marți, 12 iulie 2016

Sfânta Fecioară Maria, femeie a primului pas

Trebuie să-i întreb pe specialiști. Nu reușesc să-mi explic de acel acel cuvânt din textul grecesc, care mie m-i se pare atât de dens în aluzii, nu a trecut și în traducerea italiană a Bibliei.
Mă explic. Atunci când, în primul capitol al evangheliei lui, Luca afirmă că, plecând îngerul, Maria a plecat în călătorie spre munte și a ajuns în grabă în cetatea lui Iuda, în textul original, după cuvântul Maria, există un participiu: anastasa.
Literal nseamnă: ridicându-se. Și ar putea să fie o alocuțiune stereotipă: unul din acei termeni repetitivi care, în discursurile noastre fac de legătură între două povestiri. Dacă ar fi așa, dată fiind nesemnificativitatea lui expresivă, omisiunea din textul italian s-ar justifica pe deplin.
Dar, dacă privim mai bine, cuvântul anastasa are aceeași rădăcină a substantivului anastasis, clasicul termen care indică evenimentul central al credinței noastre, adică învierea Domnului nostru Isus Cristos. Astfel că, ar putea fi foarte ușor să fie tradus prin înviată.
Și atunci, ținând cont că Luca recitește copilăria lui Isus în lumina evenimentelor pascale, este în afara logicii să suspectăm că termenul anastasa ar fi ceva mai mult decât un stereotip inexpresiv? Este riscant să ne gândim că ar vrea să facă aluzie la Maria ca simbol al Bisericii înviate care, în grabă, se mișcă pentru a duce vestea cea bună lumii întregi? Este un pic cam mult să afirmăm că sub acel cuvânt s-ar condensa sarcina misionară a Bisericii care, după învierea Domnului, are datoria de a-l duce în sânul ei pe Isus Cristos pentru a-l oferi altora, așa cum a făcut Maria cu Elisabeta?
O concluzie, oricum, mi se pare evidentă: că, deși dacă cuvântul anastasa nu are acea pregnanță teologică despre care am vorbit, subliniază totuși cel puțin un lucru: hotărârea Mariei.
Este ea cea care decide să se miște prima: nu este solicitată de nimeni. Este ea cea care inventează această călătorie: nu primește sugestii din exterior. Este ea cea care decide să facă primul pas: nu așteaptă ca să fie alții cei care să i-a inițiativa.
Din vestea foarte discretă a îngerului a perceput că ruda ei trebuia să se găsească în dificultăți serioase. De aceea, fără a mai întârzia, și fără să se întrebe dacă îi revenea sau nu ei să înceapă această acțiune, îi face imediat bagajul și pleacă! Urcă pe munții Iudeii „în grabă”. Sau, așa cum traduce cineva, „preocupată”.
Avem toate elementele pentru a citi, prin aceste rapide spirale verbale, stilul întreprinzător al Mariei. Fără a invada spațiul altora. Stil confirmat pe de altă parte și de nunta din Cana când, după ce a intuit dificultatea mirilor, fără să fie rugată de aceștia, a jucat prima carte și a dat șah mat regelui.
Avea mare dreptate Dante Alighieri atunci când afirma că bunătatea Mariei nu-i ajută numai pe cei care aleargă la ea, dar în mod liber pe mulți alții ajută.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, ministră preadulce a harului prevenitor al lui Dumnezeu, „ridică-te” încă odată „în grabă”, și vino să ne ajuți înainte să fie prea târziu. Avem nevoie de tine. Nu aștepta implorarea noastră. Anticipă orice geamăt al nostru care-ți cere ajutorul. Ia-ți dreptul de precedență asupra tuturor inițiativelor noastre.
Atunci când păcatul ne apasă și ne paralizează viața, nu aștepta părerea noastră de rău pentru păcatele noastre. Anticipă strigătul nostru de ajutor. Aleargă imediat spre noi și organizează speranța în jurul relelor noastre. Dacă nu ne vei aprinde imediat vom fi incapabili chiar de a ne mai părea rău. Dacă tu nu vei face primul pas, noi vom rămâne în mocirlă. Și dacă nu vei fi tu cea care va săpa în inimile noastre cisterne de nostalgie, nu vom mai simți nici chiar nevoia de Dumnezeu.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, cine știe de câte ori, în viața ta pământească, ai umplut de mirare lumea pentru a fi știut să-i anticipezi pe toți ceilalți la întâlnirile de iertare. Cine știe cu ce solicitudine, după ce ai primit o nedreptate de la vecina de peste drum, te-ai „ridicat” prima și ai bătut la poarta ei, și ai eliberat-o de chin, și nu ai refuzat îmbrățișarea ei. Cine știe cu ce blândețe, în noaptea trădării, te-ai „ridicat” pentru a aduna în mantia ta plânsul amar al lui Petru. Cine știe cu ce inimă frântă ai ieșit din casă pentru a-l convinge pe Iuda să nu se mai spânzure: păcat că nu l-ai întâlnit. Dar putem să facem pariu că, după punerea lui Isus în mormânt, ai mers să-i tai funia și să-l pregătești pentru o înmormântare demnă.
Dăruiește-ne, te rugăm, puterea de a face primul pas de fiecare dată când trebuie de dat iertarea. Fă-ne, ca și tine, experți ai primului pas. Nu ne face să amânăm pe mâine o întâlnire de pace, pe care o putem face astăzi. Arde nehotărârile noastre. Îndepărtează-ne de perplexitățile noastre calculate. Eliberează-ne de tristețea extenuantelor noastre așteptări la infinit. Și ajută-ne pentru ca nimeni dintre noi să nu-l mai facă pe fratele său să stea și să ardă, repetând cu dispreț: îi revine lui datoria să facă primul pas!
Sfântă Fecioară Marie, femeie a primului pas, expertă ca nimeni altul în metoda preventivă, abilă în a-i preceda pe toți, rapidă în a juca anticipat în meciurile de mântuire, joacă anticipat și în inima lui Dumnezeu.
Astfel ca, atunci când vom bate la poarta cerului, și vom apărea în fața Veșnicului, să previi sentința Lui: „Ridică-te” pentru ultima dată de pe tronul măririi tale, și ne vino în întâmpinare. Ia-ne de mână, și acoperă-ne cu mantia ta. Cu o strălucire de milostivire în ochi, anticipă pentru noi verdictul lui de har. Și vom fi siguri de iertare.
Pentru că fericirea cea mai mare a lui Dumnezeu este cea de a ratifica ceea ce tu ai decis.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
 Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 112011.


