Sfântul Iosif Moscati - model de medic și de creștin

Spre sfârşitul lui octombrie al anului 1987 se încheia la Roma Sinodul general al Episcopilor care discutaseră aproape două luni pe tema: Vocaţia şi misiunea laicilor în Biserică şi în lume.
Problema fusese foarte dezbătută, şi în afara Sinodului, nelipsind unele polemici aprinse întrucât scotea radical la iveală o chestiune gravă şi urgentă, cea a identităţii creştine: ce înseamnă azi să fii creştin fără alte adjective sau roluri specifice, aşezat exact acolo unde trăiesc ceilalţi oameni şi făuresc istoria?

Înainte de plecarea Episcopilor de la Roma – înaintea de tragerea concluziilor – Papa hotărî să intervină, în mod indirect dar foarte sugestiv, dând ca exemplu chiar figura şi experienţa unui creştin laic.

A făcut deci o canonizare, pe care a introdus-o astfel:
Omul pe care-l invocăm azi ca sfânt al Bisericii universale ni se pune înainte ca o întruchipare concretă a idealului creştinului laic: Giuseppe Moscati, medic primar de clinică, cercetător de marcă, docent universitar de fiziologie umană şi chimie fiziologică….

La drept vorbind, nu mulţi erau cei care-l cunoşteau pe Moscati: cea mai mare parte mulţumindu-se să vadă confirmat un aspect esenţial al învăţăturii conciliare: că şi laicii sunt chemaţi la sfinţenie, pe care o pot trăi în lume, în exercitarea profesiei lor lumeşti.

Cineva ştia ceva mai mult şi putea să predice îndelung despre virtuţiile proprii ale acestui sfânt, mai ales despre cele mai apreciate azi: iubirea săracilor, dezinteresul în orice împrejurare, coerenţa evanghelică, jertfa de sine…

Puţini însă – chiar şi printre specialişti – au fost dispuşi să se confrunte cu un aspect imposibil de trecut cu vederea şi foarte evident: concepţia despre laicitate trăită şi apărată de Moscati.

Să spunem cu claritate de la început că: din punct de vedere laic Moscati a avut un comportament exact opus modului promovat de cei care se străduiesc să descrie limitele precise în care trebuie să rămână un laic: Moscati nu a avut limite şi nu a respectat distincţiile.

Intelectualilor catolici de azi le place mult formula imprecisă a lui Maritain care învaţă să distingi pentru a uni. Alţii sugerează mai corect să distingi (mai degrabă) în cadrul unităţii. Şi toţi vor să spună că trebuie să ştii să îmbini cu prudenţă ceea ce ţine de credinţă şi ceea ce ţine de ştiinţă, ceea ce ţine de Biserică şi ceea ce ţine de lume, ceea ce îi revine propriei profesiuni creştine şi ceea ce îi revine celei sociale.
Ei bine, nu dorim să spunem că aceste probleme nu sunt adevărate sau lipsite de importanţă.

Spunem doar că, dacă Moscati a avut o carismă şi o misiune în Biserică, iar acesta a constat în a arăta o astfel de unitate între diferitele domenii care frizează incredibilul (înainte şi dincolo de orice distincţie): în ziua de azi nimeni n-ar îndrăzni să-i imite felul de a îmbina ştiinţa cu credinţa, profesia umană cu profesiunea creştină, îngrijirea trupului cu cea a sufletului.

Dimpotrivă, aceste aspecte ale vieţii sale sunt povestite cu neplăcere, sunt minimizate de către biografi. Oricum, a introduce cu adevărat exemplul lui Moscati în actuala dezbatere despre laicitate se dovedeşte a fi o încercare anevoioasă şi nu fără umor.

Dar să începem cu ce e mai evident: confirmarea vocaţiei universale a creştinilor la sfinţenie, toţi pot deveni sfinţi.

Această afirmaţie este conoscută de toţi catolicii şi preoţii o subliniază în predicile lor, însă mulţi laici se opresc la ideea că sanctitatea este un ideal de neajuns, care ajunge să se spulbere atunci când viaţa începe să dea loviturile sale şi să impună realismul său. Bineînţeles, un laic care-L iubeşte chiar puţin pe Isus Cristos şi Biserica sa simte în sine nostalgia sfinţeniei, dar îndoiala că este posibilă cu adevărat pentru cine trăieşte în lume şi se confruntă cu contradicţiile de fiecare zi este aproape imposibil de evitat.

Oamenii se gândesc instinctiv că, dacă un laic devine un sfânt, motivaţia este pentru că a reuşit să trăiască la marginea lumii, neinteresându-se de miile probleme ale existenţiei, fără să se lase molipsit prea mult de împrejurări.

Oamenii se gândesc instinctiv, de exemplu, că ar putea să devină sfânt un oricare asistent sanitar dacă se dedică misionar bolnavilor săi cu o neîntreruptă slujire şi caritate, dacă acceptă să suporte jignirile colegilor şi chiar ale bolnavilor, dacă reuşeşte să-şi păstreze inima curată şi bună în mijlocul presiunilor puternice şi frustrante ale obisnuinţelor şi a oboselii de fiecare zi.

Însă ca să poată deveni sfânt un primar (cu toată puterea sa), un academician cu simpozioanele sale, cu preşedinţiile sale la concursuri, cu mulţimea elevilor şi grijiile pentru tipăriri, un medic celebru, căutat în Italia şi în străinatate pentru consulturile sale: în acest caz se trezeşte cel puţin curiositatea de a şti cum a reuşit şi de a vedea dacă e posibil cu adevărat să-l imiţi.

Citind viaţa lui Moscati, ne atrag atenţia imediat virtuţile morale deosebite pe care el le-a exercitat. Cea mai recentă ediţie a scrierilor sale are o prefaţă în care scrie: Moscati este un laic care ne vorbeşte mai ales nouă laicilor, dar nu în primul rând cu vorba ci cu mărturia trăită zi de zi. Invitaţia sa este la o coerenţă şi la un angajament la care nu putem rămâne indiferenţi dacă nu dorim să ne trădăm vocaţia.

Aceste cuvinte ne arată, fără îndoială, un mod uşor şi imediat de a ne apropia de orice sfânt ( de fapt, biografiile o sublinează larg): trebuie să învaţăm de la sfânt angajamentul şi coerenţa.

Dar această apropiere e destinată să rămână sterilă, precum aproape toate presiunile prea morale.

Că un sfânt ar trebui imitat este ceva evident care nici n-ar trebui să intre în discuţie. Ceea ce contează e mai ales întrebarea: ce este ceea ce face posibilă imitarea?

Sfântul nu este un erou propus unei mulţimi de timizi ca să aibă curajul să rişte imitarea, sperând să fie măcar cineva care să se hotărască (cu certitudinea că e vorba de o mulţime mare). Sfântul e un dar al lui Dumnezeu care luminează lumea mediocrilor, dar chiar pe ei îi face să înţeleagă unde se împotrivesc harului, unde e pus punctul în care omul – orice om – trebuie să înceapă să se dea bătut pentru a se lăsa prins şi înălţat.

Sfântul reprezintă un model care poate fi propus tuturor, fiindcă de experienţa sa toţi se pot bucura imediat (chiar şi cei care nu au puţină tărie pentru a se angaja sau un pic de coerenţă pe care să se poată baza). El este o lumină care coboară din înalt şi plouă asupra întregii realităţi, chiar şi umilă sau murdară. Această lumină este deja o purificare, deja un început de sfinţenie. Desigur cererea de implicare şi de coerenţă trebuie să se nască, aproape firesc, din acea lumină gratuită care, venind de Sus, are şi puterea de a mişca inima şi de a fecunda şi cel mai arid pământ.

