S-au împlinit 22 de ani de când pr. Gheorghe Patrașcu a
În arhiva Provinciei noastre franciscane de la Bacău, se păstrează un testament spiritual scris după dictare, cu siguranță de un frate novice care l-a asistat pe părintele Gheorghe în ultimele ore ale vieții, cu titlul: Pentru părintele provincial: Spune-i părintelui provincial să trăiască frații în pace și dragoste și să caute numai slava lui Dumnezeu…, cer iertare…, zic la revedere fratelui meu pr. Dumitru, surorilor mele, Varvara, Maria, Alberta și Bernadeta… nepoților…, credincioșilor din Prăjești, Hălăucești, Tg. Trotuș și din alte locuri… să fie buni creștini…, Preasfinția sa Episcop Petru Gherghel să primească mulțumirea pentru prietenia acordată…, să nu fie niciun fel de antipatie între preoți…, la revedere surorilor franciscane…, tuturor cunoscuților…, pr. Anton Roca și toate seriile de novici să fie adevărați fii ai sfântului Francisc…, mulțumesc Înalt Preasfințitului Ioan Robu…, mulțumesc domnului doctor și întregului personal al spitalului precum și celorlalte persoane care s-au jertfit să mă ajute în ultimele mele zile… La revedere cu toții în cer!
E imposibil de descris o viață de om într-o pagină, însă chiar și dintr-un testament de câteva rânduri poți înțelege ce se află în inima unui om, mai ales a unuia care este pregătit să pornească liniștit pe drumul veșniciei. Pr. Gheorghe Patrașcu, născut la Buruienești (jud. NT) la data de 30 septembrie 1913 a absolvit în sat cinci clase primare, e apoi seminarist, frate franciscan, preot, profesor de Sfânta Scriptură și Drept Canonic, director al seminarului, duhovnic, predicator renumit de exerciții spirituale, compozitor de cântece bisericești, poet și autor de articole în revista Viața, din 1969 până în 1990 – superior al fraților franciscani. După evenimentele din decembrie 1989, îi adună pe confrați în juru-i pentru a reorganiza provincia franciscană din Moldova. Din 1990 va fi magistru de novici, până când își dă sufletul, chiar în sărbătoarea Sf. Fecioare Maria de la Lourdes, la 11 februarie 1995, fiind înmormântat la Luizi-Călugăra, mulți dintre cei mai mari amintindu-ni-l și astăzi cu zâmbetul nelipsit și privirea blândă, dar profundă. Tabloul care îmi revine constant în minte când îmi amintesc de părintele: sus, în amvon, la Buruienești, predicând la o sărbătoare a Sf. Fecioare Maria, vorbind cu lacrimi în ochi și eu, copil al aceluiași sat, lăcrimând la rându-mi ascultându-l. Pentru mine a fost momentul esențial pentru a-l cunoaște, aproape suficient cred.
Privitor la anii de persecuție sub regimul comunist: e arestat la 25 martie 1949, anchetat timp de 18 luni și apoi condamnat la 11 ani de temniță grea, (după recurs, 9 ani), cu acuzația de „crimă contra ordinei sociale” executând această condamnare la Canalul Dunăre-Marea Neagră, Sighetul Marmației, Râmnicu-Sărat (în izolare totală). Fiind eliberat în 1958 va fi trimis cu domiciliu obligatoriu la Lătești, în Bărăgan, până în 1964, o dată cu primirea decretului de grațiere. Toate suferințele sale, dar și ale confraților franciscani întemnițați, le descrie cu spirit de smerenie în cartea care i-a apărut postum Zile de încercare și de har, la editura Serafica, în 2002. Spunea în introducere: Scriu numai din ascultare față de superiori...
Într-un alt manuscris din arhivă (publicat pentru prima dată în cartea Franciscani în zeghe, Serafica, 2015), vorbește pe scurt despre câteva din torturile aplicate în timpul interminabilei anchete de la Bacău: …timp de 3 zile am fost ținut fără niciun fel de mâncare și nici nu întrebau… După alte 3 zile am fost luat sus și fără niciun fel de întrebare mi s-au legat două fire electrice de urechi și apoi s-a dat drumul la un fel de „mașină” care probabil avea rolul să reducă tensiunea curentului, dar el a fost totuși așa de puternic, încât, când i-au dat drumul mașinii, m-a scuturat în așa hal încât credeam că mor… Strigam în fața a zece securiști prezenți… „mor, Doamne, pentru tine!”… Nu știu, însă, ori puterea lui Dumnezeu m-a salvat, ori ei s-au impresionat… că au oprit după câteva minute mașina infernală. Și eu am scăpat teafăr, dar cu creierii zguduiți… Mi s-au pus apoi niște întrebări prostești: cum că să declar când, unde și cu care dintre preoți ne-am adunat, „am ținut ședință” și ne-am organizat contra comunismului. Bineînțeles n-am răspuns nimic decât „nu știu”. De altfel, nu aveam de dat alt răspuns fiindcă nu exista așa ceva… După câteva seri, am fost iarăși chemat pe la orele 9 seara la anchetă… am fost legat de picioare și de mâini, așezat „la morișcă” cu mâinile după genunchi și tălpile ridicate în sus și bătut de zeci și zeci de ori cu ranga peste tălpi… Și acest lucru s-a repetat până după miezul nopții. Însă nu se întrevăd în cuvintele părintelui urme de mânie față de torționarii săi. Au urmat, să ne închipuim, numai dacă putem, 9 ani de pușcărie, apoi domiciliul obligatoriu încă 6 ani trăind într-un bordei sărăcăcios!
În 2015 a fost inițiat de Emanuel Suceu și proiectul unui documentar foarte interesant despre pr. Patrașcu, (găsim un fragment video din documentar pe site-l www.1001oameni.ro) în care, la un moment dat, unul dintre cei intervievați, pr. Anton Roca, ce i-a fost aproape în ultimii ani spune: Unul dintre novici l-a întrebat „care au fost cei mai frumoși ani ai vieții?”. Sigur, avea o vârstă venerabilă, peste 80 de ani, și s-a gândit părintele: „Dacă stau să analizez, – și cum părintele vorbea așa cu privirea în sus – dacă stau să mă gândesc, cred că cei mai frumoși ani ai vieții mele au fost anii de izolare totală în închisoarea din Râmnicu-Sărat!”
Ultima sa poezie, cu două luni înainte de moarte, găsită într-unul din caiete, este cea intitulată Crăciun, datată 2 decembrie 1994, iar cu o zi înainte scrisese un sonet: Rugă Mamei: Setos de Domnul și de fericire/ Spre zări albastre gândurile-mi zboară;/ E greu urcușul, dar nu mă-nfioară,/ Mă lupt mereu, mă bat pentru iubire… Tu, Mamă bună, Pururea Fecioară (…)/ Mă fă părtaș pe veci de nemurire! În persoana și scrierile părintelui Gheorghe Patrașcu descoperi, de fapt, acest amestec de inocență, liniște, rugăciune, asceză, credință, omenie, smerenie, lanțuri, cântec și poezie; descoperi în el un adevărat trubadur franciscan al Fecioarei Maria și al speranței în vremuri tulburi de încercare, însă și de har.
Autor: Pr. Iosif Diac
∗∗∗
Material apărut în ediția tipărită a revistei Mesagerul Sfântului Anton (XXIV, nr. 140, ianaurie-februarie 2017). Revista se găsește și on-line la adresa: www.mesagerulsfantulanton.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial