vineri, 15 octombrie 2010

Despre păcatul homosexualităţii: IOAN GURĂ DE AUR

din “Omilii la Epistola catre Romani”


Despre păcatul homosexualităţii

„Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii” (Romani 1, 26, 27).

Toate patimile omeneşti sunt necinstite, dar mai ales pofta nebună după bărbaţi; căci sufletul mai mult pătimeşte şi se necinsteşte în păcate decât trupul în boli. Bagă de seamă cum şi aici, ca şi în cazul dogmelor, îi lipseşte de orice iertare. Despre femei zice: „au schimbat fireasca rânduială”. Prin urmare, nu se poate spune că au fost împiedicate de ceva în relaţiile fireşti, nici că nu au avut cu cine să-şi împlinească trebuinţa şi au fost silite să se arunce în această cumplită nebunie. Căci „a schimba” presupune a avea ce schimba; după cum atunci când vorbea de credinţă zicea că „au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună” (l, 25). Bărbaţilor iarăşi le reproşează acelaşi lucru, spunând: „lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”.

Astfel şi pe femei ca şi pe bărbaţi îi lipseşte de orice iertare, învinovăţindu-i deopotrivă, pentru că nu numai că au avut prilejul de a-şi împlini plăcerile, şi lăsând la o parte ceea ce aveau, au ajuns la asemenea absurdităţi, dar încă şi că necinstind ceea ce este firesc, au alergat la ceea ce este potrivnic firii. Or, cele potrivnice firii sunt şi mai grele, iar în acelaşi timp şi mai dezgustătoare, astfel încât nici nu le-ar putea numi cineva plăcere, fiindcă adevărata plăcere este cea conformă cu natura. Însă când Dumnezeu părăseşte pe cineva, totul se întoarce pe dos! De aceea nu numai credinţa le era satanică, ci şi viaţa le era demonizată. Atunci când le vorbea de credinţă, le-a pus înainte lumea şi cugetul omenesc, spunându-le că, prin mintea dată lor de Dumnezeu, ar fi putut prin cele ce se văd să se ridice la Creatorul lor, însă fiindcă nu au voit, au rămas fără nici o justificare. Aici însă, în locul lumii, le pune dinainte plăcerea cea după fire, de care ar fi putut să se bucure cu mai multă libertate şi linişte, prin care ar fi scăpat de ruşine, dar pe care nu au vrut-o. Drept care şi sunt lipsiţi de orice iertare, fiindcă au defăimat însăşi firea. Şi ceea ce este încă mai lipsit de cinste este faptul că şi femeile umblă după asemenea legături nefireşti, în timp ce s-ar cădea să se ruşineze mai mult decât bărbaţii.

Este şi aici demnă de admirat înţelepciunea lui Pavel, cum acesta aruncându-se cu vorba în două lucruri contrare, le-a dezvoltat pe amândouă cu toată exactitatea. Căci voia a vorbi şi demn, însă şi înţepător în acelaşi timp pentru auditoriu; însă acestea nu erau cu putinţă amândouă, fără ca una din ele să o excludă pe cealaltă. Dacă vei spune ceva demn, nu vei putea atinge auditoriul, iar de voieşti a-l atinge tare, atunci este nevoie a dezveli lămurit ceea ce spui. Dar iată că acest înţelept şi sfânt suflet le-a putut uni pe amândouă la un loc, şi le-a dezvoltat cu exactitate; căci în numele firii a mărit învinovăţirea lor şi în acelaşi timp s-a servit de aceasta ca şi de un văl pentru demnitatea povestirii sale.

După ce, deci, aduce reproşuri mai întâi femeilor, de îndată merge mai departe asupra bărbaţilor, spunând: „asemenea şi bărbaţii, lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti”. Iată dovada celei mai de pe urmă nebunii, căci când amândouă genurile [sexele] sunt corupte – şi bărbatul, care este menit dascăl al femeii, ca şi femeia, căreia i-a fost poruncit a fi de ajutor bărbatului -, nu doar că nu mai îndeplinesc cu sfinţenie datoriile lor, dar se şi duşmănesc unii cu alţii. Bagă de seamă, apoi, şi cât de reprezentative sunt cuvintele de care s-a slujit, căci nu spune simplu că s-au îndrăgostit şi s-au dorit unul pe altul, ci că „s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii”. De unde se vede că toată dorinţa cea nesăbuită vine din lăcomia poftei, care nu poate răbda să stea în hotarele ei. Aşadar, tot ceea ce pofteşte cineva, din cele ce depăşesc legile puse de Dumnezeu, este absurd şi pierzător, căci sunt schimbate cele îngăduite şi folositoare cu cele neîngăduite şi nefolositoare. După cum sunt unii care, lăsând la o parte pofta firească a hranei celei de obşte, ajung să înghită prafuri şi pietricele, iar alţii, stăpâniţi de o sete nebună, râvnesc până şi la apa din mocirlă, tot aşa şi aceia s-au înfierbântat de acea dragoste nelegiuită. Şi de întrebi, poate, de unde oare s-a iscat şi s-a lăţit această senzualitate în afara firii, răspunsul este: de la părăsirea lui Dumnezeu. Dar părăsirea lui Dumnezeu de unde vine? De la nelegiuirea celor ce L-au părăsit.

„Bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea”, zice mai departe. Să nu-ţi închipui, zice, dacă ai auzit spunând că „s-au aprins”, că boala aceasta provine numai din dorinţă, ci mai mult din trândăvia lor, care a şi aţâţat focul dorinţei. De aceea nici nu zice „fiind târâţi”, sau „căzând”, după cum zice în alte părţi, ci „lucrând”, adică faptul că acţionaseră în păcat, şi nu oarecum, ci cu o voinţă determinată. Şi nu zice „dorinţa”, ci „ruşinea săvârşind”, fiindcă au făcut de râs firea şi au încălcat legile rânduite de Dumnezeu.

Bagă de seamă, apoi, şi marea confuzie venită din amândouă părţile. Fiindcă nu numai capul a căzut jos la pământ, ci şi picioarele au luat-o razna în sus, şi au devenit duşmani între ei, provocându-se o luptă mai grozavă decât un război civil, mai hidoasă şi mai încurcată. Căci lupta aceasta au împărţit-o în patru feluri noi şi nelegiuite; războiul acesta nu era îndoit, ci întreit, ba chiar împătrit. Gândeşte-te bine: trebuia ca aceştia doi, adică bărbatul şi femeia, să fie una, după cum este spus: „Şi vor fi amândoi un trup”. Iar aceasta o face dorinţa de unire, care leagă prin fire amândouă genurile. Însă această dorinţă firească nimicind-o diavolul, şi făurind un alt mijloc, a rupt în felul acesta genurile unul de altul şi a făcut ca unul să devină doi, adică unul şi acelaşi gen să ţină locul şi celuilalt, ceea ce este cu totul potrivnic legii lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a zis: „Cei doi vor fi un trup”, iar diavolul a împărţit acel trup în două. Şi iată astfel primul război. Apoi, iarăşi, aceste două părţi s-au războit fiecare atât contra sa, cât şi contra celeilalte; căci şi femeile defăimau pe alte femei, şi nu numai pe bărbaţi, şi bărbaţii la rândul lor stăteau unul contra altuia, dar şi contra genului femeiesc, ca-n vălmăşia unei lupte pe întuneric. Ai văzut al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea război? Mai este însă şi un alt război, căci pe lângă cele descrise, ei au săvârşit nelegiuire şi împotriva firii înseşi. Deoarece diavolul ştia bine că ceea ce uneşte amândouă genurile este mai ales această dorinţă, s-a gândit să rupă această legătură, astfel încât să se dezbine nu numai în a nu mai face copii, ci chiar în a se război unul cu altul, şi a se răscula unul contra altuia.

„Şi luând în ei răsplata cuvenită rătăcirii lor”. Iată cum ajunge discursul său iarăşi la originea răului, adică la necucernicia lor, provenită din falsa credinţă, şi aceasta este plata unei asemenea impietăţi.

Vorbind de gheenă şi de pedeapsă, şi fiindcă celor neevlavioşi şi care preferau a trăi în astfel de plăceri nu li se păreau acestea demne de credinţă, ci mai degrabă ridicole, Apostolul arată că pedeapsa se găseşte în chiar această plăcere smintită. Dacă însă unii ca aceştia nu simt pedeapsa, ba încă resimt mare plăcere în asemenea fapte murdare, să nu te uimească, căci şi nebunii şi cei ce sunt stăpâniţi de vreo boală mintală, deşi de multe ori se nedreptăţesc ei singuri, cauzându-şi rele, ei totuşi nu-şi dau seama de aceasta, ci râd şi benchetuiesc în fapte ca acelea, pe care cei sănătoşi le plâng şi le detestă, însă prin aceasta nu voim a spune că aceia scapă de osândă, ca şi nebunii, ci tocmai în acest fapt murdar pedeapsa le va fi mai grozavă, fiindcă nici măcar nu vor a cunoaşte prăpastia relelor în care se găsesc. De altfel, nu trebuie a ne da cu părerea din faptele celor bolnavi [mintal], ci din ale celor sănătoşi. Iată că faptul acesta pare a fi vechi, fiind reglementat chiar de o lege în fiinţă, dată de un legiuitor de-al lor, care a interzis prin aceasta slugilor să-şi ungă trupul cu untdelemn şi să practice pederastia, acordând privilegiul acestei murdării numai celor liberi [stăpânilor], sau mai bine zis nu privilegiul, ci necinstirea firii. Cu toate acestea, ei nu o considerau ca necinstire, ci ca pe ceva foarte cinstit, şi oarecum ca pe un drept mai mare asupra slugilor, fiind şi legiuit de către atenieni, popor considerat a fi cel mai înţelept, ba chiar de către marele lor legislator Solon! Apoi şi multe alte cărţi ale filosofilor sunt pline de această boală molipsitoare. Însă de aici noi nu putem spune că faptul acesta este legiuit, ci că noi îi credem pe cei care au primit o asemenea lege ca fiind cei mai nenorociţi şi vrednici de multe lacrimi. Ceea ce pătimesc femeile desfrânate, aceleaşi le pătimesc şi aceştia, ba încă mai grav decât ele, fiindcă, deşi contrar legii, cel puţin ele-şi doresc împreunarea firească, pe când pederaştii doresc ceva cu totul contrar şi legii, şi firii.

