luni, 25 aprilie 2011

CRISTOS A ÎNVIAT! ALELUIA!

Prin învierea Sa, Cristos a desveșnicit timpul și ne-a introdus și pe noi în timpul lui Dumnezeu.
Paște binecuvântat tuturor cititorilor și prietenilor acestui blog. Isus Cristos cel Înviat să vă binecuvânteze, să vă dăruiască pacea sa și să vă lumineze cu lumina Sa, pentru ca să fiți martorii lui până la marginile pământului și până la sfârșitul vremurilor.

joi, 21 aprilie 2011

TRADIȚIA SPĂLĂRII PICIOARELOR ÎN ORIENT ȘI OCCIDENT

O rânduială specifică Sfintei şi Marii Joi este spălarea picioarelor, ceremonial oficiat în mănăstiri în catedrale și în parohii. Astfel, starețul mănăstirii sau preotul spală picioarele celor aflați mai jos în ierarhie reluând astfel momentul spălării picioarelor apostolilor de către Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, la Cina cea de Taină. La vechii evrei, contemporani cu Mântuitorul Iisus Hristos, exista un obicei în care gazda oferea musafirilor veniţi de la drum lung şi obositor prin pustiul Ţării Sfinte apă caldă pentru spălarea picioarelor de praf şi alinarea durerilor sau a rănilor provocate de o aşa călătorie anevoioasă. Primii creştini au preluat obiceiul spălării picioarelor pelerinilor, act prin care se adânceşte smerenia. Ritualul se practică şi astăzi, mai ales în mănăstiri, ca un gest de reînnoire a ceea ce a făcut Mântuitorul înainte de Cina cea de Taină.

Părintele arhimandrit Melchisedec Velnic, starețul mănăstirii Putna a vorbit despre semnificațiile acestei rânduieli:
„Sunt aleşi 12 părinţi, între care trebuie să fie un portar şi iconomul mănăstirii care ţine locul Sfântului Apostol Petru. Într-un loc special pregătit, de obicei în pridvorul bisericii, pe 12 scaune, ei se aşează şi în timpul citirii Evangheliei, preotul care trebuie să fie întâistătătorul mănăstirii, sau arhiereul, se dezbracă de felon şi la momentul potrivit se încinge cu ştergarul, pune apă în spălătoare şi spală picioarelor celor care sunt aşezaţi în locul Apostolilor. Urmează apoi dialogul cu iconomul mănăstirii care închipuie pe Petru, reactualizând momentul când Petru I s-a opus ca să nu îi spele picioarele. Rânduiala se termină cu o rugăciune deosebită în care se cere de la Dumnezeu să se spele întinăciunea”.

Această spălare a devenit o cinstire şi o apreciere pentru cel primit ca oaspete şi amintea de primirea pe care a făcut-o Avraam la Stejarul din Mamvri celor Trei Îngeri - adică Sfintei Treimi. Ţinând cont că obiceiul era larg răspândit în Israel şi că el se practica până şi la casele de oaspeţi de către slujitorii de acolo, Mântuitorul mustră pe fariseul Simeon în Betania, care primise cinstea de a fi intrat Însuşi Fiul lui Dumnezeu în casa sa, judecându-L în sine, atunci când femeia cea păcătoasă a venit şi I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinţei ei şi I le-a şters cu părul capului ei sărutându-le, zicând: 'Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei. Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele.' (Luca 7, 44-46) Această femeie păcătoasă a arătat mai multă pocăinţă şi mai multă preţuire pentru Hristos nădăjduind în iertarea ei prin gestul cel mai pios şi umil de a spăla picioarele lui Iisus cu propriile lacrimi, decât fariseul Simon. Deşi gestul ei era unul profund, dintre cei de faţă nimeni nu-l apreciază decât numai Domnul Hristos.

Ruşinarea iubitorilor de slavă deşartă

Alegând Mântuitorul să mănânce Paştile cu ucenicii săi, la Cina cea de Taină, mai înainte de a institui Sfânta Euharistie, îi adânceşte în învăţătura smereniei, unită cu dragostea unuia către altul. 'Evanghelistul prezintă în versetele din fruntea acestui paragraf paradoxul dintre puterea dumnezeiască pe care o avea Hristos, ca Unul ce S-a născut din Tatăl şi Care, după ce S-a născut om, Se va sui şi cu trupul la cer, şi smerenia pe care o arată. Numai afirmând întâi puterea dumnezeiască a lui Hristos, Evanghelistul poate pune în relief uimitoarea smerenie a lui Hristos' - Sfântul Chiril al Alexandriei arată că Evanghelistul pune mai întâi accentul pe mărirea Sa şi, arătând strălucirea firii Lui proprii, ruşinează astfel pe iubitorii de slavă deşartă.

Această opoziţie, a Slavei celui de-al doilea Ipostas din Treime cu smerenia arătată de Iisus Hristos spre curăţia Apostolilor şi a noastră, este arătată şi într-una din rugăciunile rânduielii spălării picioarelor din Joia Mare, aflată în Triod: 'Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, prin plecarea Ta cea preaînaltă, şi pe cel smerit cu voinţa întâi chemându-l, ne-ai învăţat pe noi cu smerenia cea dumnezeiască, păzeşte-ne neîntinaţi, spălaţi pururea cu lacrimi, curăţiţi cu lumina darului Tău cel curăţitor'.

Spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină este o pildă de dragoste şi un îndemn dumnezeiesc la smerenie, servire şi iubire faţă de aproapele nostru. Ea nu are numai valoarea unei curăţiri legale, exterioare, ci simbolizează curăţenia sufletelor. Totodată, ea este menită să realizeze între creştini atmosfera frăţească şi spiritul de jertfă care să ridice în demnitate firea omenească, să topească vrăjmăşiile şi să înmulţească în lume dragostea de aproapele şi binefacerea.

'Venind, ne-au spălat picioarele'

Acest ritual a fost preluat de primii creştini cu mare evlavie, el practicându-se mai cu seamă în Joia Mare aşa cum mărturisea un pelerin la Locurile Sfinte în secolul al VII-lea. Mărturii vii ale săvârşirii acestui obicei le întâlnim şi într-un manuscris aflat în Biblioteca Sfântului Sinod, în jurnalul lui Necolae Sas, pelerin la Ierusalim în 1870-1871. Pelerinii sosiţi la Ierusalim sunt cazaţi la Mănăstirea Sfinţilor Arhangheli, iar acolo, într-o festivitate la care participă toată obştea de monahi şi toţi pelerinii, li se spală acestora din urmă picioarele, la fiecare pe rând, de către monahi. Apoi li se dă apă sfinţită şi îşi spală şi mâinile şi faţa, după care trec într-o altă încăpere unde îşi scrie fiecare numele şi primeşte un fel de 'certificat de închinător la Locurile Sfinte' - adică de 'hagiu', cum spune pelerinul nostru:

'Apoi ne-au poftit în casele ciele mai de sus şi stând mai mulţi sfinţi Părinţi acolo şi poruncindu-ne să ne desculţăm, şi venind ne-au spălat picioarele: şi le-au şters cu fota şi le-au serutat cântând foarte frumos pentru spălarea picioarelor din stihiri şi făcându-ne atunci hagii; şi apoi ne-au dat de ni-am spălat şi pre mâini cu apă caldă şi cu săpun, ca şi pre piciore; şi apoi au venit un părinte cu un feliu de apă foarte mirositoare de ne-am spălat pre faţă cu apa aceia, foarte mulţemind Maicei Domnului de toate şi pentru toate' (Ms. 5603/ 1960 din Biblioteca Sfântului Sinod, fila 17).

Care era oare scopul acestei spălări? De ce călugării, care oricum îi găzduiau şi aveau grijă de pelerini pe durata şederii lor în Ţara Sfântă, trebuia să facă şi acest gest de umilinţă, faţă de nişte străini? Răspunsul îl găsim în Evanghelia de la Ioan, cap 13, iar tâlcuirea o aflăm din cugetările Sfinţilor Părinţi.

În Joia Mare, la Cina cea de Taină, Mântuitorul se încinge cu ştergar şi spală picioarele ucenicilor, fiecăruia pe rând. Ei sunt înfricoşaţi de acest gest, îndeosebi Petru, care nu acceptă ca Domnul şi Învăţătorul să se facă lor rob - ei, care erau ucenicii Lui - şi să se smerească, spălându-le şi sărutându-le picioarele. Taina acestui gest ei nu o pot cuprinde cu mintea, dar Dumnezeu îi spune lui Petru 'Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine' (In. 13, 8), şi îi explică în continuare : 'Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora. Căci v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, aşa să faceţi şi voi' (In, 13, 14-15) şi mai încolo 'Fericiţi sunteţi dacă le veţi face' (In, 13, 17).

Esenţa gestului pe care îl face Mântuitorul constă în pilda de smerenie, după cum explică şi Sf. Chiril al Alexandriei: când deci Eu, Cel atât de mare în slavă, Mă arăt coborât la atâta smerenie, încât spăl şi picioarele voastre, cum veţi refuza, zice, să faceţi şi voi unii altora aceasta? Iar prin aceasta îi învaţă să nu le placă să se mândrească împotriva cinstirii altora, ci să socotească fiecare pe cel împreună-rob superior sieşi şi să-l pună în toate înaintea sa.

Smerenia este primul pas pe drumul pocăinţei. Este una din condiţiile principale în monahism. Este porunca pe care nu a respectat-o Adam şi pentru care a căzut din starea graţiei divine, pentru că s-a mărit şi a vrut să dobândească cunoaşterea lui Dumnezeu. Pilda lui Adam cel Nou, Fiul lui Dumnezeu, o urmează monahii care spală picioarele pelerinilor, şi le dau acestora pildă (aşa cum Mântuitorul le-a dat Apostolilor), ca, la rândul lor, să se lepede de mândria lumească şi să înceapă acest pelerinaj la Locurile Sfinte cu smerenie, cu conştiinţa că au pornit pe un drum la capătul căruia îi aşteaptă Mântuitorul, iar ei trebuie să fie pregătiţi, 'pentru a avea parte de El' - aşa cum îi spune Iisus lui Petru.

Obiceiul spălării picioarelor pelerinilor veniţi la Ierusalim este pomenit şi în jurnalele altor pelerini români. În 1860, cu 10 ani înaintea lui Necolae Sas, un călugăr de la Mănăstirea Ciolanu vorbeşte despre acelaşi ritual, amintind şi de spectaculosul ritual al spălării picioarelor la care participă slujitorii Sfântului Mormânt, în Joia Mare. În 1840, călugărul Chiriac de la Mănăstirea Secu este părtaş la acest ritual ce se făcea pelerinilor şi ne dă mai multe amănunte, despre cum se aplica acest ritual în cazul femeilor. Pelerinii erau îndemnaţi să lase un acatist pentru a fi pomeniţi în Ţara Sfântă, moment în care li se elibera 'certificatul de hagiu'.

'A doua zi îi ieu pre toţi şi cu cântări îi duc întru o odae mare în chip de paraclis şi împodobită cu icoane şi încep a le spăla picioarele la parte bărbătească, iar după spălare le sărută un picior. La mueri numai le toarnă pe mâini de să spală şi de acolo îi duc la altă odae la partamantul cel mai de sus şi acolo încep a-i băga câte pre unu să-şi scrie numele său şi a părinţilor săi, a neamurilor de vor voi'.

La 1904, încă se mai practica

Chiar la începutul secolului al XX-lea se mai practica acest ritual, fie şi pentru un singur închinător. Dr. Badea Cireşeanu, profesor de liturgică şi decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti între 1913 şi 1915, primeşte şi el la Patriarhia Ierusalimului o 'carte de închinător' şi i se spală picioarele (pelerinajul său la Ierusalim se petrece în anul 1904). El spune că spălarea picioarelor este o datină veche rămasă între orientali şi îi plasează originea mult mai devreme, în Vechiul Testament, în episodul primirii de către Avraam şi Sara a Sfintei Treimi, la Stejarul din Mamvri (Facerea, 18,4). Iată cum comentează profesorul de liturgică acest obicei:

Această spălare este simbolul curăţeniei, dar ea înviorează şi corpul obosit în acele locuri de multă umblare pe jos şi de văpaia soarelui. Şi Mântuitorul a spălat picioarele ucenicilor Săi la Cina cea de taină; iar când se afla în Capernaum o femeie păcătoasă turnând mir pe picioarele lui, Domnul a lăudat pocăinţa femeiei şi a zis lui Simon: 'Am intrat în casa ta, apă pe picioarele mele nu ai dat; iar aceasta, cu lacrămi a udat picioarele mele' (Lc.7, 44). Spălarea picioarelor s-a făcut şi de Sfinţii Părinţi, şi se mai face şi azi în unele locuri, întru aducere aminte de cele petrecute în timpurile Vechiului şi al Noului Testament - spunea dr. Badea Cireşeanu la 1906.

Acelaşi ritual, practicat de slujitorii de la Sfântul Mormânt (ierarhi şi preoţi) în Joia Patimilor, este şi mai spectaculos. Este un ritual care se făcea în curtea bisericii, dar la care nu participau credincioşii. De aceea, pelerinii noştri plătesc unui turc pentru a-i lăsa să se urce pe o clădire din preajma bisericii, spre a vedea ritualul (pe la 1860). Toată ceremonia este ca o punere în scenă a textului evanghelic. La ea participă un ierarh, cu grad de superior, iar pe lângă acesta alţi doisprezece - în chipul Mântuitorului şi al celor 12 Apostoli. Un diacon citeşte Evanghelia, fiecare verset fiind urmat de 'punerea lui în scenă'. Sunt rememorate nu numai spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, ci şi celelalte evenimente ce vor urma: rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani, somnul în care au căzut ucenicii, sărutarea lui Iuda etc. (filele 82-87)

Ritualul celebru era aşteptat cu mare curiozitate de pelerinii aflaţi la Ierusalim în Săptămâna Patimilor. Necolae Sas scrie la fila 88: 'Foarte am mulţemit lui Dumnezeu că ne-au învrednicit de am văzut şi sfânta spălare, care mult am dorit ca să o văz'.

Ceremonialul este descris cu acelaşi interes şi de călugărul de la Mănăstirea Ciolanu, în 1860.

Despre vechimea acestui ritual nu avem, din păcate, foarte multe informaţii. În jurnalul de călătorie al Egeriei (o nobilă pelerină venită din Spania în Ţara Sfântă, în veacul al IV-lea) nu apare nici o menţiune referitoare la acest obicei, se vorbeşte în schimb, foarte mult, despre instituţia botezului, aşa cum se practica la sfârşitul veacului al IV-lea.

Prima menţiune, în veacul al VI-lea

Prima menţiune despre obiceiul spălării picioarelor, practicat nu numai la Ierusalim, ci în toate abaţiile din Occident, se găseşte în Liber ordinum. Înţelegem că obiceiul se practica deja în secolul al VI-lea, în Spania. Ritualul avea loc după terminarea slujbei de seară; se stingeau luminile în Sfântul Altar, episcopul rostea cu voce scăzută câteva rugăciuni şi toţi cei din biserică îngenuncheau. Apoi, prelatul împreună cu tot clerul (laicii erau excluşi de la ceremonie, la fel ca în descrierea ceremonialului de la Ierusalim, citat mai sus) mergeau în locul unde se făcea spălarea ritualică. Toată ziua se ţinea post negru, şi abia după ceremonie (adică după asfinţitul soarelui) se putea rupe postul (Dictionnaire dâarchéologie chrétienne et de Liturgie).

Din a doua jumătate a secolului al VIII-lea, mărturiile despre acest ritual devin tot mai numeroase, obiceiul spălării picioarelor în Joia Mare generalizându-se, spre secolul al X-lea (vezi Missale Gothicum, Vita S. Brigidae, un Glossarium cu canoane din secolul VIII, editat de Du Cange).

În Franţa se practica spălarea picioarelor oamenilor de rând, de către clerici, nu neapărat în Joia Mare, ci în diferite zile de pe parcursul Postului Mare, sau chiar în afara postului: 'La Saint-Denis, practica persista încă în secolul al XVI-lea, când, în fiecare miercuri, vineri şi sâmbătă de la începerea postului până la calendele lui noiembrie, se aduceau trei săraci la capitoliu şi li se spălau nu numai picioarele, ci şi mâinile'.

Au fost perioade când nici la Ierusalim nu se mai practica ritualul spălării picioarelor pelerinilor la primirea într-o mănăstire, pentru că, din cauza ocupaţiei turceşti, numărul pelerinilor era foarte mic, iar regula iniţială prevedea să fie cel puţin 12 închinători cărora să li se spele picioarele. În 1771, în plină ocupaţie otomană, Chateaubriand făcea o călătorie la Ierusalim, iar în mănăstirea catolică unde era găzduit nu se mai afla decât un pelerin, venit la Ierusalim în urmă cu şapte luni. Autorul cunoaşte însă obiceiul, despre care aflase din jurnalul de călătorie al lui Trévenot, pelerin la Ierusalim în 1656, care scria că fusese chiar al doisprezecelea personaj din grup, pentru că… 'Deseori, pelerinii nu erau în număr de 12, şi drept urmare trebuiau să se ia şi călugări, pentru a completa acest număr la ceremonia spălării picioarelor, din Joia Mare'.

Reprezentări iconografice

Spuneam mai sus că de prin secolul al VIII-lea apar mai multe mărturii scrise referitoare la ritualul spălării picioarelor. Pentru a înţelege importanţa pe care o căpătase acest ritual, trebuie să observăm că scena în care Iisus spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină apare reprezentată tot mai mult, în pictura bisericii, în mozaicuri, basoreliefuri (basorelief pe un sarcofag de la Muzeul din Latran, sec. al XV-lea) şi miniaturi din cărţile de cult (exemple: pe Evangheliarul lui Rossano, pe un pergament-antivolă de la Athos din secolul al XVI-lea, etc). Mozaicurile de la Néa Moni (Chio) şi Hosios Loukas sunt realizate în cea mai frumoasă tehnică bizantină. Fiecare verset din Evanghelie pare să se audă din desen - Petru şade pe scaun, cu o mână arătându-şi picioarele, iar pe cealaltă având-o la cap (căci spune 'Doamne, spală-mi nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul' (In, 13,9). Hristos, îngenuncheat înaintea lui, cu îmbrăcămintea cea de deasupra scoasă şi încins cu un ştergar, cu o mână ţine piciorul lui Petru iar pe cealaltă mână o întinde către el. Înaintea genunchilor are un vas cu apă. Ceilalţi Apostoli stau în spatele lui Petru, unii vorbind între ei, alţii dezlegându-şi încălţămintea.

În concluzie, actul spălării picioarelor - gest practicat încă din Vechiul Testament, dar din considerente de igienă şi apoi de curtoazie (cum apare în pasajul întâmpinării Sfintei Treimi de către Avraam, la Stejarul din Mamvri - Facerea,18:4) - capătă semnificaţii noi prin exemplul pe care îl dă Iisus Hristos ucenicilor apostoli. Hristos s-a smerit nu doar în faţa lui Dumnezeu, ci şi în faţa omului: gestul Său este întemeietor de civilizaţie nouă, o civilizaţie a smereniei, în lumina căreia omul creştin dobândeşte valoare absolută, iar gestul smerit al spălării picioarelor nu mai apare nici umilitor, nici gratuit.

În Vechiul Testament, una din poruncile pe care Iahve i le dă lui Moise este plasarea unui bol cu apă înaintea Sfântului Altar, pentru ca preotul ce intră în Sfânta Sfintelor să-şi spele mai înainte mâinile şi picioarele (Exodul, 30, 18; 38, 8; 40, 7).

Sfântul Apostol Pavel recomandă ruga cu mâinile pure (I Tim. 2,8), iar Tertulian pomeneşte despre spălarea mâinilor înainte de săvârşirea rugăciunilor de seară, în reuniunile primilor comunităţi de creştini: 'După spălarea mâinilor cu apă şi aprinderea lumânărilor, fiecare este îndemnat să înalţe cântări lui Dumnezeu după puteri, din cărţile sfinte, sau din propria sa minte' (TERTULIAN, Apologeticum, XXXIX, P.L., tomul I, p. 477).

La Tyr, încă din 314, s-a construit o bazilică precedată de un portic unde se afla o fântână unde închinătorii trebuiau să îşi spele mâinile. Atriumul bisericii din Vatican era dotat de asemenea cu un vas de apă, pentru acelaşi uzaj. Bisericile catolice au şi astăzi, la intrarea în naos, un bol în care se păstrează apă sfinţită, în care credincioşii îşi înmoaie vârful degetelor mâinii cu care îşi fac apoi cruce.

Obiceiul ca preoţii şi episcopii să îşi spele mâinile înainte de săvârşirea Sfintei Liturghii există de timpuriu în Biserica Creştină.

Act de purificare interioară

Simbolistica apei este legată de purificare. În Sfânta Scriptură, ea poate apărea ca apă a spălării (cum am văzut în spălarea mâinilor preoţilor înainte de slujbă, în spălarea picioarelor oaspeţilor la intrarea într-o casă, chiar în semnul de nevinovăţie pe care îl arată Pilat atunci când îşi spală mâinile după ce îl dă pe Iisus înapoi fariseilor); ca apă a reînnoirii şi a renaşterii (apa pe care Iahve a făcut-o să ţâşnească din deşert pentru ca poporul ales să nu moară de arşiţă (Is. 41, 17-18), Apa vie care este Iisus, aşa cum îi spune El femeii samarinence venite la fântână (In, 4,10), ori ca apă a spălării păcatului, a afundării şi a mântuirii (aşa cum este apa botezului).

Patriarhul Ierusalimului spală picioarele episcopilor

Astăzi, ceremonia spălării picioarelor se mai oficiază la Sfântul Mormânt în Ierusalim pe la ora 12.00, fiind slujită de către Patriarhul Ierusalimului sau de un mitropolit, iar cei cărora li se spală picioarele sunt episcopi. Ceremonialul se desfăşoară pe un podium special amenajat în curtea din faţa Bisericii Sfântului Mormânt, la acesta asistând şi mulţimile de pelerini ce vin la Ierusalim în Săptămâna Patimilor, pentru sărbătoarea Învierii Domnului. De asemenea, această rânduială făcând parte din tipicul de slujbă al Bisericii Ortodoxe Române, se practică la mănăstirile din ţara noastră, în Joia Mare, de regulă după rugăciunea amvonului de la Sfânta Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare, la orele prânzului.

'Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai arătat nouă măsura smereniei, prin plecarea Ta cea preaînaltă, şi pe cel smerit cu voinţa întâi chemându-l, ne-ai învăţat pe noi cu smerenia cea dumnezeiască, păzeşte-ne neîntinaţi, spălaţi pururea cu lacrimi, curăţiţi cu lumina darului Tău cel curăţitor' (Cântare din Triod de la rânduiala Spălării picioarelor). (Informaţii preluate din „Ziarul Lumina” din data de 1 aprilie 2010).

Celebrăm Paştele deodată, dar din coincidenţă

20.04.2011, Roma (Catholica) - Anul acesta data celebrării Paştelui, la 24 aprilie, coincide pentru creştinii de tradiţie orientală şi pentru cei de tradiţie occidentală. Însă e vorba de o pură coincidenţă de calcule: în Occident şi în Orient se folosesc două calendare diferite pentru calcularea zilei de Paşte, cel gregorian în Occident şi cel iulian în Orient. Este a cincea oară în decursul ultimului deceniu când credincioşii din diferitele tradiţii creştine celebrează deodată cea mai importantă sărbătoare creştină. Şi anul trecut s-a întâmplat, dar pentru a avea din nou această coincidenţă va trebui aşteptat anul 2017 şi anul 2025.


“Fie ca celebrarea Paştelui să îşi poată asuma o semnificaţie tot mai ecumenică”, este urarea secretarului general al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), pastorul norvegian Olav Fykse Tveit, care adaugă: “Într-o lume divizată de sărăcie şi de violenţă este important ca noi să vorbim într-un singur glas în mărturisirea prin acţiuni şi cuvinte că Isus Cristos răstignit a înviat”. Din anul 1980 liderii religioşi apartenenţi ambelor tradiţii au început o muncă intensă pentru a găsi o dată comună. Munca a fost reluată la reuniunea din anul 1997 la Alep, în Siria, ce a marcat un pas semnificativ. Urarea secretarului general al CMB este ca “în următorul deceniu, creştinii de diferite tradiţii să poată lucra împreună într-un climat de încredere reciprocă şi de responsabilitate. Numai în acest mod se va putea ajunge în sfârşit la un acord cu privire la data comună pentru celebrarea Paştelui”.

Într-o scriere din anul 2009, Mons. Eleuterio Fortino, mare protagonist al dialogului cu Orientul, decedat recent, scria cu privire la această problemă: “Desigur, noi toţi creştinii credem că Isus Cristos a înviat a treia zi. Şi acesta este faptul decisiv, important, caracterizant al credinţei creştine. Totuşi, diferenţierea celebrării este o anomalie gravă pentru mărturia creştină în lume”. Agenţia SIR a stat de vorbă cu pr. Gino Battaglia, director al Oficiului Conferinţei Episcopale Italiene pentru Ecumenism şi Dialog, despre semnificaţia Paştelui comun pentru toţi creştinii pentru Italia şi Europa. Interviul a apărut pe InfoSapientia.ro

- Ce semnificaţie are data comună a Paştelui?

- Dintr-o întâmplare legată de calculele calendarului, anul acesta, şi este pentru a doua oară, Paştele cade la aceeaşi dată. Este un fapt care într-un fel ne aminteşte de un vis: ca toţi creştinii să poată deodată celebra cea mai importantă sărbătoare creştină. Chiar dacă eu nu aş dramatiza problema Paştelui comun, fiind legată de probleme neesenţiale de credinţă, ci de calendar. Nu este vorba că unitatea Bisericii nu poate să fie în viitor o unitate în care şi diferitele tradiţii de rit să fie într-un fel conservate. Desigur, Paştele unit, adică posibilitatea ca toţi creştinii să îşi unească glasurile lor pentru a cânta Aleluia de Înviere aminteşte de o problemă de fond care este aceea a unităţii creştinilor în faţa lumii. Aşadar, este o chemare ca toţi creştinii să vorbească într-un singur glas mărturisind Evanghelia împreună, pentru că, dacă sunt despărţiţi, această mărturie în mod inevitabil slăbeşte.

- Ce tip de mesaj pot da creştinii împreună astăzi?

- Astăzi mai ales în Europa şi în Italia suntem scufundaţi într-un moment cenuşiu, în care sunt puţine viziunile, cu atât mai puţine visele şi speranţele. Paştele vine fără îndoială ca un mesaj de Înviere, care ne spune că numai iubirea ne salvează de cenuşiul în care au căzut orizonturile noastre. Suntem într-o perioadă de acomodare, ce s-a văzut, de exemplu, în dificultatea de a-i primi pe cei care fug din Africa de Nord. Italia a fost în linia întâi în gestionarea acestei urgenţe ciocnindu-se cu o dificultate a Europei de a da un ajutor. Există parcă impresia unei lente retrageri a Europei din istorie. Şi Paştele vine ca o chemare la o trezire spirituală care poate ajuta să se trăiască timpul prezent.

- Ce urare de Paşte vreţi să adresaţi fraţilor din alte Biserici prezenţi în Italia?

- Dată fiind prezenţa mare a ortodocşilor în Italia, datorată mai ales de imigraţiei, aş spune că urarea pentru ei este aceea de a fi primiţi. Şi această urare este valabilă desigur şi pentru protestanţii numeroşi care vin în Italia urmând aceleaşi drumuri ale imigraţiei. Nu trebuie să uităm că peste jumătate din imigranţii prezenţi pe teritoriul nostru sunt creştini. Motiv pentru care urarea este ca toţi să aibă parte de primire şi ca Paştele să fie pentru toţi o zi de sărbătoare. Şi apoi aş vrea să adaug că acest semn al Paştelui unit să fie un semn de speranţă pentru viitorul nostru. Se vorbeşte mult despre noua evanghelizare a Europei, însă această evanghelizare presupune o unitate a creştinilor, adică cere ca toţi creştinii să fie uniţi pentru a comunica împreună Evanghelia şi a înfrunta uniţi problemele omului contemporan.

Sursa: http://www.catholica.ro/

marți, 19 aprilie 2011

SF. FRANCISC DE ASSISI ȘI ADORAȚIA PERPETUĂ

Sf. Francisc, din punct de vedere al devoțiunii față de Sf. Euharistie, s-a găsit să trăiască într-o epocă asemănătoare cu a noastră. În acel timp exista o anumită lipsă de afecțiune față de Sf. Euharistie. Acest lucru a fost un izvor de suferință pentru el, dar nu a rămas inert, motiv pentru care nu a pierdut nici o ocazie pentru a îndemna la iubirea față de Cristos care, ca și în astăzi, se întrupa în celebrarea euharistică și rămânea prezent în tabernacol. Iubirea lui era atât de puternică încât aceasta l-a împins să ia o inițiativă ciudată: trimitea frații înarmați cu mătura să măture bisericile, pentru ca să devină o locuință demnă pentru Domnul, Regele Regilor. Sf. Clara a împărtășit același elan, dar cu specificul ei feminin. A petrecut viața țesând și confecționând odăjdii pentru altar și pentru bisericile din jurul orașului Assisi, pentru a spune astfel cu faptele iubirea ei, respectul și devoțiunea față de Isus prezent în Sf. Euharistie. Sf. Francisc face o analogie între Sf. Euharistie și Întruparea lui Isus. Într-adevăr, de fiecare dată când este consacrată Pâinea euharistică, Isus se face prezent din nou în mijlocul nostru. Iarăși, el observă o altă analogie între Sf. Euharistie și oferta sacrificială a lui Isus pe cruce și, în sfârșit, între Sf. Euharistie și Isus prezent între și în credincioșii săi. Toate acestea au consecințe practice. Adorând Sf. Euharistie, dorește să se transforme în Cel Iubit și vrea să-L imite. De aceea, percepe continuu prezența lui Isus în viața de toate zilele, vrea să se jertfească asemenea Lui pe cruce și dezvoltă o mare iubire față aproapele în care-l vede prezent pe Isus.

În contemplarea Sf. Euharistii se întâmplă că Duhul Sfânt se face cunoscut. Pentru Sf. Francisc este important să dea, cu faptele, disponibilitatea față de a Treia Persoană a Preasfintei Treimi, pentru ca acesta să poată acționa în noi. Se naște astfel un dialog în care Domnul vorbește prin Duhul Său iar noi răspundem prin viața noastră. Acest dialog schimbă lumea. În sfârșit, Sf. Francisc vede Sf. Euharistie ca darul cel mai mare al lui Dumnezeu și, deci, are o infinită recunoștință față de El. Vede în Sf. Euharistie umilința, sărăcia și iubirea lui Dumnezeu pentru noi. De aici dorința de a împărtăși cu Isus aceste caracteristici. Consecința practică este o viață oferită din iubire față de Dumnezeu și față de oameni.