Acest lucru e şi mai adevărat în cazul lui Moscati, pentru care exemplul virtuţilor morale – altruismul, dezinteresul, sărăcia, seriozitatea profesională şi aşa mai departe – este cu certitudine pe al doilea plan faţă de exemplul mai greu de acceptat, adică felul său de a înţelege identitatea creştină, oferind, într-un mod unitar şi integral, modalitaţile naturale şi supranaturale ale vocaţiei şi ale misiunii alese.

Nu putem să ascundem un fapt pe care documentele îl mărturisesc fără nicio îndoială: el a avut despre laicitatea sa o concepţie şi o practică pe care astăzi mulţi care dezbat şi scriu despre această temă le-ar refuza. Şi nu fără argumente: chiar dacă nu observăm în sfinţenia lui Moscati un fel de teologie trăită, cu exactitate e un cuvânt pe care Dumnezeu vrea să ni-l spună despre argumentul acela, depăşind prin fapte toate discuţiile şi deosebirile înţelepte.

De obicei, când Dumnezeu trimite în lume aceste cuvinte vii, nu o face fără un anumit umor, dat fiind că i-a plăcut Lui – cum scrie Sfântul Paul – să distrugă înţelepciunea înţelepţilor, făcând de ruşine înţelepciunea acestei lumi.

Canonizându-l pe Moscati, Papa Ioan Paul al II-lea nu le-a spus laicilor să înveţe în primul rând virtuţile sale morale, ci să reflecteze asupra propriei vocaţii: punându-ne înainte figura cuiva ridicat la cinstea altarelor, Biserica le spune tuturor laicilor: gândiţi-vă la vocaţia voastră!

Totuşi, şi noi vom începe prin a relata exemplele morale pe care ni le-a lăsat sfântul, însă o vom face amintind mereu că atitudinile sale virtuoase sunt ca datele de pe cartea sa de identitate, care folosesc la identificarea lui, fără să fie însă identitatea sa.

Identitatea se va dezvălui mai degrabă în acel chip personal, în acea inimă în care se arăta felul său de a privi raportul medic-bolnav ca eveniment integral de mântuire creştină.

Giuseppe Moscati se naşte în anul 1880, la Benevento, De-abia împlinise un an când tatăl său, magistrat fiind, a fost transferat în Ancona, iar apoi (când Peppino avea doar 4 ani), la Curtea de Apel de la Napoli.

Napoli va fi deci oraşul său unde primeşte prima Împărtăşanie, se înscrie la gimnaziu, îşi dă bacalaureatul clasic şi termină medicina în 1903.

O copilărie şi o tinereţe absolut normale, într-o familie creştină, în care nu lipsesc necazurile: tatăl moare pe neaşteptate când Peppino de-abia se înscrisese la universitate, iar un an mai târziu, după o lungă boală, îi moare un frate de numai 32 de ani. Cariera în medicină a lui Giuseppe Moscati va dura 24 de ani, întrucât va muri în anul 1927, la doar 47 de ani.

Câştigă concursul pentru Ajutor extraordinar la Spitalele reunite din Napoli în 1903. În timpul erupţiei Vezuviului îi este încredinţată responsabilitatea spitalului de la Torre del Greco, de unde duce bolnavii la adăpost riscându-şi viaţa.

În anul 1908 este asistent la Institutul de Chimie fiziologică.

În anul 1911 devine ajutor la Spitalele reunite, câştigând un concurs la care participă cei mai culţi medici şi docenţi din Sudul Italiei, era un concurs aşteptat de treizeci de ani, iar Moscati, cel mai tânăr dintre concurenţi, câştigă întrecând doi viitori directori de clinică universitară. Este numit asociat al Academiei regale de chirurgie medicală. În acelaşi an obţine titlul de Docent în chimie fiziologică predând în spital mai bine de 12 ani.

În anul 1919 este numit doctor primar pe secţia bolnavilor incurabili.

În anul 1922 o comisie numită special de către Ministerul Educaţiei îi conferă şi titlul de docent pentru titluri în medicină generală clinică.

În anul 1923 este trimis ca reprezentant al Guvernului italian la Congresul internaţional de fiziologie, la Edinburg.

Am dorit să recitim rapid şi reductiv curriculum-ul carierei sale profesionale tocmai pentru a crea o imagine – prin simpla enumerare a datelor, a titlurilor şi a specializărilor – despre o viaţă orientată în mod inteligent spre ceea ce orice student la medicină visează pentru sine, chiar dacă în feluri de realizare diferite.

Să adăugăm doar că – dacă ar fi voit – Facultatea de Medicină de la Napoli era gata să-i ofere catedra de Chimie fiziologică.

Am putea face o prezentare similară enumerând titlurile publicaţiilor sale ştiinţifice, de la lucrarea de licenţă, considerată demnă de publicare, pe tema Urogenezei hepatice, la ultimele două articole scrise pentru Reforma medicală (revistă la care era redactor în limbile engleză, germană, franceză şi spaniolă): un articol Despre aşa-zisul antagonism între suprarenal şi pancreas şi altul despre Căile limfatice de la intestin la plămâni.

Dar în ce constă maturizarea sfinţeniei lui Moscati, care a ştiut să-şi parcurgă atât de strălucit şi de rapid cariera profesională?

Înainte de toate trebuie să ne aducem aminte de perioada în care a trăit. Unul dintre biografii săi scrie pe bună dreptate că: figura lui Moscati trebuie aşezată în climatul cultural dominat de pozitivism care se întinde de la ultimii ani ai secolului XIX până la primii ani ai secolului XX. El a făcut parte din grupul de laici care, în ciuda tendinţei epocii, au contribuit în mod decisiv la redescoperirea în lume a vitalităţii şi a perenei tinereţi ale Bisericii.

Documentul care introduce cauza sa de beatificare (în timpul căreia au fost strânse toate mărturiile cu privire la el) începe cu o observaţie interesantă, mai ales pentru că datează din perioada imediat următoare războiului: robul lui Dumnezeu a trăit în timpul nostru în care, din cauza laicismului, cum se spune de obicei, lumea a fost smulsă din Biserică, credinţa a fost despărţită de ştiinţă şi pusă în opoziţie cu ea, profesiunea credinţei creştine a fost separată de profesiunea artelor liberale şi de angajamentele civile şi împinsă în interiorul frontierelor nevăzute ale conştiinţei. Împotriva unui laicism atât de nefast, Divina Providenţă a ales laici care, animaţi de spirit apostolic, să poată să ajute preoţia, doctori care au ştiut să arate prin exemplul propriu minunata unitate dintre credinţă şi ştiinţă, cetăţeni care şi-au afirmat deschis credinţa, fiecare în profesia sa, care au excelat cu toţii în probitate fiind de mare folos societăţii.

Meritul acestei premize – pe care biografii care au urmat au trecut-o cu vederea în mod greşit – este acela de a identifica corect nucleul mărturiei lui Moscati, evitând să-l prezinte aleator şi în afara istoriei, ca medicul sfânt numai datorită comportamentului său dezinteresat, modestiei, sobrietăţii, sau punerii în mod gratuit în slujba celor mai lipsiţi.

Desigur, şi aceste aspecte au fost luminoase şi emoţionante şi nu trebuie deloc trecute cu vederea, dar insistând asupra lor se riscă să se vadă şi să se iubească culoarea şi forma florilor fără a ne apleca asupra rădăcinii care le hrăneşte.