Sfânta Fecioară Maria, femeie a zilelor obișnuite

Cine știe de câte ori am citit acest text fără să încerc nici o emoție. Aseară, însă, acea frază a Conciliului, reprodusă sub o icoană a Sfintei Fecioare Mare m-i s-a părut foarte îndrăzneață, astfel că am mers la izvor pentru a-i controla autenticitatea.
Chiar așa. La paragaraful al patrulea din Decretul despre Apostolatul laicilor era scris textual: „Maria trăia pe pământ o viață comună tuturor, plină de solicitudini familiare și de muncă”.
La început, „Maria trăia pe pământ”.
Nu în nori. Gândurile ei nu erau agățate în aer. Gesturile ei aveau ca loc de ședere obligatoriu perimetrul lucrurilor concrete.
Chiar dacă extazul era experiența la care Dumnezeu deseori o chema, ea nu se simțea dispensată de efortul de a sta cu picioarele pe pământ.
Departe de abstractul vizionarilor, cât și de evaziunile celor nemulțumiți și de fugile celor care trăiesc după iluzii, ea își păstra cu încrâncenare domiciliul în cotidianul teribil.
Dar există ceva și mai mult: „Trăia o viață comună tuturor”.
La fel, adică, cu viața vecinei de dincolo de drum. Bea apă din aceeași fântână. Măcina grâul la aceeași moară. Se așeza în umbra aceleiași curți.
Și ea se întorcea seara obosită, după ce a prășit ziua întreagă.
Și ei, într-una din zile îi ziseră: „Maria, au început să-ți iasă fire albe de păr în cap”. S-a oglindit atunci în apa fântânii și a trăit și ea greaua nostalgie a tuturor femeilor, când acestea își dau seama că tinerețea a plecat.
Surprizele însă nu s-au sfârșit, pentru că a ști că viața Mariei a „fost plină de preocupări familiare și de muncă”, ca și viața noastră, face din ea o creatură atât de apropiată de noi, de oboselile noastre omenești, încât ne face să suspectăm că dificila noastră viață de fiecare zi nu este chiar atât de banală cum credem uneori.
Da, și ea a avut problemele ei: de sănătate, de bani, de relații, de adaptare.
Cine știe de câte ori s-a întors de la spălat de la pârâu cu dureri de cap, sau îngândurată pentru că Iosif, de zile bune își vede clienții rărindu-se din ce în ce mai mult.
Cine știe de câte ori și la câte porți a bătut cerând ceva de muncă pentru fiul ei Isus, în anotimpul treieratului grâului.
Cine știe câte după amiezi a consumat melancolic, întorcând pe toate părțile vechiul palton al lui Iosif, încercând să mai recupereze ceva, ca să-i facă și micuțului ei Isus un paltonaș, astfel ca să nu-i fie rușine să mai iasă cu prietenii lui la joacă.
Ca toate femeile, o fi avut și ea momente de criză în relația ei cu Iosif, care atât de tăcut era încât uneori era greu să înțelegi tăcerile lui.
Ca mai toate mamele, a privit și ea, pe ascuns, între temeri și speranțe în viața tumultoasă a fiului ei adolescent.
Ca mai toate femeile, a încercat și ea suferința de a nu se simți înțeleasă, nici chiar de cele două mari iubiri pe care le avea pe pământ. Și-i va fi fost frică să nu-i dezamăgească. Sau să nu fie la înălțimea chemării ei.
Și, după ce va fi temperat în lacrimi travaliul unei solitudini imense, va fi regăsit, în sfârșit, în rugăciunea făcută împreună, bucuria unei comuniuni supraumane.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, poate că numai tu poți înțelege că nebunia noastră de a te reconduce în hotarele experienței simplu pământești, pe care și noi o trăim, nu este semnul unei mode desacralizatoare.
Dacă pentru o clipă îndrăznim să-ți luăm jos aureola, facem acest lucru pentru că vrem să vedem cât de frumoasă ești cu capul descoperit.
Dacă stingem reflectoarele țintite spre tine, facem acest lucru pentru că ni se pare că măsurăm mai bine atotputernicia lui Dumnezeu, care în umbra trupului tău a ascuns izvoarele luminii.
Știm bine că tu ai fost destinată să navighezi în mări adânci. Dar dacă te constrângem să umbli numai pe coasta mării, nu facem acest lucru pentru că am vrea să te reducem la micile noastre călătorii aproape de mal. Facem acest lucru pentru că, văzându-te atât de aproape de plajele descurajărilor noastre, conștiința noastră să ne poată spune că și noi suntem chemați să ne aventurăm, ca și tine, în oceanele libertății.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, ajută-ne să înțelegem că capitolul cel mai fecund al teologiei nu este cel care te pune în interiorul Bibliei sau al patristicii, al spiritualității sau al liturgiei, al dogmelor sau al artelor. Dar este cel care te așează în interiorul casei din Nazaret, unde între cratițe și fusuri, între lacrimi și rugăciuni, între ghemuri de lână și ghemuri de Scriptură, ai experimentat în totalitate mărimea antieroicei tale feminilități, bucurii fără răutăți, amărăciuni fără disperări, plecări fără nostalgii.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a zilelor obișnuite, eliberează-ne de nostalgiile epopeii, și învață-ne să considerăm viața de fiecare zi ca șantierul unde se construiește istoria mântuirii.
Încetinește glasul fricilor noastre, pentru ca să putem experimenta ca și tine abandonarea la voința lui Dumnezeu, în încrengăturile prozaice ale timpului și în lentele agonii ale ceasurilor.
Și întoarce-te să umbli în mod discret cu noi, o, creatură extraordinară, îndrăgostită de normalitate, care înainte să fi fost încoronată ca regină a cerului, ai înghițit praful săracului nostru pământ.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 112011.