Chiar dacă nu ar fi iadul, şi nici ameninţarea pedepsei, totuşi acest fapt în sine este mai grozav decât orice osândă. Dacă ei simt plăcere în aceasta, după cum zici, ei bine, atunci îmi spui mai mult de îngreuierea pedepsei lor. Când eu văd pe cineva alergând pe stradă gol şi cu tot trupul plin de noroi, iar acela, în loc să se acopere, încă se şi mândreşte, atunci nu numai că nu-l laud pentru aceasta, ci chiar îl deplâng, fiindcă nu simte, sărmanul, că singur se face de râs.

Dar pentru a arăta mai clar batjocura aceasta, daţi-mi voie să aduc şi alt exemplu. Dacă cineva ar pedepsi o fecioară care ar fi avut relaţii cu animale necuvântătoare, şi ea în loc să se ruşineze, încă s-ar mândri de acea faptă, oare nu ar fi, pentru aceasta, vrednică de plâns, fiindcă, deşi ar fi putut să scape de această boală, dacă ar fi voit, totuşi ea nici măcar nu o simte ca boală? Desigur că ar fi vrednică de lacrimi. Deci, dacă faptul acela este cumplit, nici faptul pederaştilor nu este mai prejos. Fiindcă a fi cineva batjocorit de ai săi este cu mult mai de plâns decât dacă ar fi batjocorit de străini. Pe unii ca aceştia eu îi consider mai răi decât ucigaşii: fiindcă e cu mult mai bine a muri decât a trăi defăimat astfel de o lume întreagă. Ucigaşul desparte sufletul de trup, iar aceştia împreună cu trupul pierd şi sufletul. Orice păcat mi-ai spune, nu poate fi egal cu această grozavă nelegiuire. Şi dacă cei ce pătimesc de această boală ar simţi gravitatea faptului pe care-l săvârşesc, desigur că ar prefera o mie de morţi, mai bine decât a face asemenea fapte.

Nimic nu este atât de cumplit decât această batjocură. Dacă Pavel, vorbind de păcatul desfrânării, zicea: „Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Corinteni 6, 18), apoi ce am putea spune de această nebunie, care este cu atât mai rea decât desfrânarea, încât nici nu poate fi exprimată? Nu zic numai că prin acest păcat tu nu ai devenit femeie, dar că ai şi pierdut şi dreptul de a fi bărbat; căci nici nu te-ai schimbat în natura femeii, şi nici nu ai păstrat natura bărbătească, ci amândurora te-ai făcut deopotrivă trădător, vrednic de a fi alungat şi bătut cu pietre şi de femei, ca şi de bărbaţi, deoarece ai nedreptăţit şi necinstit amândouă genurile. Şi ca să afli cât de mişelesc e faptul acesta, spune-mi, te rog: dacă, venind la tine un om, ţi-ar spune în gura mare că tu eşti câine, oare nu ai fugi de el ca de un om obraznic? Dar iată că tu, care faci parte dintre oameni, nu numai câine te-ai făcut pe tine însuţi, ci chiar mai prejos şi mai de necinste decât acest animal; căci câinele cel puţin este folositor omului, pe când cel desfrânat nu este folositor la nimic. Şi iarăşi: dacă cineva, ameninţându-te, ţi-ar porunci să naşti copii şi să lehuzeşti, oare nu te-ai umple de mânie împotriva lui? Dar iată acum că cei înnebuniţi după astfel de păcate singuri îşi făuresc relele cele mai grozave. Căci grozavă sminteală este a te schimba în natura femeiască şi a continua să rămâi şi bărbat în acelaşi timp, sau, mai bine zis, a nu fi nici femeie, nici bărbat.

Şi de vrei ca şi din alte părţi să afli gravitatea acestui păcat, atunci întreabă de ce oare toţi legiuitorii pedepsesc prin legile lor pe cei ce se fac singuri eunuci, şi vei găsi că nu din alt motiv decât pentru că-şi mutilează singuri natura lor omenească; deşi aceştia nu nedreptăţesc cu nimic pe alţii prin acest fapt, ba chiar de multe ori, după această mutilare, ei sunt folositori. Însă nimic nu poate fi mai inutil decât un desfrânat şi un pederast. Nu numai sufletul, ci şi trupul pederastului este necinstit şi vrednic de a fi alungat de pretutindeni. Şi de câte gheene sunt oare vrednici aceştia? Dar dacă poate râzi auzind de iad, şi nu crezi în focul cel veşnic, atunci adu-ţi aminte de Sodoma, fiindcă prin acea nenorocire icoana iadului ne stă în faţă chiar în viaţa prezentă. Fiind mulţi care şi astăzi, ca şi atunci, nu cred în învierea cea de apoi, şi nici în cele ce vor urma după înviere, şi care râd când aud spunându-li-se de focul cel nestins, Dumnezeu ne-a luminat prin chiar întâmplările din viaţa prezentă. O astfel de întâmplare este arderea Sodomei şi toată urgia de acolo. Cei ce au fost acolo ştiu, căci singuri au văzut cu ochii lor acea calamitate trimisă de Dumnezeu, şi urmările fulgerelor şi tunetelor de sus. Tu judecă acum singur cât de mare a fost păcatul lor, dacă Dumnezeu a fost nevoit a le arăta gheena mai înainte de timp! Deoarece mulţi Îi dispreţuiau cuvintele, şi atunci ca şi acum, Dumnezeu le-a arătat neaşteptat icoana gheenei, şi încă într-un mod unic în istoria omenirii. Într-adevăr, ciudat a fost norul acela care a plouat foc în loc de apă, după cum şi păcatul pe care ei îl săvârşiseră – pederastia cea potrivnică naturii; şi [ploaia de foc] a ars pământul acela, după cum şi pofta trupească făcuse acelaşi lucru cu sufletele lor.

De aceea şi acea ploaie a fost opusul unei ploi obişnuite: nu numai că n-a deschis pântecele pământului, ca să-l facă a da naştere roadelor, ci încă l-a făcut netrebnic chiar pentru primirea seminţelor ce ar fi aruncate în el. Astfel era şi împreunarea bărbaţilor din Sodoma, căci acea nelegiuire făcuse trupurile lor mai netrebnice decât pământul cel ars al Sodomei.

Ce poate fi mai odios decât un bărbat tăvălindu-se în desfrânare? Ce poate fi mai greţos? O, ce nebunie! O, ce smintire! Dar de unde şi cum a pătruns în sufletul omului această poftă nebună, care a adus firea în halul celor ce se războiesc, ba încă cu atât mai rău decât acelea, pe cât şi sufletul e mai înalt şi mai bun decât trupul? Vai nouă, dacă ajungem a fi mai fără de minte decât animalele necuvântătoare, mai fără de ruşine decât câinii! Căci nicăieri printre acestea nu vei găsi o astfel de împreunare, ci firea îşi cunoaşte hotarele sale. Voi însă, care săvârşiţi acest păcat, aţi făcut neamul nostru omenesc mai necinstit decât dobitoacele, căci îl batjocoriţi prin asemenea fapte, batjocorindu-vă şi voi înşivă.

Însă de unde şi cum, oare, s-a născut acest rău? Dintr-o viaţă uşuratică şi din necunoştinţa de Dumnezeu.
Când unii scot din sufletul lor teama de Dumnezeu, atunci toate cele bune fug de la dânşii. Deci, pentru a nu se întâmpla aceasta, să avem totdeauna înaintea ochilor noştri frica de Dumnezeu. Nimic nu-l pierde atât de mult pe om ca atunci când cade de pe această ancoră, după cum nimic nu-l poate salva mai mult decât aceasta, dacă el îşi are ochii necontenit aţintiţi spre ea. Dacă noi, având înaintea ochilor pe un om, ne sfiim totuşi a face păcate, şi de multe ori ne ruşinăm până şi de slugile cele mai liniştite, nefăcând nimic absurd prin aceasta, de aici poţi înţelege câtă siguranţă am avea dacă veşnic ne-am gândi, cu frică, la Dumnezeu. Când ne vom găsi astfel, atunci diavolul nu se va putea arunca asupra noastră, de vreme ce s-ar trudi în zadar; dar dacă ne va găsi rătăciţi din calea cea dreaptă, şi mergând fără nici un frâu, atunci acesta, luând motiv chiar de la noi, va putea uşor să ne lege din toate părţile şi să facă cu noi tot ceea ce voieşte. După cum păţesc slugile cele leneşe care, ducându-se în piaţă să târguiască, lasă însă la o parte scopul pentru care au fost trimise de stăpânul lor, alipindu-se de cei ce stau degeaba acolo şi pierzându-şi timpul fără rost, tot aşa păţim şi noi dacă ne depărtăm de poruncile lui Dumnezeu. Căci şi noi am stat, ca şi acelea, admirând bogăţia, frumuseţea trupului şi alte lucruri care nu ne sunt folositoare cu nimic, după cum şi slugile, în loc să-şi vadă de treaba lor, stau şi privesc la ghiduşiile unora dintre cerşetori, iar mai apoi, venind acasă târziu, primesc lovituri de la stăpânii lor. Multe încă uită să se mai întoarcă acasă, luând calea celorlalţi care se poartă într-un mod la fel de necuviincios.

Însă, iubiţilor, să nu facem şi noi aşa. Şi noi am fost trimişi aici de Stăpânul a toate spre a îndeplini multe şi grabnice îndatoriri. Iar dacă le lăsăm pe acelea şi stăm privind distraţi la asemenea nimicuri, pierzându-ne tot timpul în zadar, atunci vom lua pedeapsa cea mai grea. Dacă însă tu nu voieşti să stai degeaba, atunci ai înainte-ţi ceea ce se cuvine să admiri, şi pentru care poţi să-ţi consacri tot timpul vieţii tale; ai înainte-ţi lucruri vrednice nu de râs, ci de admiraţie şi de laude nesfârşite. Cel ce admiră cele de râs, de multe ori este el însuşi de râs, şi chiar mai rău decât un bufon.

Deci, ca nu cumva să păţeşti acestea, fugi degrabă la treaba ta! De ce ai stat, spune-mi, uitându-te absorbit la bogăţie, gândindu-te ca şi înaripat la ideea de a o avea? Ce vezi acolo de admirat şi vrednic de a-ţi cuceri ochii? Caii aceia împodobiţi cu aur? Servitorii aceia, dintre care unii barbari, alţii eunuci, îmbrăcaţi cu haine luxoase pe dinafară, în timp ce sufletul lor e moleşit cu desăvârşire, sub o expresie plină de mândrie? Sau agitaţia şi vuietul de acolo? Şi cum pot fi acestea vrednice de admirat? Cu ce sunt superiori cerşetorilor care dansează şi fluieră prin pieţe? Căci şi aceştia, fiind cuprinşi de marea lipsă a virtuţii, joacă mai ridicol decât jocul acelora, purtându-se în toate părţile: astăzi, de pildă, la o masă luxoasă, mâine în casele femeilor desfrânate, altădată înaintea unui roi de linguşitori, sau înaintea unei mulţimi de gură-cască. Dacă aceia sunt îmbrăcaţi în haine aurite, tocmai pentru aceasta sunt de plâns, fiindcă pentru ei sunt de preţ tocmai acele lucruri care nu preţuiesc nimic înaintea lui Dumnezeu. Să nu-mi spui de haine, ci dezveleşte sufletul lor, priveşte în el şi vezi tu dacă nu cumva este brăzdat de mii de răni, zdrenţuit, pustiu şi nesprijinit de nimeni.

Ce folos poate fi din nebunia cea de pe dinafară? Fiindcă este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate. Săracul se bucură de toată mulţumirea sufletească; el nici nu simte sărăcia exterioară, din cauza bogăţiei lăuntrice. Pe când împăratul, desfătându-se în cele ce nu-i sunt de nici un folos, este chinuit tocmai în cele ce-i sunt cele mai intime, adică în suflet, în gândurile şi în conştiinţa sa, care sunt nedespărţite de fiinţa sa şi după moarte.

Acestea ştiindu-le, iubiţilor, să lepădăm hainele cele aurite şi să îmbrăţişăm virtutea şi plăcerea izvorâte din ea. Căci numai astfel ne vom bucura şi aici, ca şi acolo, de adevărata mulţumire, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine slava, în vecii vecilor. Amin.

ASTĂZI ÎN BISERICA ROMANO-CATOLICĂ: SF. TEREZA DE AVILA

SFÂNTA TEREZA A LUI ISUS,

FECIOARÃ ȘI ÎNVÃȚÃTOR AL BISERICII


S-a nãscut la Avila, în Spania, în anul 1515. Intrând în Ordinul Carmelitelor, a înaintat repede pe calea perfecțiunii și a fost învrednicitã de revelații mistice. A întreprins reformarea Ordinului sãu și, de aceea, a avut de înfruntat multe greutãți, dar le-a biruit pe toate cu multã tãrie sufleteascã. A scris cãrți de mare profunzime spiritualã, întemeiate pe experiența proprie. A murit la Alba, în anul 1582.

Din Operele sfintei Tereza a lui Isus, fecioarã

(Opusc. De libro vitæ, cap. 22, 6-7.14)

Sã ne aducem aminte întotdeauna de iubirea lui Cristos Cel care îl are ca prieten pe Cristos Isus și urmeazã un conducãtor așa de mãrinimos ca el poate, desigur, sã suporte orice; Isus ajutã și dã putere, nu înșalã pe nimeni niciodatã și iubește în mod sincer. De fapt, am recunoscut mereu și încã vãd clar cã nu putem sã-i fim plãcuți lui Dumnezeu și sã primim de la el haruri mari, decât prin preasfânta omenitate a lui Cristos, în care el a spus cã își gãsește toatã bucuria. Eu am experimentat aceasta de multe ori și mi-a spus-o însuși Domnul. Am vãzut clar cã trebuie sã trecem prin aceastã poartã dacã dorim ca Maiestatea supremã sã ne arate marile sale secrete. Nu trebuie cãutatã altã cale, chiar dacã s-a ajuns la culmea contemplației, deoarece pe aceastã cale suntem siguri. De la el, Domnul nostru, ne vin toate bunurile. El ne va instrui. Meditând viața sa, nu se va gãsi model mai desãvârșit.
Ce anume putem dori mai mult, atunci când avem alãturi un prieten așa de bun, care nu ne pãrãsește niciodatã în încercãri și în necazuri, așa cum fac prietenii din lume? Fericit este cel care îl iubește cu adevãrat și îl are întotdeauna cu sine! Sã-l privim pe sfântul apostol Paul care nu putea sã nu aibã mereu pe buze numele lui Isus, pentru cã îl avea bine stabilit în inimã. Dupã ce am cunoscut acest adevãr, am luat în considerare și am înțeles cã unii sfinți contemplativi, cum ar fi Francisc, Anton de Padova, Bernard, Ecaterina de Siena, nu au urmat alt drum. Trebuie sã parcurgem aceastã cale cu libertate mare, încredințându-ne în mâinile lui Dumnezeu.
Dacã el dorește sã ne înalțe între principii de la curtea sa, sã acceptãm de bunãvoie acest har. Apoi, ori de câte ori ne gândim la Cristos, sã ne amintim de iubirea care l-a determinat sã ne dea atâtea haruri și de dragostea aprinsã pe care ne-a arãtat-o Dumnezeu, dându-ne în el o garanție a iubirii cu care ne urmeazã: de fapt, iubirea cere iubire.
De aceea, sã ne strãduim sã luãm în considerare acest adevãr și sã ne stimulãm sã iubim. Dacã, odatã, Domnul ne-ar da harul sã ne imprimãm în inimã aceastã iubire, totul ar deveni ușor pentru noi și am face multe, în scurt timp și fãrã obosealã.

Din Operele sfintei Tereza a lui Isus, fecioarã

(Opusc. De libro vitæ, cap. 22, 6-7.14)

joi, 14 octombrie 2010

ONTOTELOGIA

Ontoteologia este astăzi un termen la modă: a fost folosit intens de către Martin Heidegger (1889-1976) şi Jacques Derrida (1930-2004), dar şi de alţi filosofi. Termenul însuşi a fost propus mult mai devreme, în Critica raţiunii pure, de către Immanuel Kant (1724-1804).


Ontoteologia, în definiţia lui Kant, reprezintă abordarea problemei lui Dumnezeu cu instrumentarul raţiunii (şi logicii), cum a procedat Anselm de Canterbury, cînd a propus argumentul ontologic (al existenţei lui Dumnezeu): dacă am în minte ceva decît care nimic nu poate fi gîndit ca fiind mai mare, pentru a fi astfel, acest ceva gîndit decît care nimic nu e mai mare trebuie să existe şi în realitate, altfel el nu ar fi ceva gîndit decît care nimic nu poate fi mai mare; prin urmare, Dumnezeu există (raţionează episcopul Anselm).

Argumentul episcopului a fost criticat de călugărul Gaunilo(n).

Referinţe:
Sf. Anselm din Canterbury, Proslogion sau Discurs despre existenţa lui Dumnezeu, traducere de Alexander Baumgarten, Cluj: Biblioteca Apostrof, 1996.

Autor: Emil Gheţu

http://centrulsocialsfanton.blogspot.com/

Vizitați blogul: http://centrulsocialsfanton.blogspot.com/. Aici veți vedea cum îl slujesc pe Dumnezeu frații noștri franciscani conventuali la Centrul Social Sf. Anton de Padova din Roman pe frățiorii noștri țigani.

Întrunirea Marelui Sinod Panortodox 'se apropie de final'?

Proiectul unei întâlniri a tuturor familiilor Ortodoxiei nu a fost niciodată atât de aproape de a se realiza. Marele Sinod Ortodox care ar putea avea loc în 2012 este tema pe care o propune articolul lui François-Xavier Maigre, publicat în cotidianul francez 'La Croix' din 29 septembrie, citat de „Ziarul Lumina”.


Declaraţia a trecut aproape neobservată. Ea înseamnă totuşi elanul simptomatic al unităţii care traversează în momentul actual lumea ortodoxă. Aflat în vizită, luna trecută, în insula Imbros - una dintre rarele insule turceşti din Marea Egee -, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, a anunţat recent că pregătirea pentru Marele Sinod Panortodox 'se apropie de final'.

'La începutul anului 2011 vom avea cu siguranţă, în centrul nostru patriarhal de la Geneva, penultima întâlnire a comitetului de pregătire a sinodului', a precizat primatul ortodox, încrezător în mod vizibil în susţinerea acestei întâlniri istorice, care ar trebui să permită Bisericii Ortodoxe, care numără aproximativ 200 de milioane de credincioşi, să-şi redefinească prezenţa în lume.

De altfel, acest faimos sinod, pe care unii l-ar desemna în mod ironic drept 'personajul fictiv' al Ortodoxiei, pentru a râde de ritmul lent al acestuia, nu a părut a fi niciodată atât de aproape. Se vehiculează chiar şi anul 2012. Cu toate acestea, este mai bine să se păstreze prudenţa, pentru că istoria a dovedit de multe ori că mecanica sinodală rămâne fragilă şi incertă.

Dialogul a fost afectat în anii 1990

'Pentru orientali, nu a mai existat un sinod ecumenic de la Niceea, din 787', aminteşte P. Bernard Le Léannec, asumţionist, fin cunoscător al Ortodoxiei, care a fost paroh timp de 15 ani la Parohia Saint-Louis-des-Français din Moscova. Proiectul unui sinod panortodox, adică o 'întâlnire oficială a tuturor familiilor ieşite din Marea Schismă de la 1054', a fost lansat la începutul anilor 1960 de patriarhul ecumenic Atenagoras.

Bisericile Ortodoxe s-au angajat atunci să lucreze împreună şi să se pună de acord asupra unei serii de subiecte care puteau reprezenta o sursă de tensiune între ele - statutul canonic al diasporei, întâietatea Patriarhiei de la Constantinopol, criteriile de independenţă şi de autonomie ale Bisericilor, ierarhia între patriarhate. Acest dialog a început să-şi piardă vigoarea, fără însă a fi întrerupt, în cursul anilor 1990, ca o consecinţă a dezvoltării URSS, a dificultăţii Bisericilor din Est să întoarcă pagina sovietică şi a reorganizării acestora pe scena internaţională.

În 1996, o dispută violentă între Moscova şi Constantinopol cu privire la Biserica din Estonia a compromis şi mai grav pregătirile pentru sinod, până într-acolo încât cele două Biserici au rupt pentru o anumită perioadă de timp comuniunea care le uneşte...

Moscova şi Constantinopol sunt pregătite să-şi depăşească rivalităţile

'Aceste tensiuni sunt astăzi practic rezolvate' asigură Carol Saba, purtător de cuvânt al Adunării episcopilor ortodocşi din Franţa, care observă de ceva vreme 'un climat de înţelegere foarte favorabil între Biserici', datorat în mare parte dinamismului panortodox instaurat de summitul întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de la Istanbul, din 2008.

