Lupta cu „urâtul”

de Pr. Damian Pătrașcu Radu Mărculescu, în cartea Pătimiri și iluminări în captivitatea sovietică, fiind prizonier în glacialele lagăre din Siberia povestește că, foamea, chiar și cea mai constantă dintre ele, cu vremea ajunge la un nivel de compensare. Teroarea, îngh esuiala, promiscuitatea, temnițele, gerul etc., nu acționează tot timpul. Numai „urâtul” te însoțește constant. Acest termen nu înseamnă doar reflectarea în conștiință a hidoșeniei ambientale, ci un fel de rău care, fără nici un temei, îți vine dinlăuntru. E ca și când „golul și pustiul”, cele de dinainte de Creația Lumii, te-ar năpădi dinăuntru și te-ar trage să te înghită.Acesta e „urâtul”, cuvânt românesc prin care se exprimă nu numai o categorie estetică, ci, în același timp, și una ontologică, vidul existențial. Împotriva golului lăuntric cu ce ne-am fi putut apăra dacă nu cu recursul la Cel care este plinătatea absolută, Cel ce umple toate și totul, la Dumnezeu? Din această spaimă de gol, de urât și de neant s-a ivit pentru unii nevoia de a-L aborda, de a-L contacta. Astfel a apărut sau a reapărut în sufletele noastre, cu miresme de flori dalbe din copilărie, „rugăciunea”. Acest „urât” de care vorbește autorul ca despre o amintire continuă în societatea noastră și în prezent, de data aceasta fiind mult mai insidioasă, se ascunde sub haina colorată a bunăstării, care ar putea fi numită mai degrabă îmbuibare. Urâtul s-a înțolit și ne însoțește peste tot, prezentându-ne capete și coate goale drept modele de urmat, strălucirea lor înțepătoare îmbiind trecătorul să-i dea mâna. Urâtului nu-i scapă nimeni și nimic, și atrage ca șarpele din Eden, cufundându-ne cu totul în miasmele lui care îngrețoșează. Urâtului i s-a făcut statuie și trebuie adorat, urmat, rugat, multiplicat.  Vorbind despre falșii învățători, urâții prin excelență, care întinează sufletele curate, Sf. Petru spune: „Îndrăzneți, încrezuți, ei nu se sfiesc să insulte ființele mărețe, în timp ce îngerii, deși mai mari în tărie și putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată blasfemă împotriva lor. Dar aceștia, ca niște animale fără minte, sortite din fire capturării și pieirii, defăimând cele ce nu cunosc, vor pieri de aceeași pieire ca și ele, îndurând nedreptatea ca plată a nedreptății. Ei consideră o fericire destrăbălarea în plină zi; murdari și infami, ei își găsesc desfătarea în seducțiile lor când petrec cu voi. Le curg ochii după desfrânate și nu se satură de păcat; seduc sufletele șovăitoare; inima lor este deprinsă la lăcomie. Copii blestemați. Părăsind calea cea dreaptă, au rătăcit urmând calea lui Balaam al lui Bosor, care s-a lăsat ademenit de plata unei nelegiuiri, dar a fost mustrat pentru fapta sa nelegiuită: un animal de povară, mut, vorbind cu grai omenesc, a oprit nebunia profetului. Aceștia sunt fântâni fără apă, nori purtați de furtună; lor le este păstrată bezna întunericului, pentru că, debitând vorbe umflate și goale, ei ademenesc, prin poftele desfrânate ale trupului, pe cei care abia fugiseră de cei ce trăiesc în rătăcire, promițându-le libertatea, pe când ei sunt sclavi ai corupției, pentru că cineva este sclavul aceluia de care este învins. Într-adevăr, dacă, după ce au fugit de întinările lumii prin cunoașterea Domnului nostru și a Mântuitorului Isus Cristos, sunt din nou înlănțuiți și învinși de acestea, starea de pe urmă devine pentru ei mai rea decât cea dintâi. Căci ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese încredințată. Cu ei s-a întâmplat ca în proverbul adevărat: Câinele s-a întors la ceea ce a vomat, iar scroafa spălată s-a întors să se tăvălească în mocirlă (2Pt 2, 10-22). Fără să ne dăm seama, am trimis frumosul în carceră, și ne-am urcat în căruța regelui „Urâtul”, care ne duce pe toți spre Nimic, spre neantul cu pălărie frumoasă și papuci lăcuiți. Să ne păzească Dumnezeu de urât!