sâmbătă, 9 iulie 2016

Sfânta Fecioară Maria, femeie a așteptării

Adevărata tristețe nu este atunci când, sosită seara, nu ești așteptat de nimeni la revenirea ta acasă, ci atunci când tu nu mai aștepți nimic de la viață.
Iar singurătatea cea mai neagră o suferi nu atunci când găsești focul stins, ci atunci când nu mai vrei să-l aprinzi: nici măcar pentru un eventual oaspete în trecere.
În sfârșit, atunci când pentru tine muzica s-a sfârșit. Iar de acum jocurile sunt făcute. Și nici un suflet viu nu va mai veni să bată la ușa ta. Și nu vor mai exista nici tresăriri de bucurie pentru o veste bună, nici izbucniri de stupoare pentru ceva neașteptat. Și nici măcar freamăte de durere pentru o tragedie umană: oricum, nu-ți mai rămâne nimeni pentru care tu trebuie să te temi.
Atunci viața curge plată spre un epilog care nu mai vine, ca o bandă magnetică care a terminat prea repede un cântec, și se derulează fără să se oprească, fără a mai spune nimic, spre ultimul metru de plastic.
A aștepta: adică a experimenta gustul de a trăi.
S-a spus chiar că sfințenia unei persoane se măsoară cu grosimea așteptărilor ei. Poate că este adevărat.
Dacă este așa, trebuie să conchidem că Sfânta Fecioară Maria este cea mai sfântă dintre creaturi, pentru că întreaga ei viață apare cadențată de ritmurile bucuroase ale celui care așteaptă pe cineva.
Deja semnul inițial cu care pana evanghelistului Luca o identifică, este plină de așteptări: promisă soție unui bărbat din casa lui David.
Adică, logodnică.
Nimănui nu-i scapă la care mulțime de speranțe și bătăi de inimă face aluzie acel cuvânt pe care fiecare femeie o experimentează ca început al unor misterioase mângâieri. Înainte încă ca în evanghelie să fie pronunțat numele ei, despre Maria se spune că era logodită. Fecioară în așteptare. În așteptarea lui Iosif. În ascultarea scârțâitului sandalelor lui, la coborârea serii, atunci când, parfumat de lemne și de vopsele el va fi venit să-i vorbească de visurile lui.
Dar și în ultima fotogramă cu care Maria își i-a rămas bun de la Scripturi ea este surprinsă de obiectiv în atitudinea așteptării.
Acolo, în Cenacol, la etajul superior, în tovărășia discipolilor, în așteptarea Duhului. În ascultarea foșnetului aripii Lui, la sosirea zilei când, parfumat cu ulei și cu sfințenie, El va fi coborât asupra Bisericii pentru a-i arăta misiunea ei de mântuire.
Fecioară în așteptare, la început.
Mamă în așteptare, la sfârșit.
Și în timpul vieții susținută de aceste două trepidații, una atât de umană și cealaltă atât de divină, o sută de alte așteptări mișcătoare.
Așteptarea Lui, pentru nouă lungi luni. Așteptarea împlinirilor legale sărbătorite cu ramuri de sărăcie și bucuriile rudelor. Așteptarea zilei, unica pe care ea ar fi vrut să o întârzie, în care Fiul său va fi ieșit din casă pentru ca să nu se mai reîntoarcă niciodată. Așteptarea „ceasului”: singurul pentru care nu va fi reușit să oprească niciodată nerăbdarea și de care, înaintea vremii, va fi revărsat mulțimea de haruri pe masa oamenilor. Așteptarea ultimului suflu al Unului Născut bătut în cuie pe Lemn. Așteptarea celei de-a treia zi, trăită într-un priveghi solitar, în fața pietrei.
