duminică, 7 februarie 2016

Nu-ti este tie harazit



nu-ti este tie harazit
sa faci bobocul verde sa-nfloreasca.
oricat l-ao scutura si l-ai lovi
nu-i in puterile tale
sa-l faci sa dea petale.
atingerea-ti murdara-l pangari.
ii smulgi petalele, si i le spulberi
farame le strivesti in pulberi.
ah ! nu-ti este tie harazit
sa faci bobocul verde sa-nfloreasca
cel care poate sa-l deschida
o face-atat de simplu !
i-arunca o privire pe sub gene
si mustul vietii se porneste-n vene.
la suflul asta floarea-si scoate
aripile la vant, vaslind din toate.
culori s-aprind ca dorul inimii curate
si o mireasa isi destaina
dulcea-i taina.
cel care poate sa-l deschida
o face atat de simplu.
(Rabindranath Tagore)

O, nebunule, care incerci

o, nebunule, care incerci

pe tine insuti sa te cari
pe proprii tai umeri
o, cersetorule care vii sa cersesti
la propria ta usa !
lasa-ti povara-n mainile aceluia
care poate sa ti-o care toata
si nu privi cu jind in urma niciodata!
dorinta ta lumina lampii-o stinge
de cum rasuflul i-l atinge
ce pacatos !
sa nu primesti nici daruri, nici odoare
din palmele-i murdare.
primeste doar ce-ti daruie
cel ce-n iubire sacra staruie.
(Rabindranath Tagore)

“Daca aceasta este cu adevarat casa lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce-L voi intalni?”, sau: Nu m-ați fi căutat dacă nu m-ați fi găsit

Rabindranath Tagore a fost un poet, filosof, romancier si
pictor indian din provincia Bengal, cunoscut mai ales ca fiind primul non-european care a primit Premiul Nobel pentru Literatura in anul 1913 cu cartea sa “Ofranda lirica”, Gitanjali. Acesta a fost extrem de influent in introducerea culturii indiene in lumea occidentala si este considerat si acum ca fiind artistul remarcabil creativ al Indiei moderne.
„In temeiul versurilor sale profund sensibile, proaspete si frumoase, prin care, cu un mestesug desavarsit, a izbutit sa faca din gandirea sa poetica, rostita in propriile-i cuvinte englezesti, o parte integranta a literaturii occidentale“ - Laureatii Premiului Nobel pentru Literatura – Almanah „Contemporanul“. Aceasta a fost motivatia decernarii premiului Nobel lui Rabindranath Tagore în anul 1913.
In continuare, iti prezentam o poveste plina de intelepciune spusa chiar de Rabindranath Tagore:
“Ma aflu intr-o cautare dupa Dumnezeu de cand ma stiu, timp de mai multe vieti, inca de la inceputul existentei mele. Odata, am reusit sa-L vad langa o stea indepartata, asa ca m-am bucurat si am dansat de unul singur pentru ca, desi era mare distanta, nu era imposibil de ajuns pana acolo. Am calatorit catre acel loc si in cele din urma am ajuns la acea stea, dar Dumnezeu se mutase catre o alta stea. Astfel au decurs lucrurile vreme de secole.
Aceasta provocare s-a dovedit a fi atat de mare incat a trebuit sa-mi tin treaza speranta chiar si in momentele in care simteam ca voi ramane lipsit de speranta. Trebuia sa-L gasesc si eram absorbit intru totul de aceasta cautare. Insasi cautarea era atat de misterioasa si de incantatoare, incat Dumnezeu devenise aproape o scuza, iar cautarea se transformase in adevaratul meu tel.
Si, spre surprinderea mea, intr-o zi am ajuns la o casa aflata pe o stea foarte indepartata, care avea o mica tablita in fata ei, pe care scria “Aici locuieste Dumnezeu”. Bucuria traita nu putea fi descrisa in cuvinte. In sfarsit, eram aproape de implinirea visului meu. M-am grabit sa urc multimea de trepte ce imi statea in fata. Cu toate acestea, pe masura ce ma apropiam de usa, treapta cu treapta, mi s-a strecurat o mare teama in suflet. Chiar in momentul in care eram gata sa bat la usa, m-am simtit paralizat de o mare frica, o frica asa cum nu mai cunoscusem  pana atunci. Frica mea era:
“Daca aceasta este cu adevarat casa lui Dumnezeu, ce voi mai face dupa ce-L voi intalni?”
Cautarea lui Dumnezeu devenise insasi viata mea, iar a da ochii cu El ar fi echivalat cu o adevarata sinucidere. Si, apoi, ce voi putea face impreuna cu El? Aceste lucruri nu-mi trecusera prin minte pana in acel moment. Trebuia sa ma fi gandit la asta inainte de a-mi incepe cautarea, adica sa ma fi hotarat ce voi face cand voi fi fata in fata cu Dumnezeu.
Mi-am luat usurel incaltarile in maini si, tiptil, in liniste, cu miscari lente, am pasit inapoi, speriat ca nu cumva Dumnezeu sa auda ceva, sa deschida usa si sa-mi spuna “Unde te duci? Sunt aici, vino inauntru!”. Dupa ce am coborat scara, am alergat cum nu am mai alergat vreodata in viata mea si, de atunci, continui sa-l caut pe Dumnezeu, indreptandu-ma in toate directiile, dar ocolind dinadins casa in care locuieste cu adevarat. Acum stiu casa ce trebuie sa fie ocolita. Asa imi continui cautarea, si ma bucur de calatorie, de neincetatul meu pelerinaj.”