IUBIREA, a doua natura a crestinului

Oamenii au o natura, anume pe cea umana. Omul crestin mai trebuie sa-si adauge inca o natura, ca sa se poata numi astfel cu adevarat, iar  aceasta a doua natura este IUBIREA, IERTAREA, care este deplina, autentica, numai daca cel ce o are sta pe o cruce, si nu pe orice fel de cruce, ci pe cea a lui Cristos... Trăirea iubirii pentru un creștin nu poate fi ca o haină de sărbătoare, pe care o pui din când în când, ci ca pielea, pe care o porți întotdeauna cu și pe tine, de care nu te poți despărți decât prin jupuire, ceea ce, în general, nu prea este posibil, și nici practicată pe scară largă.  

Medicament pentru suflet. Newman şi încrederea în Biserică

de Hermann Geissler

În urmă cu cinci ani, la 19 septembrie 2010, cu celebrarea Liturghiei la Cofton Park din Rednal (Birmingham), Benedict al XVI-lea îl beatifica pe cardinalul John Henry Newman. "Intuiţiile sale cu privire la relaţia dintre credinţă şi raţiune, cu privire la spaţiul vital al religiei revelate în societatea civilizată şi cu privire la necesitatea unei apropieri de educaţie pe larg întemeiate şi pe rază lungă, nu au fost numai de importanţă profundă pentru Anglia victoriană - a spus Benedict al XVI-lea - ci continuă şi astăzi să inspire şi să lumineze pe mulţi în toată lumea". După convertirea la Biserica Catolică (1845), după hirotonirea sacerdotală şi întemeierea Oratoriului sfântului Filip Neri în Anglia, în 1840 Newman a ţinut câteva discursuri adresate catolicilor şi altor creştini, arătându-le perspectiva fundamentală, marea speranţă a vieţii creştine. Sunt trei lucruri în mod esenţial care o alimentează pe aceasta din urmă: privirea spre Dumnezeu, lumina sfinţilor, încrederea în Biserică. În această privinţă, publicăm un articol al directorului lui International Centre of Newman Friends din Roma, punct de referinţă pentru studioşii şi prietenii lui John Henry Newman din toată lumea.

Cu ocazia deschiderii Oratoriului la Londra (1849), John Henry Newman tratează temaPerspectivele misionarului catolic. Cum pot să acţioneze misionarii, ce pot să facă creştinii într-o lume care urmează propriile principii şi venerează idolii bogăţiei, inteligenţei, ai bunei faime? Credincioşii care se orientează spre Dumnezeu şi spre sfinţi nu sunt, într-un fel, străini în această lume? Newman răspunde la aceste întrebări cu simpla constatare că opoziţia dintre Biserică şi lume nu este nimic nou. De fapt, încă de la începutul creştinismului Biserica este ca o peregrină pe pământ şi soarta sa este o bătălie continuă (cf. Discourses Addresed to Mixed Congregations, 241).

Toată istoria arată adevărul acestei constatări: sfântul Petru ca un străin a venit la Roma, oraş care venera atâţia idoli, predicând credinţa în Domnul Isus; părinţii Bisericii luptau împotriva duşmanilor interni şi externi; Ignaţiu şi însoţitorii săi s-au angajat într-o perioadă în care lumea era convinsă de sfârşitul Bisericii, ducând credinţa creştină în toate continentele. Newman se simte în profundă comuniune cu toţi aceşti martori ai credinţei: "Să fim plini de încredere, de zel şi de determinare, pentru că suntem moştenitorii sfântului Petru, ai sfântului Grigore din Nazianz, ai sfântului Grigore cel Mare şi ai tuturor persoanelor sfinte şi credincioase, care în timpul lor au promovat cauza catolică prin cuvânt, acţiune şi rugăciune. Suntem părtaşi de meritele şi mijlocirile lor şi vorbim cu glasul lor" (ibidem, 244).