A aștepta: infinitul verbului a iubi. Mai mult încă, în vocabularul Mariei, a iubi la infinit, la nesfârșit.
Sfântă Fecioară Marie, fecioară a așteptării, dăruiește-ne din uleiul tău pentru că lămpile noastre se sting. Vezi: proviziile s-au terminat. Nu ne trimite la alți vânzători. Reaprinde în sufletele noastre vechile fervori care ne ardeau pe dinăuntru, atunci când ar fi fost de ajuns un fleac pentru a ne face să tresărim de bucurie: sosirea unui prieten de departe, roșul serii după o furtună, crăparea cepului care în timpul iernii păzea revenirile acasă, clopotele crăpând de veselie în sărbători, sosirea rândunelelor în primăvară, mirosul acru care ieșea din storcătoarele de ulei, cântecele de toamnă care se auzeau venind de la pietrele de moară, arcuirea duioasă și misterioasă a sânului matern, parfumul spicelui care se răspândea atunci când i se pregătea un leagăn.
Dacă astăzi nu mai știm să așteptăm, acest lucru se întâmplă pentru că ne lipsește speranța. S-au secat izvoarele ei. Suferim o profundă criză de dorință. Și, de acum, sătui de miile de surogate care ne asediază, riscăm să nu mai așteptăm nimic, nici măcar de la acele promisiuni ultrapământești care au fost semnate cu sângele Dumnezeului alianței.
Sfântă Fecioară Marie, femeie a așteptării, mângâie durerea mamelor pentru fii lor care, plecați într-o zi de acasă, nu s-au mai reîntors niciodată, pentru că au fost uciși în accidente stradale sau pentru că au fost seduși de glasul junglei. Pentru că au fost dispersați de furia războiului sau pentru că au fost înghițiți de turbina patimilor. Pentru că au fost tărâți de valurile mării sau de furtunile vieții.
Umple tăcerile Antonelei, care nu știe ce să mai facă cu tinerii ei ani, după ce el a plecat cu altcineva. Umple de pace golul interior al lui Maxim, care în viață le-a greșit pe toate, și singura așteptare care-l mai tentează acum este cea a morții. șterge lacrimile Patriciei, care a cultivat atâtea vise cu ochi deschiși,  și din cauza răutății lumii le-a văzut pe toate dispărând una câte una, astfel că acum îi și este frică să mai viseze cu ochii deschiși.
Sfântă Marie, fecioară a așteptării, dăruiește-ne o inimă veghetoare. Ajunși în pragul mileniului al III-lea, ne simțim, din păcate, mai degrabă fii ai răsăritului decât profeții ai adventului. Santinelă a dimineții, trezește din nou în inimile noastre pasiunea unor tinere vești de dus în lume, care se simte deja bătrână. În sfârșit, dă-ne, harpă și cetră, pentru ca, cu tine matinieră să putem deștepta aurora.
În fața schimbărilor care clatină istoria, dă-ne să simțim fiorii începuturilor. Fă-ne să înțelegem că nu ajunge să primim: trebuie și să așteptăm. A primi este uneori semnul resemnării. A aștepta este totdeauna semn al speranței. Fă-ne, așadar, miniștrii ai așteptării. Iar Domnul care vine, Fecioară a adventului, să ne surprindă, și datorită maternei tale complicități, cu lampa în mână.