Și acum, o trăire frumoasă, petrecută acum câțiva ani de mine însumi într-o parohie din țară. Datorită faptului că în multe parohii din dieceza noastră, adorația care se făcea duminică seara se redusese la o foarte scurtă binecuvântare euharistică, după Sf. Liturghie, Episcopul de Iași, Petru Gherghel, a trimis o circulară prin care în toate parohiile trebuia reînființată Adorația, pentru cel puțin jumătate de oră. În acest sens, înainte cu două duminici de a reintroduce această practică în Biserică, am încercat în toate felurile să conving credincioșii de frumusețea și importanța adorației. A ajuns și duminica în care am celebrat pentru prima oară adorația după noua schemă. Biserica era plină. Eram fericit și surâdeam sub mustăți, spunându-mi că am reușit să conving lumea. Eram tare! După ce am terminat adorația, plin de orgoliu pentru reușita mea, la ieșire m-am apropiat de un grup de credincioși și… așteptam laudele. Am spus: felicitări că ați înțeles care este importanța adorației și pentru că ați venit. La care, o credincioasă simplă mi-a replicat: Părinte, noi de mult doream să facem adorație, dar voi, preoții, ați scos această practică de pietate frumoasă. Bine că, în sfârșit ați reintrodus-o!

Cuvintele sunt de prisos. Adorația euharistică este foarte importantă în viața Bisericii.

luni, 18 aprilie 2011

PREDICĂ IOAN GURĂ DE AUR LA ÎNVIEREA DOMNULUI

Din “Omilii la Postul Mare”



„Domnul a înviat cu adevărat” (Lc. 24, 34)
Invierea lui Iisus Hristos se dovedeşte prin minunile Apostolilor

Mulţi pun întrebarea: pentru ce Hristos nu S-a arătat iudeilor îndată după învierea Sa ? Dar aceasta este o întrebare de prisos şi nefolositoare. Dacă Hristos ar fi nădăjduit că ei prin aceasta s-ar fi întors la credinţă, negreşit El n-ar fi pregetat, după învierea Sa, a Se arăta tuturor.

Cum că ei n-ar fi crezut nici când El li S-ar fi arătat după învierea Sa, o dovedeşte învierea lui Lazăr. Acesta murise de patru zile, aşa că putea şi trecuse în putreziciune. Dar Hristos 1-a rechemat la viaţă înaintea ochilor iudeilor, si iarăşi i-a deşteptat; însă cu toate acestea, El n-a putut a-i aduce la credinţă; dimpotrivă, i-a făcut mai mari vrăjmaşi ai Săi. Căci ei au venit si voiau pentru aceasta a-L omorî. Dacă ei n-au crezut în El când a sculat din moarte pe un altul, nu s-ar fi înfuriat ei oare asupra Lui mai tare, când El li S-ar fi arătat iarăşi ca înviat ? Ei prin aceea negreşit nu s-ar fi îndreptat, ci necucernicia şi osânda lor ar fi sporit. Aşadar pentru ca El să-i scape de o tulburare de prisos, nu S-a arătat lor, ci numai ucenicilor Săi; căci El i-ar fi expus la o mai mare pedeapsă, dacă după răstignire S-ar mai fi arătat lor.

Aşadar, El S-a retras de la ochii lor, pentru ca să-i cruţe, dar S-a arătat lor prin minunile Apostolilor Săi. Era totuna ori să fi văzut pe Cel înviat, ori să fi auzit pe Petru grăind slăbănogului: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă” (F.A. 3, 6).

In adevăr, aceste minuni ale Apostolilor, săvârşite în numele lui Hristos, erau dovada cea mai puternică despre învierea Domnului, convingând despre învierea Sa mai mult decât arătarea Sa personală. Aceasta se adevereşte din următoarele: Hristos a înviat şi S-a arătat ucenicilor Săi, dar totuşi şi între aceştia s-a găsit unul, care nu voia să creadă în învierea Domnului, adică Toma. El dorea chiar ca, înainte de a crede, să pună degetul său pe semnele rănilor şi cu mâna sa să poată pipăi coasta Domnului. Acest ucenic petrecuse cu Domnul în curgere de trei ani, mâncase cu Domnul de-a pururea la o masă, văzuse cele mai mari semne şi minuni, auzise pe însuşi Domnul vorbind, iar şi acum, când el a văzut, pe Domnul înviat, nu voia să creadă, până ce mai întâi nu a văzut semnele cuielor şi rana cea pricinuită de suliţă! Spune-mi mie, în asemenea împrejurări ar fi crezut oare toată lumea, dacă ar fi văzut pe Cel înviat ? Cine ar putea cuteza să afirme aceasta ?

Dar noi putem încă şi din o altă împrejurare a dovedi că minunile Apostolilor ne conving despre învierea lui Hristos mai puternic decât privirea însuşi a înviatului. Când poporul a auzit cum a zis Petru către slăbănog: „în numele lui Iisus Hristos, scoală-te şi umblă”, au crezut mai multe mii (F.A: 4, 4). Acel Apostol, Toma, a văzut pe Cel înviat, şi totuşi nu voia să creadă; dar aceşti vrăjmaşi ai lui Hristos au văzut minunea lui Petru, şi pentru ea au primit credinţa.

Aşadar, această minune a trebuit să-i fi convins despre înviere mai lămurit si mai puternic decât însăşi privirea. De aceea minunile şi semnele Apostolilor sunt dovada cea mai puternică despre învierea Domnului. De aceea zice El însuşi: „Adevăr, adevăr zic vouă, cel ce crede în. Mine va face aceleaşi, lucruri, pe care Eu le fac, ba încă şi mai mari va face” (In. 14,” 12). Căci fiindcă între acestea urmase răstignirea si mulţi prin aceea se scandalizaseră, de aceea acum era trebuinţă de minuni mai mari.

Dacă însă Hristos, după repausarea Sa, ar fi rămas întru mormânt, şi întru moarte, precum afirmă, iudeii, şi n-ar fi înviat, nici s-ar fi înălţat la cer, atunci nu numai că minuni mai mari nu s-ar fi putut face în numele Lui, dar nici una.

Luaţi aminte, că în cele zise se cuprinde dovada cea mai îndestulătoare a învierii lui Hristos. Repet încă o dată: Hristos, în cursul petrecerii Sale pe pământ, a săvârşit semne şi minuni, a sculat morţi, a vindecat leproşi, a alungat duhurile cele rele, după aceea a fost răstignit şi, după cum afirmă iudeii, nu a mai înviat.

Ce trebuie să răspundem noi acum iudeilor? Noi trebuie să le zicem: Dacă Hristos nu a înviat, cum pare după răstignirea Lui au putut să se facă în numele Lui încă mai mari minuni decât acelea pe care le-a făcut El însuşi? Niciodată n-a făcut cineva după moartea sa lucruri mai mari decât în viaţa sa; însă după moartea lui Hristos, numele Său a lucrat minuni care, după fel şi însuşire si în tot chipul au fost mai mari, căci niciodată în timpul vieţii Domnului umbra Sa n-a sculat morţi, dar umbra Apostolilor, prin puterea lui Hristos, a făcut aceasta de mai multe ori.

Şi iarăşi minunile după înviere au fost mai mari, căci la minunile cele de mai înainte era însuşi poruncitorul, iară după răstignirea Sa, chiar slugile Lui numai cu numele Lui au făcut minuni încă şi mai mari şi mai înalte, aşa că prin aceasta puterea Sa a strălucit şi mai tare şi mai slăvit. Căci aceea, că un altul numai prin chemarea numelui lui Hristos a făcut minuni, este mult mai mare decât când El singur ar fi săvârşit minunile. Vedeţi, iubiţilor, că minunile Apostolilor după învierea Domnului au fost mai mari decât minunile lui Iisus Hristos însuşi?

Nu este oare aceasta o îndestulătoare dovadă despre înviere? Căci precum am şi zis, mai adeverez o dată: dacă Hristos a murit şi nu a înviat iarăşi, atunci ar fi trebuit să înceteze şi minunile Lui; dar în fapt ele nu numai n-au încetat, ci au urmat încă şi mai mari şi mai slăvite, adică acele săvârşite prin Apostoli. Iară dacă Hristos nu-ar fi înviat, atunci nici Apostolii nu ar fi putut săvârşi în numele Lui astfel de minuni; căci era una şi aceeaşi putere a Domnului, care lucra minunile atât înainte, cât şi după răstignire, unele prin însuşi Domnul, altele prin Apostoli. Dar pentru ca dovada învierii să fie cu atât mai clară şi mai adevărată, de aceea a trebuit ca minunile cele de după înviere să fie mai presus decât cele dinainte.

Dar de unde ştim noi, întreabă cel necredincios, că Apostolii au săvârşit astfel de minuni în numele lui Iisus? Din Sfânta Scriptură, răspund eu. Dar tu nu voieşti a primi această dovadă şi tăgăduieşti că Apostolii au făcut minuni; atunci recunoşti tu într-înşii o putere a lui Dumnezeu încă mai mare, căci ei atunci fără minuni ar fi întors tot globul cel mare al pământului la cunostinţa dumnezeieştilor adevăruri, în adevăr, aceasta ar fi fost cea mai mare si mai extraordinară minune, ca nişte oameni săraci, neînsemnaţi, neînvăţaţi şi nevoiaşi, în număr numai de doisprezece, să facă următori ai lor, fără minuni, aşa de multe cetăţi şi popoare, aşa de numeroase provincii, principi şi domnitori, învăţaţi şi oratori, ba mai tot globul pământului!

Dar poate tu ai dori să vezi şi astăzi săvârsindu-se minuni ? Ei bine, eu îţi voi arăta nişte lucruri asemenea, ba încă şi mai mari decât cele de mai înainte, nu numai un înviat, nu numai un orb făcut să vadă, ci tot pământul, care s-a eliberat din întunericul amăgirii, îţi voi arăta nu numai un lepros care s-a curăţit, ci atâtea popoare întregi care s-au curăţit de lepra păcatului, prin baia renaşterii.

Ce minune mai mare doreşti, tu, omule, când vezi o schimbare atât de mare şi aşa de repede urmată ? Voieşti tu să ştii cum a făcut Hristos tot globul pământului să vadă ? Iată: mai înainte oamenii priveau lemnul nu ca lemn şi piatra nu ca piatră; ei numeau dumnezei aceste lucruri fără de viaţă, dar credinţa i-a învăţat cine este Dumnezeu; căci numai prin credinţă poate fi pricepută această fiinţă veşnică şi fericită.

Voieşti tu să mai ai încă o dovadă despre înviere ? Prefacerea cea mare, care s-a săvârşit în duhurile Apostolilor după înviere; această prefacere este o dovadă pentru învierea Domnului, încă mai mare decât faptele cele minunate ale Apostolilor. Este îndeobşte constatat că chiar omul care în cursul vieţii sale a fost iubit, după moartea sa adeseori nu se mai pomeneşte. Dar dacă cineva nu a fost cu destulă inimă bună către un om în viaţă, şi încă 1-a şi părăsit, cu atât mai sigur îl va uita după moarte. De acolo vine că nu este nimeni care în curgerea vieţii părăsind pe prietenul sau pe învăţătorul său, după moartea lui să-1 prefere la orice alta şi să-1 pună mai presus de toate, şi mai cu seamă când ar vedea că din această dedare şi din această râvnă a sa ar ridica asupră-şi mii de primejdii. Dar vezi că , aceea ce aiurea niciodată nu se face, s-a făcut la Hristos şi la Apostoli. Ei, pe cand El încă trăia, s-au lepădat de El şi L-au părăsit, la prinderea Lui ei au fugit şi s-au depărtat, iar acum, după ce El a suferit nenumărate batjocuri şi defăimări, ba chiar şi moartea pe cruce, acum ei îl preţuiesc şi-L înalţă mai presus de toate, încât pentru mărturisirea numelui Lui ei cu bucurie jertfesc însăşi viaţa lor.

Însă, dacă Hristos după moartea Sa nu ar fi înviat, cum ar fi fost cu putinţă ca aceia, care în timpul vieţuirii Lui fugiseră de primejdie, acum, după moartea Lui, de la sine să se arunce în primejdii nenumărate ? Toţi odinioară fugiseră, iar Petru se lepădase de Domnul de trei ori, chiar cu jurământ. Şi acest ucenic, care în timpul vieţuirii lui Hristos se temea de o biată slujnică, încât de trei ori se lepădase de Domnul său, la urmă chiar prin jurământ, acum, după învierea Domnului, aşa de neobişnuit s-a schimbat, încât el nu se înspăimântă nici de toată lumea, ci public, în mijlocul a tot poporul, predica, despre Cel răstignit şi îngropat, că a înviat a treia, zi din morţi şi S-a înălţat la cer.

Aceasta o face el acum fără de nici o frică şi această schimbare a sa ne dovedeşte nouă, în faptă, că într-adevărat el a văzut pe Cel înviat. De unde a dobândit Petru această bărbăţie ? De unde decât de acolo că el era deplin convins despre învierea lui Hristos ? Că el L-a văzut, a vorbit cu El şi L-a auzit vorbind de cele viitoare, de aceea înfruntă el acum toate ostenelile; ştiind că este vorba despre un Mântuitor viu, a dobândit acum un curaj mai mare şi o putere mai tare, încât chiar a si murit pentru Hristos, şi de voia sa a lăsat a se răstigni cu capul întors spre pământ. Aşadar, când tu vezi că, după moartea lui Hristos, încă mai mari minuni se fac în numele Lui decât mai înainte şi că ucenicii Lui acum îi sunt mult mai devotaţi decât înainte, că ei acum îndeobşte vădesc o mai mare siguranţă şi în toate ocaziile se arată o schimbare atât de măreaţă si aşa de admirabilă, fă singur încheierea din aceste fapte şi întâmplări, că prin moartea lui Hristos n-a fost totul isprăvit, că mai vârtos El a înviat, trăieşte, si că El, Cel răstignit, pururea rămâne Dumnezeu cel viu şi nemuritor.

Căci dacă El n-ar fi înviat, ucenicii lui n-ar fi putut, după moartea Sa, să facă minuni încă mai mari decât înainte. Cândva îl părăsiseră chiar Apostolii Lui, iar acum toată lumea aleargă la El, nu numai Petru, ci mii şi mii de alţii, care au vieţuit mai târziu şi nu au văzut ei înşişi pe Cel înviat, şi-au dat viaţa lor pentru Dânsul, au fost decapitaţi şi au suferit nenumărate patimi, spre a rămâne statornici în mărturisirea credinţei lor întru Dânsul şi a putea muri întru ea.

Dar cum putea Acela, care după socotinţa ta, o, necredinciosule, a rămas în mormânt şi nu a mai înviat, cum putea acest mort a Se arăta aşa de tare şi aşa de puternic în următorii Săi, îndemnându-i să-L adore, şi mai bucuroşi a suferi şi a răbda toate decât a lăsa credinţa întru El ? Vezi tu cum toate acestea dovedesc nesmintit învierea Lui ? Minunile, care după moartea Lui s-au săvârşit şi încă şi astăzi se săvârşesc, dăruirea cea mare a ucenicilor, pe care au arătat-o ei atunci şi pe care o arată şi astăzi, primejdiile cărora s-au supus credincioşii, toate acestea sunt dovezi despre învierea Domnului.