Să mai și râdem...

La ora de dirigenție, profesoara ii întreabă pe copii ce meserii au părintii lor.
La un moment dat îl întreabă pe Gigel:
- Tatăl tău ce este Gigele?
- Parlamentar, doamna profesoara.
- Bravo!
- Dar tatăl tău, Bula?
- Aaaa, pai nici taica-meu nu lucrează.

_______________

La un bar:
- Bună ziua. Suc de morcovi aveţi?
- Nu.
- Dar de roşii?
- Nu domnule, aici e bar!
- Dar fiertură de ţelină?
- Nu avem decât băuturi alcoolice.
- Dumnezeu mi-e martor că n-am vrut să beau alcool, dar dacă nu aveţi altceva, daţi-mi o vodca!


________________

-Domn doctor a inceput sa-mi miroase picioarele...
-Le-ai spalat?
-Da ce ajuta?


___________________________

La scoala,profesoara intreaba copii ce meserie au parintii lor. 
Ajunge la Bula:
- Bula,ce e tatal tau?
- Dentist agricol !
- Cum adica?
- Pune dinti la grebla !!!


_________________

- Mai Ioane ce note ai luat la bacalaureat?
- Mam.... sanatosi sa fim ...asta-i principalu !!!


_________________

- Bună, ce faci?
- Bună, da iaca, numai ce am mîncat!
- Oo super, dar ce-ai mîncat?
- Bataie! 


_________________ 

Un ziarist întreabă:
- Bade, cu cine votezi?
- Poi, cu comuniștii!
- Noa, da de ce?
- Iaca, pe vremuri o venit liberalii si ne-au zis ca ne fac pod. Vezi o urma de pod?...
- Nu!
- Apoi o venit pedeliștii si o zis ca ne fac moara. Vezi vreo moara?
- Nu.
- Ei, când o venit comuniștii, o zis ca ne iau tot. Si ne-au luat. Aia sunt oameni de cuvânt!!!


_________________


vineri, 5 februarie 2016

IUbește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți


A ne cufunda în profunzimile eului nostru pentru a găsi pacea seamănă de cele mai multe ori cu a ne arunca într-o piscină fără apă. Astfel, după puțină vreme, egocentrismul nostru devine auto-dezintegrare, atunci când vom descoperi că nu avem nici un fel de centru. Nimeni nu se poate iubi pe sine în mod adecvat dacă nu-și cunoaște scopul vieții (Sheen, Tre per sposarsi)