Newman este convins că creştinii din orice timp, din orice loc şi din orice ambient au o mare misiune. Sunt chemaţi mereu să "facă o lucrare" (ibidem, 246). De fapt, Biserica poate să ofere "un remediu universal unei boli universale. Această boală este păcatul; toţi au păcătuit, toţi au nevoie de vindecarea în Cristos; tuturor trebuie să li se vestească şi oferită această vindecare. Deci dacă există un predicator şi un mediator al vindecării, trimis de Dumnezeu, acest mesager trebuie să vorbească nu numai unuia, ci tuturor. Trebuie să se adapteze la toţi, trebuie să aibă o misiune pentru tot neamul lui Adam" (ibidem, 246).

În cursul istoriei sale Biserica a trebuit să lupte adesea împotriva puterilor lumii care păreau să fie mult mai puternice decât ea şi adesea aproape invincibile. Dar, în pofida tuturor adversităţilor, Biserica a învins mereu rând pe rând: "Toate acestea ne arată cu o acuitate convingătoare, asemenea unei dovezi ştiinţifice, că ea nu vine de pe pământ, că ea nu este sclavă a oamenilor, altminteri cei care ar fi făcut-o ar fi putut s-o şi distrugă" (ibidem, 249).

Deoarece Biserica nu este lucrarea a oamenilor, ci a lui Dumnezeu, nu va fi distrusă niciodată. Cristos acţionează în Biserică, în toate timpurile şi în toate locurile. Aceasta este încrederea fermă a catolicilor: "Dacă el a făcut minunile sale în timpurile de atunci, va face aceste minuni şi astăzi; dacă în timpurile trecute cei slabi şi cei nevrednici au fost instrumentele sale de bine, sunt şi astăzi la fel. Atât timp cât ne încredem în El, atât timp cât rămânem fideli faţă de Biserica sa, ştim că el vrea să ne folosească drept instrumente ale sale (în ce mod asta nu ştim), nu ştim cine vor fi destinatarii milostivirii sale; nu ştim la cine vom fi trimişi, dar ştim că mii şi mii ne cheamă şi că vom fi trimişi cu siguranţă la cei care au fost aleşii săi" (ibidem, 254). Şi Newman încheie cu o mărturie foarte personală: "Am urmărit călăuzirea sa şi nu m-a dezamăgit; m-am încredinţat mâinilor sale şi mi-a dat ceea ce am căutat; şi după cum el a fost cu mine până acum, tot aşa va rămâne cu mine el însuşi, binecuvântarea sa mamă şi toţi îngerii buni şi sfinţi" (ibidem, 259).

Mulţi credincioşi, şi chiar atâţia păstori, astăzi sunt în pericolul de a pierde curajul, pentru că vântul potrivnic pare aşa de puternic şi învingător. Cad adesea într-o atitudine pesimistă şi tind să se plângă. În acest context, Papa Francisc a vorbit despre "zeiţa plâns", care nu ajută pe nimeni şi ne fură elanul şi bucuria. Uneori uităm că în istoria Bisericii dificultăţile şi încercările n-au lipsit niciodată. Şi uităm că, în pofida importanţei cooperării noastre, Biserica este edificată, purificată şi sfinţită de Dumnezeu însuşi. Papa Francisc scrie în exortaţia apostolică Evangelii gaudium, citându-l pe predecesorul său pe catedra lui Petru: "Biserica nu creşte prin prozelitism, ci prin atracţie" (nr. 14). Nu creşte prin iniţiativele pur umane şi strategiile pastorale bine gândite, ci mai ales prin forţa Duhului Sfânt care atrage bărbaţi şi femei la inima lui Isus şi la Biserica sa, trezind în ei un zel sfânt pentru mărturisirea adevărului şi a iubirii lui Dumnezeu. "Un astfel de zel - scrie Newman - chiar dacă e sărac şi slab în noi, a fost însăşi viaţa Bisericii şi stimulentul predicatorilor şi misionarilor săi în toate secolele. A fost un foc asemănător cu acela pe care Domnul nostru l-a adus din cer şi pe care a voit să-l comunice tuturor: « Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă!» (Lc 12,49). Acesta a fost misterul propagării Bisericii încă de la început şi va rămâne până la sfârşit. Aceasta este motivaţia pentru care Biserica, având ajutorul lui Dumnezeu şi în faţa uimirii lumii, converteşte naţiunile [...]. Aceasta este motivaţia pentru care misionarii catolici se aruncă aşa de generos în mijlocul popoarelor străine, riscând cele mai crude chinuri: cunosc demnitatea sufletului; pentru ei lumea viitoare este o realitate mare; îi iubesc pe fraţii lor din inimă, chiar dacă încă nu i-au văzut; se tem de ruinarea veşnică; vor să crească roadele pătimirii Domnului lor şi triumful harului său" (ibidem, 19).