De aceea, iubiţilor, să nu încetăm niciodată a lăuda şi a proslăvi pe Cel înviat, ca să putem să ajungem la bunătăţile cele veşnice şi negrăite, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu de-viaţă-făcătorul Duh se cuvine cinstea şi puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

PREDICI IOAN GURĂ DE AUR PENTRU SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ (JOI)

Din “Omilii la Postul Mare”



Despre vânzarea săvârşită de Iuda

Timpul de faţă ne aduce aminte a vorbi de grozava crimă a celui ce a vândut pe Hristos Domnul, în ziua de astăzi Iisus fu predat de ucenicul Său în mâinile iudeilor, însă voi, care auziţi aceasta, nu vă tânguiţi pentru Iisus cel vândut, ci mai vârtos tânguiţi şi jeliţi pe Iuda, vânzătorul Său. Căci Iisus, prin aceea că a fost vândut, a mântuit lumea, pe când Iuda, prin vânzarea sa, şi-a aruncat sufletul în pierzanie. Iisus cel vândut şade acum de-a dreapta Tatălui, în veci; iară Iuda vânzătorul îşi are locul în iad şi suferă pedeapsă veşnică şi nesfârşită. Aşadar, el trebuie tânguit, precum însuşi Hristos, când s-a uitat la Iuda, 1-a tânguit şi 1-a plâns. „Căutând la el, s-a turburat cu duhul şi a zis: Unul dintre voi Mă va vinde” (In. 13, 21). Pentru ce însă s-a tulburat El ?

Mai întâi spre a arăta cât de mare este iubirea de oameni a Sa, câtă îndurare, câtă bunătate a Domnului! Cel vândut plânge pentru vânzător! El îl plânge încă şi pentru ca să-i dea prilej de a se lăsa de vânzarea sa. Fiindcă însă sufletul aceluia nu mai primea sămânţa mântuirii, fiind nesimţitor la îndemnare şi deşteptare, de aceea, întunecându-se de patimă, s-a aruncat în prăpastie, îndelung-răbdarea şi sfătuirea Domnului Său nu i-au ajutat lui nimic. Şi de aceea mai mult plângea Iisus, căci vedea că Iuda, după o învăţătură aşa de mult repetată şi după îndesite sfătuiri, totuşi s-a aruncat în bezna pierzării.

Pentru acesta Domnul simţea compătimire şi plângea; şi prin aceasta ne-a învăţat mai cu seamă pe aceia să-i plângem, care fac rele, iară nu pe acei ce suferă relele. Aşa, cel ce suferă nefiind vinovat, acela mai vârtos este de fericit. Pentru aceea a zis Hristos: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerului” (Mt. 5, 10). Aşadar, vedeţi ce folos aduce suferinţa relelor. Dar priviţi şi la pedeapsa celor ce fac rele. După ce Pavel a vorbit despre făcătorii de rele, zice: „Sfârşitul lor va fi după faptele lor” (II Cor. 11, 15); şi în alt loc: „Mânia lui Dumnezeu a sosit, în sfârşit, asupra lor” (II Tes. 2, 16). Aşadar, vezi că făcătorii de rele moştenesc mânia lui Dumnezeu.

însă eu, iubiţilor, nu vă spun aceasta în zadar, ci pentru ca pe viitor să nu vă mai mâniaţi pe cei ce vă fac rău, ci mai vârtos să-i jeliţi şi să-i plângeţi; căci tocmai aceia ce vă fac vouă rău pe nedrept, sunt cei mai nenorociţi. De aceea noi, după porunca Domnului, să ne rugăm pentru dânşii şi să cerem de sus ajutorul cel dumnezeiesc. Chiar pentru noi înşine trebuie să iertăm pe cei ce ne jignesc, căci prin aceasta noi primim mai mult decât dăm, când lăsăm să se pornească mânia noastră asupra aproapelui. Tu întrebi: în ce chip primesc eu mai mult decât dau ? Ascultă cu luare aminte: când tu ierţi vrăjmaşului gresalele pe care le-a făcut el împotriva ta, ţi se vor ierta şi ţie păcatele pe care le-ai săvârşit împotriva lui Dumnezeu.

Acestea din urmă sunt multe şi abia de iertat, iară cele dintai sunt chiar uşor de iertat. Păcatele tale împotriva lui Dumnezeu sunt cei zece mii de talanţi din Evanghelie; iară păcatele aproapelui împotriva ta sunt numai cei o suta de dinari. Dacă tu iei aproapelui tău cei o sută de dinari, se vor ierta şi ţie cei zece mii de talanţi.

Dar să ne întoarcem iarăşi la cuvântarea noastră despre crima Iudei şi să vedem cum Domnul nostru a fost vândut, însă, ca să cunoaştem bine turbarea vânzătorului, nemulţumirea ucenicului şi nespusa bunătate a Domnului, să ascultăm povestirea Evanghelistului însuşi. „Atunci, zice el, unul din cei doisprezece, care se numea. Iuda Iscarioteanul, mergând la Arhierei, a zis lor: Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?” (Mt. 26, 14-15). Aceste cuvinte se pare că sunt foarte lămurite şi că nu cuprind nimic alta ceva decât ceea ce se arată la întâia privire, însă, dacă se cercetează cu dinadinsul toate zicerile, atunci ele dau multă materie de gândire şi arată o bogăţie, de cugetări adânci.



Mai întâi trebuie să socotim timpul. Evanghelistul nu zice simplu: „El s-a dus la Arhierei”, ci adaugă: „Atunci s-a dus” etc. Pentru ce Evanghelistul înseamnă mai amănunţit timpul ? Aceasta nu este în zadar. Mai înainte, adică, venise la Iisus o femeie cu un vas de alabastru şi vărsase unsoarea cea preţioasă pe capul Lui. Ea a arătat multă credinţă, multă stimă, multă supunere şi dăruire. Ea s-a lăsat cu totul de viaţa ei cea de mai înainte si s-a făcut mai bună şi mai morală. Deci tocmai când păcătoasa s-a îndreptat, atunci ucenicul a vândut pe învăţătorul său. Atunci când păcătoasa a vărsat asupra Domnului vasul cu mir şi a şters picioarele Lui cu părul său, a arătat lui Hristos mare respect, prin mărturisirea sa stârpind toate păcatele sale, atunci ucenicul, care a văzut toate acestea, s-a dus spre a săvârşi vânzarea sa cea ruşinoasă. Aceea s-a ridicat din bezna păcatului la cer; iar acesta, măcar că văzuse mii de minuni şi de semne şi măcar că primise nenumărate învăţături, totuşi a căzut în bezna iadului.

In astfel de mare nenorocire aruncă pe om uşurătatea minţii lui şi voinţa cea răzvrătită. De aceea zice Pavel: „Cel ce crede că stă neclintit, să ia aminte, ca să nu cadă” (I Cor. 10, 12) Dar ar putea cineva să zică: dacă Hristos a putut să atragă la Sine pe păcătoasă, pentru ce n-a putut El să atragă la Sine şi pe ucenic ? Negreşit, El putea să-1 atragă la Sine, dar n-a voit să-1 silească, ci a voit să-i lase voia lui cea liberă şi să nu-1 târască la Sine cu de-a sila. De aceea zice Evanghelistul: „Iuda s-a dus”, adică el n-a fost chemat, n-a fost silit de cineva, nici sfătuit, ci de bună voie a întreprins acest pas, s-a grăbit de bună voie la fapta cea de ruşine, de nimic altceva împins la vânzarea Domnului Său, fără numai de răzvrătirea lui cea lăuntrică.

Evanghelistul spune mai departe: „Unul dintre cei doisprezece s-a dus” etc. şi în aceste cuvinte zace o pâră nu mică. Adică de spun că unul dintre cei aleşi, care în toate zilele umblau cu Domnul şi se învredniciseră de o mare încredere, unul dintre aceştia L-a vândut. Aici tu vezi totodată o dovadă de bunătate şi de îngrijire îndelung răbdătoare a Domnului, care până în seara cea de pe urmă a suferit şi a îndemnat la îndreptare pe vânzătorul şi tâlharul.

Ai văzut cum păcătoasa a dobândit harul, iară apostolul s-a dus în pierdere. De aceea, uită-te la păcătoasă şi nu te îndoi de iertate, dar uită-te şi la prăpăstuirea apostolului şi nu fii neîngrijitor şi nu te bizui; amândouă sunt pierzătoare! Inima noastră este foarte plecată spre păcat şi voinţa noastră este foarte schimbătoare; de aceea, noi trebuie să ne asigurăm şi să ne întărim din toate părţile. „Unul dintre cei doisprezece s-a dus”. Vezi din ce societate stimabilă el a pierit şi ce mare nenorocire este uşurătatea minţii ?

Evanghelistul zice mai departe că cel ce s-a dus se chema Iuda Iscarioteanul. Aşa îl înseamnă el mai întâi, spre a-1 deosebi de un alt Iuda, cu porecla Tadeu, frate Sfântului lacov cel tânăr. Dar pentru ce îl numeşte el, după locul naşterii sale, „Iuda, cel zis Iscarioteanul” şi pentru ce nu zice „Iuda vânzătorul” ? El face aceasta pentru ca să ne îndemne a ne ţine limba curată de vorbe de ocară şi de aceea se stăpâneşte a-1 numi „vânzătorul”. Să ne învăţăm, deci, a nu vorbi rău despre nici unul dintre vrăjmaşii noştri.

Dacă Evanghelistul chiar împotriva vânzătorului Domnului nu întrebuinţează nici un cuvânt aspru, cum am putea noi să aflăm iertare când hulim pe cei de aproape ai noştri? Ba încă noi batjocorim nu numai pe vrăjmaşii noştri, ci şi pe cei ce sunt către noi cu bune plecări. Vă conjur, să nu mai fie una ca aceasta ! Ascultaţi numai ce zice Apostolul Pavel: „Nici un cuvânt putred să nu iasă din gura voastră”. (Efes. 4, 29).

Iuda a zis către Arhierei: „Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă ?”. Ce glas nelegiuit, ce crimă nebună ! Noi, iubiţilor, tremurăm numai gândind la aceasta. Cum a putut o gură omenească să vorbească astfel, o limbă omenească să se mişte spre asemenea graiuri ? Cum s-a putut ca buzele să nu înţepenească şi înţelegerea să nu se clintească ? Spune, Iudo, pentru ce ai vândut tu pe Domnul tău ? Aceasta a făcut-o iubirea de argint, această rădăcină a tuturor răutăţilor, această patimă care întunecă sufletele noastre; ea face să se uite chiar legile firii, răpind judecata cea sănătoasă şi stârpind toată amintirea de prietenie, de mulţumire ş.a.; când o dată iubirea de argint orbeşte ochii duhului nostru, atunci noi umblăm cu totul în întuneric. Ca să te convingi desăvârşit despre aceasta, socoteşte numai cât de multe lucruri în sufletul lui Iuda iubirea de argint le-a dat uitării.

Indată ce ea a intrat în acest suflet, s-a uitat toată petrecerea cu Domnul, toată acea sfântă legătură şi societate, însăşi învăţătura cea admirabilă a lui Hristos, toate acestea au fost uitate. Pentru aceea, cu drept zice Pavel: „Rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint.” (I Tim. 6, 10). „Ce-mi veţi da mie, a zis Iuda, ca eu să vi-L dau pe El vouă ?”.

Iudo, tu trădai pe Cel ce prin cuvântul Său ţine împreună toată lumea, vinzi pe Cel nesfârşit, pe Făcătorul cerului şi al pământului, încă şi al nostru Făcător? Dar spre a arăta cum că El de bunăvoie s-a lăsat a se vinde, ascultă ce a făcut Hristos. Tocmai în timpul trădării, când ei au ieşit asupra Lui cu săbii şi cu ciomege, cu făclii şi cu felinare, El a zis către dânşii: „Pe cine căutaţi?”. Ei nu cunoşteau pe cel ce voiau să-1 prindă. Aşadar, împotriva voinţei Lui cu atât mai puţin ar fi putut fi El trădat, căci ei nici nu-L cunoşteau, cu toate făcliile şi felinarele lor. Insă ei, îndată ce au auzit glasul lui Hristos, s-au retras înspăimântaţi şi au căzut la pământ. Ei n-au putut suferi nici glasul Lui şi, prin căderea lor, şi-au arătat slăbiciunea; dar Domnul însuşi s-a predat prin Sine lor, zicând: „Eu sunt”.

După ce Iuda a vândut pe Domnul şi a săvârşit crima sa cea turbată, a aruncat cei treizeci de arginţi şi a zis: „Greşit-am. că am vândut sânge nevinovat” (Mt. 27. 4). Mai înainte el zisese: „Ce-mi veţi da mie, şi eu îl voi da pe El vouă?”; iară acum, după ce a săvârşit păcatul, 1-a cunoscut. De aici noi vedem că, dacă suntem uşuratici de minte şi neîngrijitori, nici o îndemnare şi sfătuire nu ne poate folosi la ceva; iară dacă suntem râvnitori şi priveghetori, putem iarăşi a ne ridica chiar din căderea în păcat. Priveşte numai: când Domnul îl sfătuia şi voia a-1 opri de la pravăţul lui cel rău, el nu auzea şi nu ţinea seamă de sfătuire. Acum însă, după faptă, când nimeni nu-1 sfătuia, acum s-a deşteptat conştiinţa lui şi, fără ca cineva să-1 îndemne a aruncat cei treizeci de arginţi la picioarele Arhiereilor.

Să socotim acum şi deosebirea între Iuda şi ceilalţi ucenici. Toate acestea ni le povesteşte Evanghelistul cu de-amănuntul. El ne spune că, atunci când se făcea trădarea, când Iuda vindea pe Domnul, când el încheia negoţul cel ruşinos şi căuta prilej de a-L trăda, pe atunci s-au apropiat ceilalţi ucenici de Domnul şi L-au întrebat: „Unde voieşti să gătim pasca ?” (Mt. 26, 17). Vezi pe unul, vezi şi pe celălalt! Acesta umbla după trădare, iară acela voia să slujească Domnului. El încheia negustorie şi voia să ia bani pentru sângele răscumpărătorului; iară ei se ocupau cu slujba Domnului.

Şi el şi ei văzuseră aceleaşi minuni şi primiseră aceeaşi învăţătură; de unde, deci, această mare deosebire? Ea vine de la voinţă. Voinţa este pricina binelui şi a râului. Ucenicii întrebau: „Unde voieşti să gătim pasca”. Care pască? Cea iudaică, care avea obârşia sa din Egipt, însă pentru ce ţine Hristos această pască? Precum El în toate împlinise legea, aşa voia să o păzească şi în punctul acesta. De aceea a zis El şi lui Ioan Botezătorul: „Se cade nouă a împlini toată dreptatea” (Mt. 3, 15).

Aşadar, ucenicii voiau a găti nu pasca noastră, ci cea iudaică, însă pasca noastră, cea nouă, o gătea însuşi Hristos, ba El însuşi s-a făcut Mielul pascal, prin sfânta Sa patimă Dar pentru ce se duce la patimă ? Pentru a ne mântui de blestemul legii. De aceea a strigat Pavel: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său Cel născut din femeie, care s-a supus legii, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere” (Gal. 4, 4-5). Deci, ca să nu poată nimenea zice că El a ridicat legea, pentru că n-a putut să o păzească pentru greutatea şi povara ei, de aceea El a împlinit-o în toate punctele, iar apoi a desfiinţat-o. Şi pentru aceasta a ţinut El şi pasca. Iară pasca cea iudaică era o preînchipuire a celei creştineşti. Ca să vezi aceasta, uită-te numai la asemănarea lor. Acolo este un miel şi aici este un Miel. Acolo se jertfea un dobitoc, aici însuşi Stăpânul vieţii. Acolo este umbră, aici Adevărul. Soarele mântuirii a răsărit şi umbra a dispărut, Jertfa mielului pascal al iudeilor nu era numai o preînchipuire a viitorului Miel pascal; care a pătimit pe cruce.

