Experienţa isihastă reprezintă un reper esenţial în stabilirea
posibilei accepţiuni pe care noţiunea de edificare spirituală o poate
primi în creştinism, în mod special în creştinismul răsăritean.
Sfântul Grigorie Palama, în veacul XIV, în cursul disputei
iscate de obiecţiile aduse de Varlaam la justificarea practicii isihaste, a
descris, între altele, ca un aspect central al practicii isihaste
reîntoarcerea la sine sau revenirea la sine. Acest sine nu este un
ego, căci experienţa interioară înseamnă de fapt o întâlnire personală
interioară cu Cel care îţi este mai propriu decât îţi eşti tu.
Este greu de acceptat o asemenea afirmaţie, la fel cum este
dificil de înţeles zicerea Apostolului: "Nu mai trăiesc eu, ci trăieşte Hristos
în mine". În practica isihastă putem găsi un echivalent al termenului modern de
edificare, pentru că ceea ce se petrece nu este un simplu act contemplativ, ci o
experienţă totală, care include şi depăşeşte dualitatea subiect-obiect în
cunoaştere, către o întâlnire faţă către faţă cu consecinţe radicale
asupra înţelegerii şi a atitudinii faţă de sine şi lume. Sfântul Grigorie Palama
considera că ceea ce numim spiritualitate creştină nu este deloc o
spiritualitate. Această afirmaţie trebuie înţeleasă ca o atenţionare a rigorii
şi preciziei pe care practica isihastă o implică (până la un punct, fiind
implicată şi o metodă). În repetate rânduri, Palama aminteşte de recursul la
experienţă ca reper al direcţionării înţelegerii şi experienţei spirituale. În
fond nu era o noutate, chiar dacă apar formulări noi, pentru că, invocat într-o
formă sau alta, criteriul recursului la mărturia experienţei a fost mereu
prezent, începând cu textele patristice şi continuând cu autorii bizantini de
mai târziu. Acest recurs la experienţă are însă un caracter mult mai vast şi mai
adânc decât ceea ce empirismul modern ar înţelege prin asta.
Aşa cum precizează John Meyendorff, "Prin întoarcerea la sine
isihastul nu caută un sentiment subiectiv, nu se abandonează introspecţiei
pentru a descoperi un eu, ci Îl caută pe Hristos care, prin botez şi viaţa
sacramentală din Biserică, a devenit o prezenţă obiectivă şi care nu aparţine
doar lui, ci tuturor celor care au crezut în Hristos".
Autor: D. Chițoiu
Sursa: www.ziarullumina.ro
Totuşi, părinte: cum s-ar putea discuta în termenii "formă-fond" năzuinţa spirituală, în desişul de manifestări formale ("aşa se face") ale credinţei, oricare ar fi ea?
RăspundețiȘtergereSă completez: uniforme (călugăreşti), tipicuri lumânări, etc...
RăspundețiȘtergereNu stiu daca am inteles bine intrebarea dumneavoastra, dar mi se pare ca fixarea pe forme in detrimentul fondului, tradeaza o anumita insistare pe emotionalitate, superficialitate si exterioritate. Daca aceste aspecte sunt mai vizibile si poate chiar necesare la inceputul drumului spiritual, ele ar trebui abandonate pe parcurs, pentru a pune accent din ce in ce mai mult pe realism, pe interioritate si maturitatea spirituala a marturiei vietii crestine
RăspundețiȘtergere