Să începem, totuşi, de la aceste amintiri care sunt în mod negreşit mai fascinante. Celebru, între colegii lui Moscati, era dezinteresul său absolut pentru bani. Iată mărturia semnificativă a unui medic care l-a observat adesea în exerciţiul funcţiei:

El, căruia îi plăcea să vadă în bolnavi chipul îndurerat al lui Cristos, nu voia să primească bani şi la fiecare ofertă suferea vizibil.

Dacă vizita bogaţi sau oameni cu stare materială bună, primea bineînţeles banii datoraţi, dar grija sa – în faţa propriei conştiinţe şi a lui Dumnezeu – rămânea totuşi aceea de a nu fi un profitor.

Iată scrisoarea adresată soţiei unui pacient: Stimată doamnă, vă restitui o parte din onorariu, fiindcă mi se pare că mi-aţi dat prea mult. Sigur, de la alţii, comercianţi profitori, aş lua mai mult, dar de la oameni muncitori, nu. Sper ca Dumnezeu să vă dea bucuria vindecării soţului dumneavoastră. Şi faceţi în aşa fel încât acesta să nu se îndepărteze de Dumnezeu şi să se adape la izvorul mântuirii (sfânta Împărtăşanie). Vă salut. G. Moscati.

Într-o zi a fost chemat în mod repetat la căpătâiul unui băiat de cincisprezece ani de care s-a îngrijit până la vindecarea completă. Când termină totul primi un plic cu onorariul. Îl deschise în timp ce se întorcea acasă şi-şi dădu seama că în el era o sumă însemnată pe atunci: o mie de lire. Fu văzut întorcându-se brusc înapoi, urcând agitat scările şi întinzând nervos plicul cu aceste cuvinte: Sau sunteţi nebuni sau m-aţi luat drept hoţ!

Rudele crezură că celebrul profesor era nemulţumit că a primit prea puţin şi tatăl copilului, impacientat, îi întinse o altă bancnotă de o mie. Dar profesorul nu numai că refuză imediat noua ofertă, dar, deschizând portmoneul, restitui opt sute de lire spunând că două sute era mai mult decât suficient. Apoi plecă mulţumit, lăsându-i consternaţi pe cei prezenţi.

Deci dacă bogaţii şi-l disputau pentru renumele de bun diagnostician, săracii se năpusteau asupra lui fiindcă ştiau că nu li se va cere nimic, sau vor avea chiar de câştigat. De fapt, în cazurile cele mai dureroase Moscati ajungea chiar să pună o bancnotă în reţeta împăturită sau sub perna pacientului ale cărui condiţii de trai le intuia ca fiind precare, mai ales când îşi dădea seama că boala era provocată sau agravată de malnutriţie.

Uneori se îngrijea chiar el de cumpărarea medicamentelor pe care le prescrisese sau de plătirea taxei de spitalizare pentru cei care nu şi-o permiteau.

Odată, un coleg care-l însoţise într-o vizită îi spuse, în numele breslei, că dezinteresul lui pentru câştig îi punea pe toţi în dificultate, dar răspunsul pe care-l primi – în dialectul aproape napoletan pe care-l folosea Moscati de obicei – fu foarte grăitor: Peppi, scuză-mă: aici şade o mamă care plânge pentru copilul ei şi tu îmi vorbeşti despre bani?!

Putea fi chemat în cartierele rău famate, pe străzile întunecoase pe care era periculos şi să te aventurezi, în holurile dărăpănate în care era nevoit să-şi lumineze drumul cu o lumânare, dar nu refuza niciodată să meargă. Dacă era avertizat răspundea: nu se poate să-ţi fie teamă când mergi să faci bine.

Într-o seară, un prieten îl întâlni la Vomero, în Piaţa Vanvitelli, departe de traseul obişnuit. Îl întrebă ce face pe acolo.

Ştii – spuse Moscati râzând – vin în fiecare zi s-o fac pe scuipătoarea pentru un biet student.

Era vorba de un tânăr care locuia singur într-o cameră închiriată, bolnav de TBC, chiar dacă nu în fază contagioasă. Dacă aflau proprietarii, l-ar fi aruncat în stradă, fapt pentru care Moscati venea în fiecare seară să ia batistele pline de flegmă pentru a le arde, lăsând în locul lor unele curate.

În casa Moscati, sora care-l seconda primea toate câştigurile sale şi le administra cu sarcina de a reţine necesarul pentru un trai decent şi de a destina restul nevoiaşilor. Şi tot profesorul nostru se întorcea din vizite aducând adresele familiilor sărace pe care le întâlnise, le dădea surorii şi îi spunea să se îngrijească de ele.

Un episod e de o duioşie şi de o bunătate fără egal.

Era un bătrân sărac şi singur, care fusese compozitor (în acei ani la Napoli fuseseră compuse cele mai celebre melodii!): era într-o situaţie critică chiar dacă nu disperată, iar boala se putea agrava pe neaşteptate. Ar fi avut nevoie de controale zilnice, dar Moscati nu i le putea asigura, prins cum era de munca la spital. Conveniseră astfel: în fiecare dimineaţă bătrânelul trebuia să vină într-o cafenea care se găsea în drumul lui Moscati spre spital şi acolo consuma (pe cheltuiala profesorului, se înţelege) o ceaşcă bună de lapte cald cu biscuiţi. Profesorul trecea, băga capul pe uşă, se uita dacă era acolo, îi zâmbea şi pleca în grabă. Dacă într-o dimineaţă nu-l vedea, atunci ştia că trebuia să-l caute în adăpostul lui îndepărtat pentru a-i veni în ajutor.

Am putea înmulţi povestirile, dar numărul lor nu trebuie să ne lase să uităm că tipul carităţii lui Moscati nu era cea a unui binefăcător liniştit, ci cea a unui medic de prestigiu, în tumultul unei meserii stresante, tras din toate părţile de cereri numeroase; ca cercetător trebuia să se menţină la zi, să facă experimente de laborator, să scrie comunicări ştiinţifice; ca medic prezenţa lui era necesară atât în spital, cât şi în casele oamenilor care-l chemau şi-l solicitau mereu; ca liber docent trebuia să pregătească cursuri, să predea, să supravegheze munca discipolilor şi – în toate acestea şi dincolo de ele – era hotărârea sa creştină de a nu se eschiva niciodată de la cererile celor mai săraci.

La moartea sa prematură prietenii vor vorbi de truda sa zilnică, la orice oră, neobosită, fără preget. Celui care îl întreba cum de rezista îi răspundea simplu: cel care se cuminecă în fiecare dimineaţă are o energie care nu-l părăseşte niciodată.

Ca dovadă a capacităţilor sale medicale putem aminti întâlnirea cu celebrul tenor Enrico Caruso. Acesta se întorcea la Napoli, în oraşul său natal, după ce avusese la New York un concert care fusese întrerupt din cauza unei hemoragii. Consultase cei mai iluştri medici din America, la fel şi la Roma, şi nimeni nu fusese în măsură să-i pună un diagnostic util. Pănă la urmă ajunse la Moscati. Era deja prea târziu şi îi mai rămâneau doar două luni de trăit, dar intuiţia doctorului napoletan diagnostică imediat că era vorba de un acces subfrenic.

Mai apoi toţi au trebuit să-i dea dreptate, chiar dacă atunci nu-i mai era de folos tenorului de 48 de ani care plecase sărac din Napoli şi se întorcea în anul 1921 cu un patrimoniu estimat la mai mult de 50 de milioane cu valoarea de atunci.

Nu ştiinţa îi folosi lui Moscati, ci credinţa lui. El nu ezită să-i spună lui Caruso că mersese la toţi medicii, dar nu şi la Isus Cristos.

Iar tenorul răspunse: Profesore, faceţi tot ce doriţi.

Şi acesta se îngriji să i se administreze în timp util ultimele sacramente, asistându-l fratern până la sfârşit.