'Astăzi, conjunctura ortodoxă este favorabilă unei mai bune cooperări', analizează Carol Saba. 'Bisericile au înţeles că strategia confruntării era dăunătoare tuturor. În acest context al globalizării, de criză morală şi financiară, Ortodoxia are o voce şi o mărturie pe care trebuie să o facă ascultată. Este un moment binecuvântat, pe care nu trebuie să-l ratăm.'

Rămâne de văzut dacă acest sinod nu riscă să fie un sinod 'de închidere' faţă de lumea actuală, sub influenţa curentelor antimoderniste care traversează aceste Biserici, aşa cum se tem anumiţi analişti... este dificil a prevedea problema. Un lucru este sigur: acest sinod nu va fi nici pastoral, nici dogmatic. Una dintre principalele sale mize priveşte mai ales organizarea Bisericii, şi anume organizarea diasporelor - în Europa şi Statele Unite - care conduc la juxtapoziţii eclesiale administrative de necrezut. La Paris, de exemplu, există şase episcopi ortodocşi aparţinând de şase jurisdicţii diferite.

Nouă sesiune a Comisiei mixte internaţionale pentru dialog teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă

Comisia mixtă internaţională pentru dialog teologic între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă s-a reunit în sesiune plenară, de pe 19 până pe 26 septembrie, la Viena, informează revista 'La Croix', în ediţia din 29 septembrie.

Coprezidată de Mgr Kurt Koch, noul preşedinte al Consiliului pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor, şi Mitropolitul Ioan de Pergam (reprezentant al Patriarhiei Ecumenice), această nouă sesiune a continuat studiul lansat de comisie la Ravena (Italia), în noiembrie 2007 şi reluat în timpul următoarei sesiuni de la Paphos (Cipru), din octombrie 2009, privind tema autorităţii în Biserică, punând în discuţie una dintre întrebările care suscită cele mai multe divergenţe de apreciere între catolici şi ortodocşi, anume 'rolul episcopului Romei în unitatea Bisericii de-a lungul primului mileniu'.

La începutul lucrărilor, membrii comisiei au fost primiţi de cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena, şi de Mitropolitul Mihail, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice în Austria şi Ungaria, iar fiecare dintre cei doi a ţinut un discurs de primire, dorind tuturor succes în lucrarea de apropiere dintre catolici şi ortodocşi.

Textul de la Ravena, la baza lucrărilor comisiei

Prima zi de lucru a fost consacrată în principal definirii metodologiei de lucru asupra problematicii întâietăţii episcopului Romei în primul mileniu. Participanţii au reflectat apoi la statutul pe care să-l confere documentului. Potrivit unor versiuni neautorizate ale acestui text, care au circulat pe internet, în ciuda embargoului pe care îl hotărâse comisia în timpul ultimei sesiuni, sunt abordate aici patru aspecte: Biserica de la Roma în calitate de 'primul sediu printre Bisericile locale din Orient şi Occident'; episcopul Romei în calitate de 'succesor al Sfântului Petru'; rolul episcopului Romei în perioadele de criză ale comuniunii eclesiale în timpul primului mileniu; influenţa factorilor nonteologici.

Conform propunerilor formulate de membrii ortodocşi ai Comisiei de la Viena, s-a convenit în final să nu se dea un statut oficial acestui document, ci să se folosească, după introducerea remarcelor complementare, ca bază de lucru pentru pregătirea unui nou document care să propună piste de rezolvare a divergenţelor teologice existente între catolici şi ortodocşi, cu precădere în ceea ce priveşte articularea între întâietate şi sinodalitate în viaţa Bisericii. Totuşi, Mitropolitul Hilarion de Volokolamsk de la Moscova, responsabil al Departamentului de relaţii externe al Patriarhiei de la Moscova, care a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe la sesiunea de la Viena, a indicat că documentul elaborat la Paphos şi revăzut la Viena nu poate servi drept 'instrument de lucru' în măsura în care acesta nu tratează problemele decât dintr-o 'perspectivă pur istorică' şi conţine 'lacune şi omisiuni'. Printre acestea, Mitropolitul a subliniat că 'abordând rolul episcopului Romei, şdocumentulţ nu îi menţionează aproape deloc pe episcopii celorlalte Biserici locale existente în mileniul întâi', la fel şi faptul că 'nu precizează suficient de clar şi distinct că jurisdicţia episcopului Romei în primul mileniu nu se întindea şi în Orient'.
Sperăm bine...

SĂ NE BUCURĂM!

Preotul catolic mergea la binecuvântarea caselor de la începutul anului și, intrând la o familie, spuse cu glas tare:
 - Stropește-mă, Doamne, cu isop și mă voi curăți!
Gazda răspunse:
 - Și mai mult decât Alba ca Zăpada mă voi albi

SĂ NE BUCURĂM!

Se spune că la Padre Pio s-ar fi dus odată un mare om de știință care i-a spus:
- Padre Pio, eu știu de ce ți-au apărut ție stigmatele
- Hai să vedem de ce, spune-mi, te rog, răspunse omul lui Dumnezeu
- Stigmatele ți-au apărut, spuse omul de știință, pentru că te-ai gândit prea mult la rănile lui Isus
la care, Padre Pio, cu calmu-i caracteristic, răspunse:
- Ia gândește-te și tu, dragule, te rog, la coarnele unui bou, poate îți cresc și ție

CAFENEA CU NUME NOSTIM !

Știe cineva pe unde se află această cafenea? Ar trebui să fie în Republica Moldova, dar nu știu în ce localitate e. Ar fi interesant de vizitat.

Cuvântul al nouălea (IX): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintai omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucuresti, 2004

Despre felul în care trebuie să-i dojenim, pe fraţi pentru
păcate, şi că trebuie să ne îngrijim de mântuirea lor;
şi de ce a fost numit Avram Avraam,
şi despre numele lui Noe: că drepţii
nu-şi primeau numele la întâmplare,
ci potrivit iconomiei lui Dumnezeu

1. De-ar fi fost cu putinţă să ştiţi ce am apucat să vorbim ieri, ce a rămas nespus şi unde am rămas de data trecută, îndată aş fi făcut legătura între începutul cuvântului de azi şi cele spuse atunci; dar întrucât din cei care m-au ascultat atunci mulţi nu-s de faţă astăzi şi dintre cei ce sunt de fată acum unii n-au fost atunci să audă, deosebirea dintre ascultători aduce după sine trebuinţa de a lămuri iar cele spuse de către mine: că astfel şi celor care au urmărit de la început cuvântările li se va înrădăcina mai bine pomenirea celor spuse în ele, aducându-şi ei aminte de ceea ce au ascultat, iar cei ce au lipsit nu vor avea atâta pagubă, cuvântul de acum ajutându-i să cunoască învăţătura pe care v-am dat-o mai înainte.

Poate că cei care au fost mereu de faţă vor spune că nu ar trebui să reiau cele spuse tocmai pentru ca cei care lipsesc şi dispreţuiesc adunarea bisericească, suferind vătămare cu lucrul, să se îndrepte înţelepţiţi fiind de pagubă. Eu vă laud că vă atinge atât de mult nepăsarea fraţilor, şi de râvna voastră mă minunez: dar vreau ca această râvnă a voastră să fie îmbinată şi cu iubirea de oameni: că râvna lipsită de îndurare nu este râvnă, ci mai degrabă iuţime; şi mustrarea ce nu are iubire de oameni pare a fi zavistuire.

Drept aceea, mai vârtos vă rog să nu judecaţi amarnic păcatele aproapelui: că precum cel neîndurător, văzând rănile fratelui, nu va găsi cine să se îndure de el când va păcătui la rându-i, aşa şi cel ce judecă greşalele aproapelui cu milă pe mulţi va vedea întinzându-i mâna când se va poticni. Si spun acum acestea nu voind a mări nepăsarea celor care lipsesc, ci sârguind a spori purtarea voastră de grijă, ca să se facă ea cu înţelegere şi dragoste. Si eu am spus ieri multe asupră-le, si am zis că ei nici nu sunt oameni, precum vă amintiţi, chemând paraşi împotriva lor pe doi proroci de frunte – unul zicând: „Venit-am, si nu era om; chemat-am, şi nu era cine să audă” (îs. 50, 2), iar celălalt strigă iarăşi si întreabă: „Către cine voi grăi si mă voi mărturisi, şi cine va auzi? Iată, netăiate împrejur sunt urechile lor, si nu pot să audă (Ier. 6, 10)”; şi foarte le-am biciuit cugetul prin acestea şi altele ca acestea. Acum, însă, îi mângâi iarăşi – fiindcă aşa a poruncit si Pavel: „Mustră, ceartă, mângâie (2 Tim. 4, 2)”.

Că nu se cade doar a certa, nici doar a mângâia, ci, îmbinând certarea cu mângâierea, desăvârşit să lucrăm folosul: că dacă totdeauna voi certa, mai neruşinaţi îi voi face; iar dacă totdeauna voi mângâia, îi voi face mai leneşi. De aceea şi doctorii nu taie doar, ci şi leagă rănile; nu pun întotdeauna leacuri aspre, ci adeseori şi plăcute, prin cele dintâi curăţind de putreziciune, iar prin acestea de pe urmă alinând durerea pricinuită de cele dinainte. De asta zice altundeva şi Pavel: „Fraţilor, de va si cădea vreun om în vreo greşală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţelor, păzindu-te pe tine ca să nu cazi si tu în ispită (Gal. 6, 1)”.

Iată un îndemn minunat, un sfat desăvârşit, ce cuprinde multă purtare de grijă si arată o inimă de părinte. Cu adevărat, se cunoaşte că ale limbii lui Pavel sunt spusele acestea, fraţilor, îndată trage auzul spre bunăvoinţă prin folosirea numelui de rudenie. „Aceeaşi e obârşia naşterii voastre, ai fost hrănit din aceleaşi bucate duhovniceşti, ai avut acelaşi părinte, ai fost părtaş lui după naşterea cea duhovnicească: deci, dovedeşte-ţi această înrudire si îndreptându-l în căderile lui”. „De va şi cădea”. N-a zis: „de va păcătui”, ci arată, ca dezvinovăţire pentru păcătos, că are în vedere un fel de păcat care se iartă, vorbind nu de cel ce păcătuieşte cu deadinsul, ci de cel ce sârguieşte să umble drept, dar e împiedicat din diavolească împresurare. Că unul ca acesta e vrednic nu atât de osândă, cât de iertare.

