luni, 14 iulie 2008

DIVERSE FORME DE TRĂIRE A UNICEI SFINŢENII (V)


"Acestora li se adaugă şi laicii aleşi de Dumnezeu care sunt chemaţi de episcop pentru a se dedica pe deplin activităţilor apostolice şi care lucrează cu mult rod în ogorul Domnului.
Soţii şi părinţii creştini, urmându-şi propria cale, printr-o iubire fidelă trebuie să se susţină reciproc în har în tot cursul vieţii, iar pe copii pe care i-au primit cu dragoste de la Dumnezeu să-i educe în învăţătura creştină şi în virtuţile evanghelice. Ei oferă astfel tuturor o pildă de iubire neobosită şi generoasă, edifică o fraternitate a carităţii şi se fac martori şi colaboratori ai rodniciei Maicii Biserici, ca semn şi participare la iubirea cu care Cristos şi-a iubit Mireasa şi s-a dat pe Sine pentru ea" (LG 41( va urma... În poză: fericiţii soţi Alois şi Maria Beltrame Quattroccchi beatificaţi de Sf. Părinte Papa Ioan Paul al II-lea

sâmbătă, 12 iulie 2008

Diverse forme de trăire a unicei sfinţenii (IV)


"La misiunea şi harul Marelui Preot participă într-un mod deosebit şi slujitorii din ordinele inferioare, în primul rând diaconii, care, slujind tainelor lui Cristos şi Bisericii, trebuie să se păstreze curaţi de orice viciu, să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să făptuiască tot binele înaintea oamenilor (cf. 1 Tim 3, 8-19 şi 12-13). Clericii, care, chemaţi de Domnul şi puşi deoparte pentru El, se pregătesc sub privegherea păstorilor pentru exercitarea unei slujiri sacre, sunt datori să-şi conformeze gândurile şi inimile unei alegeri atât de înalte: stăruitori în rugăciune, înflăcăraţi în iubire, cugetând la tot ce este adevărat, drept şi cu unume bun, săvârşind toate pentru slavaşi cinstea lui Dumnezeu" (LG 41) va urma...

Diverse forme de trăire a unicei sfinţenii (III)


"Preoţii, asemenea episcopilor, a căror cunună spirituală sunt, participând la harul misiunii lor, prin Cristos,veşnicul şi unicul Mijlocitor, trebuie să crească, prin exercitarea zilnică a îndatoririi lor, în iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, să păstreze legătura comuniunii preoţeşti, să abunde în orice bogăţie spirituală şi să de-a tuturor mărturie vie despre Dumnezeu, după exemplul acelor preoţi care, de-a lungul veacurilor, într-o slujire deseori umilă şi ascunsă, au lăsat o strălucită pildă de sfinţenie. Lauda lor răsună în Biserica lui Dumnezeu. Rugându-se şi aducând Jertfa - în virtutea îndatorii lor - pentru Turma încredinţată şi pentru întreg Poporul lui Dumnezeu, conştienţi de ceea ce fac şi imitând ceea ce săvârşesc, departe de a fi împiedicaţi de grijile, primejdiile şi ostenelile apostolatului, ei trebuie să se ridice, mai degrabă, prin ele, la o sfinţenie mai înaltă, hrănindu-şi şi înviorându-şi activitatea la izvoarele nesecate ale contemplaţiei, spre bucuria întregii Biserici a lui Dumnezeu. Toţi preoţii, şi în special aceia care prin hirotonire sunt numiţi preoţi diecezani, să nu uite în ce măsură contribuie la sfinţenia lor unirea fidelă şi cooperarea generoasă cu Epicopul lor" (LG 41) va urma...

miercuri, 9 iulie 2008

DIVERSE FORME DE TRĂIRE A UNICEI SFINŢENII! (II)


"În diferitele feluri de viaţă şi în diferitele ocupaţii, o unică sfinţenie este trăită de toţi aceia care, mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, ascultând de glasul Tatălui şi adorându-l pe Dumnezeu Tatăl în spirit şi adevăr, Îl urmează pe Cristos cel sărac, smerit şi cu crucea pe umeri, pentru a se învrednicii să fie părtaşi de mărirea Lui. Fiecare, după darurile şi îndatoririle sale, trebuie să pornească fără şovăire pe calea credinţei vii care trezeşte speranţa şi acţionează prin iubire".
În primul rând Păstorii Turmei lui Cristos trebuie ca, asemeni Marelui Preot veşnic, Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre, să-şi împlinească slujirea cu sfinţenie şi elan, cu umilinţă şi tărie, pentru că o astfel de împlinire va fi şi pentru ei înşişi cel mai bun mijloc de sfinţire. Aleşi pentru plinătatea preoţiei, ei primesc harul sacramental spre a-şi îndeplini în mod desăvârşit îndatorirea carităţii pastorale, rugându-se, aducând Jertfa şi predicând, precum şi prin orice formă a purtării de grijă şi a activităţii unui episcop, să nu şovăie să-şi de-a viaţa pentru oi şi, făcându-se pildă turmei (cf. 1 Pt 5, 3), să îndemne şi prin exemplul lor Biserica la o sfinţenie din zi în zi mai mare" (LG 41). va urma....