Să ne întoarcem pentru moment la renumele său de medic.

Ajungea – dădea mărturie un coleg – la nuanţe de diagnostic care-i uimeau şi pe discipoli şi pe profesori.

E de ajuns să spunem că cel care era considerat pe atunci Maestrul maeştrilor – Antonio Cardarelli, care în Italia devenise o adevărată instituţie – îl considera pe Moscati discipolul său preferat (cel mai bun pe care l-am avut în 60 de ani, spunea el), îl alesese ca medicul său personal, iar uneori se emoţiona pâna la lacrimi observându-l în exerciţiul artei medicale.

Pe lângă vizitele la bolnavi, clientela care venea din tot sudul ţării îl sufoca. Munca sa neîntreruptă se desfăşura pe aleile spitalului, pe care le străbătea însoţit de discipolii pe care îi învăţa medicină direct din observarea bolnavilor (şi pe studenţii din anul întâi îi trata ca pe nişte colegi, neomiţând niciodată să le ceară sfatul).

Avea obiceiul să spună: lângă bolnav nu există ierarhii. Toţi venim aici să învăţăm: directori, colaboratori, asistenţi, suntem cu toţii lângă patul bolnavului, fiindcă bolnavul reprezintă cartea naturii.

Lecţia continua apoi în amfiteatrul de anatomie.

Institutul anatomo-patologic era pe atunci într-o perioadă de decadenţă: nimeni nu voia să se ocupe de el, iar Moscati acceptase să se ocupe cu titlu gratuit de reorganizarea şi de buna lui funcţionare. Pe peretele de la intrare era un vechi moto ales de către fondator, la care aproape nimeni nu mai era atent: aici este locul în care moartea se bucură să-i poată da o mână de ajutor vieţii.

Moscati începu prin a pune pe acei pereţi goi un crucifix frumos, iar dedesubt puse inscripţia: O moarte, eu voi fi moartea ta! Cu această promisiune a Celui înviat, Moscati mântuia acel loc numit de toţi nesănătos, sordid, apăsător.

Când grupul intra şi se aşeza în jurul profesorului, el se uita o clipă la crucifix şi toţi îşi dădeau seama că se ruga în tăcere, iar apoi începea să secţioneze începând cu câte o observaţie scurtă dar foarte grăitoare: Aici ia sfârşit mândria omului! Iată ce suntem! Cât de instructivă e moartea! Sau arătând spre cadavru, spunea: Ieri acesta era pacientul nostru, iar azi vedem câteva organe care-i aparţineau… Dacă voi, tinerii, v-aţi gândi din când în când la moarte, aţi fi mult mai buni.

Astfel, acel institut care era – cum îi plăcea să spună mereu – locul în care noi medicii ne controlăm diagnosticele şi erorile, în ciuda spaţiilor modeste şi insuficienţa mijloacelor tehnice, a ajuns, din spusele tuturor, la performanţa sa maximă din punct de vedere ştiinţific.

Discipolii care-l urmau zilnic pe Moscati îl venerau şi mulţi dintre ei îl însoţeau până acasă, continuând să discute cu el pe drum şi să-i pună întrebări. Unii dintre ei a evocat cu emoţie scena devenită familiară la Napoli: Îl urmam în procesiune ca pe un sfânt! Şi aproape toţi, după periplul duminical de pe străzi, ajungeau să-l însoţească la Liturghie.

Profesorul însuşi scria într-o scrisoare: Suntem ca o comunitate religioasă de fraţi: prietenii mei şi cu mine lucrăm împreună cu emulaţie, având un ideal. Suntem atât de sentimentali! Domnul ne călăuzeşte. Cred că toţi tinerii [...] au dreptul să se perfecţioneze citind o carte netipărită, negru pe alb, dar care are drept coperte paturile de spital şi sălile de laborator, drept conţinut trupul îndurerat al oamenilor şi materialul ştiinţific, carte care trebuie citită cu iubire infinită şi cu mare spirit de jertfă pentru aproapele (11 septembrie 1923).

Şi adăuga: Mi s-a părut o datorie de conştiinţă să-i instruiesc pe tineri neconformându-mă obiceiului de a ţine învăluit în mister rodul propriei experienţe, ci descoperindu-l…

Această concepţie aproape monastică a vocaţiei comunităţii spitaliceşti ne trimite la o altă caracteristică a laicităţii lui Moscati, la o noutate.

Într-o perioadă în care vocaţiile se împărţeau destul de clar (sau căsătorie, sau mănăstire), Moscati a ales să rămână în lume, întrutotul laic – fără apartenenţe deosebite la institute religioase, nici măcar ca terţiar – ci alegând în mod conştient condiţia virginală.

Într-un bilet pe care sora sa îl luase din coşul de hârtii citim un fel de confesiune pe care o scrisese pentru sine:

Isuse al meu, iubire! Iubirea Ta mă înalţă, mă sfinţeşte, mă îndreaptă nu doar spre o singură creatură, ci spre toate creaturile, spre infinita frumuseţe a tuturor fiinţelor create după chipul şi asemănarea Ta.

A-L trata pe Isus ca pe cineva drag, căruia Îi adresezi cele mai duioase cuvinte şi cu care experimentezi o intimitate arzătoare poate părea ridicol pentru raţionaliştii din toate timpurile şi multor creştini li se poate părea o experienţă posibilă doar în umbra mistică a mănăstirilor.

Dar ca aceasta să se întâmple în lume, acolo unde munca devine pentru mulţi singurul dumnezeu şi unde grijile materiale şi preocupările ştiinţifice par să invadeze şi spiritul, aceasta reprezintă pentru lume o întrebare care se deschide direct spre misterul Fiului lui Dumnezeu, devenit aproapele nostru, căruia i ne putem adresa în deplin adevăr în modul cel mai familiar.

Un preot la care se spovedea adesea povesteşte că:

„Întrebat de mine la ce se gândea într-un tramvai plin de lume în care ne întâlniserăm şi unde îmi şi cumpărase bilet, îmi răspunse: la Dumnezeu, părinte, la cer.

Să-L iubeşti pe Dumnezeu fără măsură în iubire, fără măsură în durere: aceasta era maxima care se identifica atât cu misiunea sa de medic creştin, cât şi cu privirea cu care-i privea pe bolnavi. Şi totuşi vremurile şi mediul de atunci nu erau deloc uşoare.

Iată câteva mărturii luate din procesele de beatificare:

Robul lui Dumnezeu suferea nu numai persecuţia medicilor masoni datorită mărturiei sale creştine deschise cât şi a celor care vedeau în el un foarte talentat concurent, deşi era foarte tânăr.

Această ură masonică împotriva lui Moscati avea deci o latură ascunsă (gelozia şi invidia celor care nu ştiau să tolereze superioritatea sa ştiinţifică) şi o motivaţie fluturată oficial cu o insistenţă aprigă.

Un martor spune: Era dispreţuit, împuns de cei care nu vedeau cu ochi buni mărturia sa catolică de credinţă francă, simplă şi curajoasă: îl făceau maniac, isteric, exaltat, fanatic.

Alte injurii pe care i le puneau în cârcă (iar unii colegi mai supăraţi făceau în aşa fel încât să le audă când trecea) erau de genul: fanatic, posedat, nebun de legat, doctor de popi şi maici.

Moscati trăia deci într-un mediu frecventat de medici cu o apartenenţă masonică declarată şi cu o profesiune materialistă făţişă, iar el o ştia prea bine. Ba chiar, când se punea problema adevărului şi a dreptăţii, vorbea clar şi răspicat.