„De va şi cădea vreun om.” Iarăşi arată dezvinovăţire pentru păcătos într-un alt temei de iertare: neputinţa firii, pe care o dă de înţeles prin numele de om; fiindcă precum marele Iov, vrând să-şi atragă iertarea lui Dumnezeu, grăia: „Ce este omul că-l socoteşti pe el si ai făcut cercetarea păcatelor lui? (v. Iov 7, 17-l8)”, aşa facem şi noi atunci când cerem iertare pentru cineva care a greşit, spunând întruna: „Om este”, şi amintind de fire, şi prin aceasta trăgând spre milă pe cel mâniat. De asta şi Pavel arată dezvinovăţire în fire şi nimicnicia ei, zicând: „De va şi cădea vreun om în vreo gresală”. Nu vorbeşte aici de păcatele cele mari, mai presus de iertare şi care nu merită iubire de oameni, ci mici şi puţin însemnate.

Voi, cei duhovniceşti. Cel ce păcătuieşte este om, iar cei drepţi sunt cei duhovniceşti. Pe cel dintâi îl numeşte după firea sa, iar pe cei din urmă – după virtutea lor: iar depărtarea dintre om si cel duhovnicesc este mare. Voi, cei duhovniceşti. „De eşti duhovnicesc, arată-mi tăria ta nu nu-I mai mântuindu-te pe tine, ci si pe mine, ci si dând ajutor celor căzuţi – că asta arată omul duhovnicesc: a nu trece cu vederea mădularele sale, lăsându-le în părăsire”, îndreptaţi pe unul ca acela: „făceţi-l de nerobit, de neînfrânt, de neînfruntat pentru diavol”. Păzindu-te pe tine, ca să nu cazi şi tu în ispită.

2. Acesta este un foarte mare sfat, un îndemn care se cere urmat. Piatră de-ar fi cel ce ascultă, cuvântul e de ajuns să-l înspăimânte si să îl îmboldească a-l ridica pe cel căzut. „Nu voiesti”, zice, „să-l miluiesti pe fratele? Nu vrei să-i dai iertare, că este om si el? Nu vrei, ca om duhovnicesc ce eşti, să-i întinzi mâna ? Ia seama la lucrurile tale si nu vei avea nevoie să fii sfătuit pentru a-l ajuta pe cel ce zace, ci singur îndeam-nă-te”. Cum si în ce chip ? Păzindu-te pe tine, ca să nu fii şi tu ispitit. N-a zis: „că negreşit ai să pă-cătuiesti si tu”, ca să nu facă prea apăsător cuvântul. Dar cum? „Ca să nu cazi şi tu în ispită”. Poate că vei păcătui, poate nu.

Deci, viitorul nefiind cunoscut, învistiereşte-ţi dinainte taina iubirii de oameni prin facerile de bine către aproapele: de vei cădea vreodată, vei afla comoară mare de milă pusă deoparte”. N-a zis: „Ca să nu păcătuieşti şi tu”; ci – luaţi aminte cu deadinsul la puterea pe care o au cuvintele luate în sine – ca nu cumva să cazi şi tu în ispită. Prin aceasta a arătat că vrăjmaşul nostru este pirat – iar piratul nu vesteşte timpul când are să năvălească, ci de multe ori cade asupra noastră când dormim şi nu avem nici o grijă. Ca atare, şi cel căzut e vrednic de iertare, fiindcă a fost prins de un pirat: că nu pricepea limpede lupta, nici vremea războiului nu era vestită, ci piratul l-a luat pe neaşteptate, şi aşa a putut să îl biruie.

Aşa fac şi cei care plutesc pe această mare mare si largă. Chiar de corabia lor se bucură de vânt prielnic, chiar de plutesc în toată liniştea, de văd în depărtare pe alţii căzuţi în sfărâmare de corabie nu rămân, văzându-se pe sine lipsiţi de grijă, nepăsători la necazul acelora – ci, oprind corabia si lăsând ancorele şi coborând pânzele, aruncă frânghii şi scânduri, aşa încât cel ce urmează a fi înghiţit de valuri, apucându-se de una din acestea, să scape din sfărâmarea de corabie. Deci, urmează si tu, omule, corăbierilor: că doar si tu pluteşti pe o mare largă si întinsă – răstimpul acestei vieţi -, mare ce are fiare şi piraţi, mare cu stânci şi bancuri de nisip, mare tulburată de valuri multe si de furtuni; şi mulţi, adesea, cad pe această mare în sfărâmare de corabie.

Aşadar, când vezi pe cineva dintre cei ce plutesc pe ea că a pierdut, prin oarece împresurare diavolească, bogăţia mântuirii, si e bătut de valuri, şi în curând se va duce la fund, opreşte corabia ta, chiar dacă te grăbeşti în altă parte, îngrijeşte-te de mântuirea lui, lăsând treburile tale: că nu suferă amânare, nici încetineală cel ce urmează se se înece.

Deci, dă zor, răpeşte-l repede talazului, fă totul ca să-l tragi din adâncul pierzării; chiar dacă te înghesuie mii de treburi, (nici o grijă să nu îţi fie mai arzătoare ca mântuirea celui în suferinţă) că de vei vrea să mai amâni cât de puţin, îl vei lăsa pradă, ca un trădător, iuţimii furtunii. Ca atare, în asemenea necazuri trebuie să arătăm grabă – grabă şi râvnă încordată. Ascultă cum Pavel, văzând pe oarecine că se duce la fund, grăbeşte şi îmboldeşte pe mulţi alţii. „Arătaţi faţă de el dragoste”, zice, „ca nu cumva să îl înghită pe unul ca acesta tristeţea cea peste măsură”. Drept aceea, ne porunceşte să tindem grabnic mâna, ca nu cumva, tot tărăgănând noi şi amânând, acela să fie înghiţit între timp. Să ne facem, deci, purtători de grijă ai fraţilor noştri.

Acesta este căpătâiul petrecerii noastre creştineşti, acesta este semnul ei – a nu căuta numai ale noastre, ci şi a îndrepta şi a aduce în bună stare mădularele noastre cele schiloade acesta e dovada cea mai mare a credinţei – că zice Domnul: „întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei”(In. 13, 35).”Adevărată dragoste vădim nu prin tovărăşia la mese, nici prin numiri goale, nici prin cuvintele măgulitoare, ci îndreptând pe aproapele şi căutând folosul lui, sculând pe cel căzut, tinzând mână de ajutor celui ce zace fără să-i pese de mântuirea lui şi căutând binele aproapelui înaintea binelui nostru.

Aşa face adevărata dragoste: că dragostea nu caută ale sale, ci mai înainte de ale sale caută ale aproapelui, ca prin acelea să vadă de ale sale. Şi eu, acum, nu pentru mine însumi sârguiesc a rosti astfel de cuvântări, ci pentru voi. Deci, şi voi să ascultaţi nu doar pentru voi înşivă, ci şi pentru alţii, ce vor primi povăţuire de la voi: căci după rânduiala mădularelor omului se hrăneşte şi trupul Bisericii. Mădularul, dacă ţine pentru sine mâncarea toată şi n-o împarte cu cel de lângă sine, şi pe sine însuşi se vătăma, şi restul trupului îl strică – de pildă, stomacul, de ţine numai pentru el mâncarea, şi pe restul trupului îl aduce în ruină prin înfometare, şi pe sine se strică prin lipsa de măsură; iar dacă, luând cât îi ajunge după rânduiala firească, trimite restul la celelalte mădulare, se păstrează sănătos pe sine şi păstrează sănătos şi restul trupului.

Aşa şi tu acum, dacă auzind cuvintele mele le ţii doar pentru tine şi nu le împărtăşeşti altuia, şi pe acela îl păgubeşti, şi pe tine te-ai pierdut, atrăgând asupra ta foarte grele boli – lenevia si zavistia. Că nu împărţim cu alţii fie din răutate, fie din lenevie si nepăsare; iar dintre aceste neputinţe oricare e îndeajuns pentru a-l pierde pe cel ce-o are. De vei da, însă, hrană din belşug şi altora, te vei folosi şi totodată îl vei folosi şi pe cel miluit. Dar despre acestea am vorbit de ajuns.

3. Trebuie de acum să reînnodăm firul celor spuse ieri. Ce am spus ieri ? Am cercetat atunci despre Saul si Pavel, de ce se numea cândva Saul, altcândva Pavel. Apoi, plecând de aici, am ajuns la multă istorie a numelor – şi dacă tot m-am abătut astfel de la firul cuvântului mi s-a părut că nu merită să trec cu vederea această neguţătorie: că deşi am ajuns aici cu vorba datorită numelui de Pavel, am ştiut totuşi să negustoresc si aflarea celorlalte nume. Aşa fac deseori şi cei ce plutesc pe mare după negoţuri, călătorind pentru afaceri mici, dar după ce ajung în cetatea unde au fost trimişi si văd că acolo e belşug si de alte mărfuri negustoresc mult mai mult decât se pregătiseră. Iar dacă îi învinuieşte cineva, ei spun unele ca acestea: „Am străbătut cale lungă, am îndurat multe furtuni, multe primejdii, am străbătut mările: ce ne poate împiedica să facem mai îmbelşugat negoţul nostru?”.

În ce mă priveşte, mă voi apăra în acelaşi fel: că şi eu, cercetând cum stau lucrurile cu numele lui Pavel, am aflat din aproape în aproape şi alt negoţ de nume: cum ar fi că Petru se numea înainte Simon, iar fiii lui Zevedei, Iacov si Ioan, au fost numiţi „fiii tunetului”. Am aflat şi în Legământul cel Vechi că Avraam se chema înainte şi Avram, şi lui lacov i s-a schimbat numele în Israil, şi Sarrei în Sara. Mai aflăm că unora nu li s-a schimbat numele, ca acestora, ci au rămas cu numele primite de la început: precum loan Botezătorul, precum Isaac, precum Adam.

Deci, mi s-a părut un lucru nelalocul lui, o prostie fără seamăn, să arunc din mână asemenea comoară. De aceea am lungit cuvântul si, după ce am vorbit ieri despre cei rămaşi cu numele primite de la început, astăzi am de gând să vorbesc despre cei cu două nume – cum ar fi, de pildă, Avraam: că Adam a fost chemat tot timpul cu acest nume, si n-a mai avut altul; si Isaac, iarăşi, n-a mai primit altă numire, ci de la început până la sfârşit s-a numit Isaac; dar Avram, părintele lui Isaac, s-a numit aşa înainte, iar după acestea a purtat numele de Avraam – că a zis către dânsul Dumnezeu, spune Scriptura, „Nu va mai fi numele tău Avram, ci Avraam se va chema numele tău” (Fac. 17, 5), căci înainte vreme se chema Avram – dar numele acesta nu este grecesc, ci pe limba evreilor.

