60 ani, a fost introdusă de Biserică nu înainte de secolul al IV-lea.

În antichitate, în Biserica Latină postul avea 36 de zile; în secolul al V-lea au fost adăugate alte patru zile, iar exemplul a fost urmat în Occident, în afară de Biserica de rit ambrozian. Vechii călugări latini țineau 3 posturi: cel principal, înainte de Paști; celălalt, înainte de Crăciun; al treilea, la Sf. Ioan Botezătorul, după Rusalii.

Dacă existau motive bune pentru a justifica postul de 36 de zile, mai erau altele excelente pentru a explica numărul de patruzeci. Se observă, înainte de toate, că acest număr în Sf. Scripturi, reprezintă totdeauna pedeapsa și întristarea.

Timp de 40 de zile ținuse potopul care inundase pământul și eliminase umanitatea păcătoasă (cf. Gen 7, 12); timp de 40 de ani poporul ales trebuise să rătăcească în deșert, ca pedeapsă a ingratitudinii lui, înainte să intre în pământul promis (cf. Deut 8, 2); timp de 40 de zile Ezechiel a trebuit să zacă pe partea dreaptă, reprezentând astfel pedeapsa divină iminentă asupra cetății Ierusalimului (cf. Ez 4, 6); timp de 40 de ani Moise postise pe muntele Sinai înainte să aștepte Revelația divină (cf. Ex 24, 12-17); timp de 40 de ani călătorise Ilie în deșert, pentru a scăpa de răzbunarea reginei idolatre Isabela și să fie consolat și învățat de Jahwe (cf. 1Re 19, 1-8); și Isus, după botezul primit la râul Iordanului și înainte să-și înceapă viața publică, a petrecut 40 de zile și 40 de nopți în deșert, rugându-se și postind (cf. Mt 4, 2).

În trecut, postul începea cu Prima duminică a Postului și se încheia la Răsăritul Învierii lui Isus. Însă, pentru că duminica era zi festivă, și ei nu i se potrivea postul, atunci, pentru a suplini cele patru zile de post, care astfel lipseau, pentru a avea numărul sacru de 40 de zile, s-a început postul cu miercurea antecedentă Prima Duminică a Postului Mare.

Acest obicei a început în ultimii ani ai vieții Sf. Grigore cel Mare, care a fost papă între anii 590-604. Deci, această schimbare de a începe Postul miercurea, numită mai târziu Miercurea cenușii, o putem data pentru primii ani ai secolului al VII-lea, adică tocmai între anii 600-604. Acel Miercuri a fost numit Caput Jejunii, adică începutul postului mare, sau caput Quadragesimae, adică începutul Postului Mare.

Pocăința, pentru păcătoșii publici, începea prin separarea lor de participarea la Liturghia Euharistică. Dar o adevărată și proprie prescripție ecleziastică o găsim la Conciliul din Benevento din anul 1059, la canonul al IV-lea.

În creștinismul primitiv, perioada Postului Mare era dedicată pregătirii catecumenilor care, în ziua Paștilor, primeau botezul și erau astfel primiți în Biserică. Practica postului, încă din cele mai vechi timpuri, a fost impusă de legi religioase la diferitele popoare. În cărțile sacre ale Indiei, în papirusurile vechiului Egipt și în cărțile mozaice sunt conținute numeroase precepte privitoare la post.

În ținerea Postului, orientalii sunt mai severi decât creștinii din Occident. În Biserica greacă-schismatică, postul este foarte riguros în cele 40 de zile care precedă Paștele; nimeni nu poate dispensa de la post, nici măcar patriarhul. Primii călugări (cenobiții) ai creștinismului practicau postul comemorativ al lui Isus în deșert; cei din Egipt, nu mâncau decât 12 uncii de pâine pe zi, jumătate dimineața și jumătate seara, împreună cu puțină apă.

În trecut, în timpul perioadei Postului Mare, era permisă o singură masă pe zi. Această unică masă, în secolul al IV-lea, se lua după apusul soarelui. Mai pe urmă, s-a permis să se ia în jurul orei 15:00. La începutul secolului al XVI-lea, autoritatea bisericească a permis să se adauge mesei principale așa numitul „colatio”, o ușoară cină serală. Temperându-se tot mai mult rigorile, carnea, care înainte era cu totul interzisă în timpul Postului Mare, a fost mai târziu admisă la masa principală până la de trei ori pe săptămână.

Prescripțiile taxative ale postului erau publicate în fiecare an la Roma prin faimosul „Edict asupra observării Postului Mare”. Practica postului era în trecut cu adevărat obligatorie, iar cei care îl încălcau mergeau în întâmpinarea unor serioase sancțiuni.

Rigorile erau atât de dure încât Conciliul al VIII-lea din Toledo (653) a poruncit celor care, fără nevoie, ar fi mâncat carne în Postul Mare, să se abțină tot anul și să nu se poată împărtăși în ziua de Paști.

 Autor: G. Preziosi

Traducere: Pr. D. Pătrașcu