Pe când ucenicii mâncau şi beau, a luat Iisus pâinea cu sfintele şi neîntinatele Sale mâini, a săvârşit rugăciunea cea de mulţumire, a frânt-o şi a zis către ucenici: „Luaţi şi mâncaţi; acesta este trupul Meu, care pentru voi se frânge, spre iertarea păcatelor”. Şi după aceea a luat paharul, 1-a dat şi a zis: „Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26, 26-28). Şi Iuda era de faţă pe când Domnul zicea toate acestea. Aşadar, o, Iudo, acesta este sângele pe care tu 1-ai vândut pentru treizeci de arginţi! Acesta este sângele pe care tu nu demult aşa de ruşinos 1-ai târguit cu fariseii cei necucernici!

Cât de mare este dragostea lui Hristos! Cât de mare este nerecunoştinţa Iudei! Domnul îl hrănea şi sluga vindea pe Domnul. El îl vindea pentru trezeci de arginţi şi Domnul îşi vărsa sângele Său; încă şi pentru vânzătorul Său 1-a vărsat, numai dacă el ar fi voit să se folosească de Dânsul. Si Iuda era încă de faţă la cină, pentru ca să nu aibă nici o dezvinovăţire, mai vârtos pentru ca judecata să vină asupra lui. Numai cel ce are conştiinţa curată să se împărtăşească din Cina cea Sfântă; nici un Iuda necredincios, nici un înrăutăţit, nici unul care are otravă în inima sa, să nu cuteze a se apropia de masa cea sfântă; căci Apostolul Pavel zice: „Oricare va mânca pâinea aceasta, sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi trupului şi sângelui Domnului! (I Cor. 11, 27), de care grea vinovăţie să ne păzească harul lui Dumnezeu totdeauna ! Amin.

PREDICI IOAN GURĂ DE AUR PENTRU SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ (VINERI)

Din “Omilii la Postul Mare”



„Părintele Meu, de este cit putinţă, treci de la Mine paharul acesta; însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti”
(Mt. 26, 39)

Eu cred că mulţi se întreabă pentru ce Hristos a grăit aceste cuvinte; şi cei necredincioşi vor răstălmăci aceste cuvinte, spre a întinde cursă fraţilor noştri celor mai slabi. Deci pentru ca noi atât năvălirea acelora să o respingem, cât şi pe fraţii noştri săi scăpăm de nelinişte şi de strâmtoare, să observăm aceste cuvinte mai de aproape, să ne oprim la tâlcuirea acestui loc şi să pătrundem în înţelesul lui cel adânc.

Căci citirea şi audierea cuvintelor nu ajută la nimic, dacă ele nu se şi pricep încă. Şi vistiernicul acela al împărătesei Candakiei citea, dar cât îi lipsea ucenicul lui Hristos, care să-i tâlcuiască cele citite, el nu înţelegea. Ca nu acelaşi lucru să vi se întâmple şi vouă, fiţi cu băgare de seamă la cuvintele noastre, aţintiţi-vă priceperea voastră şi primiţi cuvântarea mea cu suflet plin de luare aminte şi râvnitor. Ochiul vostru să se uite cu agerime, duhul vostru să fie aţintit şi sufletul vostru să se curăţească de toate grijile cele pământeşti, pentru ca noi să nu aruncăm cuvântul lui Dumnezeu în spini, nici pe piatră şi nici pe cale, ci să cultivăm un ogor gras şi roditor, spre dobândirea unui seceriş bogat.

Dacă veţi asculta cuvintele mele aşa, veţi înlesni lucrarea mea, iar voi înşivă fără osteneală veţi afla cele despre ce vă vorbesc. Ce zice locul din Biblie, care astăzi ne preocupă? „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”.

Ce va să zică el cu aceasta? Noi trebuie să dăm înţelesul cuvintelor, înainte de a le tâlcui mai departe. Aşadar, ce voieşte el să zică? Voieşte să zică: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la mine”.

Ce zici tu? Prin urmare, nu ştia El, oare, de este aceasta cu putinţă sau nu? Cine cutează a adeveri aceasta despre Hristos, măcar că cuvintele par a însemna aceasta? Însă nu trebuie să ne agăţăm de un cuvânt, ci să pătrundem în înţelesul, în scopul celui ce vorbeşte, să învăţăm a cunoaşte pricina şi timpul grăirii sale, şi toate acestea a le combina, spre a descoperi înţelesul cel ascuns. Dar cum putea înţelepciunea cea veşnică şi negrăită, cum putea Cel ce cunoaşte pe Tatăl, precum Tatăl cunoaşte pe Fiul, cum se putea ca Acesta să nu ştie de trebuie a pătimi sau nu? O astfel de ştiinţă, că cineva trebuie a pătimi, negreşit, nu este mai însemnată şi mai înaltă decât ştiinţa înţelepciunii celei lăuntrice şi a firii lui Dumnezeu, pe care numai singur Fiul le cunoaşte cu desăvârşire. El zice aşa: „Precum Tatăl Mă cunoaşte pe Mine, şi Eu cunosc pe Tatăl” (In.10, 15). Dar ce vorbesc eu despre Unul-Născut Fiu al lui Dumnezeu? Chiar profeţilor nu le era necunoscut, de trebuia să pătimească Iisus sau nu, ci ei au spus mai înainte, foarte lămurit şi hotărât, că aceasta trebuia să se întâmple cu toată siguranţa. Ei au ştiut şi au predicat că Hristos va fi răstignit, pentru ce se va face aceasta şi ce binecuvântare va curge de aici pentru omenire, că El se va îngropa, dar va învia; a ştiut vânzarea Iudei, judecata cea nedreaptă şi celelalte, toate acestea descriindu-le întocmai. Şi Acela care a trimis pe profeţi şi le-a poruncit să vestească toate acestea, El însuşi să nu le fi ştiut oare? Ce om cu judecată va zice aceasta? Aşadar, tu vezi că acele cuvinte nu trebuie cineva să le înţeleagă cu uşurinţă.

Dar nu numai partea aceasta dintâi a cuvintelor acelora dă de gândit, ci şi graiurile următoare, încă şi mai mult. El zice: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”. Aşadar, se pare că nu numai că nu ştia de este aceasta cu putinţă sau nu, ci pare încă a se feri de moartea cea de pe cruce. Căci cuvintele Sale par a avea acest înţeles: „De este iertat, aş voi să scap de cruce şi de moarte”. Şi cu toate acestea, când Petru, căpetenia Apostolilor, zisese lui Hristos: „Milostiv fii Ţie, Doamne, să nu fie Ţie una ca aceea, ca să fii omorât” (Mt. 16, 22), El l-a mustrat cu cuvinte foarte aspre, zicându-i: „Du-te de aici, satano, că sminteală îmi eşti; că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor” (Mt. 16, 23).

Nu demult, Hristos fericise pe Petru pentru mărturisirea lui (Mt. 16, 17), iară gândirea de a nu fi răstignit I se păruse Lui aşa de nebunească, încât pe Apostolul, pe care îl fericise şi căruia îi dăduse cheile împărăţiei cerului, acum îl numeşte Satană, căci a zis: „Milostiv fii Ţie, Doamne, şi să nu se întâmple Ţie moarte pe cruce”. Cum oare să nu voiască acum a fi răstignit Acela, care aşa de tare mustrase pe ucenicul Său şi aşa de aspru îl înfruntase, pentru că îi zisese: „Să nu te răstigneşti?”. Şi cum putuse El, în pilda despre păstorul cel bun, să pună ca o faptă bună, de căpetenie, moartea Sa pentru oi? El a zis aşa: „Eu sunt păstorul cel bun; iară păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oi” (Ioan. 10, 11).

Şi apoi adaugă la aceasta: „Iară năimitul, care nu este păstor, lasă oile şi fuge, când vede lupul venind”. Dacă însuşirea păstorului cel bun este de a-şi pune viaţa, precum însuşirea nămitului este de a nu face aceasta, apoi cum putea tocmai Cel ce S-a numit pe Sine păstor bun să se roage a scăpa de moarte? Cum a putut El să zică: „Eu [sufletul] de la Mine Însumi îl pun” (Ioan. 10, 18)? Dacă pui tu sufletul tău propriu, de bună voie, cum poţi ruga pe altul să te apere de moarte? Încă şi în alt loc zice Hristos: „Pentru aceasta Tatăl Mă iubeşte, că Eu îmi pun sufletul Meu, ca iarăşi să-l iau” (Ioan. 10, 17). Iară dacă El nu voieşte a se răstigni, ci se fereşte şi roagă de aceasta pe Tatăl, apoi tocmai pentru aceasta, cum poate el să fie iubit de Tatăl?

Dragostea purcede tocmai din conglăsuirea voinţelor. Şi dacă Hristos nu ar fi voit să se răstignească, cum putea Pavel să zică: „Umblaţi întru dragoste, precum şi Hristos v-a iubit pe voi şi S-a dat pe Sine la moarte pentru noi” (Efes. 5, 2)? Însuşi Hristos zice că El voieşte să se răstignească: „Părinte venit-a ceasul, preamăreşte pe Fiul Tău” (In. 17, 1). Prin preamărire înţelege El răstignirea. Dacă El altădată ruga moartea de la Tatăl, cum de se fereşte El acum de dânsa? Iară cum că prin preamărire înţelege El răstignirea, ascultă ce zice de aceasta Evanghelistul Ioan: „Încă nu era Duh Sfânt, că încă nu se preamărise Hristos” (In. 7, 39). Înţelesul acestor cuvinte este acesta: Harul lui Dumnezeu nu se dăduse, căci mânia lui Dumnezeu nu se ridicase deasupra oamenilor şi Hristos nu mersese încă la moartea cea de pe cruce. Adică crucea a stârpit mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor, a lucrat împăcarea, a prefăcut pământul în cer, a unit pe oameni cu îngerii, a dărâmat tăria morţii, a surpat puterea diavolului, a stârpit puterea păcatului, a eliberat lumea din rătăcire, a reîntors adevărul, a speriat duhurile cele rele, a dărâmat capiştele idoleşti, a răsturnat jertfelnicele lor, a mânat fumul jertfelor, a sădit fapta cea bună şi a întemeiat bisericile.

Crucea este voinţa Tatălui, cinstea Fiului, bucuria Sfântului Duh, dar şi mărirea Sfântului Pavel, care zice: „Să nu fie mie a mă lăuda, fără numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14).

Crucea este mai luminoasă decât soarele şi mai strălucită decât razele soarelui. Chiar de s-ar întuneca soarele, crucea totuşi străluceşte; şi soarele se întunecă, pentru că se covârşeşte de sclipirea crucii. Crucea a rupt zapisul ce era asupra noastră (Col. 2, 14), a nimicit temniţa morţii şi ne-a dat cea mai desăvârşită dovadă de dragoste a lui Dumnezeu: „Căci aşa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul său L-a dat, ca tot cel ce crede în El să nu piară” (In. 3, 16). Şi Pavel zice: „Fiind noi vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său” (Rom. 5, 10).

Crucea este o tărie nebiruită, o pavăză neînvinsă, siguranţa bogaţilor, norocirea săracilor, ocrotirea celor prigoniţi, înarmarea celor năpădiţi, liberarea de patimi, temelia faptei celei bune, semnul cel mărit şi minunat. Crucea iarăşi a deschis raiul, a vârât într-însul pe tâlharul şi a introdus în cer neamul omenesc, care era aproape să se prăpădească, nici măcar de pământ nefiind vrednic. Aşa de multe bunătăţi ni s-au împărtăşit şi ni se vor împărtăşi prin cruce, şi Hristos să nu fi voit să se răstignească! Spune-mi, cine ar putea adeveri aceasta? Iară dacă El, într-adevăr, n-ar fi voit să se răstignească, cine l-ar fi silit, cine l-ar fi nevoit? Pentru ce oare a trimis El înainte pe Profeţi, ca să prevestească că El se va răstigni, şi că El voieşte aceasta; pentru ce i-a trimis înainte, dacă El nu voia să pătimească? Şi pentru ce a numit el crucea „pahar”, dacă nu avea plăcere de dânsa? Căci prin aceste cuvinte El arată cât de mult doreşte crucea. Adică precum cel însetat pofteşte un pahar, tot aşa dorea El răstignirea. De aceea a zis El: „Eu doar am dorit să mănânc cu voi aceste paşti” (Lc. 22, 15). Şi El a zis aceasta nu fără temei, ci pentru că după cină îl aştepta răstignirea.

Deci cum putea Acela, care numise răstignirea preamărire şi pedepsise pe Apostolul Său pentru că voia să-L oprească de la moarte, cum putea Acela, care prin pilda păstorului celui bun arătase lămurit că va merge la moarte pentru oile Sale, care declarase că avea aşa mare dor de dânsa şi că se duce la moarte de bună voie, cum putea El să se roage ca să nu-l atingă moartea? Dacă El însuşi n-ar fi voit să moară, nu s-ar fi putut oare împiedica vrăjmaşii Lui de la prigonirea lor? Dar tu vezi că El de bună voie merge întru întâmpinarea lor. Şi cand ei L-au întâlnit. El i-a întrebat: „Pe cine căutaţi!”. Ei I-au răspuns: pe Iisus. Şi El a zis către dânşii: „Eu sunt”; atunci ei s-au ferit şi au căzut la pământ (In. 17, 4-6). Aşadar, după ce El mai întâi i-a lovit cu orbire şi le-a arătat că El putea scăpa, atunci S-a predat pe Sine lor, pentru ca tu să vezi că nu prin silă sau de nevoie, sau prin puterea prigonitorilor Săi, ci de bună voie şi nesilit a răbdat acestea, precum cu mult mai înainte se hotărâse. Pentru aceea profeţii au fost trimişi înainte, pentru aceea patriarhii au prevestit aceasta şi pentru aceea crucea cu mult mai înainte a fost arătată şi preînchipuită, prin cuvinte şi prin fapte.

Cu toate acestea, ceea ce acum urmează în cuvintele lui Hristos, ne pune pe gânduri şi mai mult. Adică, după ce Hristos a zis: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, El adaugă: „însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”. Aici, chiar după literă, se întâlnesc două voinţe. Tatăl voind ca El să fie răstignit, iară El nu. Noi vedem în toate celelalte locuri ale Sfintei Scripturi că Hristos de-a pururea voieşte la fel cu Tatăl, de-a pururea este în conglăsuire cu Dânsul. Căci când El zice: „Părinte, păzeşte-i pe dânşii, ca să fie una, precum si Noi una suntem” (In. 17, 11), El cu aceasta nu zice alta decât că voinţa Tatălui şi a Fiului sunt cu desăvârşire asemenea. Şi când zice: „Graiurile, care Eu le grăiesc, nu de la Mine le grăiesc, ci Tatăl este Cel ce grăieşte întru Mine” (In. 14, 11), iar prin aceasta arată aceeaşi. Când zice: „Eu de la Mine însumi nu am venit” (In. 7, 28) şi: „Nu pot Eu să fac de la Mine nimic” (In. 5, 30), El nu voieşte să zică că n-are putere la aceasta, ci voieşte a arăta lămurit că în vorbele, faptele şi în toate lucrurile voia Lui şi a Tatălui sunt cu desăvârşire deopotrivă.