Aşadar, ce înseamnă acest nume? „De dincolo”: dealtfel, pe limba şiră „de cealaltă parte” se spune „avram” (şi ştiu asta cei ce sunt pricepuţi în această limbă) – iar ea e foarte înrudită cu a evreilor. „Dar de ce a fost numit de dincolo ” Ţara Iudeii, adică Palestina toată, ce se întinde de la Egipt până la Eufrat, este vecină cu Babilonia, de unde era Avraam, şi între ele curge râul, fiind hotar de obşte amândouă ţărilor. Deci, fiindcă nu era din Palestina, ci trecuse de dincolo, din Babilonia, şi-a tras numele de la strămutare – şi s-a numit Avraam – de dincolo, deoarece chiar venise de dincolo. „De ce a venit de dincolo?” Fiindcă i-a poruncit Dumnezeu. „Dar de ce i-a poruncit Dumnezeu?” Ca să arate ascultarea dreptului. „Şi cum a arătat ascultarea lui?” Prin aceea că lăsând patria sa pentru porunca Lui, a schimbat-o cu străinătatea. Ai văzut ce înlănţuire de fapte porneşte de la numele dreptului? O mare întreagă de istorie ne-a deschis înainte numele acesta.

Află, deci, numele lui cel vechi, ca atunci când îl vezi locuind în Palestina, tu, fiind călăuzit prin numele lui la vechea-i patrie, şi luând la cunoştinţă pricina pentru care a lăsat-o, să capeţi îndemn îndestul de puternic spre a vădi aceeaşi râvnă: căci om dinainte de Lege şi de petrecerea cea întru Lege fiind, a dovedit filo-sofia cea întru har; si ceea ce avea să grăiască mai târziu Hristos către Apostoli: „Amin zic vouă, că nu este nimeni care să fi lăsat casă, ori fraţi, ori surori, ori tată, ori mamă, şi care nu va primi însutit şi nu va moşteni viaţa veşnică” (Mt. 19, 29), Avraam a săvârşit prin fapte mai înainte de har.

Nu numai de aici poate fi văzută filosofia dreptului, ci si din însăşi făgăduinţa lui Dumnezeu – fiindcă zice: „Hai în pământul pe care ţi-l voi arăta” (Fac. 12, 1). Căci deşi amândouă patriile erau simţite, totuşi una era a lui, iar cealaltă era străină, si una era arătată, iar cealaltă nu era limpede, şi pe una o avea în mână, iar cealaltă era doar nădăjduită. Şi totuşi, lăsând cele arătate si desluşite şi cele pe care le avea în mână, a alergat spre cele nevăzute si nedesluşite şi cărora nu era stăpân, ca să te încredinţeze şi să te înveţe să nu grăieşti împotrivă, nici să te îndoieşti când Dumnezeu îţi porunceşte să laşi cele desluşite şi să cauţi la cele nedesluşite: că nu-s aşa desluşite cele pe care le avem în mână ca cele pe care le nădăjduim; nu-i aşa desluşită viaţa viitoare precum cea viitoare: că pe cea de acum o vedem cu ochii noştri, iar pe cealaltă cu ochii credinţei; pe aceasta o vedem, cum s-ar zice, în mâinile noastre, iar pe cealaltă o vedem păzită de făgăduinţele lui Dumnezeu.

4. Iar făgăduinţele lui Dumnezeu sunt mult mai puternice decât mâinile noastre. Vrei să vezi că această viaţă de acum stă totdeauna sub semnul îndoielii, iar cea viitoare, ce pare îndoielnică, e mai vădită decât cea de acum, şi mai de nădejde, şi dăinuitoare? Să cercetăm, dacă vreţi, cele strălucitoare ale acestei vieţi – bogăţia, slava, stăpânirea, cinstirile cele de la oameni: şi vei vedea că nimic nu este mai îndoielnic decât acestea – că ce e mai puţin credincios decât bogăţia, care de multe ori nu rămâne la noi nici măcar până seara?

Că precum o slugă nerecunoscătoare se mută tot timpul de la unul la altul, cam aşa e şi slava: că cel ce înainte vreme era slăvit şi vestit, dintr-o dată devine un oarecare neştiut de nimeni, precum si dimpotrivă. Şi precum roata, care se învârte mereu, nu poate fi văzută sprijinindu-se pe aceeaşi parte, ci din pricina repeziciunii rostogolirii se întoarce mereu cu susul în jos si înapoi: aşa e şi cu mersul treburilor noastre, ce se întoarce fără contenire, schimbând susul cu josul; aşa si cu bogăţia, cu stăpânirea si toate celelalte. Niciodată nu au stat într-un loc, ci se aseamănă undelor râurilor, care nicicând nu se opresc. Deci, ce poate fi mai îndoielnic decât acestea, care se schimbă aşa de necurmat si îşi iau zborul mai înainte de a se arăta, fug mai înainte de a fi de faţă?

De aceea si Prorocul, vorbind despre desfătare si bogăţie si cele asemenea, si batjocorind pe cei ce le socot dăinuitoare si sunt leşinaţi după ele, zice: „Ca si cum ar sta au socotit acestea, şi nu ca şi cum ar fugi” (Amos 6, 5). Nu a zis: ca şi cum ar trece, ci – ceea ce este cu mult mai mult – ca şi cum ar fugi: că nici nu trec încet, ci cu grăbire multă. Dar patriarhul n-a făcut aşa, ci toate acestea lăsându-le, căuta doar la făgăduinţele cele de la Dumnezeu, pregătindu-ne calea spre credinţa în cele viitoare, ca atunci când îţi făgăduieşte Dumnezeu cele viitoare si nevăzute să nu zici că sunt îndoielnice şi neînvederate că cele nevăzute de dincolo sunt mai desluşite ca cele de aici, dacă avem ochii credinţei: că deşi nu le-am văzut, cel ce le-a făgăduit este Dumnezeu.

Când Dumnezeu făgăduieşte, nici o schimbare nu se atinge de făgăduinţe: aşa încât ele mai vârtos dăinuie si stau neclintite în mâna Lui: că din mâna Lui nimeni nu poate să răpească, precum spune Hristos: „din mâna Tatălui Meu nimeni nu poate să răpească” (In. 10, 29). Aşadar, întrucât nimeni nu poate răpi din mâna lui Dumnezeu, ele rămân pururea acolo ca într-o vistierie nefurată, întreprinderile noastre de aici sunt supuse la tot felul de schimbări şi de întorsături – drept care deseori osteneala lor o suferim, iar de împlinirea lor rămânem lipsiţi – iar în privinţa nădejdilor pe care le-am învistierit la Dumnezeu nu este cu putinţă asta, ci cel care s-a ostenit are parte, negreşit, şi de cununi: „căci nădejdea nu ruşinează” (Rom. 5, 5), fiindcă este făgăduinţă dumnezeiască, şi darurile sunt pe măsura Celui Ce a făgăduit. Lasă, dar, cele nelămurite şi apucă-te de cele arătate: că arătate nu sunt cele de acum, ci cele viitoare.

Iar dacă unii, leşinaţi după cele de acum, trec cu vederea cele viitoare, o fac fiindcă sunt prea neputincioşi pentru înălţimea nădejdii acestora, nu fiindcă ele sunt nevăzute şi nelămurite. Ia seama la filosofia dreptului. Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, şi el căuta cele gândite. „Dar unde se arată că Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, iar el dorea cele gândite? „Ieşi, zice, din pământul tău şi din rudenia ta şi din casa părintelui tău, şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta ţie” (Fac. 12, 1).

Simţit era şi pământul cel dintâi al lui Avraam, si cel care avea să-i fie dat. Avraam însă ce face? Mai bine să nu îl ascultăm pe el, ci pe Pavel vorbind despre el, ca să învăţăm că nu căuta spre acest pământ, chiar dacă si pe acesta îl făgăduise Dumnezeu, ci, lăsând cele de acum, era îndrăgostit de cele viitoare. Aşadar, ce grăieşte Pavel? „După credinţă au murit aceştia toţi” (Evr. 11, 13), vorbind de Avraam, şi Isaac, şi Iacov, si de toţi drepţii: că nu numai Avraam, ci toţi erau părtaşi acestei filosofii. După credinţă au murit aceştia toţi, necăpătând făgăduinţele, ci de departe văzându-le. Ce zici? Dar n-a primit Avraam făgăduinţa când a ajuns în Palestina?

Deci minciună sunt spusele lui Dumnezeu? „Nu”, zice: „că a ajuns în Palestina, dar nu spre făgăduinţa asta căuta, ci alta poftea, pe cea din ceruri, si se socotea pe sine străin de toate cele de acum”, întru aceasta fiindu-i, dar, martor si Pavel, a adaos: „şi mărturisind că străini şi pribegi sunt” (Evr. 11, 13). Spune-mi, Pavele, Avraam, căpătând o patrie si o ţară ca aceea, străin era? „Da”, zice, „că nu la ea căuta, ci la cer: căci cei ce spun unele ca acestea arată desluşit că altă patrie caută, al cărei Meşter si Făcător este Dumnezeu – Ierusalimul cel ceresc, cel de sus”.

Văzut-ai că Dumnezeu i-a făgăduit lucruri simţite, iar el căuta Ierusalimul de sus? „Că cei ce grăiesc unele ca acestea arată că patrie caută; si de si-ar fi adus aminte de cea din care au plecat, ar fi avut vreme a se întoarce; iar acum de cea mai bună doresc, adică de cea cerească” (Evr. 11,14-l6). Aşadar, făgăduinţa este simţită, dar pofta dreptului este gândită, dimpotrivă faţă de pofta noastră: că lui i se făgăduise Palestina, iar el îmbrăţişa cu privirea cerul – în vreme ce nouă ni se făgăduieşte cerul, iar noi suntem înnebuniţi după cele pământeşti.

5. Aceste lucruri le-am câştigat din numele de Avraam, aflând de ce a fost numit de dincolo si că, lăsând pământul său, s-a mutat în pământ străin si, lăsând deoparte cele văzute a căutat spre cele nevăzute; lăsând cele pe care le avea la îndemână, a îndrăgit cele nădăjduite si, primind cele simţite, către cele gândite se înălţa: si asta înainte de har, înainte de Lege, înainte de învăţătura de la prooroci. De aici se vede că nu avea nici un învăţător, ci îndeajuns îi era ca să mişte gândurile conştiinţei, si aşa a aflat pe Dumnezeu, Ziditorul a toate. De aceea s-a numit Avram, de aceea şi părinţii lui i-au pus acest nume.

Dar poate că va spune cineva că asta e minciună: că nu erau drepţi părinţii lui Avraam, că nu erau bineplăcuti lui Dumnezeu, că nu ştiau cele ce aveau să vină; că nu aveau înainte-vederea făgăduinţei ce avea să fie grăită de la Stăpânul; că „oare nu erau păgâni, închinători la idoli, decât barbarii mai barbari?” Ştiu şi eu, şi pentru asta dau laudă dreptului: că având astfel de părinţi s-a făcut aşa cum s-a făcut. Şi ceea ce e minunat si mai presus de înţelegere este că din rădăcină străină si sălbatică, roadă bună a răsărit: că n-au osândă din răutatea părinţilor fiii ce trăiesc în buna cinstire, ci – dacă e să spun un lucru uimitor, şi mai vârtos de laudă – că neprimind de la strămoşi buna cinstire, nici având povăţuitori, ci ca în pustiu nestrăbătut umblând, au putut să afle calea care duce la cer. Deci, nu e lucru de osândă să ai tată necredincios, ci să urmezi necredinţei tatălui; şi vină foarte mare este nu când avem părinţi răi, ci când nu ne îngrijim de ei şi nu facem tot ce ţine de noi ca să îi slobozim din această răutate; iar atunci când noi arătăm toată purtarea de grijă pentru sufletul lor, iar ei stăruie în răutatea lor, suntem slobozi de toată mustrarea şi vina.

Spun astea nu ca să te ruşinezi, iubitule, când auzi că Avraam a avut tată păgân – fiindcă şi Timotei a avut tată păgân, căci era fiu de femeie iudee: „Era fiu de femeie iudee, din mamă credincioasă şi tată elin” (Fapte 16,1). Şi că tatăl lui a rămas în necredinţă şi nu s-a schimbat, aceasta se vede din faptul că lăudând credinţa lui Timotei, Pavel spune aşa: „Credinţa care s-a sălăşluit mai întâi în bunica ta Loida şi în maica ta Eunichia, şi încredinţat sunt că şi întru tine” (2 Tim. l, 5) – şi nicăieri nu pomeneşte de tatăl lui. De ce? Rămânând întru necredinţă, nu era vrednic să fie socotit împreună cu fiul său. Şi Apostolii aveau părinţi răi, ceea ce a vădit Hristos zicând: „Dacă eu cu Beelzebul scot dracii, fiii voştri cu cine îi scot? Pentru aceasta, ei vor fi vouă judecători” (Mt. 12, 27; Le. 11,19).

Dar să nu vă tulbure asta, nici să nu vă smintească: fiindcă şi de aici învăţăm că răutatea şi virtutea ţin nu de fire, ci de sloboda alegere. Că de ar fi ţinut de fire, negreşit că cei răi ar fi născut odrasle rele şi cei buni unii la fel ca ei; dar întrucât ţine de sloboda alegere a fi ticălos ori râvnitor, drept aceea şi unor părinţi răi li s-au născut fii buni, şi fii uşuratici au odrăslit din părinţi râvnitori, ca să nu punem răutatea şi bunătatea pe seama firii, ci pe cea a voii.

Însă, precum spuneam, părinţii lui Avraam erau necredincioşi: cum, dar, i-au pus acest nume? Asta a fost în primul rând lucrarea înţelepciunii lui Dumnezeu, care a iconomisit punerea prin limbă necredincioasă a unui nume care cuprinde multă istorie a celor ce aveau să vină: fiindcă si pe Valaam i-a silit oarecând a grăi cele viitoare, vădindu-şi puterea ei, şi arătând că poate stăpâni nu numai într-ai săi, ci si în cei străini. Şi ca să înveţi că drepţilor, chiar dacă nu-s evlavioşi părinţii lor, de multe ori le pun fără să ştie nume ce arată mult din iconomia celor viitoare: şi îţi voi arăta aceasta din altă pildă. Lameh, părintele lui Noe – al acelui Noe în vremea căruia a avut loc potopul – nu era drept, nu era bine-plăcut lui Dumnezeu, nu se bucura de cinste la Dumnezeu: că dacă era drept, dacă era bine plăcut, dacă se bucura de cinste la Dumnezeu, nu ar fi zis Scriptura că Noe singur s-a aflat desăvârşit în neamul său: nu ar fi trecut cu vederea pe părintele dreptului, dacă şi el ar fi fost drept.

Aşadar, Lameh ce a făcut? A pus pruncului nume care cuprinde multă istorie a celor viitoare: şi prorocie era numele dreptului – că acest nume arăta potopul ce avea să vină. „Dar cum arăta numele de Noe potopul ce avea să vină?”

Noe este cuvânt evreiesc, şi înseamnă „cel care odihneşte”: fiindcă nia, pe limba şiră, este „odihnă”. Deci, precum de la avar, care înseamnă „de dincolo”, şi-a tras numele Avraam, iar de la edem, care înseamnă „pământ”, şi-a tras numele Adam, aşa de la nia, care înseamnă „odihnă”, şi-a tras numele Noe, care înseamnă „odihnitor”. Asta o arată şi spusele Scripturii: căci „l-a numit Noe, zicând: Acesta ne va odihni pe noi” (Fac. 5, 29), numind odihnă potopul. Căci având potopul a se întâmpla în vremea lui, iar potopul însemna moarte, iar moartea este odihnă omului, de aceea l-a numit Lameh aducător de odihnă pe omul în vremea căruia s-a întâmplat potopul.

6. Iar ca dovadă că nu trag de păr tâlcuirea, ascultaţi din Scriptura însăşi: „A trăit Lameh ani o sută optzeci şi opt, şi a născut fiu: şi a chemat numele lui Noe, zicând: Acesta va face să ne odihnim de ostenelile noastre şi de necazuri, şi de lucrurile mâinilor noastre, şi de pământul pe care l-a blestemat Dumnezeu” (5, 28-29). De ce zici, Lameh, va face să ne odihnim ? „De ce n-a zis”, întreabă unii, acesta ne va omorî, acesta va face să fie potopul, ci a zis: va face să ne odihnim. Toată zidirea a fost schimbată, de jos s-au despicat adâncurile, de sus s-au deschis viituri de apă, toate se făcuseră o mare nemaivăzută şi ciudată şi înfricoşătoare, şi în mormântul cel de obşte a noroiului piereau ascunse şi trupurile oamenilor, şi trupurile cailor, şi ale dobitoacelor. Şi asemenea rele, şi asemenea necaz numeşti tu odihnă?” – „Da”, zice Lameh: „fiindcă de vreme ce oamenii trăiau în răutate, iar potopul a curmat răutatea, cei scăpaţi de răutate s-au odihnit”. Dacă moartea, venind, ia un trup care-i cuprins de felurite boli şi nu găseşte vindecare, se cheamă că l-a odihnit: la fel şi pe neamul acelor oameni, ca pe un trup bolind fără chip de tămăduire şi aflat în gheara multor grozăvii neînsoţite de nici o mângâiere, venind potopul l-a răpit şi l-a odihnit.

Că dacă „moartea este odihnă omului” (Iov 3, 23), cu atât mai mult este ea odihnă celor ce vieţuiesc în răutate fără de îndreptare, slobozindu-i de osteneli şi neîngăduindu-le a mai înainta în viclenie, nici a se îngreuna mai mult povara de păcate: fiindcă nimic nu e aşa de greu şi anevoie de purtat precum felul de a fi al păcatului; nimic nu ne aduce atâta chin şi osteneală ca răutatea şi ca greşalele. De asta şi Hristos le spune celor ce îşi duc viaţa în păcate: „Veniţi, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28).

De asta şi Lameh a numit potopul „odihnă”: fiindcă a venit şi a pus capăt răutăţii. As fi vrut să merg mai departe cu acest cuvânt, căci si aşa au fost lăsate deoparte multe din tâlcurile numelui de Noe; dar deocamdată, învistierind acestea în amintirea cugetului vostru şi către fraţii noştri ce au lipsit grăindu-le ca să nu fiu silit iarăşi a lungi începutul predicilor reluând firul celor spuse, voi termina cuvântul prin rugăciuni, dând mulţumită lui Dumnezeu, Celui Care mi-a dat să spun acestea, că a Lui este slava în vecii vecilor. Amin.

Cuvântul al optulea (VIII): IOAN GURĂ DE AUR

Din „Cele dintâi omilii la Facere”

Editura Sophia
Bucureşti, 2004

Despre vremea rea din acea zi şi
despre soborul episcopilor,
şi despre darea poruncii către Adam,
şi că multă purtare de grijă
din partea lui Dumnezeu
arată primirea Legii de către iudei

Adunându-se norii, ne-au întunecat ziua, iar dascălul nostru, fiind de faţă, mai luminată ne-a făcut-o: că nu sunt luminate trupurile de către soare, când îşi trimite razele din vârful norilor, cum dă strălucire sufletelor noastre chipul dragostei părinteşti, trimiţând raze de pe scaunul arhieresc. Acest lucru văzându-l, dar, şi el însuşi, nu a venit singur la noi, ci a luat cu sine o ceată de luminători, ca să fie lumină mai din belşug.

Drept aceea, Biserica noastră se veseleşte, şi saltă oile, si eu cu mai multă osârdie voi purcede a cuvânta: că unde este adunare de păstori, acolo şi oile sunt mai ferite de primejdie. Aşa se bucură si corăbierii când sunt cu ei mai mulţi cârmaci: că si când e senin, iar vânturile sunt cuminţi, aceştia le uşurează prin cârmit truda vâslitului; iar când se răzvrăteşte marea, prin meşteşugul şi numărul lor potolesc războiul din partea apelor. Pentru aceasta îndrăznind şi eu, voi înfăţişa cuvânt de învăţătură, bizuindu-mă întru totul pe rugăciunile lor; iar ca să ascultaţi mai cu spor si să înţelegeţi mai bine, vă voi reaminti pe scurt cele grăite ieri.