Aceasta este ziua cea sfântă: să ne bucurăm și să ne veselim într-însa

Un prieten de-al meu a deschis dulapul sotiei lui si a scos un pachetel infasurat in matase fina. Cu lacrimi in ochi, s-a asezat in genunchi, s-a uitat in ochii mei si mi-a spus:
“Acesta… acesta nu este un pachet obisnuit.”
El a deschis cutia si s-a uitat la o rochie de noapte din satin. A strans-o puternic la pieptul lui.
“Ea si-a cumparat aceasta lenjerie cand a fost la New York pentru prima data, acum noua ani. Nu a folosit-o niciodata. Imi spunea ca o pastreaza pentru o ocazie deosebita… Cred ca aceasta este ocazia.”
S-a ridicat in picioare si s-a apropiat de pat; a asezat rochita langa celelalte haine pe care urma sa le duca la pompele funebre. Sotia lui tocmai murise. S-a intors catre mine si mi-a spus:
“Nu pastra nimic pentru o ocazie deosebita… fiecare zi traita este o ocazie deosebita. Tine minte lucrul asta.”
Au trecut cateva saptamani de la discutia cu el… si eu inca ma mai gandesc la aceste cuvinte. Ele mi-au schimbat viata. Acum citesc mai mult si fac curat mai putin. Ma asez pe scaunul din curtea casei si admir privelistea fara sa fiu deranjat de buruienile din gradina. Incerc sa petrec mai mult timp cu familia si prietenii si mai putin la birou.
Acum am inteles ca viata trebuie sa fie un cumul de experiente de care sa te bucuri, nu o lupta pentru a supravietui. Nu mai pastrez nimic, ma bucur de tot ce am. Folosesc paharele de cristal la fiecare masa. Imi pun paltonul nou chiar si cand merg la cumparaturi. Nu mai pastrez cel mai bun parfum pentru ocaziile speciale, il folosesc oricand am chef.
Cuvintele “Intr-o zi…” si “In una din aceste zile…” au disparut din vocabularul meu.

Daca ceva merita vazut, auzit sau facut… eu vreu sa vad sau aud sau sa fac ACUM.
Nu sunt sigur ce ar fi facut sotia prietenului meu daca ar fi stiut ca nu va mai apuca ziua de maine, zi pe care toti am ajuns sa o ignoram intr-o masura destul de mare. Cred ca si-ar fi sunat toata familia si prietenii apropiati. Poate ca si-ar fi sunat si cativa prieteni vechi pentru a isi cere scuze pentru certurile si supararile din trecut… poate ca ar fi vrut sa vorbeasca cu toata lumea.
Mi-ar placea sa cred ca ar fi iesit in oras, la restaurant, si ar fi comandat mancarea ei preferata. Este vorba despre aceste lucruri mici pe care regreti ca nu le faci…
Fiecare zi, fiecare ora, fiecare minut, fiecare secunda… totul este special.

Traieste pentru azi, maine este posibil sa nu mai fii.

joi, 4 februarie 2016

Sancta Mediocritas: ora pro nobis

Lumea de azi suferă de o teribilă mediocritate. Murim de mediocritate. Ne asfixiem de atâta mediocritate. Marea urgență a timpului nostru este apariția oamenilor mari. Viața omului de astăzi se desfășoară sub semnul micimii: o micime care este eroică, o micime care ajunge până la sacrificiu, o micime care este mare.
În politică sunt foarte puțini cei care urmează principii bine determinate: ei urmează opinia publică. Mare parte a politicienilor noștri, în loc să conducă masele spre culmi nobile, aleg pentru aceștia căi meschine. Timpul nostru este prea timid: nu mai are personalitate. Calculează prea mult: nu mai are nici un entuziasm. Este prea devirilizat: nu mai simte fascinația eroismului. Iar ceea ce se spune despre politică este valabil și pentru religie.
Religia și-a pus și ea papuceii de noapte. Profeții ei nu mai sunt capabili să se elibereze de mânecile lungilor și învechitelor prejudecăți. Sunt prea de acord cu ideile moderne – bune sau greșite, nu contează – numai pentru că acestea sunt idei moderne. Profeții noștri evită să ia poziție acolo unde este vorba de adevăr, de teamă de a nu-și face dușmani. Ei ridică pânzele lor imediat ce apare un vânt de popularitate, și nu ar îndrăzni să spună vreun cuvânt împotriva vreunei prejudecăți curente, împotriva vreunei erori care triumfă. Ei sunt fericiți de o fericire pe care Cristos nu a promis-o niciodată, și se plâng că sunt slabi. Nu sunt instituțiile cele care lipsesc astăzi: sunt oamenii. Ne lipsesc oamenii mari!
... Măreția nu stă în mușchi, sau în aur, sau în instituțiile de pedagogie, ori în ceva care îți sare în ochi. Măreția constă în ceva care reclamă aproape un nou simț pentru a fi apreciată. Măreția nu e ceva exterior omului însuși. Este mai degrabă ceva intim lui însuși. Măreția este o calitate a inimii și a sufletului, cu care omul reușește să cucerească nu atât dominarea asupra inimii, cât mai ales dominarea asupra patimilor lui. Măreția constă în a avea simțul dreptății, a probității, a dragostei. Dacă ne punem de partea acestui punct de vedere noi trebuie să recunoaștem că omul, în vreme ce este divinamente înzestrat pentru a domina natura, dimpotrivă, este foarte meschinamente echipat pentru a domina asupra persoanei proprii. Și totuși, tocmai în această auto-dominare rezidă adevărata măreție.
Astăzi lumea are urgentă nevoie de oameni care, asemenea fulgerelor, ard  legăturile de interese care leagă energiile noastre de lume: de oameni care, cu voce curajoasă, ca Ioan Botezătorul, să trezească natura noastră somnolentă din lațurile leneșei noastre odihne; de oameni care depășesc victoriile lor, nu coborând de pe Cruce și ajungând la compromisuri cu lumea, ci mai degrabă înfruntând grele suferințe pentru a ajunge să cucerească lumea (Fulthon Sheen, La più grande urgenza)