Eu – scria el într-o scrisoare – sunt o mică steluţă printre atâţia alţi aştri strălucitori şi mă voi eclipsa bucuros, dacă însă aştrii luminoşi vor fi cei care vor răsări şi nu nişte nebuloase obosite.

La concursuri cerea să nu existe nici compromisuri, nici manevre pe la spate… ci doar recunoaşterea valorii absolute dincolo de diferenţele de vârstă, şcoală, sectă.

Într-o scrisoare adresată lui Benedetto Croce, pe atunci Ministru al Învăţământului, Moscati recomanda cu căldură numirea unui coleg pe care-l considera potrivit la Catedra de igienă şi nu-i fu frică să scrie: Ştiu că un baron al Masoneriei doreşte să îngroaşe rândurile «fraţilor» din Facultate care, pentru aceştia din urmă, a devenit o casă primitoare.

Unii martori spun explicit şi clar ce atitudine avea secta faţă de Moscati: voia să-l distrugă şi să-l elimine.

Dar mai observau că el nici măcar nu se zgâria în luptă: Ştiau cu toţii – spune un martor – că profesorul Moscati era ca un preot şi că nu l-a răpus niciodată lupta pe care medicii masoni şi colegii materialişti au dus-o împotriva lui… Obişnuia să-mi spună : «Ce mă interesează ce fac ceilalţi? Grija mea este să-L muţumesc pe Dumnezeu».

De altfel, vom vedea în curând că profesiunea de credinţă a lui Moscati era publică şi aproape intolerabilă, într-atât încât azi ar fi criticată de cei mai pioşi şi mai tradiţionalişti credincioşi.

În timpul proceselor canonice, pe parcursul cărora atitudinile sale au fost minuţios analizate şi judecate, întrebarea (nu foarte mascată) a judecărorului ecleziastic care revenea mereu era: Moscati era un maniac religios? Nu, răspund toţi martorii – era echilibrat, atent, respectuos. Şi totuşi avea despre profesia sa medicală o concepţie cu siguranţă neobişnuită pe care o punea în practică.

Aceasta era problema: Moscati era absolut convins că medicul nu trebuie să se îngrjească doar de sănătatea trupească a bolnavului, ci să vină în întâmpinarea nevoilor bolnavului şi ale familiei acestuia, de orice fel ar fi fost acestea.

De aceea, el îşi impusese acea atitudine caritabilă faţă de toţi nevoiaşii despre care am vorbit. Şi cu aceeaşi logică inexorabilă el vedea ca prioritară nevoia spirituală a pacienţilor şi grija pentru sufletele acestora.

Să o spunem clar. Un martor spune: Bolnavii ştiau că pentru a fi îngrijiţi de Moscati trebuiau să aibă o practică sacramentală. Şi de asemenea: Pe toţi bolnavii îi întreba dacă erau în stare de har, dacă aveau o practică sacramentală, dacă aveau conştiinţa împăcată. Pe scurt, se îngrijea mai întâi de sufletul bolnavilor care veneau la el şi doar apoi de trup.

Moscati susţinea liniştit că, în spital, misiunea tuturor – a surorilor, a asistenţilor, a medicilor – era de a colabora cu milostivirea lui Dumnezeu.

Sora de pe secţia lui trebuia înainte de toate să se intereseze de situaţia spirituală a pacientului şi să fie în măsură să-l pună la curent pe profesor care, în timp ce exersa arta medicală cu toată priceperea şi devotamentul posibil, reuşea să-l facă pe bolnav să înţeleagă amploarea problemei sale, integralitatea nevoii sale, şi aproape întotdeauna reuşea cu o blândeţe hotărâtă să-l ducă spre o dorinţă de vindecare înţeleasă într-adevăr ca mântuire.

În prescierile medicale pe care le dădea Moscati pacienţilor săi se întâlneau mai devreme sau mai târziu expresii ca: spovediţi-vă, regăsiţi starea de har, împăcaţi-vă cu Dumnezeu, gândiţi-vă la nemurirea sufletului, mai ales când îşi dădea seama că viaţa lor era în pericol, şi destinul lor veşnic, la fel. Fapt este, că atunci când le folosea, bolnavii îl îndrăgeau într-atât încât aproape întotdeauna le acceptau cu recunoştinţă şi mulţi îl ascultau.

După ce-i puse diagnosticul unui avocat ilustru, îi dădu o scrisoare în care îi indica numele unui preot din oraşul său pentru a face pace cu Dumnezeu, fiindcă se îndepărtase de El de ani buni, altfel nefiind în măsură să se îngrijească de trupul său.

Altuia care, după luni de zile, părea să nu reacţioneze la tratament, îi spuse cu candoare: Dumneavostră nu v-aţi spovedit, de aceea nu vă vindecaţi. Dumnezeu v-o aminteşte în acest fel.

Celor care se mirau de stilul său le explica astfel: Este un obicei al meu să le vorbesc bolnavilor şi despre alte lucruri în afară de trup, fiindcă ei au şi un suflet… Aşa-zisa psihanaliză a lui Freud este un tratament; ce este psihanaliza? Este o confesiune făcută medicului pentru a dezrădăcina ideile fixe. Dar aceasta se potriveşte ţărilor protestante unde nu există spovada, noi avem la îndemână spovada catolică.

Unui tânăr a cărui boală majoră părea să fie lipsa totală a coloanei vertebrale îi dădu o reţeţă pe care scria: Cură de Euharistie.

Este greu să ne închipuim în ce fel îmbina Moscati tratarea spiritului cu cea a trupului (este de remarcat că el introducea problema, după care îi trimitea pe bolnavii cu sufletul la vreun preot pe care îl cunoştea şi se îngrijea personal ca întâlnirea să aibă loc).

Într-o scrisoare adresată unui coleg, Moscati scrie: Ferice de noi medicii dacă ne vom aminti că înaintea noastră avem suflete nemuritoare pe care avem obligaţia presantă evanghelică de a le iubi ca pe noi înşine. În aceasta constă satisfacţia şi nu în a fi proclamaţi vindecători ai unui rău fizic. (şi cu un strop de ironie adăuga: mai ales când conştiinţa ne avertizează că răul fizic se vindecă de la sine!)

Este doctorul trupurilor şi al sufletelor, spunea Bartolo Longo – fondatorul Sanctuarului din Pompei, şi el declarat Fericit – când se ducea la consult.

În multe scrisori se vede felul în care inculca profesorul aceste principii elevilor săi:

În misiunea încredinţată vouă de Providenţă, cultivaţi simţul viu al datoriei: gândiţi-vă că bolnavii voştri au mai ales un suflet de care trebuie să ştiţi să vă apropiaţi şi pe care trebuie să îl apropiaţi de Dumnezeu; gândiţi-vă că este datoria voastră să iubiţi studiul, fiindcă doar astfel veţi putea îndeplini marele mandat de a veni în ajutorul celor nefericiţi.. Ştiinţă şi credinţă! (16 iulie 1926).

Aduceţi-vă aminte că trebuie să vă îngrijiţi nu doar de trupul, ci şi de sufletul celor care gem şi apelează la voi. Mult mai multe suferinţe veţi alina mai uşor cu sfatul şi apelând la spirit, decât cu reţetele reci cu care să se meargă la farmacie. (1923).

Unui pacient îi recomanda: amintiţi-vă vă rog de copilăria dumneavoastră şi de sentimentele pe care vi le-au insuflat cei dragi şi mama dumneavoastră, întoarceţi-vă la respectarea preceptelor şi vă jur că, pe lângă spiritul dumneavoastră, vă va fi hrănit şi trupul, vă veţi vindeca trup şi suflet, fiindcă veţi fi luat primul medicament, iubirea infinită. (23 iunie 1923).