Am spus că înainte de a mânca din pom omul cunoştea binele şi răul, şi că nu după gustarea din el a dobândit această cunoştinţă. Am arătat de ce se numea pomul „al cunoştinţei binelui şi răului”, şi că Scriptura are obiceiul ca atunci când un oarecare lucru se întâmplă în oarecare vreme sau loc, dă nume locului si vremii după lucrul acela. Astăzi trebuie să citim porunca aceea prin care Dumnezeu a oprit pe om a mânca din pom. Care e, deci, aceasta? Şi a poruncit Domnul Dumnezeu lui Adam, zicând ca din tot pomul care este în rai să mănânce (Fac. 2, 16). Dumnezeiască este legea – dar să luăm aminte: că dacă oamenii, citind scrisorile împărăteşti, lasă orice priveală, cu atât mai mult noi, având a citi legi nu omeneşti, ci Dumnezeieşti, trebuie să ne înălţăm cu cugetul şi să luăm aminte la cele spuse.

Ştiu că sunt unii ce învinovăţesc pe Legiuitor şi spun că legea a pricinuit căderea. Deci, mai întâi este nevoie a sta împotriva acestei clevetiri si a arăta din fapte că nu din ură faţă de om, nici vrând să necinstească firea noastră, ci din dragoste si purtare de grijă a dat Legea – iar ca să te încredinţezi că ne-a dat-o ca ajutor în luptă, ascultă ce zice Isaia: „Legea o a dat spre ajutor” (8, 20); si iarăşi strigă Prorocul: „Făclie picioarelor mele este Legea Ta, şi lumină cărărilor mele” (Ps. 118, 105) – iar cel ce urăşte nu destramă întunericul prin făclie, nici nu călăuzeşte prin lumină pe cel rătăcit; şi, iarăşi, Solomon: „Porunca Legii este sfeşnic şi lumină şi calea vieţii şi mustrare şi învăţătură” (Pilde 6, 23).

Iată că nu e numai ajutor, nu e numai făclie, ci şi lumină si viaţă: si nu dă aşa ceva cel care urăşte şi vrea să dea pierzării, ci cel ce tinde mână de ajutor şi ridică. De aceea si Pavel, grăind cu înflăcărare către iudeu si arătându-i cât câştig a adus Legea şi că ea e odihnă, iar nu povară firii noastre, grăia: „Iată, tu te numeşti iudeu, şi te culci pe Lege” (Rom. 2,17). Vezi că nu spre a împovăra firea noastră, ci spre a-i da odihnă a dat Dumnezeu Legea? Vrei să-ţi arăt că şi spre a o cinsti?

Îndeajuns sunt si cele arătate mai sus pentru a-ţi arăta cinstirea si purtarea de grijă vădite de Dumnezeu prin darea Legii – însă voi dovedi aceasta si cu alte mărturii.“Laudă, lerusalime, pe Domnul”, zice Psalmistul, „laudă pe Dumnezeul tău, Sioane: că a întărit încuietorile porţilor tale, binecuvântat-a pe fiii tăi întru tine, Cel Ce pune hotarele tale pace şi cu grăsime de grâu te-a săturat” (Ps. 147, 1-3).

După ce a vorbit si de binefacerea dată de Dumnezeu prin restul zidirii, adaugă ceea ce este mai ales si mai mare, grăind aşa: „Cel Ce vesteşte cuvântul Său lui Iacov, îndreptările şi judecăţile Sale lui Israil. Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor” (8-9).

Vezi câte bunătăţi înşiră? Ferirea cetăţii de primejdie: „că a întărit încuietorile porţilor tale”; depărtarea războaielor: „Cel Ce pune hotarele Sale pace”; belşugul de cele trebuincioase: „şi cu grăsime de grâu te-a săturat.” Totuşi, a arătat că darea Legii e mai de cinste decât toate acestea: dat fiind că ferirea de primejdie, si decât depărtarea războaielor, si decât naşterea de prunci buni, si decât naşterea de prunci mulţi, si decât belşugul celor de trebuinţă, cu mult mai mare dar este a primi Legea si a învăţa îndreptările lui Dumnezeu, punând aceasta în urma tuturor binefacerilor ca pe o culme si împreunare a bunătăţilor, a adaos zicând: „Nu a făcut aşa la tot neamul” (Ps. 147, 9). „Aşa”, cum? Mulţi s-au bucurat adeseori si de belşug, si de celelalte bunătăţi arătate”. – Dar nu despre cele binefacerile zise la început spun că „nu a făcut aşa la tot neamul”, zice, „ci despre Lege” – şi de aceea a adăugat: „Şi judecăţile Sale nu le-a arătat lor” (Ps. 147, 9). Vezi că Legea este mai mare decât bunătăţile pe care le-am înşirat?

2. Asta a arătat şi Ieremia – că jelind pe cei aflaţi în robie, grăia: „Ce este, Israile, că în pământul vrăjmaşilor eşti?.. Părăsit-ai izvorul înţelepciunii” (Bar. 3,10,12), adică Legea: „precum izvorul sloboade multe unde în toate părţile, aşa şi Legea trimite multe porunci în toate părţile, adăpându-ne sufletul”.

După aceea, arătând deosebita cinste făcută iudeilor prin Lege, grăia: „Nu s-a auzit înţelepciunea aceasta în Canaan, nici nu s-a văzut în Teman, nici fiii Agarei, neguţătorii şi căutătorii n-au cunoscut căile ei, nici şi-au adus aminte de cărările ei „(Bar. 3, 22-23). Şi, arătând că duhovnicească este înţelepciunea şi Dumnezeiască, zice: „Cine s-a suit la cer şi o a pogorât pe ea?” (Bar. 3, 29).

După aceea, a adaos: „Acesta esteDumnezeul nostru, şi nu se va adăuga altul la Dânsul. Aflat-a toată calea ştiinţei, şi o a dat lui Iacov, slugii Sale, şi lui Israil, celui iubit de Dânsul” (Bar. 3, 36-37). Pentru aceasta grăia şi David: „Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor” (Ps. 147, 9). Tocmai acest lucru dându-l de înţeles a scris si Pavel: „Ce este, dar, mai mult iudeului? Sau care e folosul tăierii împrejur? Mult, în tot chipul, întâi, că lor li s-au încredinţat cuvintele lui Dumnezeu” (Rom. 3, 1-2).

Vezi cum a tâlcuit si Pavel spusa: „Nu a făcut aşa la tot neamul, şi judecăţile Lui nu le-a arătat lor” Că dacă ceea ce are mai mult iudeul faţă de celelalte noroade este faptul că ei singuri dintre ceilalţi oameni au fost cinstiţi cu darea Legii scrise, înseamnă că prin aceasta Dumnezeu nu a împovărat, ci a cinstit firea noastră. Si nu i-a cinstit doar prin darea legii, ci si prin faptul că le-a dat-o El însuşi, nu prin mijlocitor: că mare cinstire este şi acesta.

Iar că mare dar e acesta, ascultă-l si pe Pavel cum arată – căci văzând pe iudei trufindu-se de venirea prorocilor la ei, si vrând a le smeri cugetarea, arată că de mai mare cinste ne-am bucurat noi, creştinii, nu prin rob, ci prin Stăpânul primind învăţătura, scriind către evrei astfel: În multe feluri şi în multe chipuri de demult grăindDumnezeu părinţilor noştri prin proroci, în zilele cele mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. l, 1-2); şi iarăşi, în altă parte: „Şi nu numai atât, ci ne şi lăudăm în Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care şi împăcarea am primit” (Rom. 5, 11).

Îl vezi că nu se laudă doar pentru împăcare, ci si pentru că a primit împăcarea prin Hristos? Si iarăşi, preamărind învierea, spune: „Însuşi Domnul… Se va pogorî din cer” ( Tes. 4, 16). Vezi că si dincolo totul se face prin Stăpânul, si dincoace nu prin vreun slujitor, nu printr-un înger sau arhanghel, ci însuşi a dat poruncă lui Adam, cu îndoită cinste cinstind pe om: şi prin darea legii, şi prin faptul că dat-o El Însuşi?

Deci, cum a alunecat Adam? Pe lenevia sa: şi o dovedesc toţi câţi au primit lege şi n-au alunecat, ci şi mai mult decât li s-a dat lor poruncă au făcut. Dar fiindcă văd că timpul ne strâmtorează, amân pe altă cuvântare cele ce ar mai fi de spus: iar voi să păziţi cele grăite până acum şi să vă amintiţi de ele, şi să îi învăţaţi pe cei ce nu le-au auzit. Acestea şi în biserică, şi în piaţă, şi casă să le cugete fiecare – fiindcă nimic nu e mai dulce ca ascultarea dumnezeieştilor cuvinte.

Ascultă ce grăieşte despre aceasta Prorocul: „Cât de dulci sunt gâtlejului meu cuvintele Tale, mai mult decât mierea şi fagurul gurii mele” (Ps. 118, 103). Deci, acest fagur să îl pui pe masa cea de seară, ca să te umpli de toată desfătarea duhovnicească. Nu vedeţi pe oamenii cei înstăriţi cum după masă aduc cântăreţi din lăută si din fluier? Aceia fac teatru din casa lor: tu fă casa ta cer – şi o vei face nu schimbând zidurile, nu mutând temeliile, ci chemând pe Însuşi Stăpânul Cerurilor pe masa ta.

Nu se ruşinează de asemenea cine iubeşte pe Dumnezeu: că unde e învăţătură duhovnicească, acolo este şi întreagă înţelepciune, şi cuviinţă, şi blândeţe; unde sunt bărbat şi femeie şi copiii întru unire de cuget şi dragoste şi sunt legaţi laolaltă cu legăturile faptei bune, acolo este şi Hristos în mijlocul lor: fiindcă nu caută acoperiş de aur, nici stâlpi strălucitori, nici frumuseţea marmurelor, ci frumuseţea sufletului, şi bunul chip al cugetului, şi masă plină de dreptate, având roadele milosteniei: şi dacă vede aşa masă, degrabă ia parte la adunare şi stă de faţă. Că El a spus: “Flămând M-aţi văzut, şi M-aţi hrănit” (Mt. 25, 35).

Deci, când auzi un sărac că strigă jos cu mare glas, şi apoi dai ceva de la masa ta celui nevoiaş, prin rob L-ai chemat pe Stăpânul la masa ta, ai umplut-o toată de binecuvântări şi prin începătură ai dat pricină foarte mare ca să se umple vistieriile tale de multe bunătăţi. Iar Dumnezeul păcii şi al dragostei, Cel Ce dă pâine spre mâncare şi sămânţă semănătorului să înmulţească sămânţa voastră şi să sporească roadele dreptăţii întru voi toţi (II Cor. 9, 10), dând harul Său, şi să vă învrednicească de Împărăţia Cerurilor, de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui este slava, cinstea, stăpânirea, şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.