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian 

marți, 2 februarie 2016

Reflecție la încheierea Anului dedicat Vieții consacrate

Lumină spre luminarea neamurilor, și slava poporului tău, Israel!

  Am intrat în procesiune în biserică pentru a celebra Sf. Euharistie, nu înainte fi binecuvântat lumânările, simbol al luminii adusă de Cristos în această lume, dar și simbol a ceea ce trebuie să fim noi, cu toții, dar într-un chip special persoanele consacrate, surori și frații care, prin voturile de sărăcie, ascultare și castitate, ne-am dăruit cu totul lui Dumnezeu și am promis în fața poporului lui Dumnezeu să fim ceea ce El vrea de la noi, adică de a fi lumină și bucurie pentru lumea în care trăim. Aș pleca de la acest simbol, pentru a dezvolta predica din această seară, dar și pentru a-i mulțumi Domnului pentru că ne-a adresat o chemare atât de nobilă, de la care nu trebuie să dezertăm.
Dragi frați, dragi surori, mulți profeți spun că trăim într-o lume caracterizată deseori de ceață, de întuneric, de individualism, de necredință, și mai puneți fiecare tot ceea ce doriți. Realitatea însă nu este asta. Lumea nu este rea, nu este ceață tot timpul, nu este răutate peste tot. Lumea este bună, așa cum Dumnezeu a făcut-o la început, astfel că trebuie să încetăm să ne văicărim continuu că nu se mai poate; că noroc de noi că mai există lumini în această lume. Nu putem nega că există și urme de întuneric, dar, în general, creația lui Dumnezeu este bună și frumoasă, așa cum a fost la începutul lui, iar noi suntem chemați în această lume să fim lumină, nu în cea ideală, în care am dori să trăim. Așadar, mai multă pozitivitate, mai mult optimism nu ar strica, și nu ar trebui să ezităm să „gândim pozitiv”, chiar și atunci când norii de deasupra noastră ar fi mai deși. Acesta este de altfel exemplul lui Isus: chiar și în persoanele cele mai rele, era capabil să vadă un om de mântuit, un om care-și dorea mântuirea. Cine este luminos, este plin de speranță, de pace lăuntrică, de liniște, și nu umblă prin lume cu o față apocaliptică, ca și cum lumea ș-ar sfârși peste câteva minute, în foc și pucioasă. Noi, persoanele consacrate, suntem chemați asemenea lumânării, să ne consumăm viața ca lumini, în această lume; în caz contrar, vrând să rămânem întregi, vom eșua în chemarea noastră, căci speranța noastră, bucuria noastră nu trebuie să stea în convertirea acestei lumi, ci în Cristos. Noi, persoanele consacrate trebuie să fim tot timpul conștienți că lumea este bună pentru că este iubită de Dumnezeu, căci Dumnezeu nu ne iubește pentru că noi suntem buni, ci invers, noi suntem buni pentru că suntem iubiți. Trăirea voturilor de sărăcie, ascultare și castitate, ar trebui să ne elibereze de toți și de toate, și de noi înșine – desigur progresiv – pentru a ne lăsa învăluiți numai de Dumnezeu. Și un lucru care mi se pare simptomatic pentru bolile de care suferă viața consacrată de la noi, adică cele de mâhnită, de mohorâciunită, de legită și de comodită, este tocmai alipirea aproape nevrotică de instituție, de legi, de statute și de constituțiuni, nelăsând loc astfel carismei, Duhului Sfânt, care să facă din noi persoane mai vii, persoane explozive, persoane înflăcărate de chemarea lor. Cu alte cuvinte, trebuie să ieșim și să luăm mirosul oilor, așa cum le spunea Sf. Părinte, papa Francisc, preoților , acum câțiva ani, nu să trăim în cazematele noastre confortabile, în vreme ce lumea luptă să trăiască de pe o zi pe alta.