(După L'Osservatore Romano, 19 septembrie 2015)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Sursa: www.ercis.ro 

Apelați cât mai des la avocați

Sir Gervais Rentoul, un cunoscut magistrat londonez povestește istoria unui avocat care, avându-l ca asociat pe fiul său, îi încredință ca dar de nuntă o cauză foarte complicată de care se ocupa el de multă vreme. După câteva luni, tânărul intră în biroul tatălui plin de bucurie

-       Tată, am rezolvat cauza pe care mi-ai încredințat-o. Am convins părțile în litigiu să facă un compromis, iar acum toate s-au terminat pentru totdeauna.

Bătrânul magistrat îl privi speriat, și-i spuse:

- Nenorocitule! Acea cauză o primisem eu acum treizeci de ani. Cu puțină atenție ți-ar fi ajuns și ție pentru toată viața și poate l-ai fi transmis fiului tău. Tu nu vei fi niciodată un avocat adevărat! (Evening Mail Dublino)

Spovedește-te des!

În viața Sfântului Gerhard Maiella se citește că, tânăr fiind, se afla în slujba unui stăpân exigent și destul de cătrănit, care nu ezita să-l certe și să-l mustre continuu, pentru o nimica toată. Într-una din zile, Gerhard, aplecându-se să privească într-o fântână, îi căzu cheia casei pe care o ținea în mână. Este ușor să ne imaginăm cum acest tânăr s-a speriat de moarte, gândindu-se la cearta care-l aștepta din partea stăpânului. Va fi trimis acasă, rămănând astfel fără casă și fără muncă...

Îi veni o idee pe care o puse imediat în practică

Alergă spre catedrală, intră și luă statuia Pruncului Isus în mâini. O legă bine cu o funie și o lăsă jos în fântână:  - Pruncușorule Isus – se ruga el – numai Tu poți să mă scoți din acest mare necaz. Te rog, adu-mi cheia aici sus...

Și început să tragă funia în sus...

Imediat scoase un strigăt de bucurie. Pe toarta fântânii îi apăru Pruncușorul Isus cu cheia în mânuțele lui gingașe.

Faptul, foarte original, dar demn de crezare, pentru că a fost recunoscut de Biserică în cadrul Cauzei de beatificare a lui Gerhard, se prestează unor considerații oportune: Oamenii, datorită mândriei lor, pierduseră cheia de la casa lor, adică Paradisul. Diavolul, cu șiretenia și minciuna lui, făcuse ca această cheie să cadă din mâinile lor și o aruncase în adâncuri.

Veni pe pământ Pruncușorul Isus și ne redeschise cerul; nu de la noi, ci de la El ne vine mântuirea! Timpul trist al cheii pierdute s-a încheiat: cheia Paradisului îl avem cu toții. Dacă cineva crede că nu se mai poate bucura, pentru că în inima lui s-a format din nou o prăpastie de păcate, și că a scăpat cheia din nou în fântână, cu umilă și sinceră mărturisire a păcatelor, să-l cufunde din nou pe Pruncul Isus în acea fântână. Cu siguranță va avea din nou cheia înapoi! ». (G. Colombo)

Există iadul?

Doi pești înotau în același fluviu: unul, deja bătrân, celălalt abia născut. Un pescar aruncă undița ca să prindă pești.

-       Atenție!... spuse cel în vârstă celui mai tânăr. În mijlocul acelei mâncări apetisante se află un ac de fier; dacă muști, te prinde și te trage pe pământ. Acum, pe pământ este pregătit un foc mare, iar acest foc frige peștii, iar oamenii îi mănâncă... Dacă-ți este dragă viața, ține-te departe de aces pericol!