Căci cuvintele: „Eu nu grăiesc de la Mine” arată nu lipsa de putere, ci conglăsuirea lui cu Tatăl. De unde însă vine că El acum zice: „Nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”; pentru ce oare Mântuitorul lumii zice aşa? Vă rog să fiţi cu mare băgare de seamă. Era foarte greu de a crede în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Această covârşire a iubirii Sale de oameni şi mărimea pogorârii Sale erau înspăimântătoare, cerându-se multe dovezi pentru ca ele să fie socotite adevărate. Căci gândeşte, numai, ce va să zică a auzi şi a afla că Dumnezeu cel negrăit şi netrecător, care nu se poate cuprinde cu mintea, nu se poate vedea cu ochii şi nu se poate pipăi, Acela „în mâna căruia sunt marginile pământului” (Ps. 94, 4), care „caută spre pământ şi-l face a se cutremura, Cel ce se atinge de munţi şi ei fumegă” (Ps. 103, 32), a cărui strălucire, chiar când ei se pogoară, nu o pot suporta heruvimii, ci îşi acoperă feţele cu aripele lor, că Acesta care este cu mult mai înalt decât toate gândurile şi decât toate cugetele, întrecându-i pe îngeri, pe Arhangheli şi pe toate puterile cereşti, să voiască a se face om şi să primească trupul cel format din pulbere, să intre în pântecele fecioarei şi să petreacă acolo nouă luni, a se adăpa la pieptul ei şi a suferi toate întâmplările omeneşti – nu este oare aceasta de cea mai mare mirare? Iară pentru că ceea ce avea să facă era atât de miraculos şi neobişnuit, încât mulţi n-ar fi putut crede, de aceea Dumnezeu a trimis mai întâi pe profeţi ca să prevestească aceasta; şi a profeţit încă Patriarhul Iacov, când a zis: „Din vlăstare fiul meu te-ai înălţat, te-ai culcat şi ai adormit ca un leu” (Fac. 49. 9). Încă şi Isaia a zis despre Dânsul: „Iată fecioara va zămisli şi va naşte fiu, şi se va chema numele lui Emanoil” (Is. 7, 14). Şi în alt loc zice el: „Văzutu-l-am ca un prunc şi ca o rădăcină pe pământ însetat” (Is. 53, 2). Încă şi David a vorbit despre venirea Lui în trup prin cuvintele: „Pogorî-se-va ca ploaia pe lână şi ca picătura ce cade pe pământ” (Ps. 72, 6), pentru că El a intrat în pântecele mumei sale fără a fi fost băgat în seamă şi fără vuiet.

Însă toate aceste prevestiri ale înomenirii Sale nu erau încă de ajuns, ci pentru ca El să fie socotit om cu adevărat, s-a supus la toate cele omeneşti. De aceea nu s-a înfăţişat El deodată ca om crescut, ci s-a născut şi s-a nutrit de mumă-Sa, a crescut şi a sporit, pentru ca prin toate acestea să fie crezută omenirea Lui cea adevărată. Ba încă nu s-a oprit la această dovadă, ci a suferit cu trupul Său toate slăbiciunile firii omeneşti, a însetat şi a flămânzit, a dormit şi a ostenit, ba a mers şi la cruce şi a pătimit atât de mult, pe cât poate vreun om pătimi.

De aceea a căzut de pe faţa Lui sudoarea ca picăturile de sânge, pentru aceea s-a întristat şi s-a descurajat. Deci, precum El flămânzea şi ostenea, dormea şi mânca şi bea, tot aşa şi pregeta a muri, şi prin aceasta a arătat adevărata Sa omenire; căci dragostea către viaţă este sădită în firea omenească. Aşadar, spre a arăta că trupul, pe care El l-a luat, nu este nălucire, nici părere, de aceea El a pus la iveală înaintea noastră patimile Sale.

Acesta este un temei. Afară de aceasta, pot să vă mai aduc şi un altul, care este tot aşa de însemnat; care este acesta? Hristos a voit să înveţe pe oameni toate faptele cele bune. Iară cine voieşte să dea învăţătură dreaptă, trebuie să înveţe nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte. Aceasta este învăţarea cea mai bună. Când cârmaciul stă lângă învăţăcelul său, arătându-i cum să ţină cârma, uneşte vorba cu exemplul; el nu numai vorbeşte, nici numai lucrează, ci le uneşte amândouă. La fel face şi zidarul. Pune pe învăţăcelul său lângă sine şi îi arată, prin cuvânt şi prin faptă, cum trebuie să zidească. Tot aşa fac şi ceilalţi meşteri, învăţarea şi exemplul sunt pretutindeni legate la un loc. Deci, fiindcă Hristos a venit ca să ne înveţe toate faptele cele bune, de aceea El învăţa ce trebuie a face şi totodată şi El însuşi făcea; căci El zice aşa: „Cine va face şi va învăţa aşa, acela mare se va chema întru Împărăţia cerului” (Mt. 5, 19).

Iată, El voia ca noi să fim smeriţi şi blânzi, şi a învăţat aceasta cu cuvintele, însă El a învăţat aceasta şi prin faptele Sale, căci după ce a zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi” (Mt. 5, 3-4), a arătat prin faptele Sale cum trebuie a împlini această datorie. El a luat fota, s-a încins cu dânsa şi a spălat picioarele ucenicilor Săi (In. 13, 4-5). Ce a putut să fie asemenea acestei smerenii? Aşadar, El a învăţat această faptă bună nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Tot aşa a arătat El cu fapta blândeţea şi păciuirea Sa. Cum? El a fost lovit peste faţă de sluga arhiereului, dar a zis numai atâta: „De am grăit rău, mărturiseşte de rău, iară de am grăit bine, de ce Mă baţi?” (In. 18, 23).

El a poruncit a ne ruga pentru vrăjmaşi, dar iarăşi ne-a învăţat şi aceasta prin faptele sale. Căci când spânzura pe cruce, a zis: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Lc. 23, 34). Aşadar, precum El ne-a poruncit nouă să ne rugăm pentru vrăjmaşi, aşa s-a rugat şi El însuşi, măcar că şi fără de aceasta El putea să-i ierte, prin propria Sa putere.

Iarăşi a poruncit El să facem bine celor ce ne urăsc, să binecuvântăm pe cei ce ne clevetesc. Şi aceasta a făcut-o cu fapta, izgonind demonii din iudei, măcar că ei îl huleau, ca şi cum ar fi El însuşi cuprins de demon. El grămădea binefacerile asupra prigonitorilor Săi şi a introdus în Împărăţia cerului pe cei ce au voit să-L răstignească. Mai departe zice El către ucenicii Săi: „Să nu purtaţi la brâiele voastre nici aur, nici argint, nici aramă” (Mt. 10, 9); şi El a împlinit şi aceasta, precum singur zice despre Sine: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, iară Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20).

El ne-a învăţat şi cum să ne rugăm. Apostolii au zis către Dânsul: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm” (Lc. 11, 1); şi de aceea El Însuşi se ruga, pentru Ca ei să înveţe de la Dânsul a se ruga. El însă trebuia să le arate lor nu numai că trebuia a se ruga, ci încă şi cum să se roage. De aceea, El le-a dat şi formula rugăciunii: „Tatăl nostru, carele eşti în ceruri” şi celelalte. Fiindcă El ne-a poruncit a ne ruga: „şi nu ne duce în ispită”, adică în primejdie, ne învaţă aceasta însuşi şi cu fapta, când zice: „Părinte de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, prin care învaţă pe toţi credincioşii a nu se arunca singuri în primejdii, ci a aştepta năpădirea vrăjmaşilor, iar atunci a arăta toată bărbăţia. Ei nu trebuie a se grăbi înşişi şi a se expune primejdiei.

Aşadar, fiindcă El voia să înveţe pe ucenicii Săi a se ruga, se roagă şi El însuşi, după firea Sa cea omenească, nu însă după cea dumnezeiească. Iară ca om s-a rugat El, pentru ca să ne înveţe că trebuie să ne rugăm pentru izbăvirea noastră din primejdii. Iară dacă izbăvirea noastră va fi cu neputinţă, atunci să respectăm hotărârea cea dumnezeiească. De aceea a zis El: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Aceasta nu trebuie a se înţelege ca şi cum El ar avea altă voinţă decât Tatăl; şi cuvintele acestea trebuie să fie învăţătură pentru oameni, ca ei, chiar când sunt în necaz şi în primejdie, când tremură şi nu le place a muri, totuşi trebuie să supună voinţa lor voinţei Lui Dumnezeu. Pavel ştia aceasta şi a şi împlinit-o. El a rugat pe Domnul ca să depărteze ispitele de la dânsul şi a zis: „De trei ori pe Domnul am rugat” (II Cor. 12, 8), dar fiindcă aceasta nu era voia Domnului, el a adăugat: „de aceea binevoiesc întru neputinţă, în nevoi şi în prigonire” (II Cor: 12, 10). Voiesc să vă spun aceasta mai lămurit.

Pavel era înconjurat de multe primejdii şi s-a rugat ca să se mântuiască de dânsele. Dar a auzit cum Dumnezeu i-a zis: „Destul îţi este harul Meu, că puterea Mea întru neputinţe se săvârşeşte” (II Cor. 11, 9); şi după aceea el a ştiut care era voia lui Dumnezeu, supunându-şi voia sa voii lui Dumnezeu.

Aşadar, Hristos amândouă acestea ne-a învăţat prin rugăciunea Sa, să nu ne aruncăm înşine în primejdii, ci să ne rugăm pentru depărtarea primejdiei. Dacă ea totuşi ne-a ajuns, să o întâmpinăm cu bărbăţie şi cu răbdare şi să supunem voinţa noastră voinţei lui Dumnezeu. Deci, ştiind noi acestea, să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită: iară dacă am căzut în ea, să cerem de la Dumnezeu răbdare şi putere şi totdeauna să supunem voinţa noastră voinţei Lui. Atunci vom petrece viaţa aceasta de acum în linişte şi vom dobândi bunătăţile cele viitoare; cărora fie să ne învrednicim prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, acum şi pururea şi în vecii vecilor ! Amin.

PREDICI IOAN GURĂ DE AUR PENTRU SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ (JOI)

Din “Omilii la Postul Mare”



„ Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu,
întru Mine petrece şi Eu întru el”
(In. 6, 56)


Despre Sfânta Cină

Noi avem de gând a ne apropia de masa cea prea sfântă, care umple pe fiecare de o sfială cucernică. Să ne apropiem dară de ea cu o conştiinţă curată. Să nu fie aici vreun Iuda, care poartă în inimă înşelăciunea împotriva aproapelui său, să nu fie vreun înrăutăţit, care ascunde în sufletul său otrava prihanei.

Aici se află de faţă Însuşi Hristos, spre a găti pentru noi această masă, căci nu omul a putut să prefacă pâinea şi vinul în trupul şi în sângele lui Hristos, ci preotul stă acolo numai spre a înfăţişa pe Hristos şi a săvârşi rugăciunea; numai harul şi puterea lui Dumnezeu lucrează acea prefacere. „Acesta este trupul Meu” (Lc. 22, 19). Aşa se rosteşte cuvântul, care aduce acea prefacere. Precum glasul acela, care a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi pământul” (Fac. 1, 28), deşi era numai un cuvânt, dar a trecut în faptă, şi a înmulţit omenirea, aşa şi la Cina cea Sfântă glasul acesta al lui Dumnezeu înmulţeşte harul la toţi cei ce se împărtăşesc din ea cu vrednicie.

De aceea să nu fie părtaş la această sfântă masă nici un făţarnic, nici un înrăutăţit, nici un răpitor, nici un hulitor, nici un învrăjbit, nici un zgârcit, nici un beţiv, nici un lacom de avere, nici un desfrânat, nici un pizmăreţ, nici un fur, nici unul cu răutatea ascunsă în inimă, ca nu cumva el însuşi să-şi atragă judecata, adică hotărârea osândirii. Iată, Iuda s-a împărtăşit cu nevrednicie din Cina cea tainică, şi apoi de acolo s-a dus şi a vândut pe Domnul. De aici tu trebuie să vezi că diavolul tocmai asupra acelora are stăpânire, care cu nevrednicie se împărtăşesc din această Sfântă Taină, şi că ei înşişi se aruncă într-o osândă încă mai mare.

Eu aceasta o zic nu pentru a vă înspăimânta de această sfântă masă, ci pentru a vă face mai cu luare aminte. Adică, precum hrana cea trupească, intrând într-un stomac bolnav, mai mult sporeşte boala, aşa hrana cea sufletească, gustându-se cu nevrednicie, mai mult măreşte răspunderea şi osânda. De aceea vă conjur să nu ascundem în sufletul nostru nici un gând păcătos, ci să curăţim inima noastră, căci noi suntem Biserica lui Dumnezeu, dacă facem aceasta! Aşa, să curăţim sufletele noastre, şi să facem aceasta curând.

Cum şi în ce chip? – întrebi tu. Iată cum: dacă tu ai ceva împotriva vrăjmaşului tău, stârpeşte mânia şi curmă duşmănia, pentru ca la această masă să dobândeşti iertarea păcatelor tale. Tu te apropii de jertfa cea prea sfântă, cea înaltă. Hristos este aici Cel jertfit. Socoteşte, deci, pentru ce Hristos S-a adus pe Sine jertfă? El a pătimit de bună voie, pentru ca să surpe zidul ce era între Dumnezeu şi oameni, să împace cerul şi pământul, iar pe tine, din vrăjmaş lui Dumnezeu, să te facă iarăşi soţ al îngerilor.

Hristos a dat viaţa Sa pentru tine, iară tu nu voieşti să curmi vrăjmăşia contra aproapelui tău? Cum poţi tu aşa să te apropii de masa păcii?

Domnul nu a pregetat pentru tine a răbda toate patimile, iar tu pregeţi a te lepăda de mânia ta!

Gândeşte, însă, că dragostea este rădăcina, izvorul şi muma a tot binele.

Dar pentru ce nu voieşti tu să ierţi?

„M-a mâhnit foarte adânc, zici tu, mi-a făcut o nedreptate înmiită, m-a adus chiar la primejdie de viaţă”.

Dar ce sunt toate acestea? El, totuşi, nu te-a răstignit, ca jidovii pe Domnul! Dacă tu nu ierţi mâhnirea pricinuită ţie de aproapele tău, nici Tatăl cel ceresc nu-ţi va ierta ţie păcatele tale; şi cu ce conştiinţă vei putea tu să te rogi şi să zici: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău”, şi celelalte mai departe?

Hristos tocmai pentru mântuirea oamenilor a dat însuşi sângele Său, pe care aceştia l-au vărsat. Ce poţi tu să faci, care să se asemene cu aceasta?

Când, tu nu ierţi pe vrăjmaşul tău, strici nu atât lui, cât ţie însuţi, gătindu-ţi pentru ziua cea viitoare a Judecăţii o osândă veşnică.

Căci Dumnezeu de nimenea nu se îngreţoşază aşa de tare şi pe nimenea nu osândeşte aşa de mult ca pe cel ce rămâne neîmpăcat, a cărui inimă este umflată de mânie şi aprinsă de izbândire.

Ascultă, numai, ce zice Domnul: „Când aduci darul tău la altar, şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi mergi de te împacă mai întâi cu fratele tău; apoi, venind, adu darul tău” (Mat. 5, 23-24).

Ce zici? Trebuie oare eu să las darul şi jertfa? Desigur, aceasta este jertfa păcii, iar dacă tu nu năzuieşti la pace, părtăşia ta la jertfă nu-ţi aduce nici un folos.

Aşadar, dobândeşte mai întâi pacea, apoi vei putea să tragi şi folosul de la jertfă. Pentru pace este întemeiată această jertfă, căci pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iarăşi să împace neamul omenesc cu Tatăl, precum zice Pavel: „Acum El a împăcat toate şi a nimicit vrajba pe cruce” (Col. l, 22; Efes. 2, 16). Şi El însuşi nu numai că a venit ca să întemeieze pacea, ci ne şi fericeşte pe noi, dacă vom face şi noi la fel, când zice: „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Mt. 5, 9).

Deci, precum a făcut Hristos, Fiul lui Dumnezeu, aşa fă şi tu acum, pe cât este aceasta omului cu putinţă, căutând a face pace ţie şi aproapelui tău.