În concluzie, spunea cineva că persoana consacrată ar trebui să fie ca vremea: foarte rar plină de tunete și fulgere; din când în când mohorâtă , ca după ploaie, dar cel mai des senină.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Magie pentru toți

Ştrul şi Iţic intră într-un magazin. Profitând de neatenţia vânzătorului, Ştrul fură 3 ciocolate. După ce părăsesc magazinul, Ştrul îi spune lui Iţic:
- Frate, sunt cel mai tare hoţ! Am furat 3 ciocolate şi nu m-a văzut nimeni!
- Dacă vrei să vezi ceva mai tare, hai înapoi la magazin şi-am să-ţi arăt eu un furt adevărat! replică Iţic.
Aşa că se întorc amândoi la magazin şi Iţic îl întreabă pe vânzător:
- Vrei să-ţi arăt o magie?
- Da, răspunde vânzătorul.
- În regulă. Dă-mi o ciocolată.
Vânzătorul îi dă o ciocolată, iar Iţic o mănâncă. Mai cere una, o mănâncă şi pe aceea, o cere şi pe a treia, pe care, la fel, o mănâncă.
Vânzătorul îl întreabă:
- Şi unde e magia?
- Caută şi le vei găsi în buzunarul prietenului meu, îi spune Iţic.

duminică, 3 ianuarie 2016

Nu uita, să faci ceva cu viaţa ta! In memoriam Pr. Vasile Mare


Am găsit aseară o fotografie cu un om care a fost pentru mine o lumină într-o perioadă de întuneric complet, şi care a plecat dintre noi în luna februarie a anului 2004. Părintele Vasile Mare. În poză el stă între părinţii mei, pe fotoliul roşu cu mare tradiţie în familie. Are o privire care mi-a stricat seara, şi cred că îmi va strica cel puţin o parte din restul anului. Am scanat-o.
Ce citesc eu în această fotografie, dar fără vreo urmă, vreo umbră, vreo 0,1 la sută de mustrare, e “Ai făcut ceva cu viaţa ta? Ce ai făcut cu viaţa ta?” Cred că ştiţi foarte bine că oamenii cei mai simpli, cei mai dezarmaţi, cei mai ne-autoritari, cei mai dragi, ne pun în genunchi cu întrebările lor care nu vor deloc să oblige, şi tocmai din acest motiv ne obligă mai mult decât toată tradiţia lumii adunată la un loc.
O să descriu puţin ce înseamnă formula “A face ceva cu viaţa ta”, pentru că e calea cea mai simplă de a transmite sentimentul pe care îl am privind poza acestui om luminos.
E ceea ce vrem toţi, cam după vârsta de 11 ani, când începem să rezonăm cu lumea. Vreau să fac ceva cu viaţa mea. Acel ceva nu e clar, e ca un foetus în a treia lună de sarcină, să zicem, e acolo, e ceva acolo, e cineva, dar nu e foarte clar ce sau cine. La fel e sentimentul acesta de “vreau să fac ceva”, care aduce cele mai bune lucruri din viaţă, e baza a tot ce fac oamenii bun şi frumos. Simţi asta când mergi la munte, când începi să citeşti singur filosofie, când vezi un film care te întoarce pe dos, în bine sau rău, când treci dincolo de curgerea zilelor şi examenelor şi te întrebi care e sensul şi misiunea ta pe acest pământ.
Iar oamenii “tineri” sunt cei care au făcut ceva cu viaţa lor, şi rămân tineri tocmai pentru că au făcut asta. Ştiu oameni de 80 de ani care erau mai tineri ca mine, şi se vedea asta. Pentru că făcuseră ceva cu viaţa lor.
Sigur, şmecherii vor zice, ce să faci cu viaţa asta, faci un mare nimic, nada. Ok, pot să fac şi eu mişto cam de orice. Dar, dacă e să cautăm ceva inedit, formula bizară de “a face ceva cu viaţa mea”, are, la nivel de limbaj, un paradox mult mai interesat decât asocierea simplistă de mai sus . Şi anume, cineva care vrea să facă ceva cu viaţa lui, înseamnă că întreaga lui viaţă, tot ce este el, tot ce ar putea el să facă, toate aspiraţiile dar şi dorintele si posibilităţile, sunt încă deoparte. Lăsate, neatinse, sau în aşteptare.
E viaţa, cu care încă nu  a făcut nimic.
E o formulă minunată, pentru că ea spune că viaţa se face, sau că se face ceva cu viaţa ta, că viaţa nu doar se trăieşte, ci se transfigurează în ceva anume. E un mare aluat, imens, minunat dacă devine ceva, dar jalnic dacă e lăsat la stadiul de aluat.
Saint Exupery scrie într-un pasaj din finalul cărţii Terre des Hommes că trecea printre oamenii adormiţi dintr-un tren de clasa a treia, şi vedea câte un copil cu faţă de înger şi se întreba ce va deveni acel copil. “Mozart este asasinat”, era concluzia scriitorului francez. Câţi dintre noi nu au vrut să facă ceva cu viaţa lor? Nu doar au vrut, dar au putut, adică se putea, dar nu au perseverat, sau nu s-a deschis uşa timpului şi a sufletului.