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

Din Don Tonino Bello, Maria, donna dei nostri giorni, San Paolo, Cinisello Balsamo 112011, pp. 17-20.

Ce este viața veșnică? Reflecții pe marginea parabolei samariteanului milostiv

Textul evanghelic din această duminică ne
prezintă în tânăr care se prezintă în fața lui Isus și-l întreabă: ce trebuie să fac pentru a moșteni viața veșnică?
Ce este viața veșnică? odihnă veșnică?, leneveală?, bucurie sterilă?, vacanță sau concediu etern? Va semăna viața veșnică cu viața aceasta pământească?
Există continuitate și discontinuitate între această viață și cea veșnică, deoarece fiecare, cu viața și faptele lui construiește pe acest pământ viitorul vieții lui veșnice, și tot ce vom fi făcut pe acest pământ se va însuti în viața de dincolo, atât în cazul paradisului, cât și în cazul iadului. Să ne amintim să lucrăm pentru viața veșnică mai mult decât cu ajutorul cuvintelor, cu faptele, pentru că acestea valorează mai mult decât cuvintele, după sintagma: cuvintele sunt sunt, exemplul este tunet. 
Ce putem sau trebuie să facem pentru a moșteni viața veșnică?
Parabola de astăzi ne spune că samariteanul milostiv s-a apropiat de omul rănit. Trebuie, deci, să ne apropiem de aproapele nostru, să-i stăm alături. Mai mult încă, să devenim, să fim VIAȚĂ pentru aproapele nostru, mai ales pentru cel rănit, bolnav, sărac. Samariteanul milostiv cu gestul lui, cu banii lui, a devenit VIAȚĂ, a redat VIAȚA celui bătut de golani. 
Deci, VIAȚA VEȘNICĂ ESTE COMUNIUNE CU DUMNEZEU ȘI CU APROAPELE.  

Trebuie să fim ca vremea!

Noi oamenii, pentru a fi fericiți ar trebui să învățăm să fim ca vremea: foarte rar cu tunete și fulgere
(nervi) în cap, din când în când plouați, de cele mai multe ori senini, așa cum este cerul în majoritatea anului. 

Fă tăcere!

Fă tăcere în tine și în jurul tău dacă vrei ca vorbele tale să producă rod

Închide ochii

Dacă vrei să vezi departe, închide ochii

marți, 28 iunie 2016

Spovedania soacrei

O creştină s-a dus la duhovnicul ei să se spovedească.
Acolo, la biserică, părintele a întrebat-o cu blândeţe:
– Ia spune, soră Tincuţa, ce-ai mai păţit?
– Părinte, mărunţişuri din astea. Eu stau, precum ştiţi, cu soacra mea în casă şi cele mai multe păcate le fac din cauza ei.
Am minţit, părinte; să vedeţi cum. Într-o zi a venit o vecină şi a întrebat de soacră-mea. Voia să-i ceară un ciur de mălai, iar eu i-am spus că nu e acasă, căci asta bătrână o face pe milostiva şi dă din ale noastre. N-avem nici noi părinte. Aşa că, din cauza ei am minţit.
– Înţeleg, zise părintele. Altceva?
– Părinte, m-am certat cu soţul, tot din cauza ei. Zice că bărbatul meu este şi băiatul ei şi că trebuie s-o mai ajute şi pe ea. Dar are pensie de la CAP, baba. E şmecheră, vrea să dea de pomană la toţi puturoşii.
– Altceva, soră?
– Părinte, m-am mâniat, dar tot din cauza soacrei mele. Dimineaţa târăşte picioarele pe bătătură, de nu mai pot să dorm. Zice că se duce să dea de mâncare la păsări. Într-o dimineaţă n-am mai răbdat şi am făcut-o cu ouă şi cu oţet, de m-au auzit şi vecinii. Şi multe alte păcate am făcut, părinte, din cauza ei.
Pentru toate câte v-am spus, părinte, vă rog să mă dezlegaţi şi să-mi rânduiţi canon.
– N-am cum, soră Tincuţa. Nu pot să-ţi dau nici canon, nici să te dezleg de păcate, pentru că toate păcatele spuse sunt ale soacrei dumitale. De aceea te rog să te duci acasă şi să-i spui soacrei să vină s-o dezleg de păcatele făcute, să-i dau canon şi cred că o s-o şi împărtăşesc, pentru că e bătrână şi ca mâine scăpaţi de ea. Iar dumneata vii altădată, când te-o mustra conştiinţa pentru păcatele proprii.