Dar trebuie să amintim că Moscati n-o făcea pe vindecătorul sau pe sfântul; ci exercita profesia de medic într-un mod desăvârşit, dar era tot atât de convins că avea în faţă mai cu seamă un suflet nemuritor.

Însă nu cădea în spiritualism, neglijând trupul. Unei surori care voia să-l târâie la un oficiu religios în timpul orarului de lucru îi răspunse brusc: Soră, Dumnezeu se slujeşte lucrând.

Iar unei doamne pioase care refuza să se trateze spunând că îi ajungea să se roage, îi răspunse: Pentru sufletul dumneavoastră este mai bine să faceţi o singură injecţie pentru boala dumneavoastră, decât să spuneţi o mulţime de rugăciuni.
Personalitatea lui Moscati s-a dezvăluit pe deplin sub privirea tuturor colegilor şi a duşmanilor într-un episod rămas celebru în analele oraşului Napoli.

Era februarie, în anul 1927 (cu două luni înainte de moartea sa, neprevestită de nimic). Venea la Napoli, pentru a vorbi la un congres al medicilor, celebrul profesor Leonardo Bianchi: fusese titularul catedrei de Psihiatrie şi de Neurochirurgie, mai întâi la Palermo, iar apoi la Napoli. Fusese Ministrul Învăţământului, apoi Ministrul Apărării şi Vicepreşedintele Camerei Deputaţilor: La 75 de ani publicase cartea Mecanica creierului. În plus, era unul dintre cei mai cunoscuţi masoni care doar cu câţiva ani înainte ţinuse o conferinţă împotriva lui Isus Cristos.

În vârstă de şaptezeci şi nouă de ani, profesorul vorbi în faţa sălii pline de medici şi de docenţi şi iată că, în timp ce aplauzele curgeau, acesta se prăbuşeşte la pământ. Erau acolo medici specialişti pentru orice fel de urgenţă şi toţi se grăbiră, inclusiv Moscati. Dar să ascultăm direct mărturia sfântului: Nu voiam să merg la acea conferinţă, fiindcă mă îndepărtasem de mult de mediul universitar, dar în acea zi o putere supraomenească de neînvins mă împinse să merg… Se adeveri ceea ce spune parabola din Evanghelie că cei chemaţi în al unsprezecelea ceas vor primi aceeaşi răsplată ca aceia chemaţi în primul ceas al zilei. Simt şi acum emoţia acelei priviri (a muribundului) care mă căuta pe mine între mulţii docenţi veniţi la congres…. Iar Leonardo Bianchi îmi cunoştea prea bine sentimentele religioase, ştiindu-mă din vremea studenţiei. Am alergat în preajmă-i, i-am sugerat cuvinte de căinţă şi de încredere, în timp ce el îmi strângea mâna, neputând să vorbească…

Să încercăm să ne imaginăm, în acel templu al masoneriei care era pe atunci Universitatea din Napoli, nu numai venirea de neînchipuit a unui preot cu Sacramentele (chemat de Moscati), ci şi scena bătrânului mason muribund în braţele celui mai sfânt dintre medici în timp acesta rostea desluşit actul de căinţă şi Crezul.

Acesta era Moscati.

Şi am mai putea aduce mărturia plină de stupoare, aproape de tulburare, a multor alţi exponenţi ai culturii şi ai medicinei care, frecventând acest gen neobişnuit de creştin (să amintim faptul că se putea vorbi cu Moscati despre filozofie, artă, literatură, muzică, teologie, urbanism, şi mereu cu folos şi cu delectare intelectuală), au fost puşi pe gânduri cu privire la propria identitate şi la propriul destin.

Un alt celebru napoletan, Castellino, necredincios, a spus despre el că: Era una dintre creaturile cele mai dragi, căreia îi plăcea să trăiască în dialogul continuu cu Cristos care deschide mormintele şi învinge moartea.

Un alt medic a spus: A fost cea mai desăvârşită întruchipare a carităţii despre care vorbeşte sfântul Pavel în scrisoarea către Corinteni.

Cu toţii ştiu poziţia lui Benedetto Croce. Ei bine, filozoful locuia într-o mansardă înaltă de unde, în fiecare dimineaţă, îl vedea pe Moscati îndreptându-se grăbit spre spital. Adesea se întâlneau şi stăteau de vorbă. Uneori nu aveau timp de povestit, iar atunci filozoful îl striga de la balcon ca un bun napoletan:

Nene Peppino, nu te înţeleg, de ce alergi atât? Unde mergi? Ce speri să găseşti…? Toate vin la timpul potrivit.

Şi întorcându-se, îi spunea apoi slujitoarei: „De-ar fi aşa toţi catolicii… toţi ca nea Peppino!

Cine e aşadar acest om care-şi spunea sieşi, în paginile jurnalului său: iubeşte adevărul, arată-te cum eşti fără prefăcătorii, fără temeri şi precauţii. Iar dacă adevărul te costă prigoană, accept-o, iar dacă te costă chin, suportă-l. Iar dacă pentru adevăr ar trebui să-ţi jertfeşti viaţa, fii tare în sacrificiu.

Ajungem astfel la acea problemă fundamentală de la care am pornit fără să vrem să o rezolvăm cu anticipaţie: ce este laicitatea creştină? Acest om, pe care Biserica l-a înălţat la cinstea altarelor, a înţeles-o într-un mod, cu un stil care azi, într-un spital, nu-l mai adoptă nici preotul care se ocupă de asistenţa bolnavilor. Era un adevărat un laic? Sau era un laic care-şi asuma, fără a avea voie, rolul de preot? Dorinţa sa de a trata şi sufletul era o pretenţie absurdă şi tradiţionalistă sau era o profeţie? În ce sens poate fi azi propus ca exemplu de laicitate creştină?

Nu putem aborda aici problema din perspectiva unei reflecţii teologice complete, apelând la principiile necesare şi dezvoltând analizele corespunzătoare.

Putem porni de la premiza că la Moscati era ceva unic şi irepetibil: nu copiind felul său de a acţiona (atitudini, indicaţii, expresii) îl putem imita, ci înţelegând mai ales lucrarea harului divin în el: o lucrare de unificare, de integrare la care creatura se face întru totul disponibilă: aceasta este lucrarea care trebuie să ne-o dorim înainte de toate, la aceasta trebuie să fim disponibili cu multă umilinţă şi asceză.

Trăim într-o epocă în care noi, creştinii, am devenit foarte pricepuţi să distingem naturalul de supranatural, biserica de lume, credinţa de raţiune, revelaţia de ştiinţă, evanghelizarea de promovarea umană, unitatea de pluralism, etc. Dar aceste distincţii atente ar trebui operate de un subiect, de un eu atât de unit cu Cristos, atât de bine împământenit în Biserică, încât distincţiile să-i folosească să exprime doar diferitele metode după care fluctuează, se dilată şi se aplică una şi aceeaşi credinţă. Însă prea adesea distincţiile folosesc ca alibi intelectual pentru a ascunde şi a justifica o identitate neîmplinită, timidă sau cu greu adaptată, dacă nu fărâmiţată de-a dreptul.

Şi astfel, uneori Dumnezeu hotărăşte să ne ofere nişte forme integrale, nişte modele creştine atât de integre încât mai că le-am acuza de integrism, dacă unitatea formei creştine n-ar iradia peste tot. Nu putem decât să scoatem în evidenţă, înşiruind pe puncte, felul desăvârşit spre care s-a lăsat condus şi educat Moscati.