E chestia care mă ţine treaz, de ani de zile: întrebarea “cum să faci ceva cu viaţa ta”. Pentru că dacă amâni prea mult  rişti să nu mai poţi, sau rişti să pierzi dorinţa de a face ceva, ajungi la sentimentul că vrei doar să îţi salvezi viaţa. Adică… începutul ratării complete, conform Evangheliei, dar şi a psihologiei umane. Tinerii sunt gata să îşi dea viaţa, bătrânii vor să o salveze, să o prelungeacă. (Tinerii şi bătrânii în sens psihologic).
Viaţa trebuie luată toată, ca floare care stă degeaba într-un tufiş dosit, şi pusă sus pe pervaz. Oferită, altora, soarelui. Trebuie făcută Ceva.
Dar Ce, ce să faci? Aici e problema. Din mii de motive pe care le pot descrie dacă trebuie pentru că ştiu şi sociologie şi psihologie socială si altele, dorinţa asta ni se pierde. Nu zic că cineva ne-o ia, dar ni se stinge. Rămânem prizonieri ai vieţii de zi cu zi, ai filmului care ne duce de la o zi la alta, adică un fel de Matrix, trăim dar fără să fim actori, ni se pare că suntem actori dar de fapt suntem doar spectatori. Am putea fi mult mai mult decât atât, am putea fi şi actori.
Se numeşte “ a face ceva cu viaţa ta”.
De ce ne temem? Pentru că, să revin la imaginea cu aluatul de mai sus, nu e vorba de a face “ceva în viaţa ta”. Asta e versiunea idioată, “nu ai făcut nimic în viaţa ta”. Şi atunci, când cineva zice asta, tu zici “ba da, o facultate, o firmă, o casă”. Toate astea, sunt ceva “în timpul vietii” mele, dar apoi viata mea a revenit la normal, la banal.
Pe de altă parte, a face ceva cu viaţa ta înseamnă să o iei toată şi să o pui toată pe un pervaz unde să o bată soarele, să îşi trăiască timpul vieţii sub soare şi sub stele, o viaţă autentică care s-a oferit pentru ceva.
Noi râdem, dar citatele din Evanghelie “dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, nu aduce rod”. Sau, “La ce i-ar servi omului să câştige lumea întreagă, dacă o plăteşte cu propria lui existenţă?” sunt corecte nu doar creştineşte, dar şi psihologic. E trecerea de a la a face chestii, multe, ceva-uri multe, spre “a face ceva cu viaţa ta”. Să faci ceva cu viaţa ta, chiar dacă ni se pare că ceva e mereu ceva mic, nesemnificativ, înseamnă să laşi viaţa ta să se preschimbe într-un rod anume. Dacă nu moare restul, dacă nu mizezi totul pe un rod anume, nu va rodi. Nu poţi arunca în pământ jumătate de sămânţă, 30 la sută din sămânţă. Ori arunci tot, ori nu arunci nimic.
A face ceva, înseamnă, sigur, să reflectezi aspra acelui ceva, dar apoi la un moment dat să rişti totul. Oamenii trişti că nu au făcut ceva cu viaţa lor au rămas deci înainte de salt. Înainte de “the leap of faith”, de aruncarea în necunoscut. Nu au riscat nimic, nu au riscat măcar ceva acolo, şi atunci “ceva” nu s-ar format în ei. E ca şi cum îţi place prea mult cum arată un aluat, şi te temi să îl bagi în cuptor.
E vorba deci de angajare, completă, de dăruire de sine, de miză existenţială. In principiu un copil care se naşte produce acest efect de “am făcut ceva cu viaţa mea”, pentru că îţi captivează toată atenţia şi toată existenţa. Dar se poate mai mult.
Ceva.
Ei bine, cu acest text am ajuns undeva la o limită, între ce scriu pentru oamenii care îmi citesc eseurile de zi cu zi, şi ce scriu mai recent pentru partea cu biserica, într-un cerc restrâns. Pentru că în acest text, şi mai sunt şi altele, e foarte clar zic eu că dincolo de ce putem înţelege despre ratare sau împlinire posibilă a unui om, ajungem la o prăpastie, sau în faţa unui tunel.
Trebuie să riscăm. Să împingem corabia dincolo de mal, ar spune Platon. Viaţa devine de neînțeles fără un pas de risc iraţional, sau supra-raţional.
Şi eu cred că la un moment dat doar Dumnezeu ne ajută să riscăm: fie ne face curaj, fie ne pune într-o situaţie din care nu mai putem găsi cale de întoarcere.
Marile decizii ale vieţii, cum e căsătoria. Era o conferinţă întreagă a unui călugăr filosof francez, Pere Samuel de la Comunitatea St. Jean, (aici video) care arată că e imposibil raţional, psihologic si uman de fapt să faci pasul căsătoriei. Şi la final explică că, totuşi, imaginea lui Adam care adoarme şi apoi apare Eva, presupune că Dumnezeu te “adoarme” puţin, la un moment dat, laşi mai uşor raţiunea şi te laşi purtat de mister. Accepţi misterul, căruia îi vedeai doar dezavantajele, dar acum nu doar că îi vezi şi avantajele, dar şi continuitatea misterului în viaţa ta. Pentru că de mister e vorba: avem curajul de a face marile alegeri atunci când acceptăm că viaţa nu e doar ceva ce fac eu, e ceva mai mult, în ea însăşi e ceva mai mult, şi deci e firesc să o integrez într-un circuit misterios, pe care nu îl înţeleg în întregime, un circuit deschis misterului.