joi, 23 iunie 2016

Cum a fost torturat în închisoare monseniorul Tertulian Langa

Denunţul penal depus împotriva călăului Alexandru
Vişinescu, tartorele infernului din penitenciarul comunist de la Râmnicu Sărat, care, la 88 de ani, încă îl înjură pe Isus Cristos şi încearcă să îi bată pe jurnalişti cum îi bătea odinioară pe Corneliu Coposu şi pe ceilalţi deţinuţi politici, a readus în atenţia publicului suferinţele celor prigoniţi în timpul teroarei bolşevice.
Unul dintre mărturisitorii credinţei creştine în infernul puşcăriilor comuniste a fost monseniorul Tertulian Langa. El a trecut la Domnul chiar în aceste zile, iar înmormântarea înaltului prelat va avea loc chiar azi, la Cluj. El a lăsat în urmă mărturii cutremurătoare ale torturilor puse la cale în închisorile comuniste de către acei torţionari care, azi, spun că nu au avut nici o vină. Monseniorul Tertulian Langa se va bucura din Cer de beatificarea unui alt martir al temniţelor comuniste, monseniorul Vladimir Ghika, cel care i-a fost îndrumător spiritual şi care l-a cununat pe tânărul Tertulian Langa cu Doina Ana Ştefan.
O personalitate deosebită
Monseniorul Tertulian Langa a fost una dintre cele mai proeminente personalităţi ale Bisericii Greco-Catolice. El a fost unul dintre conducătorii din clandestinitate al Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, apoi a devenit vicar general al eparhiei, precum şi decan al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din Cluj. Monseniorul Tertulian Langa i-a fost alături regretatului arhiepiscop IPS George Guţiu în demersurile de reconstrucţie a Bisericii Greco-Catolice după deceniile de prigoană comunistă.
O biografie amănunţită a monseniorului a fost făcută de demnul său urmaş de la Cluj, părintele Cristian Langa. Documentul arată că monseniorul Tertulian Langa s-a născut la 26 octombrie 1922, la Târgu-Mureş. Era fiul lui Tertulian Langa şi al Elisabetei Nicola. Tatăl, originar din Făgăraş (Şercaia), şi-a făcut liceul şi teologia la Blaj. Mama, originară din Sibiu, era descendentă directă din Horia (din fiul Luca al lui Nicola Ursu stabilit la Măierii Sibiului). Monseniorul Tertulian Langa s-a refugiat la Sibiu în anii ocupaţiei maghiare din Transilvania de Nord (1940 – 1944), apoi a urmat cursurile Universităţii din Bucureşti. A terminat facultăţile de Drept, Filosofie şi Litere. După licenţă, s-a înscris la doctorat, nefinalizat. A funcţionat o vreme ca bibliotecar şi asistent la catedra profesorului G. G. Antonescu de la Pedagogie, în Bucureşti. Între timp (1944-1948), a urmat cursuri de Teologie şi filosofie creştină la Bucureşti şi la Blaj, cu monseniorul Vladimir Ghika şi cu viitorul episcop-martir Tit Liviu Chinezu. Un contact deosebit a fost cel cu monseniorul Vladimir Ghika pe care, timp de şapte ani, l-a avut duhovnic. Spre întâlnirea cu el a fost pregătit de episcopul Ioan Suciu, care anual mergea la Târgu-Mureş pentru a ţine exerciţii spirituale. Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat, în 31 august, la Bucureşti, iar episcopii martiri Ioan Suciu şi Tit Liviu Chinezu sunt, alături de alţi cinci episcopi greco-catolici ucişi în temniţele comuniste, obiectul unei cauze de beatificare aflată pe rolul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican.
În data de 23 aprilie 1948 a fost arestat şi condamnat, pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale de stat, la 20 ani muncă silnică. A ieşit din închisoare după mai bine de 16 ani, la 26 iunie 1964, după ce a cunoscut penitenciarele şi lagărele de muncă de la Malmaison, Ministerul de Interne, Văcăreşti, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud, Lugoj, Galaţi, Salcia-Grădina (Balta Brăilei).
