DARUL FRAȚILOR

Continuând în lectura Testamentului, ne împotmolim într-un

singur paragraf în cel puțin două daruri pe care Domnul le-a făcut Sf. Francisc: frații și forma vieții evanghelice. În această reflecție ne vom opri asupra primului dintre ele.

Și, după ce Domnul mi-a dat frați, nimmeni nu-mi arăta ce trebuie să fac, dar însuși cel PreaÎnalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma Sf. Evanghelii. Iar eu am pus să fie scris cu puține cuvinte și cu simplitate, iar Domnul Papă a confirmat acest lucru. (FF 116).

Deci, la începutul Testamentului, Francisc vorbește despre „darul fraților”, ceva neașteptat, lucru ce pare să arate aproape o nouă vocație a lui.

Faptul că paternitatea lui Dumnezeu era unica și adevărata paternitate Francisc o înțelesese destul de repede, în acel itinerar care-l separase de părintele lui, Petru Bernardone, eveniment ce-l făcuse să descopere și să proclame în fața întregului oraș Assisi că unica noastră garanție pe acest pământ este tatăl care se află „în ceruri” (FF 597).

Dar aici, Francisc pare să încerce un anumit disconfort, atunci când afirmă că „nimeni nu-mi arăta ce trebuia să fac... dar însuși cel PreaÎnalt mi-a revelat că trebuia să trăiesc după forma Sf. Evanghelii. Iar eu am pus să fie scris cu puține cuvinte și cu simplitate, iar Domnul Papă a confirmat acest lucru.

De aici observăm că dimensiunea fraternă este una constitutivă a experienței Sf. Francisc și a propunerii lui creștine: el l-a descoperit pe Dumnezeu în întâlnirea cu frații leproși și după aceea cu frații pe care însuși Dumnezeu i i-a trimis în dar.

Dar în text se spune încă și mai mult: sosirea (neașteptată) a fraților îl face să descopere propria vocație să trăiască după forma Sf. Evanghelii. S-ar putea chiar susține că fără sosirea fraților, Francisc nu ar fi descoperit cu atâta claritate propria vocație să „trăiască după forma Sf. Evanghelii”. Încă odată, frații au un caracter revelativ: frații leproși îl fac să descopere milostivirea lui Dumnezeu, primi frați îl fac pe Francisc să-și cunoască propria vocație. Frații pe care Dumnezeu îi trimite sunt, de aceea, ca niște îngeri-mesageri care-i manifestă descoperă chemarea lui spre o viață radical evanghelică, fraternă și misionară.

În toate acestea, Francisc nu asumă o atitudine de „fondator”, de tată sau de frate mai mare: eu am gândit... eu am decis... Frații, în schimb, sunt darul lui Dumnezeu care-i revelează planul lui Dumnezeu pentru el, ceea ce trebuia să facă din viața lui.

Trebuie să ne oprim să reflectăm asupra acestui aspect particular al fraternității. Înainte de toate, de unul singur nu putem prezuma nici de vocația noastră, nici de misiunea noastră. Viața noastră și proiectul pe care Dumnezeu îl are asupra ei se clarifică și se iluminează numai atunci când intră în contact – confruntare cu frații. Ei sunt instrumentul pentru a discerne darurile noastre, carismele și ministerele și care este locul nostru în Biserică și în lume. Și în experiența mea personală de viață franciscană am văzut prea deseori confrați care fugeau spre alte dimensiuni de viață sau locuri numai pentru că confruntarea cu frații îi punea în criză, neînțelegând că o criză[1] este totdeauna un instrument pe care Dumnezeu îl folosește pentru a ne pune în mâinile lui și să ne modeleze după libera lui voință. Frații sunt oportunitatea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește pentru a modela mai bine viața noastră spirituală, felul nostru de a sta în Biserică și în lume și în relațiile noastre. De aceea, nu trebuie să fugim niciodată de frați. Cine fuge de frați înseamnă că fuge de Dumnezeul care i i-a dăruit și, în consecință, pierde acel ”Cuvânt” (fiecare frate fiind un Cuvânt al lui Dumnezeu pentru noi), de care aceia erau depozitari și mesageri pentru noi.

Am putea spune multe lucruri despre fraternitate. Cu siguranță, Francisc are multe de spus, lucruri pozitive și negative. Dar aici trebuie să înțelegem că frații sunt un dar, trebuie să-i acceptăm ca un dar, înainte de toate de la Domnul, și mai apoi și de la Părintele nostru, Sf. Francisc de Assisi. În momentul în care unul, atunci când se apropie mutările începe să intre în fibrilație și pune condiții infinite Provincialului: cu acela nu stau, acolo nu mă duc, etc.; eu vreau numai cu acela, pentru că este prietenul meu.... în acel moment deja nu mai ești frate și poți pleca oriunde vrei, să nu te mai chinui tu și să-i chinui și pe ceilalți. Pentru un frate franciscan veritabil frații trebuie să fie totdeauna un dar, un Cuvânt al lui Dumnezeu, o revelație divină. Restul sunt mofturi și pretenții umane și infantile.