Părintele Mare îmi dădea tot felul de sfaturi foarte clare despre ce ar trebui să fac, într-un moment de cumpănă pentru mine. Prin anii 1998-2000. Dar, avea şi obiceiul de a-şi povesti viaţa, pentru a da exemple. Iar momentul în care a decis să se facă preot, revenea mereu la asta, era ceva foarte neclar, ceva de neînţeles pentru raţiune. Ceva de genul că el nu vroia explicit să se facă preot, aşa ceva reţin, dar a ajuns şă fie preot, printr-un context de împrejurări în care vedea mâna lui Dumnezeu. Era, şi acolo, adormirea lui Adam, saltul într-o viaţă care se împlineşte, se orientează, devine “ceva”. Preot, în cazul lui. Iar din acel secret plin, comoara vieţii lui, lua înţelepciune pentru creştinii în pelerinaj pe care îi întâlnea. Se simţea asta.
Acest mister al marilor gesturi care devin apoi bucuria, miezul vieţii noastre, pentru restul vieţii, mi l-a sugerat cumva Părintele Mare, dar încă nu am împlinit complet ce mi-a transmis prin cuvinte şi prezenţă. De asta sunt încă trist, şi caut, să merg şi eu până la bucuria – şi pacea lui – de om complet, care a riscat viaţa sa întreagă în faţa lui Dumnezeu -de unul singur şi neştiut de nimeni.
——-
Cine a fost Părintele Mare? Era genul de om care nu a fost principalul, strălucitorul meu duhovnic, a fost doar sprijinul meu şi de fapt singurul meu sprijin creştin o perioadă de 2, 3 ani, dar foarte grei. Părintele Vasile Mare era pe atunci protopop greco-catolic de Bucureşti. Sunt unii duhovnici mari, strălucitori, pe care toată România îi ştie, nu zic nume dar ele existau. Şi apoi sunt ceea ce eu numesc, gândindu-mă la Părintele Vasile Mare, “oamenii lui Dumnezeu”.
Omul lui Dumnezeu e un fel de secund de patrulă la cercetaşi, al doilea din instituţie, nu e cel mai mare, nu e cel mai vizibil, dar e cel mai util inimii când ţi-e greu, omul care repară toate rănile la momentul potrivit, omul care e sută la sută lumină, sau o lumină destulă, în bezna ta, în haosul tău. Părintele Mare nu mi-a spus multe, dar tot ce mi-a spus mi-a rămas pentru restul vieţii, stabil, puternic, clar, luminos. Mi-a spus dealtfel că a citit trei cărţi de teologie la viata lui (pentru că apoi a urmat închisoarea), una era de Lagrange şi încă două, şi ca apoi a avut şcoala vieţii. Ei bine, se vedea asta.
Noi reţinem mai uşor cometele puternice, marii apostoli care strălucesc în faţa întregii biserici, în schimb vedem mai greu aceşti oameni care ne sprijină şi ne întăresc sută la sută, niste îngeri păzitori care ştiu să se faca discreţi pentru a nu intra in luptă cu puterile cele mari şi a rămâne pe lungimea de undă a oamenilor care au nevoie de ei. E un mister, şi aici e senzaţia cea mai puternică pe care mi-a dat-o părintele Mare, arta lui de a rămâne în umbră: adică, de fiecare dată când mergeam la el, găseam răspuns clar, suficient, şi pe care nu îl găseam altundeva. Totuşi, ceva făcea că nu îl ridicam pe un piedestal, nu a devenit pentru mine un guru, deşi avea, cum spuneam, mai mult decât orice guru: avea cam tot ce puteam aştepta de la cineva, pentru acel moment al vieţii mele. Această artă de a te expune prin răspunsuri fără a lega oamenii de tine, mi se pare semnul cel mai clar al unui duhovnic nu doar bun, ci de cel mai înalt nivel.
Mai mult, acest gen de oameni care rămân mereu pe banca a doua, nu acaparează tot ecranul, ei bine trebuie să recunoaştem la un moment dat că ne sunt mult mai utili vieţii spirituale decât cei pe care îi considerăm cei mai importanţi oficial.  Si, aceşti oameni care dau mult dar rămân pe banca a doua, dovedesc, zic eu, sfinţenie, prin asta.
Pentru mine Părintele Mare e mai mult decât un om sfânt, e un om care a reuşit să fie pentru toţi cei care l-au cunoscut cineva care era mereu corect teologic şi util creştineşte fiind totodată un om bun! un ardelean sătmărean delicios ca o bomboană pentru suflet, un om care îţi lumina inima oricând îţi trecea pragul şi se prezenta ca de obicei: “Eu sunt părintele Vasile Mare dar mic”.
Într-o perioadă în care nu mă mai puteam ruga, Părintele mi-a spus “Du-te la munte, bucură-te de soare, acela e Dumnezeul dumnitale pe moment”. De fapt, Părintele Vasile Mare a fost, după soarele de la munte, un soare cald care a apărut în viaţa mea, şi care m-a condus pe nesimțite, prin glume aparent de conjunctură în mica lui garsonieră din str. Badea Cârţan, spre Soarele din suflet pe care toţi îl căutăm cu greu.