Monseniorul Tertulian Langa a fost hirotonit preot greco-catolic în clandestinitate în 20 decembrie 1964. Succesiv, el a avut funcţii de răspundere în cadrul eparhiei de Cluj, vicar general şi ”ordinarius”, adică locţiitorul episcopului, profesor de teologie în clandestinitate, iar după 1989, vicar general eparhial, profesor al Institutului Teologic “Sfântul Ioan Evanghelistul”, conferenţiar universitar şi decan al Facultăţii de Teologie Greco-Catolică din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj.
Mărturii din Infern
Monseniorul Tertulian Langa a lăsat o serie de mărturii legate de infernul temniţelor comuniste, care contrazic flagrant miciunile foştilor torţionari, care pretind că foştii deţinuţi politici din temniţele comuniste ar fi beneficiat de un tratament uman. Aceste mărturii au fost consemnate în cadrul unui interviu luat de Silviu Despa pentru blogul tertulianlanga.blogspot.com.
Într-una dintre aceste mărturii vorbeşte de martiriului episcopului-vicar de Bucureşti, Vasile Aftenie. ”Ieşit odată din anchetă, bătut, tumefiat, cu buza sfârtecată, se întoarce în celulă şi spune: „Noroc am avut!” Dar noi am zis: „dar cum puteţi să spuneţi că aţi avut mare noroc, că vă vedem aşa cum sunteţi...” „Păi ia închipuie-ţi, dacă l-ar fi bătut pe Nelucu în locul meu...”, ăsta era episcopul de Blaj, „pe Suciu, ce s-ar fi ales de el, că el este o mână de om, dar eu sunt cât un urs, în mine pot să dea cât vor, că nu-mi pasă...” Iată câtă detaşare de propria lui persoană, se bucura că a fost bătut el, căci avea această capacitate... Dumnezeu i-a dat această forţă fizică să reziste şi se bucura că-şi poate folosi puterea împotriva răului, şi îi era milă de cel ce nu ar fi avut aceeaşi putere ca şi el şi se bucura că el a fost cel ales să fie bătut, şi nu celălalt. Pe acest episcop, văzând că nu au nici un mijloc de a-l învinge, s-au gândit să-l corupă. În acest sens, ei au organizat o întâlnire la Sinaia cu toţi conducătorii politici din acea vreme: Gheorghiu Dej, Petru Groza, Teoharie Georgescu, ministru de interne şi patriarhul Iustinian Marină, care din primul moment a colaborat cu comuniştii şi cu ofiţerii sovietici. Dar înainte de a se întâlni cu acele somităţi politice ale vremii de atunci, l-au „făţuit”, cum spunea el, l-au ţinut 2 săptămâni în trai bun, degajat, la o vilă din Sinaia, i-au dat de mâncare, l-au făcut să se simtă bine, şi după 2 săptămâni i se spune: „veţi primi o vizită importantă.”
Şi într-adevăr, erau cele mai importante personalităţi politice ale vremii, şi mai gureş de felul lui, Petru Groza i-a spus: „Domnule Aftenie, te aşteaptă zile mari, ai să fii Mitropolit de Iaşi!” „Nu pot să fiu Mitropolit de Iaşi, pentru că acolo este Mitropolie Ortodoxă şi eu nu sunt ortodox!” „O aranjăm noi şi pe asta! Ce ai de spus?” Nu a răspuns nimic. L-a luat Gheorghiu Dej: „Ascultă domnule, noi nu am venit să pierdem vremea, te duci la Iaşi sau nu te duci?” „Nu am ce căuta la Iaşi!” Atunci îl ia Patriarhul Marina: „Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc cu fratele Vasile! Noi vorbim aceeaşi limbă! De la Iaşi mai faci un pas până în scaunul Patriarhal de la Bucureşti şi ajungi Patriarh al României!” A tăcut. Un maior de Securitate, ca pe vremuri în Sinedriu unde a fost lovit cu pumnul de sutaş Hristos, l-a lovit cu pumnul în faţă: „Nu răspunzi nimic când te întreabă tovarăşii?”