-       Hai, pleacă!... Cine a venit de acolo de sus să-ți spune asemenea prostii?...

Iar tănârul imprudent mușcă momeala și își agăță gura în ea. Grătarul îl învăță, din păcate prea târziu, că în ciuda necredinței, există pământul deasupra apei și focul care prăjește peștii... (P. Dumas).

Fusese o căsătorie săracă

Ea torcea lână la poarta bordeiului, gândindu-se la soțul ei. Toți cei care treceau pe acolo rămâneau atrași de frumusețea părului ei, lung, negru, strălucitor. El mergea în fiecare zi la târg, să vândă niște fructe, și se așeza la umbra unui copac așteptând clienții. Strângea între dinți o pipă goală, pentru că nu avea bani să cumpere tabac.

Se apropia ziua aniversarului căsătoriei lor, iar ea nu înceta să se întrebe ce cadou ar fi putut să-i facă soțului ei. Și cu ce bani? Îi veni o idee. În vreme ce se gândea la acea idee tresări; însă după ce se decise i se umplu inima de bucurie: își va vinde părul pentru a cumpăra tabac soțului ei.

Își imagina deja soțul în piață, așezat în fața coșului cu fructe, dând lungi rotocoale de fum din pipa lui: arome de incens ar fi dat stăpânului micii tejghele, solemnitatea și prestigiul unui unui adevărat comerciant.

Vânzând părul ei primi câteva monezi, însă cu acestea alese cu atenție tabacul cel mai bun. Seara, reîntorcându-se soțul, acesta intră în casă cântând. Avea în mâini un pachețel în care erau câțiva piepteni pentru soția lui; le cumpărase din banii primiți pe pipă (Rabindranath Tagore)

Cine este bogatul adevărat?

Bogat este cel care știe și pune în practică

ÎNMULȚIREA și ÎMPĂRȚIREA, nu cel care cunoaște nmai ADUNAREA 

Cel care ascultă, nu moare niciodată

Cuviosul Acachie Ascultatorul

Acest cuvios Acachie, a carui viata o marturiseste Sfintul Ioan Scararul, ca pilda de ascultare - in cuvintul al patrulea cel pentru ascultare -, din tinara virsta lepadindu-se de lume, a alergat la o minastire, din Asia. Imbracindu-se in chipul monahicesc, petrecea viata pustniceasca, simplu fiind, dar intelept. Si era in acea minastire un batrin trindav si foarte minios.
   
Acesta, nu se stie cum - zice Sfintul Ioan Scararul - a luat de ucenic pe pururea pomenitul si de un nume cu nerautatea, adica Acachie, pilda ascultatorilor si impreuna patimitor cu mucenicii, care suferea grele patimiri de la acest batrin, de necrezut multora. Caci nu numai cu ocari si cu necinstiri il asuprea pe dinsul, ci si cu batai si cu rani il chinuia. Iar rabdarea lui era fara de margini.
   
Deci vazindu-l pe dinsul un staret, potrivit povestirii Sfintului Ioan Scararul, l-a adus pilda si dovada de fapta buna a ascultarii, in cuvintul sau. Vazindu-l in fiecare zi, ca un rob cumparat, cele mai grozave rele patimind, de multe ori zicea catre dinsul: "Ce este, frate Acachie? Cum te afli astazi? Cistigat-ai vreo cununa?" Iar el indata ii arata uneori ochiul invinetit, iar alteori grumazul sau capul ranit.
   
Deci, cunoscind staretul ca rabdarea lui nu este dobitoceasca si fara de socoteala, zicea catre dinsul: "Bine, bine, frate, rabda cu bucurie si te vei folosi".
   
Deci petrecea sub invatatura batrinului aceluia nemilostiv, rabdind unele ca acestea, nu un an, nici doi, nici trei, ci noua ani - fiindca el ajunsese acum intru masura faptelor bune, hotarite de Cel ce stie inimile si rarunchii tuturor -, s-a dus catre Domnul, ca sa ia de la El cununa rabdarii si a muceniciei, si ca un mucenic sa se odihneasca.
   