vineri, 4 iulie 2008

IATĂ ŞI UN SFÂNT DINTRE ŢIGANI: FERICITUL ZEFERIN GIMENEZ MALLA


Un ţigan ridicat la cinstea altarelor! Zefirin Gimenez Malla, supranumit "El Pele", s-a născut în localitatea Benavent de Lerida în ziua de 26 august 1861 (Spania9 şi a fost împuşcat în apropierea cimitirului din Brbastro în vara anului 1936. În primele luni ale războiului civil care a însângerat Spania a fost arestat pentru că a apărat un preot; în momentul execuţiei strângea între mâini coroana rozariului. Este primul ţigan declarat fericit în istoria Bisericii, proclamat fericit în ziua de 04 mai 1997 de către Papa Ioan Paul al II-lea la Roma. Această beatificare a suscitat o anumită surpriză şi a trezit în noi amintirea şi supărarea trăită de întâlnirea cu ţiganii pe străzi, unde expun copii mici pentru a trezi compătimire în oameni, sau surprinşi că umblau în casetele cu bani din biserici.
Numele de botez, Ceferino, este forma spaniolă a lui Zefirin, sfântul zilei în care s-a născut. S-a născut în sărăcie, sărăcie care devine mizerie în momentul în care tatăl său abandonează familia pentru a pleca cu o altă femeie. Zefirin nu va merge la şcoală, ajută în casă aşa cum poate (face şi vinde coşuri de nuiele) şi în jurul vârstei de 20 de ani se transferă la Barbastro, luînd-o în căsătorie pe Tereza Jimenez Castro după obiceiurile ţigăneşti (căsătoria religioasă se va celebra numai în anul 1912). Neavând copii, o adoptă pe Pepita, o nepoată de-a Terezei. Figură impunătoare cunoscâtor de cai şi măgari, devine comerciant stimat datorită sincerităţii (calitate mai degrabă rară în această meserie). Mai târziu va deveni comerciant privat, datorită unui episod care va încânta toţi locuitorii din barbastro: un puternic al locului, bolnav de TBC, într-una din zile leşină pe drum, toţi cei care mai înainte îl stimau fugind de lângă el. Numai el, Zefirin, fără frică, merge la el, îl ajută şi-l duce acasă. Bogata familie a celui bolnav vrând să-i mulţumească pentru gestul său îi oferă o mare sumă de bani, sumă cu care va putea să înceapă o afacere prosperă. În scurt timp devine foarte cunoscut. În acelaşi timp însă, va începe să predice pe străzi credinţa catolică la care ajunsese între timp. Se roagă cu rozariul pe străzi. În timpul iernii merge să-i ajute pe ţiganii mai săraci, dar nu numai pe aceştia. Toţi sunt "aproapele" lui, pe care cosntruieşte zi de zi credinţa sa. Analfabet, a citit totuşi atenţionările pe care Sf. Paul le face Corintenilor, şi realizează în sine dragostea care "toate le acoperă, toate le crede, toate le suportă".
Suportă şi calomniile, acuzat fiind în mod fals de furt ("Este un ţigan..."), dar de care va fi absolvit imediat. Se înscrie în grupurile euharistice, ale Sf. Vincenţiu, în Ordinul al Treilea Franciscan... cu toţii îl vor, acest comunicator de bucurie şi de speranţă. Încă în viaţă fiind, există unii care îl numesc deja "sfânt". Iulie 1936, războiul civil în Spania. Zefirin este arestat de un grup de anarhici, pentru că, la vârsta de 75 de ani s-a luptat cu aceştia pentru a elibera un preot pe care îl arestaseră mai înainte. El se roagă cu voce tare, nu cere milă. Atunci când îl împuşcă, în spatele unui cimitir, ultimul său strigăt este: Trăiască Cristos Regele". Ultimul gest al cel al rozariului pe care îl ridică în mână ca un stindard. În ziua următoare ţiganii primesc ordinul să sape o groapă comună pentru toţi cei împuşcaţi, printre care se află şi El Pele. apoi, peste cadavrele lor aruncă var nestins. Din acest motiv mormântul său nu mai există.
Iată un exemplu că şi printre ţigani există oameni pentru care sfinţenia este posibilă.

miercuri, 2 iulie 2008

Sfinţenia este posibilă pentru toţi oamenii de bunăvoinţă, în toate timpurile şi în toate locurile. (I)

"Divinul Învăţător şi Exemplu al oricărei desăvârşiri, Domnul Isus, a propovăduit tuturor şi fiecăruia dintre ucenicii Săi, de orice condiţie, sfinţenia vieţii al cărui Autor şi Înfăptuitor este El însuşi: Fiţi aşadar desăvârşiţi precum Tatăl vostru din ceruri desăvârşit este (Mt 5, 48). (...). Este aşadar, limpede, pentru oricine că toţi credincioşii, de orice stare sau condiţie, sunt chemaţi la plinătatea vieţii creştine şi la desăvârşirea iubirii: prin această sfinţenie se va ajunge la un mod de viaţă mai uman şi în societatea pământească. Pentru a dobândi această desăvârşire, credincioşii trebuie să-şi folosească puterile primite după măsura darului lui Cristos, astfel încât, păşind pe urmele lui şi deveniţi asemenea chipului Lui, supunându-se în toate voinţei Tatălui, să se consacre din tot sufletul preamăririi lui Dumnezeu şi slujirii aproapelui. Astfel, sfinţenia Poporului lui Dumnezeu va creşte în roade îmbelşugate, după cum preabine o dovedeşte, în istoria Bisericii, viaţa atâtor sfinţi" (LG 40).

sâmbătă, 21 iunie 2008

Oare când vom avea şi noi un sfânt?

Deşi lucrez la o cauză de canonizare, mi se pare că vremea în care vom avea şi noi un sfânt canonizat de Biserică este destul de departe. De ce? Pentru că interesul din partea multora faţă de acest argument este zero. Cu toate acestea, nu-mi pierd răbdarea. O duminică plăcută tuturor.

vineri, 13 iunie 2008

Pr. Patrascu Gheorghe, un marturisitor al credintei adevarate


Pr. Patrascu Gheorghe, maestrul meu de noviciat, un adevarat marturisitor al credintei in timpurile grele ale comunismului, un adevarat iubitor de Dumnezeu si de oameni.

miercuri, 14 mai 2008



Pr. Dr. Iosif Maria Petru Pal„Paharul revărsat al lui Dumnezeu”Ne obligă conştiinţa, dar mai înainte de ea ne obligă fiinţa noastră să facem memorie, adică să facem amintire despre înaintaşii noştri, pentru noi înşine înainte de toate, dar şi pentru cei care acum îşi deschid petalele, sau de abia vin la lumina lumii acesteia. Se spune, pe bună dreptate că istoria este învăţătoarea vieţii. Dar, continuă cineva: această învăţătoare ar deveni săracă – în sensul cel mai adevărat al cuvântului – dacă nu are discipoli care să o asculte. Să ascultăm aşadar această istorie prin viaţa plină de har a preotului franciscan care a fost şi este Pr. Dr. Iosif Maria Petru Pal, mai cunoscut fiind – printre fraţii franciscani şi poporul care l-a cunoscut cu numele de Provincialul.Câteva date biografice. Pr. Iosif s-a născut la 6 octombrie 1889 în localitatea Nisiporeşti (Neamţ) iar în anul 1905 a intrat în Seminarul Franciscan din Hălăuceşti. În anul 1909 a fost trimis la studii superioare la Roma, unde a fost sfinţit preot în ziua de 22 aprilie 1916. În timpul studiilor sale a fost prieten bun cu Sf. Maximilian Kolbe, el fiind singurul preot din grupul celor şapte care au înfiinţat Asociaţia spirituală „Militia Mariae Imaculatae” revenindu-i misiunea de a binecuvânta prima medalie pentru această asociaţie. După ce şi-a luat doctoratul în filozofie şi teologie, s-a întors în ţară şi a funcţionat ca Administrator al Orfelinatului de război de la Hălăuceşti, şi paroh la Luizi-Călugăra (Bacau) până la moarte. Este ctitorul Seminarului Franciscan din Hălăuceşti, al monumentalei biserici din Luizi-Călugăra şi al Seminarului Mare aceeaşi din localitate. Din anul 1932 până la moarte Pr. Dr. Iosif Maria Petru Pal a fost Ministru Provincial al Provinciei Fraţilor Minori Conventuali „Sf. Iosif” din România. El este autorul lucrării Originea catolicilor din Moldova şi a luptat împotriva tendinţelor expansioniste ale guvernului hortyst de la Budapesta. A trecut la cele veşnice la 21 iunie 1947. Printre multele daruri cu care a fost înzestrat, Pr. Iosif s-a remarcat mai ales prin două dintre ele: dăruirea totală lui Dumnezeu şi aproapelui şi smerenia.Toată viaţa Pr. Iosif a fost o dăruire continuă. Din copilăria sa este amintită dificultatea pe care o avea de a pronunţa bine cuvintele. Astfel, mama lui, după ce îl învăţa catehismul, îi punea întrebări pentru a vedea dacă a înţeles ceva. La prima întrebare: Eşti creştin? micuţul Iosif răspundea stâlcit - moldovineşte vorbind - : da, sunt creştin pa’harul (prin harul) lui Dumnezeu. Acest pa’har, pronunţat astfel în inocenţa copilăriei sale, avea să devină mai târziu realitate. Acest pahar se va umple şi se va revărsa în întregime asupra omenirii. Cum? Să urmărim firul vieţii ale. În anul 1947, după Sf. Paşti, Pr. Iosif – aşa cum era obiceiul în acele timpuri – face o relaţie la episcopie în care, prezentând starea sufletească a credincioşilor din parohia Luizi-Călugăra, al cărei păstor era, printre altele scrie: anul acesta, de Sf. Paşti toţi creştinii din parohie s-au spovedit şi împărtăşit, în afară de unul, care se declară ateu. După puţin timp, acest „ateu” se îmbolnăveşte de tifos exantematic, solicită prezenţa expresă a „părintelui paroh” pentru a primi Sf. Sacramente. Părintele Iosif aleargă în grabă – deşi ar fi putut foarte bine trimite un alt preot – îi administrează Sf. Sacramente necesare, se contagiază de la această oiţă de tifos exantematic, şi împreună cu ultimul dintre credincioşii săi, pleacă în ceruri în ziua de 21 iunie 1947. Iată paharul plin de dragoste dumnezeiască care s-a revărsat asupra acestui om. Această moarte nu are nimic deosebit faţă de moartea martirică a bunului său prieten Sf. Maximilian Kolbe. Smerenia Pr. Iosif s-a manifestat printr-un alt comportament din perioada în care era seminarist, comportament care a trezit admiraţie şi în acelaşi timp, multă curiozitate şi care a continuat până la moartea sa. În fiecare duminică – scrie martorul ocular Pr. Iosif Tălmăcel: din momentul în care tânărul Iosif Pal ieşea de pe poarta conventului, până dispărea în spatele porţii de la Şcoala de Dascăli, era urmărit de privirile curioase ale lumii, care dorea să-i vadă ochii. Într-adevăr, acest seminarist mergea drept, cu pas grăbit, modest şi umil, fără ostentaţie, cu cărţile de muzică sub braţ, cu privirea plecată şi cu ochii deschişi atât cât să vadă drumul pe care-l parcurgea. Mulţi ar fi dorit să-i vadă ochii dar nu reuşeau. Astfel că seminaristul Iosif a fost poreclit de către oameni „seminaristul fără ochi”.Acest fapt nu a fost uitat de către credincioşii din Hălăuceşti. În anul 1919, după ce-şi terminase studiile şi fusese hirotonit preot la Roma a fost trimis ca Administrator la Orfelinatul din Hălăuceşti. Un credincios în vârstă care-l cunoscuse din copilărie, a spus unor prieteni de-ai săi: voi merge şi eu să-l aştept la gara pentru a vedea dacă Pr. Iosif mai ţine ochii închişi. Nu mică i-a fost mirarea să-l revadă după mulţi ani că avea aceeaşi nobilă modestie franciscană. Alte mărturii dovedesc că această modestie a durat până la moarte, astfel că până şi atunci când predica ţinea ochii închişi. Ar mai fi multe de adăugat, dar ne oprim aici, pentru că ajung aceste două trăsături ale Părintelui Iosif pentru a ne edifica. Comentariile, credem că sunt inutile, în faţa măreţiei acestei persoane. Într-adevăr, se verifică din nou cuvintele Sf. Irineu care spune: omul este gloria lui Dumnezeu. Pr. Iosif Maria Petru Pal a fost şi este GLORIA LUI DUMNEZEU. Sperăm ca această viaţă şi moarte sfântă să nu rămână ascunsă numai în inima lui Dumnezeu, dar să fie propusă spre cinstire şi imitare tuturor credincioşilor Bisericii noastre locale şi de pretutindeni.



"Sfinţenia nu este un lux, ea este o necesitate" (Maica Tereza de Calcutta).