Dragostea este cea mai mare între faptele cele bune, pentru aceea Hristos pe împăciuitori îi numeşte „fii ai lui Dumnezeu”; şi pentru aceea El, în cuvântarea cea pentru lăsarea jertfei la altar, a pomenit numai de împăcarea cu aproapele.

Gura ta primeşte acum trupul Domnului. De aceea păstrează limba ta curată de vorbele cele de ruşine şi semeţe, de batjocură şi de hulire; căci este foarte pierzător de a întrebuinţa la ocară şi batjocură şi la vorbe nebuneşti limba care a fost părtaşă acestor prea Sfinte Taine.

Nu pângări cinstea pe care Dumnezeu ne-a dat-o în Cina cea Sfântă, ca ea să nu se facă pentru tine o mai mare răspundere şi păcat. Dar tu primeşti Taina cea Sfântă nu numai cu gura, ci şi cu inima; de aceea, să nu gândeşti rele şi viclenie asupra aproapelui tău, ci ţine sunetul tău curat de toată răutatea.

Aş putea, iubiţilor, să vă vorbesc mai mult despre aceasta, dar şi cele ce s-au zis ajung pentru cei ce au primit întru sine sămânţa cucerniciei, cu luare aminte şi cu pricepere, dornici să urmeze celor zise. Aşadar, vă rog neîncetat să gândiţi la aceste cuvinte şi de-a pururea să vă aduceţi aminte de această sfântă unire, pe care o săvârşim noi acum, la masa Domnului!

Aici sufletele noastre se curăţesc şi toţi ne facem mădulare ale lui Hristos; căci aici este un trup căruia toţi ne facem părtaşi.

Aşa, prin aceasta, noi ne facem un trup, ca sfânta dragoste cea întru Hristos să lege toate sufletele noastre.

Dacă vom face aceasta, atunci putem să gustăm hrana cea sfântă cu o siguranţă îmbucurătoare şi ne vom face locaşuri ale păcii celei agonisite de Hristos.

Dimpotrivă, dacă ne lipseşte împăcarea, atunci, de am avea mii de fapte bune, toate acelea vor fi deşarte şi zadarnice.

Când Hristos S-a înălţat la Tatăl, în loc de bogăţie şi mărire, a lăsat ucenicilor Săi altă moştenire, prin cuvintele: „Pacea Mea dau vouă, pacea mea las vouă” (Ioan. 14, 27). Însă ce bogăţie şi ce comoară poate să fie mai mare şi mai scumpă decât pacea lui Hristos, care este un bine negrăit, pe care nu-l poate cuprinde cu desăvârşire nici o minte omenească?

Fiindcă şi profetul Zaharia ştia acestea şi vedea ce mare nelegiuire este ne-pacea, de aceea a zis: „Ascultă poporul meu, fiecare să grăiască adevăr cu aproapele său şi nimenea să nu amintească întru inima sa jignirile suferite de la aproapele; fugiţi de cuvintele cele mincinoase şi nu veţi vedea moartea [cea sufletească], zice Domnul” (Zah. 8, 16-17). El vrea să zică: De veţi fi mincinoşi şi neîmpăcaţi, de veţi jura jurăminte mincinoase şi veţi uita poruncile mele, veţi muri (adică sufletele voastre se vor osândi).

Deci, iubiţilor, ştiind noi toate acestea, să părăsim orice mânie, să ţinem pacea unii cu alţii, să smulgem rădăcina răutăţii, să curăţim conştiinţa noastră, să ne împărtăşim de înfricoşatele taine ale Sfintei Cine cu blândeţe şi cu bunătate, să ne apropiem de masa cea sfântă cu umilinţă, cu smerenie, cu frică şi cu lacrimi pentru păcatele noastre, pentru ca înduratul Dumnezeu, privind din cer simţămintele noastre cele paşnice, dragostea noastră cea nefăţarnică şi conglăsuirea noastră cea frăţească, să ne facă părtaşi tuturor bunătăţilor celor făgăduite, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine lauda şi închinăciunea în vecii vecilor ! Amin.

PREDICI IOAN GURĂ DE AUR PENTRU SĂPTĂMÂNA SFÂNTĂ (MARȚI)

Din “Omilii la Postul Mare”



„Daţi lui Dumnezeu
cele ce sunt ale lui Dumnezeu”
(Mt. 22, 21)


Impotriva lenevirii de a veni la Biserică

Ni se pare că n-am isprăvit nimic, când ne-am dat osteneala de a vă îndemna să fiţi mai osârdnici cu vizitarea adunării, unde se face slujirea cea dumnezeiească; căci iarăşi Biserica este deşartă şi părăsită de fiii ei. De aceea, eu iarăşi trebuie să vă îngreunez si să vă fiu povară, pe de-o parte dojenind pe cei de faţă, pe de alta probozind pe cei ce lipsesc. Pe aceştia din urmă, pentru că rămân în lenevire şi în uşurătatea minţii lor, iară pe voi, pentru că nu vă îngrijiţi cu râvna cuvenită pentru mântuirea confraţilor voştri.

Eu iarăşi sunt silit să vă îngreunez şi să vă fiu povară, nu pentru mine şi pentru folosul meu, ci pentru voi şi pentru mântuirea voastră, care îmi este scumpă. Poate să se supere pe mine oricine vrea, poate să mă ocărască pentru aceasta şi să mă vorbească de rău, că totuşi nu voi înceta de a vă fi povară, în felul acesta, şi această împovărare este lucrul cel mai bun, pe care-1 pot eu face.

Căci poate, poate că tocmai prin aceasta vă veţi sfii şi de acum înainte vă veţi îngriji pentru mântuirea fraţilor voştri, ca nu de-a pururea să fiţi proboziţi pentru unul şi acelaşi lucru. Căci ce-mi foloseşte mie, când voi lăudaţi predicile mele, dar nu umblaţi după fapta bună; şi ce mă va vătăma pe mine, când voi îmi veţi retrage lauda voastră, dar eu voi vedea că fapta bună şi cucernicia voastră cresc ?

Nu aplauzele ascultătorilor, ci îndreptarea lor este adevărata laudă pentru un predicator. Cuvintele care plac pier repede în aer, iară îndreptarea ascultătorilor este pentru predicator şi pentru ascultători un folos durabil şi netrecător. Lauda voastră poate numai aici jos, pe pământ, să dea predicatorului însemnătate, iară îndreptarea sufletelor voastre îi va da lui duh de veselie, când se va înfăţişa la scaunul Judecăţii lui Hristos.

A nu se îngriji cineva de mântuirea celorlalţi oameni nu este un păcat mic, ci acesta merită o pedeapsă aspră şi neînlăturată, cum s-a întâmplat robului aceluia din Evanghelie, care a îngropat talantul său în pământ.

El a fost dojenit nu pentru vreo purtare fără de orânduială în viaţa sa privată, nici pentru vreo necesitate, căci el a întors totul neatins. Dar vinovăţia lui a stat în aceea că el n-a dobândit talantul, nu 1-a îndoit, iar pentru aceasta a fost vrednic de osândit.

Din aceasta vedem că, spre a se mântui cineva, nu este de ajuns ca noi înşine să fim aprinşi ele râvnă pentru slujirea de Dumnezeu; cineva trebuie să îndoiască talantul său, iar aceasta se face când noi ne îngrijim nu numai de mântuirea sufletului nostru, ci şi de a confraţilor noştri.

Sluga aceea, desi a zis. „Iată, ce-i ai al tău” (Mt. 25, 25), totuşi aceasta n-a fost deajuns pentru apărarea sa, căci Domnul a zis către dânsul: „Se cuvenea ţie să fi dat argintul meu schimbătorilor”.

Socoteşte acum cât de uşoare sunt poruncile Domnului ! Adică omul cere de la sluga sa, care a împrumutat bani de la stăpânul său, ca ea să-i aducă iarăşi îndărăt; Dumnezeu însă nu face aşa; El cere numai ca talantul să fie dat cu împrumut, şi nu ne face răspunzători de înturnarea lui. Aceasta va să zică: îndeamnă pe aproapele tău, dă-i sfatul tău, fă numai datoria ta, iar a-1 îndupleca nu stă în puterea ta.

Dumnezeu cere numai ca tu să pui talantul tău şi să-1 dai la dobândă.

Ce este mai lesne decât aceasta? Şi cu toate acestea, sluga aceea a numit pe Domnul său aspru şi nemilostiv.

Aşa fac slugile cele rele şi leneşe, ele totdeauna aruncă greşalele lor asupra stăpânilor. De aceea a fost acela pedepsit şi legat şi aruncat în întunericul cel mai dinafară. Pentru aceea, ca să nu ne întâmpine si pe noi acelaşi lucru, să îndemnăm şi să sfătuim pe fraţii noştri, fie că ascultă ei cuvintele noastre sau nu. Dacă ei ne vor urma, se vor ferici şi pe dânşii şi pe noi; iară dacă nu ne vor urma, vor trage asupră-le cea mai grea osândă, fără ca noi, în ce ne priveşte, să suferim cea mai mică vătămare.

Noi ne-am făcut datoria, le-am dat sfatul şi povăţuirea cea bună; ne-urmarea lor nu poate a ne aduce vreo vătămare.

Nu atunci păcătuim noi, când nu câştigăm pe alţii, ci numai atunci când neglijăm de a le da îndemn şi povăţuire. Iară dacă noi totdeauna i-am îndemnat şi i-am sfătuit bine, de acolo înainte, Dumnezeu nu pe noi, ci pe dânşii are să-i tragă la socoteală.

însă omul pe care cineva de-a pururea îl sfătuieşte şi-1 învaţă, abia este cu putinţă ca la sfârşit să nu se îndrepteze şi să nu se facă râvnitor. Eu pot la aceasta să aduc o zicătoare cunoscută, care spune că apa, picând necontenit pe o piatră, la sfârşit o găureşte. Ce este mai moale decât apa şi ce este mai vârtos decât piatra ? Cu toate acestea, necontenirea picurării biruieşte firea cea vârtoasă a pietrei. Iară dacă necontenirea poate birui chiar firea, cu atât mai vârtos va putea ea să biruiască voia; creştinătatea, iubiţilor, nu este o jucărie, un lucru de a doua mână. Aceasta noi o spunem de-a pururea, şi totuşi nimica nu isprăvim. Ce gândiţi voi, câte dureri simt eu, când observ că în zilele de sărbători mulţimea cea mare se aseamănă cu valurile cele nenumărate ale mării, iară acum nu se arată la slujirea de Dumnezeu nici a suta parte din acea mulţime ?

Unde sunt acum aceia care ne îmbulzesc în zilele de sărbători ? Eu îi caut, îi jelesc acum, gândind câţi dintre dânşii iarăşi se duc la pieire după ce au fost mântuiţi odată, cât de mulţi fraţi văd eu lipsind, cât de mic este numărul celor ce doresc mântuirea şi ce mare parte a Bisericii se aseamănă unui trup mort şi nemişcat. Dar voi veţi zice, poate: ce ne pasă nouă ?

Trebuie să vă pese foarte mult. Vai acelora care nu caută să mântuiască pe confraţii lor, nu-i îndeamna, nu le dau sfat! Trebuie să vă pese vouă, celor ce nu-i siliţi şi nu-i întoarceţi de la uşurătatea minţii şi de la lenea lor. Cum că noi nu trebuie să ne îngrijim numai de noi, ci si pentru alţii, Hristos ne-a arătat-o lămurit, când ne-a numit sare, aluat şi lumină (Mt. 5, 13; 14 şi 13, 33). Căci anume aceste lucruri sunt folositoare şi avantajoase pentru alţii.

Lumina luminează şi se arată nu pentru dânsa însăşi, ci pentru aceia care şed în întuneric. Şi tu eşti o lumină – nu pentru ca să ai lumină pentru tine singur, ci pentru ca să poţi întoarce şi pe cei rătăciţi. Căci la ce foloseşte lumina dacă ea nu poate sluji celor ce şed în întuneric ?

Si ce foloseşte un creştin, dacă el nu câştigă pe nimenea şi nu întoarce pe nimenea în fapta cea bună?

Tot aşa sărează sarea, nu pe sine însăşi, ci împiedicând alte trupuri ca să nu treacă în putrejune şi nelasându-le să se piardă. Asemenea trebuie să faci şi tu. Dacă Dumnezeu te-a făcut sare duhovnicească, tu eşti dator a săra şi a împrospăta membrele care trec în putrejune, adică pe confraţii tăi, care sunt leneşi şi cugetă cele pământeşti, a-i depărta de lene ca de putrejune; şi iarăşi a-i lega cu trupul Bisericii.

Tot pentru aceasta Dumnezeu te-a numit aluat, încă şi aluatul nu se dospeşte pe sine însuşi, ci plămădeala, oricât de mare sau mică ar fi ea. Aşa trebuie să fiţi şi voi. Chiar de aţi fi puţini după număr, totuşi după credinţă şi după râvna cea cucernică trebuie să fiţi puternici şi tari.

Deci, precum aluatul nu este slab, cu toată micimea lui, ci prin puterea sa cea lăuntrică covârşeşte toată plămădeala, aşa si voi puteţi întoarce la râvnă un număr mult mai mure, numai de veţi voi.

învinovăţiţi vara, căci aud pe unii făcând aceasta şi zicând: „Căldura acum este prea mare, zăduful este nesuferit, nu putem să ne strângem şi să ne înghesuim într-o adunare prea mare, ne umplem de sudoare şi de năduşeală”; cand ziceţi aceasta, în adevăr mie-mi este ruşine de voi, căci acestea sunt vorbe femeieşti, de nimica şi fără putere.

Este o adevărată ruşine măcar a răspunde la astfel de dezvinovăţiri, dar totuşi trebuie să facem aceasta; căci dacă voi nu vă roşiţi a spune acestea, cu atâta mai puţin trebuie să roşim noi de a vă răspunde. Deci, ce să vă răspundem noi la aceste pricinuiri ? Eu vă voi aminti istoria celor trei bărbaţi din cuptorul cel cu foc, care în mijlocul flăcărilor ce-i înconjurau din toate părţile, ce se atingeau de gura şi de ochii lor şi ameninţau a-i năbuşi, totuşi n-au încetat a aduce Domnului Dumnezeu cântarea cea sfântă a laudei, în mijlocul focului îl lăudau mai veseli decât pe o drăgălaşă pajişte.

Pe lângă aceasta vă voi aminti de Daniil şi de groapa leilor din Babilon, încă şi de o altă groapă plină de noroi, care era aproape să înăbuşească pe profetul Ieremia. Pe cei ce vor să dezvinovăţească nevenirea lor la Biserică prin arşiţă, îndată îi voi duce de la această groapă la temniţă şi le voi arăta cum Pavel şi Syla sunt încătuşaţi acolo, plini de vânătăi şi de răni, cu trupul sfâşiat de mulţimea loviturilor, cum ei totuşi în mijlocul nopţii cântau laude lui Dumnezeu şi săvârşeau prea sfânta lor priveghere. Toţi aceşti sfinţi din cuptorul cel înfocat, din groapa leilor, din temniţă, din câtuşi şi din tot felul de pătimiri nespuse, niciodată nu s-au îngreuiat de toate acestea, ci le-au suportat cu o râvnă neobosită, într-o evlavie arzătoare şi preamărire a lui Dumnezeu.

Noi însă, care nici măcar o mică parte din pătimirile acelor sfinţi nu am răbdat, am vrea să ne lăsăm de îngrijirea mântuirii sufletelor noastre pentru căldură, pentru puţină arşiţă şi sudoare, a ne feri de adunările servirii dumnezeieşti, şi în locul lor să ne amestecăm în societăţile cele pierzătoare, care nu au în sine nimic sănătos ? Nu este aceasta o nebunie ?