De multe ori am auzit că „vita fraterna, maxima poenitentia”, că fraternitatea este realitatea cea mai dificilă pe care suntem chemați să o trăim, atât din punct de vedere uman cât și din punct de vedere spiritual. Acest lucru este foarte adevărat, și fiecare dintre noi știe de câte ori, în intimitatea propriei camere a dat drumuri la fluvii de lacrimi, poate că a și blestemat ziua în care a intrat în Ordinul franciscan și și-a promis că dimineața următoare, la prima oră își va face bagajul și va pleca la 10 000 de chilometri distanță de frați[2], dar, cum noaptea este un sfătuitor bun, zvârcolindu-se toată noaptea și gândindu-se bine, rugându-se cu lacrimi amare la Dumnezeu și la toți sfinții, iată că a apărut lumina: la ce am fost chemat? Unde fug? Peștele poate să învețe a înota în afara apei? De mântuirea mea ce va fi, o mântuire atât de dorită, și pentru care am trudit atâția ani la seminar, noviciat, etc.? Ne-am trezit, ne-am șters lacrimile și am reînceput și, slavă Domnului, iată-ne că suntem încă aici, meditând împreună.

Diferit de prieteni, pe care-i alegem cu libertate și cu tot atâta libertate îi putem abandona, frații sunt un dar de primit și de acceptat așa cum sunt. Atât frații de sânge cât și cei spirituali, ne sunt dați de alții, și oricât ar fi sau n-i s-ar părea că ne sunt antipatici sau dușmani, și oricât am vrea să ne îndepărtăm de ei, sau să-i îndepărtăm de noi, nimic nu va putea să anuleze legătura de fraternitate care ne leagă de ei. Acest lucru nu depinde de noi, ci de cei care ni i-a dăruit ca frați.

Mai mult încă, în Regula bulată, Francisc susține că legătura fraternă spirituală este mai puternică și mai importantă decât cea carnală. Încă și mai puternică decât cea care există între mamă și fiu: „Și oriunde sunt sau s-ar întâlni frații, să se arate familiari între ei. Și fiecare să manifeste cu încredere celuilalt necesitățile sale, deoarece, dacă mama hrănește și iubește pe fiul ei trupesc, cu cât mai mult unul trebuie să iubească și să hrănească pe fratele lui spiritual? (Regula Bulată, cap. VI, FF 91).

Este evident că pentru Francisc legătura spirituală care-l leagă de frați, pe care el nu i-a căutat, nici voit, nici ales, nici chemat, este atât de important, pentru că mult mai mult este Cel care i i-a dat: Tatăl care este în ceruri. În consecință, putem spune fără să greșim nici un centimetru, că cel care disprețuiește un frate, cel care tratează frații ca pe o cârpă, sau ca să-și satisfacă capriciile lui, îl disprețuiește pe Dumnezeu care i-a dăruit pe acei frați. Și continuând logica, trebuie să ne repetăm ceea ce cu siguranță cu toții știm: a-i sluji pe frați înseamnă a-l sluji pe Dumnezeu; a-i primi pe frați înseamnă a-l primi pe Dumnezeu; a face comuniune cu frații înseamnă a face comuniune cu Dumnezeu.

În sfârșit, frații sunt un dar care poartă în ei prezența, chipul și asemănarea Donatorului. Ei sunt mâinile lui Dumnezeu care ne plăsmuiesc așa cum olarul plăsmuiește lutul încă inform. Poate de aceea frații ne provoacă și atâta supărare atunci când reclamă de la noi o schimbare.

Să ne întrebăm la sfârșitul acestei meditații: îi consider pe ceilalți frați ca fiind un dar venit din partea lui Dumnezeu? Sunt delicat cu ei, sau intru în viața lor cu bocancii/tractorul?    

---

[1] În mod ciudat, așa cum spunea Amedeo Cencini, vorbind despre acest argument, „există din aceia care sunt tot timpul în criză, pentru că sunt prea scrupuloși, iar unii, care ar mai trebui să intre în criză, nu intră niciodată, fiind prea laxi”.

[2] Sf. Petru se hotărăşte într-o zi să plece în inspecţie… prin iad! Zis şi făcut, se întîlneşte cu Scaraoţchi care îi oferă un tur complet. Merg ei ce merg şi ajung în “sala cazanelor” unde erau mai multe cazane cu apă clocotită, pline cu oameni care încercau să iasă afară. Din cind in cind, la cîte un cazan, un grup de draci îi loveau peste cap cu bastoanele pe cei ce încercau să iasă.

- Ce se întîmplă aici? întreabă Sf. Petru.
- Aici este cazanul cu nemţi şi ăştia încearcă tot timpul să iasă în faţă, aşa că îi potolim imediat.
- Bun, şi acesta? întreabă Sf. Petru arătînd spre cazanul pe care scria “americani”?
- Acelaşi lucru, răspunse Scaraoţchi.
- Bine, dar ce se întîmplă aici? întreabă contrariat Sf. Petru arătînd spre un cazan care nu era păzit şi unde din cînd în cînd se ivea cîte un cap afară din apă, dar după aceea dispărea imediat !
- Oh, acela e cazanul cu români! Cum încearcă unul să scoată capul, cum îl trag ceilalţi la fund imediat.