1. A fi chemaţi la existenţă şi a fi chemaţi la o misiune ar trebui să devină pentru creştin unul şi acelaşi lucru, aşa cum a fost pentru Isus al cărui eu consta în totalitate în a se lăsa trimis de Tatăl, în a-i face voia în totalitate. Adesea însă aceste două vocaţii (la existenţă şi la misiune) rămân două lumi separate care încearcă cu greu să ramână cel puţin legate între ele.

Moscati a avut harul de a simţi şi de a trăi vocaţia de medic exprimând în totalitate sensul şi scopul existenţei sale, iar aceasta a cuprins întreaga sa fiinţă şi existenţă.

La şaptesprezece ani, el îi răspundea mamei care-i arăta greutăţile şi pericolele profesiei de medic: Ce tot spui, mamă? Eu sunt gata să mă culc în acelaşi pat cu bolnavul!

Iar mama care-l cunoştea bine a comentat, ca o prevestire: Pentru a alina suferinţele bolnavilor, va deveni el însuşi un martir!

Biografiile lui Moscati coincid când arată că acesta considera profesia de medic ca pe o vocaţie şi o misiune care trebuiau să-l consume şi fizic, pentru că numai aşa s-ar fi putut împlini planul lui Dumnezeu. De aceea, el accepta simplu şi pe deplin să fie tras din toate părţile, fapt pe care el îl numea cu umor dar nu şi fără suferinţă: ghemul mastodontic de necazuri în firele căruia sunt prins din mii de părţi.

Îi mărturisea unui prieten: O lungesc târziu în noapte ca să-ţi scriu. Te asigur că nu am timp nici să-mi dau cu mâna prin păr. Spital, laboratoare, cursuri oficiale, cursul meu de semiotică şi de clinică, puzderie de bolnavi grav şi impresionaţi mă acaparează şi mă distrag de la alte lucruri. (ianuarie 1919).

Şi pe cât de disponibil era profesorul, trebuia să lupte zi de zi cu un caracter nervos, gata să izbucnească şi să devină de nesuferit din cauza oricărui contratimp: dar întodeauna gata să se corecteze, să se lase cizelat, finisat aproape, de împrejurările tot mai acaparatoare. Muri, pe neaşteptate, în floarea vârstei, imediat după terminarea unei vizite, fără să fi avut parte pentru sine de o clipă de mângâiere şi de ajutor.

Este o judecată asupra tuturor situaţiilor în care creştinii se eschivează de la îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu, de la a se lăsa folosiţi ca slujitori inutili tocmai pentru că privesc misiunea în lume ca pe ceva fără formă, mai că adăugat existenţei lor, persoanei lor, fapt pentru care rămân până la urmă nesiguri, nostalgici faţă de alte posibilităţi, şovăielnici cu privire la validitatea stării lor (persoane consacrate care ar vrea să se căsătorească, altele căsătorite care ar vrea să fie altfel căsătorite sau chiar consacrate, clerici care ar vrea să fie laici şi laici care ar vrea să fie clerici, profesionişti care visează la o situaţie mai favorabilă care să le dea posibilitatea de a se exprima în sfârşit, şi multe alte lucruri asemănătoare). O judecată pentru toate existenţele care nu se dăruiesc total misiunii încredinţate, şi asupra tuturor pretinselor misiuni alese ca o fugă de propriile neplăceri existenţiale.

2. Existenţa şi misiunea creştinului sunt înainte de toate o iubire pentru Cristos, o adeziune aprinsă personală faţă de El, ca om în viaţă (nu ca ideal sau cauză la care să te raportezi). Semnul viu în lume al acesteia este mai ales condiţia virginală.

Orice iubire pentru aproapele trebuie să fie mai întâi reflexia acestei prime proximităţi oferită de/şi lui Cristos Dumnezeu. Pentru un creştin iubirea aproapelui fie are o rădăcină virginală (izvorâtă în întregime din apartenenţa personală la Cristos), fie e doar o încercare psihologică de a-l întâlni pe Cristos, obosindu-ţi moral propria afectivitate.

În vremurile noastre (pentru care caritatea socială pare a fi de-a dreptul o obiecţie adusă lui Cristos), Moscati vine să ne aducă aminte că iubirea creştină are o origine şi o identitate explicită: caritatea lui Cristos, care trebuie să topească inima ucenicului său, cum spunea sfântul Paul.

Nimeni, uitându-se la viaţa şi la lucrarea lui Moscati, nu se putea îndoi că acesta îl iubea personal şi deschis pe Cristos.

Pentru cel care-L refuza pe Cristos Domnul, Moscati părea un maniac de combătut şi de eliminat. Dar dacă cineva Îl recunoştea pe Cristos (fie şi într-un mod timid) şi în plus şi-L amintea (fie şi prin ceaţa unei credinţe de demult), Moscati li-L întruchipa, prin actele sale de caritate, cu ardoare, cu hotărâre şi convingere. Şi nimeni nu se putea înşela, nici măcar pentru o clipă, crezând că era vorba de o bunătate naturală a profesorului.

Angajamentul ascetic-caritabil era pentru Moscati cartea de credit, titlul care-i dădea prilejul de vestire integrală a lui Isus: se dezlipea de bani pentru a putea vorbi despre toate fără ambiguităţi, se făcea toate tuturora pentru a-L putea arăta pe Cel care era totul, lăsa ca ceilalţi să-i consume această viaţă pentru a avea dreptul să vorbească despre viaţa veşnică. Ajungea până la a le cere bolnavilor ca, în loc de bani, să-i facă darul de a se apropia de Euharistie, de a se întoarce la credinţa pierdută.
Îl întrebai odată de ce renunţase la onorariul oferit de un bolnav cu dare de mână, care se găsea în condiţii foarte grave şi era un mare păcătos, iar el îmi răspunse: Îl voi converti.

Moscati a arătat cu o evidenţă orbitoare că, în ciuda a ceea ce se crede şi se învaţă, iubirea aproapelui este adevărată doar când este orientată cu totul spre o iubire explicită a lui Cristos (Dumnezeu-făcut- aproapele).

Angajamentul profesional-ascetic-caritativ poate fi modul în care un laic îşi fondează vestirea integrală a lui Cristos (a-L da pe Cristos în întregime şi tuturor oamenilor). Dar se poate întâmpla şi ca faptele sale bune să fie aruncate deoparte, consumate de cei care vor profita de ele pentru a se lăsa legănaţi şi mai mult în lenea şi indiferenţa lor spirituală.

Dacă cel care lucrează pentru Cristos îşi imaginează că o poate face în mod anonim, celui care primeşte rodul acestei lucrări îi va fi îngăduit cu atât mai mult să rămână anonim. De aici poate rezulta actualul paradox al unei biserici şi al unui laicism care dezvoltă un mare potenţial de angajare profesională şi caritabil şi acela că totuşi credinţa slăbeşte progresiv tocmai acolo unde creştinii par să trăiască şi să lucreze mai mult.

După părerea lui Moscati trebuie făcute nenumărate opere de caritate pentru a fi integri în vestirea lui Cristos, şi trebuie să fim integri în vestirea lui Cristos pentru ca operele de caritate să nu se înece într-o vagă filantropie de care se folosesc cu iscusinţă tocmai cei care vor să se încrânceneze pe sine şi pe ceilalţi în refuzul lui Cristos.

3. Cu cât caritatea este mai creştină în mod autentic (în sensul în care am descris-o), cu atât tinde mai mult să unifice din interior conştiinţa omului, manifestând o putere care cuprinde totul, face să se nască legături de neînchipuit, dezvăluie posibilităţi aproape necunoscute, descătuşează energii pretutindeni. Diferitele nivele ale realităţii nu sunt negate rigid, ci se realizează o neaşteptată fluidizare, datorită căreia naturalul se revarsă natural în supranatural, iar supranaturalul se deschide supranatural spre natural.