Cuvântul lui Dumnezeu este o rouă atât de plăcută şi drăgălaşă, iar tu vorbeşti de arşiţă ? Hristos zicea curat: „Apa pe care Eu o dau omului se va face într-însul izvor săltător întru viaţa cea veşnică” (In. 4, l, 4); şi iarăşi: „Cel ce crede întru mine, precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In. 7, 38).

Când ai tu izvoarele şi râurile cele duhovniceşti, spune-mi, te mai temi de arşiţa cea trupească ? Când este vorba de târg, unde este aşa de mare zgomot, aşa de cumplită înghesuială si aşa de nesilnică arşiţă, nu te aperi cu căldură, şi totuşi nu poţi zice, că în târg suflă numai vânt plăcut şi răcoros, iară aici în Biserică s-a strâns tot pripecul şi arşiţa.

Mai degrabă este cu totul dimpotrivă, căci Biserica este podită cu pietre răcoroase, împotriva razelor soarelui ea este apărată prin ziduri şi acoperământ şi prin bolţi înalte, acolo, din contră, fiecare loc este expus razelor celor arzătoare ale soarelui, pe lângă aceea, acolo domneşte o înghesuială cumplită, mult fum şi praf, şi încă multe altele, care pricinuiesc greutăţi. Din aceasta vedem că astfel de pricinuiri şi dezvinovăţiri ale nevenirii la Biserică, precum le-am pomenit eu, trebuie a le însuşi lenevirii şi moleşirii sufletului care nu este încălzit de flacăra Sfântului Duh.

Insă eu adresez vorba mea nu tocmai celor absenţi, ci mai vârtos vouă, care nu-i atrageţi aici, nu-i opriţi de la lenevirea lor şi nu-i faceţi să vină la această masă mântuitoare. Când slugile voiesc să săvârşească o lucrare împreună, cheamă pe toţi soţii lor; voi însă când aveţi să săvârşiţi o slujbă duhovnicească Domnului Dumnezeu, slujirea cea dumnezească, nu vă îngrijiţi de soţii voştri la slujire, ci-i lăsaţi a pierde acest mare câştig. Dar dacă ei nu voiesc? Va zice cineva: stăruieşte asupră-le, nu-i lăsa până ce vor voi! Dacă vor vedea că noi nu-i slăbim, ba necontenit îi zorim, vor voi şi ei. Dar toate acestea sunt numai o îndoială şi o dezvinovăţire de nimic.

Câţi părinţi sunt aici care n-au cu dânşii pe copiii lor ? Nu poţi tu oare nici pe copiii tăi să-i aduci aici ? De aici înţelegem noi că mulţi lipsesc din această adunare nu numai pentru lenevirea lor, ci şi pentru că voi nu v-aţi făcut datoria.

Dacă voi până acum nu aţi fost râvnitori la aceasta, trebuie să fiţi cu atât mai mult de acum înainte. Fiecare să aducă, de acum, la Biserică, împreună cu dânsul, pe vreunul dintre cei de aproape ai săi; tatăl să-şi aducă fiul, fiul pe tatăl său, bărbatul pe nevasta sa, femeia pe bărbatul său, stăpânul pe sluga sa, fratele pe frate, prietenul pe prieten; unul să încurajeze şi să îndemne pe altul a se arăta toţi aici. Ba nu numai pe prietenii noştri, ci încă şi pe vrăjmaşii noştri să-i invităm la această comună comoară ele norocire. Şi când vrăjmaşul va vedea această grijă a ta pentru mântuirea sufletului său, desigur îi va trece ura asupra ta.

Zi celui ce nu voieşte să meargă la Biserică: nu te ruşinezi tu oare de jidovi, care cu aşa mare stricteţe păzesc sâmbăta lor şi chiar înaintea serii acelei zile se opresc de orice lucru ? Vineri, când soarele se pleacă spre apus, ei curmă toate afacerile, cumpărarea şi vânzarea încetează. Jidovii încă şi acum păzesc legea lor atât de curat, măcar că vremea ei a trecut şi măcar că ea nu le ajută, ci mai mult îi vătăma; iară tu, care de la umbră ai trecut la lumină şi te-ai învrednicit a vedea soarele dreptăţii, tu, care ai dreptul de cetăţenie al cerului, si căruia ţi s-a încredinţat adevărul, tu nu vei voi oare să arăţi o râvnă aşa de mare ca jidovii?

Numai pe o mică parte a zilei te chemăm aici şi tu nu vei voi oare nici această mică parte să o întrebuinţezi spre ascultarea cuvântului lui Dumnezeu ? Spune-mi, ce iertare poţi tu nădăjdui ? Cu ce poţi tu oare să te dezvinovăţeşti temeinic şi cuviincios ? Este cu neputinţă, aşa cum este cu neputinţă ca cineva, fiind atât de leneş şi uşuratic de minte, să dobândească iertare, chiar de ar făptui el mii de treburi şi isprăvi pământeşti.

Nu ştii tu că, dacă vei veni aici şi te vei ruga lui Dumnezeu, atunci treburile tale vor merge mai bine ?

Tu ai multe griji vremelnice ! Tocmai de aceea vino aici, pentru ca prin părtăşia ta la această adunare să câştigi ajutorul lui Dumnezeu şi, liniştindu-te, iarăşi să te duci de aici. Tu vei câştiga atunci pe Dumnezeu întru ajutorul tău şi, susţinut de mâna cea cerească, nu vei mai fi biruit de duhurile cele rele.

Dacă tu iei parte la rugăciunea Episcopului, părintelui nostru, şi la evlavia obştească, dacă auzi cuvântul lui Dumnezeu, dacă cu chipul acesta dobândeşti ajutorul cerului şi ieşi de aici înarmat cu aceste arme, atunci nici Satana nu te va mai putea vătăma, nici vreunul dintre oamenii cei înrăutăţiţi, a căror ocupaţie este de a jigni şi de a cleveti pe alţii.

Iară dacă tu fără aceste arme te duci de la casa ta la târg, lesne vei putea fi biruit de toţi cei ce te pândesc. De aici vine că multe din afacerile noastre, atât private, cât şi publice, nu merg după dorinţa noastră; de aici vine că noi nu ne grijim înainte de toate de suflet şi de duh, ci nesocotim orânduiala, pradă treburilor celor lumeşti. De aici vine că toate merg aşa pe dos şi fără de rânduială, si domneşte o confuzie aşa de mare.

Mai zic încă o dată, socotiţi ce durere mare trebuie să simtă sufletul meu, cand gândesc că în sărbători toată cetatea de la sine şi fără invitare se grămădeşte aici; iară dacă a trecut sărbătoarea, nimeni nu mai vine aici, chiar de m-aş osteni şi i-aş invita toată ziua ?

Aceasta cu adevărat mi-a pricinuit mult necaz, şi eu am zis în sine-mi: sfatul şi îndemnarea sunt zadarnice, voi faceţi toate numai din obicei, şi prin predicarea mea nu vă faceţi mai buni şi mai râvnitori. în sărbători veniţi aici mulţime, iară dacă a trecut sărbătoarea, atunci se vede că predica mea nu a adus nici un folos.

Nu dovediţi voi oare cu acestea, că predica mea, întrucât va priveşte pe voi, este nefolositoare şi de prisos?

Poate că noi pe mulţi i-am supărat cu cuvintele noastre. Dar tocmai cei leneşi nu prea iau la inimă dojana noastră, altminterea ar trebui ca ei să lepede uşurătatea minţii şi să se facă mai osârdnici.

Spune mie, poţi tu oare trage din vreo afacere lumească atât de mare folos, pe câtă pagubă îţi aduce lipsirea de la Biserică ? Este cu neputinţă de a trage din vreo altă societate atâta folos, pe cât din această sfântă adunare.

Tu gândeşti poate la sala judecăţii, la casa sfatului, sau la palatul împărătesc. Este adevărat, noi aici în Biserică nu dăm nimănui vrednicii şi dregătorii, comandamente ori altele asemenea; dar noi dăm aici o vrednicie, care este mai mărită decât cea împărătească; de fapt nu noi, ci harul lui Dumnezeu dă aici această vrednicie. Dar care este acea mare vrednicie pe care o primesc cei ce vin aici ? Ei se învaţă a birui patimile cele nebuneşti, a stăpâni poftele cele păcătoase, a învinge mânia, a înăbuşi zavistia şi a subjuga deşertăciunea.

Un împărat, care sade pe tronul său împodobit cu coroană, nu este aşa de mărit ca omul la care mintea sade pe scaun, domneşte peste patimile cele înjosite şi se împodobeşte cu această putere precum cu o coroană mărită. Spune-mi, ne folosesc oare porfira şi hainele cele pompoase, si coroana cea înfrumuseţată cu pietre scumpe, dacă sufletul este robul patimilor?

Ce ne foloseşte nouă a fi liberi şi mari, dacă partea cea mai însemnată a noastră, sufletul, suspină într-o robie înjositoare ? Precum nu ne foloseşte nouă nimic, când trupul nostru din afară pare sănătos iară înlăuntru îl ard frigurile, aşa nu ne ajută nouă stăpânirea cea pământească, ba chiar nici tronul cel împărătesc, când înlăuntru sufletul este sfâşiat de poftele cele sălbatice şi duhul este răsturnat de pe tronul stăpânirii de către patimi, încât se gârboveşte de silnicia lor şi tremură de năpădirile lor.

Deci pentru ca să nu ni se întâmple una ca aceasta, de aceea aleargă la noi Profeţii şi Apostolii, din toate părţile, cu Sfintele Scripturi şi cu îndemnurile şi sfătuirile lor domolesc patimile noastre, îmblânzesc sălbăticia poftelor noastre, ajutându-ne a ajunge la o domnie care este mai mărită decât o împărăţie.

Pentru aceasta am zis eu că cel ce se depărtează de la slujirea de Dumnezeu şi se lipseşte de aceste sfătuiri, singur se răneşte pe sine de moarte, vatămându-se însuşi mai mult decât orice altă vătămare ar putea să fie pe pământ. Dimpotrivă, cei ce vin aici trag mai mare folos decât de oriunde de aiurea, precum am arătat în curgerea cuvântării noastre.

Legea lui Moise a zis: „Să nu te arăţi înaintea Domnului Dumnezeului tău deşert” (leş. 23, 15) Deci, dacă fără de jertfă nici la templul Vechiului Testament nu se putea merge, cu atât mai mult trebuie a aduce cu sine jertfa, când cineva se adună cu fraţii săi la slujirea de Dumnezeu cea creştinească.

Iară jertfa, pe care cineva trebuie să o aducă cu sine, este mai mărită şi mai nobilă decât aceea din legea veche, căci aici omul are să aducă jertfă lui Dumnezeu propriul său suflet.

Nu ştii că sunt păsări care ademenesc la sine pe altele ? Aşa să facem şi noi, căci cum ne vom putea noi oare dezvinovăţi, când animale necuvântătoare ademenesc la sine pe altele de felul lor, iară noi, care suntem înzestraţi cu minte şi cu judecată, să neglijăm oare o astfel de prinsoare ?

De aceea eu vă zic: mergeţi pe la casele confraţilor voştri, aduceţi-i cu voi la maica noastră cea obştească, la Biserică.

Nu este de ajuns să auzim; trebuie să şi facem. Ba încă ne atragem o pedeapsă mai mare, când noi măcar că de-a pururea auzim sfătuirile, dar nu facem ce se zice. Apostolul zice aşa: „Nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi” (Rom. 2, 13).

Aceasta în ce-i priveşte pe cei ce ascultă. Dar nici predicatorul nu are nici un folos de la cuvântarea sa, dacă purtarea lui nu corespunde învăţăturii sale şi dacă nu pune în concordanţă viaţa sa cu cuvântarea sa.

Ascultă ce zice Psalmistul şi Apostolul. Psalmistul scrie: „Păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele, şi iei aşezământul de lege al Meu prin gura ta, iară tu ai urât învăţătura” (Ps. 49, 17-18).

Iar Apostolul Pavel aşa grăieşte către cei ce se îngâmfează pentru învăţătura lor: „Tu te bizuieşti a fi povăţuitorul orbilor şi lumină celor din întunerec, îndreptător celor fără de minte, învăţător celor neştiutori; dar pentru ce înveţi numai pe alţii, iară pe tine însuţi nu te înveţi?” (Rom. 2, 19-21).

Deci, fiindcă mie predicarea, iară vouă ascultarea nimic nu ne folosesc, dacă nu facem ceea ce se zice, ba încă prin aceea mai mult se măreşte osânda noastră, de aceea noi să nu ascultăm numai în linişte cuvântul lui Dumnezeu, ci să-1 şi aplicăm în fapte.

Este foarte bine când cineva de-a pururea aude cuvântul lui Dumnezeu; dar oricât de bine este aceasta, totuşi rămâne fără folos, dacă nu unim cu ea şi ascultarea, care împlineşte voia lui Dumnezeu. Aşadar, să nu veniţi aici în zadar şi fără roadă, ci precum eu de multe ori v-am rugat, şi nu voi înceta de a vă ruga, puneţi toată râvna voastră, spre a-i aduce aici pe fraţii voştri; îndemnaţi pe cei rătăciţi si daţi-le sfat bun, nu numai cu cuvintele, ci şi cu fapta, că învăţarea prin fapte este cea mai puternică.

Chiar de nu ai vorbi, dar dacă la ieşirea ta din Biserică vei arăta celor ce au rămas afară de ea, prin aerul tău, prin căutarea ta, prin glas, prin mers şi prin toată fiinţa ta, folosul ce ai câştigat de la Biserică, chiar aceasta este de ajuns, spre a-i sfătui şi îndemna şi pe dânşii să vină la Biserică. Adică noi trebuie să ieşim din Biserică, aşa cum am ieşi din locul cel mai sfânt, aşa cum am ieşi chiar din cer, mai îndreptaţi, mai înţelepţi, mai serioşi şi mai legiuiţi în toate cuvintele şi faptele noastre.

Când femeia pe bărbat, tatăl pe fiu, fiul pe tată, sluga pe stăpân, prietenul pe prieten şi vrăjmaşul pe vrăjmaş se vad astfel ieşind din Biserică, atunci toţi trebuie să recunoască de ce mare folos ne-am împărtăşit noi aici; ei trebuie să recunoască folosul acesta, când vor vedea că noi ne-am făcut mai blânzi, mai răbdători şi mai cucernici.

Gândeşte numai la ce taine ai fost de faţă în Biserică, că tu aici ai fost în ceata Serafimilor, ai fost în rândul cetăţenilor cerului, ai cântat cu îngerii, ai vorbit cu Domnul întru rugăciune şi te-ai unit cu Hristos.

Dacă noi înşine suntem într-o întocmire dreaptă, nu avem nevoie de vorbe multe ca să îndemnăm a veni la Biserică pe cei ce lipsesc, ci mai vârtos ei vor pricepe, din folosul cel mare de care ne-am împărtăşit, pierderea pe care ei au suferit-o, iar pe viitor se vor grăbi a veni şi ei la Biserică, ca să se împărtăşească la rândul lor de acest folos.

Când ei chiar din cele din afară ale voastre vor vedea frumuseţea sufletului vostru, ei de ar fi oricât de nesimţitori, totuşi desigur se vor aprinde de dorul unei asemenea frumuseţi. De aceea noi să împodobim omul nostru cel dinlăuntru, iar ceea ce am auzit aici în Biserică, în afară de ea să le punem în lucrare ! Precum luptătorul dă dovadă la săvârşirea luptei de cele ce a învăţat în şcoala de gimnastică, aşa şi noi în afacerile vieţii trebuie să arătăm cele ce am învăţat aici în Biserică. Amin.