Tradiția creștină, mai ales cea occidentală, a operat o
interpretare în mod esențial morală despre sfințenie. Această, însă, nu constă
în a nu păcătui, ci în a se încrede în îndurarea lui Dumnezeu care este mai
puternic decât păcatele noastre și este capabil să ridice pe credinciosul care
a căzut. Sfântul este cântul înălțat spre îndurarea lui Dumnezeu, este cel care
mărturisește victoria lui Dumnezeu, Cel de trei ori Sfânt și de Trei ori
Îndurător. Cu alte cuvinte, sfințenia este grație, dar, și cere omului o
deschidere fundamentală pentru a se lăsa inundat de darul divin: sfițenia,
deci, mărturisește înainte de toate caracterul responsorial al existenței
creștine, un caracter care afirmă primatul ființei asupra acțiunii, a darului
asupra muncii, a gratuității asupra legii. Putem spune că sfințenia creștină,
și în dimensiunea ei etică, nu are un caracter legal dau juridic, ci unul
euharistic: este răspunsul la charis-ul
lui Dumnezeu, manifestat în Isus Cristos. Și este semnat, deci, de gratitudine
și bucurie; sfântul este cel care îi spune lui Dumnezeu: Nu eu, ci Tu. Această optică de har care previne, ne conduce să
afirmăm că un alt nume al sfințeniei este frumusețea.
Da, în optica creștină, sfințenia se declină ca frumusețea. Deja NT asociază
aceste două exortații către creștini: a avea o conduită sfântă nu înseamnă altceva decât a avea o conduită frumoasă (cf. 1 Pt 1, 15-16
și 2, 12).
Articulată
ca frumusețe, sfințenia apare înainte de toate ca fiind nu o acțiune
individualistă, nu un rod al efortului personal, poate chiar eroic, ci un
eveniment de comuniune. Este comuniunea reprezentată iconografic în Moise și
Ilie apărți în gloria lor (Lc 9, 31) și în discipolii Petru, Iacob
și Ioan adunați în jurul lui Isus strălucitor în lumina transfigurării de pe
muntele Tabor. (cf. Evrei 2, 11). Cum
să nu amintim catedrala din Chartres cu statuile sfinților din Vechiul și Noul
Testament adunați în jurul Beau Dieu
ca tot atâtea raze care pleacă din unicul soare? Gloria celui care este autorul frumuseții strălucește pe chipul
lui Isus Cristos (2 Cor 4, 6), Mesia
cântat de psalmist ca cel mai frumos
dintre fii oamenilor (Ps 45, 3)
și care intră în inimile creștinilor grație acțiunii Duhului sfințitor, care
plăsmuiește chipul lor după imaginea și asemănarea chipului lui Cristos,
transformând individualitățile lor biologice în evenimente de relație și de
comuniune. Și astfel viața și persoana creștinului pot cunoaște ceva din
frumusețea vieți idivine intratrinitare, viață care este comuniune, perihoreză de iubire. Sfințenia este
frumusețea care contestă urâțenia închiderii în sine, egocentrismului, a philautiei. Este bucuria care contestă
tristețea celui care nu se deschide darului de iubire, ca tânărul bogat care a plecat trist (Mt 19, 22).
Scria Leon Bloy: Nu există decât o tristețe, cea de a nu fi sfinți. iată sfințenia,
și frumusețea, ca dar și responsabilitate a creștinului. În interiorul unei
lumi care este un lucru frumos – așa
cum repetă de mai bine de șapte ori cartea Facerii
– omul este creat de Dumnezeu în relația de alteritate bărbat-femeie și
stabilit ca partener adecvat pentru Dumnezeu, capabil să primească darurile lui
de iubire, și aceasta operă creațională este lăudată ca foarte frumoasă (Fac 1,
31). Într-o lume chemată la frumusețe, omul, care este așezat ca responsabil al
creației, are responsabilitatea frumuseții lumii și a propriei vieți și al
altora.
Dacă frumusețea este o promisiune de fericire (Stendhal), atunci fiecare gest, fiecare
cuvânt, fiecare acțiune inspirată de la frumusețe este profeție a lumii
răscumpărate, a cerului nou și al pământului nou reunit în Ierusalimul ceresc
într-o comuniune fără sfârșit. Frumusețea devine profeție de mântuire: este frumusețea – a scris Dostoevskij –
cea care va salva lumea. Chemați la sfințenie, creștinii sunt chemați la
frumusețe. Dar atunci noi ne putem pune această întrebare: ce am făcut din
mandatul de a păzi, crea și a face să trăiască frumusețea? Este vorba,
într-adevăr, de o frumusețe de instaurat în relații, pentru a face din Biserică
o comunitate în care să se trăiască cu adevărat raporturi fraterne, inspirate
din gratuitate, îndurare și iertare; în care nimeni să nu spună altuia: Eu nu am nevoie de tine (1 Cor 12, 21), pentru că orice rană
făcută comuniunii desfigurează și frumusețea unicului Trup al lui Isus Cristos.
Este o
frumusețe ce trebuie să caracterizeze Biserica ca loc de luminozitate (Mt 5, 14-16), spațiu de libertate și nu
de frică, de dilatare și nu de distrugere a umanului, de simpatie și nu de
contrapoziție cu oamenii, de împărtășire și solidaritate mai ales cu cei mai
săraci. Este frumusețea care trebuie să invadeze spațiile, liturgiile,
ambientele și, mai ales acel templu viu al lui Dumnezeu care este persoana.
Este frumusețea
care reiese din sobrietate, din sărăcie, din lupta împotriva idolatriei și a
mondanității. Este frumusețea care strălucește acolo unde se implementează
comuniunea în locul consumismului, contemplația și gratuitatea în locul
posedării și a voracității. Da, creștinismul este filokalia, calea de iubire a frumosului, iar vocația creștină la
sfințenie cuprinde o vocație la frumusețe, la a face din propria viață o
capodoperă de iubire. Porunca: Fiți
sfinți pentru că eu, Domnul, sfânt sunt (Lev 19, 2; 1 Pt 1, 16),
este de acum de nedespărțit de cealaltă poruncă: Iubiți-vă unii pe alții, așa cum eu v-am iubit pe voi (In 13, 34). Frumusețea creștină nu este
un dat, ci un eveniment. Un eveniment de iubire care povestește totdeauna ceva
nou, în mod creativ și poetic, în istorie, nebunia și frumusețea de iubire
tragică a iubirii cu care Dumnezeu ne-a iubit dăruindu-ni-l pe Fiul său Isus
Cristos.
Traducere: Pr. Pătrașcu Damian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentariile trebuie să fie pertinente, la subiect si fără limbaj trivial