SFINȚENIE ȘI FRUMUSEȚE

Tradiția creștină, mai ales cea occidentală, a operat o interpretare în mod esențial morală despre sfințenie. Această, însă, nu constă în a nu păcătui, ci în a se încrede în îndurarea lui Dumnezeu care este mai puternic decât păcatele noastre și este capabil să ridice pe credinciosul care a căzut. Sfântul este cântul înălțat spre îndurarea lui Dumnezeu, este cel care mărturisește victoria lui Dumnezeu, Cel de trei ori Sfânt și de Trei ori Îndurător. Cu alte cuvinte, sfințenia este grație, dar, și cere omului o deschidere fundamentală pentru a se lăsa inundat de darul divin: sfițenia, deci, mărturisește înainte de toate caracterul responsorial al existenței creștine, un caracter care afirmă primatul ființei asupra acțiunii, a darului asupra muncii, a gratuității asupra legii. Putem spune că sfințenia creștină, și în dimensiunea ei etică, nu are un caracter legal dau juridic, ci unul euharistic: este răspunsul la charis-ul lui Dumnezeu, manifestat în Isus Cristos. Și este semnat, deci, de gratitudine și bucurie; sfântul este cel care îi spune lui Dumnezeu: Nu eu, ci Tu. Această optică de har care previne, ne conduce să afirmăm că un alt nume al sfințeniei este frumusețea. Da, în optica creștină, sfințenia se declină ca frumusețea. Deja NT asociază aceste două exortații către creștini: a avea o conduită sfântă nu înseamnă altceva decât a avea o conduită frumoasă (cf. 1 Pt 1, 15-16 și 2, 12).

       Articulată ca frumusețe, sfințenia apare înainte de toate ca fiind nu o acțiune individualistă, nu un rod al efortului personal, poate chiar eroic, ci un eveniment de comuniune. Este comuniunea reprezentată iconografic în Moise și Ilie apărți în gloria lor (Lc 9, 31) și în discipolii Petru, Iacob și Ioan adunați în jurul lui Isus strălucitor în lumina transfigurării de pe muntele Tabor. (cf. Evrei 2, 11). Cum să nu amintim catedrala din Chartres cu statuile sfinților din Vechiul și Noul Testament adunați în jurul Beau Dieu ca tot atâtea raze care pleacă din unicul soare? Gloria celui care este autorul frumuseții strălucește pe chipul lui Isus Cristos (2 Cor 4, 6), Mesia cântat de psalmist ca cel mai frumos dintre fii oamenilor (Ps 45, 3) și care intră în inimile creștinilor grație acțiunii Duhului sfințitor, care plăsmuiește chipul lor după imaginea și asemănarea chipului lui Cristos, transformând individualitățile lor biologice în evenimente de relație și de comuniune. Și astfel viața și persoana creștinului pot cunoaște ceva din frumusețea vieți idivine intratrinitare, viață care este comuniune, perihoreză de iubire. Sfințenia este frumusețea care contestă urâțenia închiderii în sine, egocentrismului, a philautiei. Este bucuria care contestă tristețea celui care nu se deschide darului de iubire, ca tânărul bogat care a plecat trist (Mt 19, 22).

       Scria Leon Bloy: Nu există decât o tristețe, cea de a nu fi sfinți. iată sfințenia, și frumusețea, ca dar și responsabilitate a creștinului. În interiorul unei lumi care este un lucru frumos – așa cum repetă de mai bine de șapte ori cartea Facerii – omul este creat de Dumnezeu în relația de alteritate bărbat-femeie și stabilit ca partener adecvat pentru Dumnezeu, capabil să primească darurile lui de iubire, și aceasta operă creațională este lăudată ca foarte frumoasă (Fac 1, 31). Într-o lume chemată la frumusețe, omul, care este așezat ca responsabil al creației, are responsabilitatea frumuseții lumii și a propriei vieți și al altora.

       Dacă frumusețea este o promisiune de fericire (Stendhal), atunci fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare acțiune inspirată de la frumusețe este profeție a lumii răscumpărate, a cerului nou și al pământului nou reunit în Ierusalimul ceresc într-o comuniune fără sfârșit. Frumusețea devine profeție de mântuire: este frumusețea – a scris Dostoevskij – cea care va salva lumea. Chemați la sfințenie, creștinii sunt chemați la frumusețe. Dar atunci noi ne putem pune această întrebare: ce am făcut din mandatul de a păzi, crea și a face să trăiască frumusețea? Este vorba, într-adevăr, de o frumusețe de instaurat în relații, pentru a face din Biserică o comunitate în care să se trăiască cu adevărat raporturi fraterne, inspirate din gratuitate, îndurare și iertare; în care nimeni să nu spună altuia: Eu nu am nevoie de tine (1 Cor 12, 21), pentru că orice rană făcută comuniunii desfigurează și frumusețea unicului Trup al lui Isus Cristos.

       Este o frumusețe ce trebuie să caracterizeze Biserica ca loc de luminozitate (Mt 5, 14-16), spațiu de libertate și nu de frică, de dilatare și nu de distrugere a umanului, de simpatie și nu de contrapoziție cu oamenii, de împărtășire și solidaritate mai ales cu cei mai săraci. Este frumusețea care trebuie să invadeze spațiile, liturgiile, ambientele și, mai ales acel templu viu al lui Dumnezeu care este persoana.

       Este frumusețea care reiese din sobrietate, din sărăcie, din lupta împotriva idolatriei și a mondanității. Este frumusețea care strălucește acolo unde se implementează comuniunea în locul consumismului, contemplația și gratuitatea în locul posedării și a voracității. Da, creștinismul este filokalia, calea de iubire a frumosului, iar vocația creștină la sfințenie cuprinde o vocație la frumusețe, la a face din propria viață o capodoperă de iubire. Porunca: Fiți sfinți pentru că eu, Domnul, sfânt sunt (Lev 19, 2; 1 Pt 1, 16), este de acum de nedespărțit de cealaltă poruncă: Iubiți-vă unii pe alții, așa cum eu v-am iubit pe voi (In 13, 34). Frumusețea creștină nu este un dat, ci un eveniment. Un eveniment de iubire care povestește totdeauna ceva nou, în mod creativ și poetic, în istorie, nebunia și frumusețea de iubire tragică a iubirii cu care Dumnezeu ne-a iubit dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus Cristos.    

Traducere: Pr. Pătrașcu Damian

 ENZO BIANCHI
Le parole della spiritualità
Rizzoli, 1999 pp.23-26