Ingropat fiind in cimitirul parintilor, batrinul Sfintului Acachie, dupa cinci zile s-a dus la staret si a zis catre el: "Parinte, fratele Acachie a murit". Iar staretul, auzind, a zis catre dinsul: "Crede-ma, batrinule, eu nu cred ca a murit fratele Acachie". Iar el a zis a doua oara: "Daca nu ma crezi, vino si vezi".
   
Deci s-a sculat staretul degraba si au venit la cimitir amindoi, impreuna cu batrinul fericitului nevoitor. Apoi, ajungind la mormint, a strigat cinstitul staret, ca si catre un viu, catre cel ce cu adevarat si dupa adormire era viu, si a zis: "Frate Acachie, ai murit?" Iar ascultatorul cel bine cunoscator, si dupa moarte aratind ascultare, a raspuns catre marele staret, zicind: "N-am murit, parinte! Cum este cu putinta sa moara omul care este savirsitor al ascultarii?"
   
Atunci batrinul, cel ce fusese mai inainte staret al Sfintului Acachie, auzind aceste cuvinte ale celui ce si dupa moarte era ascultator, infricosindu-se, a cazut pe fata sa cu lacrimi si, cerind de la egumenul lavrei o chilie aproape de mormintul sfintului sau ucenic, cu intreaga intelepciune a petrecut cealalta parte din viata, zicind catre parinti "ucidere am facut!"
   
Deci, dumnezeiescul Acachie, intru nevointe ca acestea petrecindu-si viata, s-a mutat cu fericire din viata cea vremelnica, a luptelor si a nevointelor, la cea vesnica, in care sint invistierite bunatatile. Iar cinstitul lui trup, pazindu-se mai presus de fireasca descompunere si putrezire, cu dumnezeiasca putere a ramas intreg.
   
Odata, sosind vremea secerisului, monahii care locuiau in acea minastire, avind obicei sa iasa la seceris ca sa-si cistige piinea cea de peste an, au lasat doi din frati in minastire, unul bolnav, iar altul spre pazirea minastirii.
   
S-a intimplat insa ca, putin dupa plecarea lor, sa moara cel bolnav. Iar celalalt, fiind singur si nefiind harnic spre ingroparea fratelui, vazind mormintul minunatului Acachie bun de a ingropa si trupul fratelui celui ce murise, si socotind ca Sfintul Acachie, cum a fost ascultator in viata, asa va fi si dupa moarte, a deschis mormintul lui si a pus peste trupul sfintului trupul fratelui celui mort.
   
Mergind a doua zi la cimitir, a aflat trupul fratelui, pe care il pusese impreuna cu sfintul, lepadat afara. Deci el, luindu-l, l-a pus iarasi in mormintul sfintului. Iar dupa ce iarasi l-a pus, in acelasi chip l-a aflat afara.
   
A doua zi, se judeca cu sfintul si zicea catre dinsul: "Eu am auzit de tine, Sfinte Acachie, ca tu, ca nimeni altul, ai iubit ascultarea, rani si batai de tot felul rabdind pentru dinsa. Dar acum vad ca te-ai facut neascultator, mindru si neiubitor de frati. Caci ma vezi ca sint slab, neputincios si singur, si nu pot sa sap alta groapa si tu nu voiesti atita lucru sa ma ajuti, ca sa primesti pe fratele, ci il lepezi? Deci, ori lasa-l pe dinsul sa zaca impreuna cu tine, ori daca iarasi vei face aceasta si nu vei primi, atunci nu te voi mai suferi pe tine, ci te voi scoate din mormint si te voi lepada afara, ca pe un nesupus, iar trupul fratelui il voi pune in locul tau".
   
Deci, punindu-l pe el iarasi in mormintul sfintului, s-a dus. Venind a doua zi la mormint, a aflat pe fratele cel pus de dinsul zacind in mormintul sfintului, iar pe sfint nu l-a aflat. Si de atunci pina acum se vede mormintul desert, avind numirea: mormintul Sfintului Acachie.
   
Asa preamareste Dumnezeu in cer si pe pamint pe cei ce-L preamaresc pe El aici pe pamint!