Notă. Scriu mai sus că dorinţa de a face ceva cu viaţa ta se poate pierde. Nu e chiar aşa, nu vreau să las această impresie, dar adaug aici ca să nu intervin pe text.
Sunt oameni care îşi pierd această dorinţă. Dar, timpul care trece nu este un obstacol pentru a face ceva cu viaţa ta. Din principiu. De exemplu bătrânul Simeon: viaţa lui a însemnat aşteptarea celor 20 de minute când a luat în braţe pe pruncul Isus. Simeon a făcut ceva cu viaţa lui: a aşteptat momentul său.
Dacă fac o sinteză a acestui articol, pot spune că a face ceva cu viaţa ta înseamnă a o dărui, a o expune cuiva, unui om, unei cauze, lui Dumnezeu. Aşteptăm acest gest salvator, de dăruire de sine, ani de zile. E foarte posibil să îl aşteptăm zeci de ani. Oricum, viaţa contează în măsura în care faci ceva cu ea. Părintele Marie Dominique Philippe a fondat o nouă mânăstire la 63 de ani, si a trait cu noii lui frati inca 31 de ani. Bunicul meu s-a făcut preot la vârsta de 60 de ani, şi s-a rugat lui Dumnezeu pentru o nouă tinereţe, ceea ce a primit: a mai trăit, ca preot, 29 de ani rodnici, în care a trecut tinerii români de la comunism la post..ceauşism. Şi aşa mai departe. Pot să scot mii de mărturii de acest gen. Biserica e mai tare în scenarii ca Hollywood-ul.
Preluare de pe: www.homhominischristus.com