În viaţa lui Moscati o astfel de fluidizare se manifestă în diferite direcţii, pe care le putem aminti doar în treacăt.

a. Din punctul de vedere al artei medicale putem spune că abilităţile sale profesionale au fost potenţate în mod surprinzător. Şi aceasta în două sensuri. Pe de-o parte părea că credinţa (modul creştin de a observa bolnavul) a ascuţit deja remarcabilele sale capacităţi de diagnosticare: dădea impresia că ghiceşte, că vede bolile trupului, că le percepe pornind de la semne imperceptibile care-i uimeau pe colegi. Pe de altă parte o intuiţie atât de pătrunzătoare ajungea la o profunzime atât de mare încât adesea ajungea să pună diagnosticul şi pentru boli ale sufletului.
El însuşi a mărturisit: Aceasta este intuiţia clară pe care mi-o dăruieşte Domnul şi pe care mi se pare cu neputinţă să o înfrânez, iar nu de puţine ori văd şi diformităţile sufletelor lor.
Se petreceau episoade care uneori îl speriau şi pe el. Într-o zi se întoarse acasă tulburat şi-i povesti sorei sale: Ştii ce mi s-a întâmplat azi? A venit la mine o doamnă cu fata ei. Domnişoara să tot fi avut 24, 25 de ani. Privind-o i-am spus:

Domnişoară, dumneavoastră nu aţi făcut încă prima Împărtăşanie! Din câteva lacrimi mi-am dat seama că era adevărat. Apoi am fixat-o pe doamnă şi i-am spus: Doamnă, dumneavoastră convieţuiţi cu un preot apostat. Ştii, era totul adevărat şi nu reuşesc să-mi explic cum am făcut!

Probabil că sora sa l-a consolat spunându-i că era vorba cu siguranţă de o întâmplare, cum se mai petrec.

Atât în privinţa bolilor fizice, cât şi în cele spirituale, se pare că era înzestrat cu un plus (analog cu cel pe care ni-l relatează Evanghelia despre Cristos). Dar să ne înţelegem: la Moscati acest plus nu apărea ca ceva miraculos, ceva adăugat mecanic la abilităţile medicale normale, ci era ca un fel de minune de unificare. Era ca şi cum persoana sa, după parcurgerea tuturor etapelor ştiinţifice (studiul ştiinţific fiind continuu şi neobosit) şi după parcurgerea întregului traseu de maturizare spirituală posibil, se găsea în punctul de pornire al acestui dublu itinerar: acolo unde privirea putea să o ia în ambele direcţii şi să facă o sinteză.

Într-un anumit punct, la Moscati ştiinţa şi credinţa arătau nu numai că nu erau contrare, ci şi că structura lor de caritate era identică, că erau aspecte diferite ale aceleiaşi Inteligenţe iubitoare care ne-a şi creat şi ne-a şi mântuit.

Ajuns să fie bine înrădăcinat în caritate, Moscati se trezi atât un mare medic datorită credinţei sale cât şi un mare credincios datorită ştiinţei sale.

Din punctul de vedere al pacientului, unificarea operată de caritate îl făcu pe Moscati să înţeleagă binomul boală-vindecare ca fiind legat de întreaga fiinţă umană, anticipând cele mai recente descoperiri ştiinţifice. Ioan Paul al II-lea a spus în discursul de canonizare că el a fost anticipatorul şi protagonistul acelei umanizări a medicinei resimţită azi ca o condiţie necesară pentru o atenţie şi o asistenţă reînnoită faţă de cel care suferă.

Sigur, în ultimii ani mulţi medici au rămas din ce în ce mai uimiţi de posibilitatea de a trata un om ca şi cum ar fi doar o boală sau un organ ce prezintă o disfuncţie. Medicina s-a aplecat şi asupra tratării sufletului, dezvoltându-se însă doar forme paralele şi ca încercări, pe şcoli, care adesea, tratează şi sufletul ca pe o parte bolnavă (la care se ajunge adesea cu preţul unor manipulări şi amputări incredibile).

Caritatea lui Moscati l-a făcut să întrevadă o astfel de unitate în pacient şi l-a întărit în revendicarea demnităţii bolnavului.

Când s-a vorbit despre transformarea spitalelor în clinici, dorită de Gentile, i-a scris o scrisoare prietenului său Benedetto Croce pentru a protesta împotriva decretelor care dispuneau de corpul uman ca de o marfă şi din care bolnavii erau aruncaţi ca titlurile la bursă.

Într-o cronică scria: Durerea nu trebuie tratată ca un spasm sau ca o contracţie musculară, ci ca strigătul unui suflet spre care un alt frate, medicul, aleargă cu înflăcărarea iubirii, caritatea.

Dar şi aici trebuie făcut un pas mai departe: Moscati nu se interesa doar de unitatea somatică-spirituală a omului şi de o viziune pe deplin umană a bolii, ci aceasta i se părea minimul indispensabil pentru o ulterioară abordare a omului în întregime. Grija pentru unitatea psihofizică trebuia dusă până la cele mai adânci profunzimi spirituale, până la ultima suferinţă a sufletului, pâna la ultima nevoie de fericire, cu o hotărâtă orientare supranaturală.

Din punctul de vedere al medicinei problema boală-vindecare trebuia abordată înţelegând atât unitatea răului (până la răul-păcat), cât şi unitatea sănătăţii (până la sănătatea-mântuire), cât şi unitatea între cei care lucrează în diferite domenii (unitate, nu doar simplă distribuire a rolurilor), cât şi, în final, unitatea structurilor în care nevoia de vindecare este primită şi tratată.

Moscati nu doar că şi-a înţeles profesia în strânsă legătură cu cea a preotului, dar, în conjunctura timpului său, a încercat să acopere cu milostivire şi inteligenţă tot spaţiul care ducea până la ministrul împăcării date de Dumnezeu şi a vieţii supranaturale. Ceea ce a făcut el singur, într-o conjunctură şi o epocă în care instituţia era total dezinteresată de identitatea profundă a pacienţilor, poate fi repropus azi ca proiect.

La scrisoarea plină de recunoştinţă a unui discipol care-l părăsea pentru primul său post, Moscati răspunse lăsându-i ca moştenire această amintire: Nu ştiinţa ci caritatea a transformat lumea… Am mereu vie în minte amărăciunea de a vă ştii departe şi mă mângâie doar faptul că aţi păstrat în dumneavoastră ceva din mine; nu pentru că eu aş însemna ceva, ci pentru acel conţinut spiritual pe care mă străduiesc să-l păstrez şi să-l răspândesc în jur. Eu vă păstrez în inimă, fiţi sigur de aceasta. Vă sărut în Cristos!

Poate că acum înţelegem de ce cardinalul Roncalli, când a citit viaţa lui Moscati, l-a definit ca Lumen ecclesiae, Lumină a Bisericii. Conciliul Vatican II, dorit de el, a mai spus apoi că datoria Bisericii este de a reflecta în lume acea Lumină a Popoarelor (Lumen Gentium) care este Cristos.

Ei bine, Biserica nu va putea face acest lucru decât dacă laicii ei vor învăţa să facă să strălucească zi de zi această lumină pe chipul lor.
În timp ce, în Joia Mare a anului 1927, cortegiul funebru se desfăşura pe străzile oraşului Napoli, cu o mulţime de docenţi, de studenţi şi de oameni simpli, un bătrânel se apropie de măsuţa aşezată în antreul casei Moscati şi scrise în caietul de condoleanţe cu mâna tremurândă: Noi îl plângem pentru că lumea a pierdut un sfânt, Napoli, un exemplu de virtute, iar bolnavii săraci au pierdut totul.