Şi atunci a dat un răspuns monumental: „Nu am nici neam, nici suflet, nici conştiinţă, nici credinţă de vânzare!” Intervine Teoharie Georgescu: „Ăsta-i nebun, daţi-l afară!” Epilogul: într-o altă închisoare stau cu un preot de la o Biserică din Bucureşti. Cum era la Jilava o atmosferă semi-obscură, era o închisoare sub pământ, nu vedeam din primul moment până când nu mă obişnuiam cu cei de acolo. După câteva minute, din grămada de oameni prezentă în celula de la Jilava, se apropie de mine un personaj: „Uitaţi-vă la mine, mă cunoaşteţi?” „Nu vă cunosc!” „Nu mergeaţi dvs. la Biserica Sf. Iosif?” Era aproape de casă, dar de obicei merg la Biserica mea. „Nu stăteaţi în spatele Bisericii acolo?” „Ba da, stăteam!” „Uitaţi-vă bine la mine: eu sunt preotul Iancu Baltaizăr; fiindcă ştiu cine sunteţi, şi fiindcă nu vom sta multă vreme aici,” fiindcă eram în permanentă mişcare, „să vă spun ceva, înainte de a ne despărţi: am fost chemat de 2 oameni de la Securitate să fac o înmormântare. M-au luat şi m-au pus într-o maşină şi m-au dus la Belu. Dar nu au participat la înmormântare. „Intră acolo şi fă-i ce trebuie, până ce noi tragem o ţigară.” Curioasă formă de a participa la o înmormântare, trăgând o ţigară pe de-nlături!... Atunci...”, ...Iancu Baltaizăr, ”mi-am luat inima în dinţi şi am deschis sicriul. M-am îngrozit de ce am văzut în faţa mea: aveam în faţa mea un om desfigurat complet, un ochi atât de umflat că nu se mai vedea, nu-l recunoşteam cine este, şi obrazul era rupt încât i se vedea dantura. Se vedea că omul purtase barbă, era smulsă. Am trecut de cealaltă parte să văd poate că-l recunosc din profilul celălalt. L-am recunoscut: era episcopul greco-catolic Vasile Aftenie din Bucureşti.”
Din recuzita anchetelor bolşevice bătaia era nelipsită. ”Prima mea anchetă a început printr-o prăvălire în întuneric. Adică am fost dus noaptea în faţa unei uşi, s-a deschis uşa şi am primit un şut în spate şi m-am rostogolit şi cădeam într-o pivniţă. Când am ajuns la capătul scărilor, mi-au deschis o altă uşă şi am fost orbit de lumina care era acolo. În acea încăpere erau atârnaţi miei, jumătăţi de miei, jumătăţi de viţel, din buzele unui miel despicat picura sânge. Eu acolo am căzut, lângă buzele mielului din care picura sânge. Era în joia mare dinainte de Paşti. Nu era fără semnificaţie această scenă: un miel din care picura sânge. Eu eram acolo... Fără nici o vorbă, m-au legat de mâini şi de picioare şi pe sub ele mi-au băgat o rangă de fier, m-au ridicat pe 2 mese, şi au început să dea. Stând aşa, cu fesele înspre ei, dădeau la fese, îmi dădeau... dădeau... dar unul dintre: „uite mă, cum rabdă ca un fanatic!” Nenorocitul de mine, eu nu eram fanatic, n-aveam nimic fanatism şi tremuram şi eu ca varga! Nu eram erou! Dar tremuram de durere, asta este realitatea şi este inutil să fac pe eroul, să spun că nu-mi păsa... îmi păsa grozav şi mă temeam de moarte! Dar ei ca să nu se audă răcnetele mele, mi-au înfundat gura cu un ciorap, pe care îl mai purtaseră şi alte guri la torturi, îl şimţeam scorţos... deci mi-au înfundat gura cu un ciorap. În timp ce eram bătut şi îi auzeam pe ei cum sunt furioşi că eu nu scot nici un sunet, dar nu puteam scoate că eram înfundat: „uite mă, cum rabdă ca un fanatic! Las că te-nmuiem noi, bestie fascistă!” ...am ajuns şi fascist acum!... În acel moment aud de peste drum, în miezul nopţii, trăgând clopotele. Era Joia Patimilor. Atunci am strigat, pentru mine, că ei nu auzeau: „Isuse!” Ei credeau că am răcnit de durere, dar eu de bucurie că m-am întâlnit cu Hristos, am strigat: ”Isuse!” Atunci s-au potolit că m-au făcut să strig „Isuse!” şi eu le-am mulţumit pentru asta”, mai spunea părintele Tertulian Langa.

Sursa: www.romanialibera.ro